Greta Garbo

P R O L O G

Ce spaimă i-a fost!

Ce nălucire absurdă de creer istovit, de nervi destrămați, de nopți cu sbuciumul prelungit prin somn. Mereu aceiași amenințare nelămurită și cu atât mai chinuitoare, suspendată în vis chiar, în mijlocul unui ho­hot de râs chiar, în privirile ocolite ale servitorilor chiar.

Încă odată își frecă pleoapele și se ridică într’un cot, pe pernă.

Surâse calmat, de spaima-i fără nici un temeiu.

Adineaori, când a deschis ochii într’un vuiet de năruire și în flăcări albastre, țâșnind, brăsdând, săgetând peretele, a crezut că e un început ori un sfârșit de incendiu. Cu acel vertiginos și instantaneu tumult de imagini sinistre care premerg panicei, a văzut tavanul prăbușindu-se des-­ picat, s’a văzut ca un rug viu și aprins, alergând în flăcări spre toate eși- rile astupate de grinzi în jăratec, de fum și de vâlvătaie. Focul lăuntric, vâltoarea mistuindu-l fără curmare de 3 luni încoace, încheindu-se, con- fundându-se, absorbindu-se, neantizându-se în dogoarea focului din a-fară. O moarte ca pentru el. Un sfârșit ca pentru asemenea pasiune care i-a scrumit și măduva oaselor.

Dar nu era decât furtuna de-afară, din noapte, cu fulgere lungi, văzută în oglinda șifonierei.

O furtună cum n’a mai fost, din miez de August. O deslăntuire a elementelor, crăpând catapiteasma cerului cu rostogoliri de stânci, inun-dând noaptea cu o lumină ireală și rece; grandioasă feerie electrică aprinzând lampioane de un milion de volți, trosnindu-le în țăndări ca să aprindă altele de două milioane, de trei, de nenumărate — atâtea câte n’a știut să măsoare vreodată nici o uzină din lume.

Cea mai înfricoșată și superbă furtună, capturată în rama unei oglinzi.

Când fulgerile albastre irump în lacul vertical de cristal și argint viu, toată încăperea e mai iluminată ca ziua; fiecare jâlț, fiecare obiect, cel mai neînsemnat amănunt din acest refugiu al lor de trei luni. Tran-

dafirii culeși aseară, în vasul chinezesc: senzual amestec de culori ca­tifelate. Mănușile ei svârlite pe brațul fotoliului. O carte deschisă, cu pagina îndoită la jumătate. O batistă căzută. Un pieptene de păr, cum a lunecat pe covor acum câteva ceasuri. Toată capricioasa și divina dezordine a nebuniei lor care durează de trei luni, întreruptă numai prin somn, ca să înoade firul rupt mâine și să continuie încă, încă, în afară de timp, fără început și fără sfârșit.

Furtuna din oglindă cu fulgere reci, care printr’un miracol nu sparg, nu topesc cristalul, îi soarbe privirea magnetic. Nu-i îngăduie să întoarcă ochii spre fereastra fără perdele, la furtuna cea de-aievea, de afară. Și până acum i-a paralizat chiar gândul. Chiar amintirea.

E nevoie de o încordare dureroasă să rupă vraja fluidului. Și-a amintit. Cum de nu s’a gândit mai dinainte? Cum de nu i-a fost grija aceasta, cea dintâi?

Ei întotdeauna i-e frică de fulgere și de trăsnete. Mai ales pe-o furtună de noapte, cum n’a mai fost. În camera de dincolo, în patul ei, desigur e ghemuită cu fruntea în perne, cu ochii ascunși. Poate l-a strigat. Poate glasul ei l-a deșteptat din somn, iar el n’a răspuns.

Chiamă încet, încă în șoaptă:

Greta!

Și ascultă.

Răspunde numai rostogolirea tunetelor.

Încăodată, chiamă mai tare:

Greta! Greta, dormi?

Un fulger, și altul, și tunetul năruit spăimântător de aproape. Poate a trăsnit alături un brad din parc, pavilionul lor, plopul cu banca lor de dedesubt.

— Greta! Greta mea mică... Greta!

Acum chemarea a devenit strigăt. Și în aceiași clipă, călcându-și jurământul, a fost lângă ușă, a fost dincolo.

Mâinele răscolesc patul cald. Patul gol. Ochii o caută în ungherele luminate de fulgere, pitulată, cu palmele strânse să astupe privirea, cu urechile astupate să înăbușe cataracta tunetelor.

— Greta!Unde ești, Greta?Unde te-ai ascuns, Greta?

A fost mai întâi strigăt de fiară căutându-și femela s’o ocrotească în deslănțuirea furtunei. A devenit scâncet fără putere, de desnădejde, implorând.

— Unde ești, Greta?Încetează, jocul acesta, Greta...

Se teme el. Venise s’o apere; acum se teme el, imploră el.

Patul e cald, perna e caldă: păstrează încă forma adâncită a ca-­

pului care a fost culcat. Dar nu mai este nici o haină, nimic al ei: deodată camera pustie și moartă. Se teme să înțeleagă. Mâinele, alte mâini, nu ale lui, cu un suflet și cu o voință a lor, răsucesc tremurând butonul de fildeș să facă lumină continuă, deschide de perete dulapurile de haine, pipăie crispate golul, caută lacome o speranță să se acațe, acolo unde nu mai există nici una. Și tot mâinile acelea, desfac în lături ferestrele spre furtuna de-afară.

E ceiace-a presimțit. Ceiace-a, știut.

La capătul aleei, în cascadarea ploii, în lumina sincopată a fulge- rilor — un automobil cu farurile stinse. Ea alergând într’acolo.

Plecat pe pervazul ferestrei, strigă în noapte. Chiamă în furtună:

— Greta!Greta!

S’a întors. L-a auzit? A fost glasul lui mai puternic decât detu­năturile cerului?

S’a întors numai să privească o clipă îndărăt, la refugiul lor de trei luni. A făcut un semn. Nu lui. Nu pentru el. Un semn de despăr­- țire zidurilor, parcului, nopților, zilelor de trei luni — vieții, trecutului, vieții care a devenit atât de repede, într’o clipă, un trecut. A făcut un semn în noaptea cu fulgere, după perdeaua lichidă a ploii. A trântit portiera. S’au aprins farurile automobilului, s’a mișcat încet adunându-și puterile, a svâcnit după copacii uzi, și n’a mai rămas în urmă nimic.

Nimic.

O noapte lichidă, tăiată de fulgere și un om strigând cu brațele întinse spre furtună:

— Greta! Nu e adevărat, Greta. Nu poate să fie aceasta, Greta!

Era atât de ireală furtuna din oglindă! Cu cât mai ireală e acum furtuna cea aievea de afară, și golul pe care nu-l poate umple o singură chemare, un nume; un nume într’o sută de chemări.

De trei luni, știa că trebuie să vie ceasul acesta. Chiar ea i-a spus-o din cel dintâi ceas. Știa, și nu putea crede. El mai credea în miracole. Toată spaima suspendată în somn, pre¬zența ceasului acestuia ascuns în sâmburele viitorului și tresărind în mijlocul unui hohot de râs, stre- curându-se între dânșii chiar când buzele erau încleștate în sărut, du­rerea ascuțită și atroce care se amesteca în fiecare zi a lor, i s’a pă­- rut doar prețul scump al unei voluptăți inedite, altora interzisă. Ame­nințarea care sfârșește sărutul în scrâșnet, presară polen de melan- colie în cel mai mărunt gest, umbrește privirea într’o seară cu parfum capitos de vegetație coaptă, dă mai sfâșietoare intensitate clipei tre­cătoare: toate le-a socotit un dar al providenței mai mult, un privi­- legiu numai al lor.

Că într’adevăr va pleca fără să spună unde și când, că va reteza singură mrejele de mătase care-i țineau atât de încleștat prizonieri într’o atât de fermecătoare captivitate, că într’o zi nu-i va rămâne să sărute decât urmele pașilor și să îmbrățișeze o umbră de fum; toate-i păreau în afară de orice putință, nebunesc și injust.

Aseară nimic în sărutul ei nu vestea oboseala, o hotărâre pe care nu i-a citit-o în ochi, crescând, și închegându-se în dosul frunții tot atât de senine ca întotdeauna. Nimic. Ce-ar fi putut să îndreptățească o asemenea presimțire? Trandafirii culcați pe brațul ei, când i-a adus să-i așeze în vasul chinezesc, ca în fiecare seară? Mănușile aruncate pe brațul fotoliului? Cartea cu pagina întreruptă? Totul a fost ca oricând, într’o viață orânduită așa pentru o eternitate. Chiar capriciul camerei dealături, unde a vrut o noapte să doarmă singură, jurământul să nu-i calce pragul până dimineața — n’a fost jocul lor drăgăstos cel dintâi. „Am să vin mâine să te deștept, cu un brat de flori, ca după o călătorie lungă de unde m’am întors pe neprevăzute!”

Călătoria fără întoarcere. Drumul pentru totdeauna pierdut.

Un om prăbușit lângă fereastră, întinzând mâinele spre furtuna din noapte, implorând o amăgire:

— Greta, nu poate să fie aceasta! Greta, spune că nu e adevărat, spune că e un vis rău... Spune că a fost numai o joacă răutăcioasă, pe care n’ai s’o mai reîncepi niciodată, Greta, niciodată... Nu e așa?

O furtună despicată de fulgere afară, și un om căzut lângă ferea­-stră, frământându-și mâinile, întinzându-le după o umbră. Un om care vorbește singur. Care de-acum nu va mai vorbi decât singur.

*

În port a ancorat de trei zile un yacht alb. Nimeni nu știe de unde-a venit, încotro pleacă, de ce-a poposit aci și nu aiurea. E un yacht enigmatic, cu pavilionul unei țări exotice, din celălalt emisfer.

Dimineața când plaja se populează cu umbrele multicolore, cu femei pârguite de soare în costume muiate în toate cernelile curcu­beului, când marea presărată de înotători, pare o imensă tavă de email albastru pe care s’au rostogolit capetele a o mie de ghilotinați după o execuție capitală în bloc ordonată de un crunt satrap al Orien­tului; dimineața, toți ochii se îndreaptă spre yachtul nemișcat și alb, căutând să-i descifreze secretul. Nici un binoclu n’a descoperit în trei dimineți nimic nou. Nici un ochean. Matrozi spălând puntea, alama și nichelul scânteind în soare. Pe urmă pustiu. Nici o suflare. Un yacht enigmatic și mort; venit nimeni nu știe de unde, poposit aci nimeni nu știe dece, plecând nimeni nu știe încotro.

A patra dimineață yachtul a dispărut. Portul a rămas mai gol. Pe plajă întrebările au fost mai multe — și răspuns n’a putut da nimeni. Iar pe emailul albastru al mării se rostogolesc legănate de valurile moi, aceleași capete de ghilotinați după o execuție capitală — capetele înotătorilor care se depărtează câteva sute de metri de tărm, ca să se întoarcă fideli și osteniți, la mediocritatea lor terestră din- totdeauna, la casa cu copii plângând și uzând pantalonii, la sfârșitul concediului când iarăși vor intra în birouri întunecoase să înșire cifre în condici, la slugi și la ratele de chirie, la aventurile extraconjugale în camere urâte și străine, la boli și la scadențe, la fumul orașelor și la nasturele care trebuie cusut.

În vremea aceasta, pe drumul apelor, departe spre mările de sud cu alte constelații și cu pești fosforici, sburând într’aripați peste proră, yachtul înaintează cu fiecare milă spre o lume magică unde nimic nu mai supravietuește din vulgarul cotidian. O lună și altă lună. Apar insulele de coraliu cu înalți cocotieri, plecându-și frunzele palmate pe lagune, culcând pe nisipul de sidef umbre albastre cum nu le-a cutezat nici un pictor.

Acolo apa e străvezie de se citesc stâncile adâncurilor cu stele de mare și cu ciudate aparițiuni, pe care nu le știi dacă aparțin regnului animal sau vegetal. E adevăratul tezaur, nesăcătuit, al oceanelor, cu mai multe brățări încrustate, mai lungi coliere de nestemate, mai multe rubine, mărgăritare, smaragde, topaze și ametiste, de cât s’au înecat odată cu galioanele Spaniei. O apă străvezie și caldă, unde înotul e aerian și de unde seara, când te întorci la tărm, pe nisipul blond, cad stropi de lumină fiindcă ai înotat într’o apă de lumină, cu miliarde de microorganisme fosforice.

— N’are să sfârșească niciodată călătoria noastră, Greta! șoptește bărbatul culcat pe plaja unde n’a călcat nici un picior omenesc.

Șoptește, cu bărbia în pumni, și ridică ochii să aștepte încuviințare.

— Totul sfârșește întotdeauna...

Atât e răspunsul femeii, fără tristețe, fără revoltă, resignată unui destin, împotriva căruia zadarnică e orice rezistență.

— De ce să ne gândim la aceasta? adaogă. La mâine? Mereu mâine?...Astăzi marea e atât de caldă, cerul atât de albastru — și vine, nu știu de unde, de pe alt tărm, din larg, un parfum de vanilie... Nu simți? Ne întoarcem înot, până la yacht și pornim chiar acum, într’a- colo, de unde ne chiamă parfumul pe vânt. Poate fi ceva mai delicios, decât să alergi la chemarea unui parfum?

Drumul înotătorilor e ritmic, spintecând apa cu jerbe fosforice, într’o întrecere sprintenă de libere animale marine redate elementului marin. Când au ajuns sus pe punte, șuroaiele luminoase, curg de pe două statui de argint. Iar botul yachtului se îndreaptă împotriva vân­-tului cu parfum de mirodenii, spre insula necunoscută cum spre un ne­cunoscut ostrov aleargă fiecare viață, chiar cea mai mizerabilă, chiar cea mai mocnită și fumurie.

A doua zi dimineața popasul e acolo. A treia zi aiurea. A patra zi, yachtul a devenit o jucărie scuturată ca o coajă de nucă în ciclon. Și după o săptămână, se leagănă leneș în ancoră, într’o insulă a pescui­torilor de perle, însemnată pe harta Pacificului cu un punct abia vizibil sub lupă.

De-un an durează rătăcirea aceasta fără țintă sub stele cu nume necunoscute în orașele ei negre și triste de-acasă. Cerul și marea se confundă în acelaș albastru pe orizontul circular. Au trecut prin fur­-tuni. Au cules naufragiați de pe-o plută și i-au semănat în drum, într’un port cu albe clădiri cubice sub palmieri. Au târât după dânșii cetele de rechini așteptând o pradă care nu mai sosea. Au ascultat în mijlocul nopții, cules din văsduhuri pe antena aparatului de Radio, concertul de la Paris, și jazzul din New-York, și apelul către tot proletariatul lumii lansat cu voce gravă de bas de postul din Moscova — și au sfă­râmat pe urmă mașina sonoră care îi mai lega de univers, ca să nu mai străbată până la dânșii nici o chemare de nicăieri. Să rămână singuri, numai cu ei, în vastitatea mărilor.

Pe urmă, într’o dimineață, s’au aflat tăcând. Privind fiecare în altă parte. Ocolindu-și ochii. Au înțeles fără să-și spună nici un cuvânt.

Un ordin. Yachtul alb a întors botul spre nord. O lume de stele a rămas în urmă, scufundate în ocean, pe vreme ce apăreau celelalte; cele vechi, cele uzate, cele triste.

Și portul a fost acelaș. Cu plaja pustie, fără înotătorii de-atunci, ca tot atâtea capete ghilotinate după execuția capitală în bloc, ordonată de-un satrap sângeros. Pustie — fiindcă e sloată și vânt; trei luni mai sunt până la sezonul de vilegiatură. Nu e nimeni să întrebe de unde-a venit yachtul alb, de ce-a poposit aci și nu aiurea, încotro se îndreaptă.

O amurgire vânătă și cruntă, cu stropi sărați svârliți din șfichiuri de vânt. De pe punte coboară o umbră neagră și sgribulită. Se clatină și s’a oprit. Nu face nici un semn. Privește cu mâna rezemată de bara de fier și nu simte înghețarea fierului. Yachtul s’a întors. Se strecoară printre bastimentele gigante și negre. Nu se mai vede. Îi știe drumul. Unde va fi mâine, și peste o lună, și peste trei; în mările calde și străvezii, cu vietățile multicolore culcate ca într’o vitrină de nestemate pe catifeaua adâncului, cu apa care șuroiește caldă și fosforică, după ce-ai înotat până departe în laguna cu inelul de cocotieri. Aci s’a sfă­râmat un val amar, înegrit de catran; s’a sfărâmat de dig și i-a udat haina urâtă și tristă, haina cernită ca pentru țările nordului.

Nu se mai vede nimic. Ce-așteaptă? Nu i se mai vede nici fața. Noaptea a coborât de funingine. În întuneric e o pată sgribulită de în­tuneric. Și simți din sgribulirea aceia, că e strânsă acolo toată dezo­larea lumii, că n’o va mai încălzi de-acum toată blândețea lumii.

*

E cea mai animată stațiune pentru sporturile de iarnă.

Încinsă între albele creste alpine, cu hoteluri și vile geometric ali­niate, a adunat răsfățații destinului, să-și destindă mădularele jucân- du-se, fiindcă viața i-a scutit de osânda să le destindă muncind.

Aci se pot vedea cei mai vestiți patinori, cele mai fabuloase salturi cu schiul, cele mai nebune curse de bob. Chiar chelnerii servesc ceștile aburinde de ceaiu, purtând tava în mână, în curbe savante de patinaj.

Ninsoarea cade molatec. Fulgii albi, fulgi mari. Se lipesc de obrajii învăpăiați, se topesc pe gene, răcoresc buzele. O feerie în alb. Și ce râset, ce veselie, ce goană nebună pe muchi de otel, pe tălpi de lemn, în sănioare purcese din înălțimi cu viteză vertiginoasă de bolid! S’ar spune că nu mai există altă iarnă, cealaltă iarnă, cea adevărată, a copiilor scâncind lângă soba rece, a cerșitorului degerat cu mâna în­-tinsă pe-o treaptă de catedrală, de unde se rostogolește stârv congelat, a flămândului privind vitrina băcăniei, a troienelor unde înoată până la genunchi văduva cu pâinea rotundă și neagră subsuoară, grăbind spre-un bordeiu unde zac sub țoale trei prunci pe cari nu s’a îndurat Dumnezeu și tifosul să-i elibereze, ci i-a lăsat în viață să ceară viață și pâine. Dacă există cumva și lumea aceia, și iarna aceia, sunt foarte departe.

Aci e numai un decor magic pentru svelți patinori.

Și totuși femeia aceia, e tristă, dece?

Privirile la ea s’au oprit fascinate de cum a sosit. De-o lună, nimic altceva, nimeni altcineva n’a mai fost vrednic de luare aminte, pentru nimeni. A întrecut saltul celui mai temerar schior. Patinele ei erau până eri, cele mai sprintene aripi de oțel la picior. Pentru ea valsul orchestrei dansat pe luciul de ghiață; pentru ea sania cea mai superbă cu cei patru înaintași, în valtrapuri și explozii sonore de zurgălăi; pentru ea tot ce-a fost aci vreme de-o lună, belșug, desfătare, răsfăț, admirare. Tristețea fără pricină, din dimineața aceasta, de unde atunci? Și de ce?

Îi atârnă mâinile dealungul trupului. Vorbește și buzele sunt moarte. Privește și ochii sunt morți. Ascultă și știi bine că nu aude. E un sfârșit venit de departe. Un rău misterios, iremediabil, mistuind de demult. Un rău atavic. Ghicești că morții ei s’au deșteptat și o chiamă, nu la moartea lor, ci la o moarte mult mai spăimântătoare, moartea din viață, sufletul mort lăsându-i trupului osânda să-l caute ca o fantomă fără odihnă, din loc în loc, din om în om, de pe buze pe buze.

S’a oprit lângă ea, cu o piruetă de sfârlează, cel mai elastic și invidiat patinor. Cel mai invidiat — fiindcă o lună a fost tovarășul ei, numai al ei, nedespărțit. Îi prinde mâinile:

— Greta, a fost o glumă nu e așa? Nu pleci, nu e așa?... Am dat ordin să desfacă bagajele. Greta, uită-te în ochii mei.

Mâinele au căzut neînsuflețite. Ochii privesc, dar privesc dincolo de el.

Mai este nevoie de vre-un cuvânt?

Tovarășul nedespărțit vreme de-o lună, a plecat capul și nu mai așteaptă nimic, cu mâinele lui căzute și ele dealungul trupului. Stau față în față. Nu s’au știut nici odată atât de streini, atât de departe.

Nu-și mai au nimic de spus. Ea se îndreaptă spre holul hotelului, unde bagajele vor fi acuși clădite în piramidă, gata de plecare, oriunde în lumea vastă. El se îndreaptă spre-un serv galonat. Poruncește să-i aducă schiurile. Știe un loc sus, de unde când ți-ai dat drumul cu mâinile înlături, crucificat în spații, sbori într’o lume din care nu te mai poate întoarce nimeni, nici o minune, nici o înviere din morți.

Sania cu patru cai înaintași, aleargă spre gară în explozie sonoră de zurgălăi. Sbor bulgării de zăpadă din copite. E-o goană în aerul proaspăt, în decorul alb, ca spre-o mare și albă și luminoasă fericire. Dar femeia din sanie e ghemuită într’un colt, cu obrazul ascuns — și cu toate blănurile înfășurate tot îi mai clăntăne dinții. Nu privește în sus, nicăeri. În sus, pe povârnișul alb-diamantin în scânteerea luminei, unde o cruce vie lunecă imaterial și vertiginos, se clatină o clipă în aer și se cufundă în abisul albastru.

Poate a strigat, a chemat o ultimă oară:

— Greta!

Poate a fost numai o părere.

N’a auzit nici ea, nici nimeni. N’a văzut nici ea, nici nimeni. Până

mâine se așterne un strat gros de zăpadă, iar acolo, în fund, de altfel nămeții nu se topesc nici vara. Câteodată ghețarul duce cu el în vale, printre morene, cadavre miraculos de intacte după o duzină de ani.

Orchestra cântă un vals melodios. A înceout să ningă din nou, molatec, peste o sută de voioși patinori. E cea mai nebună înveselire, în cea mai animată stațiune pentru sporturile de iarnă.

Dar iată și cealaltă iarnă. Cea cruntă, a celor mulți; cu gerul mușcând în carnea vânătă cu dinți câinoși, cu scâncet de copii lângă soba rece, cu muribunzi clănțănind pe paturi de lemn, în camere unde a înghețat apa în cană.

Pe străzile Vienei suflă un vânt acidulat și subțire.

E o lumină lugubră, galbenă-verzuie, de zori de zi, în cartier calic; acolo unde încep să geamă sirenele uzinelor înainte de a se stinge firmele incandescente ale cabaretelor de pe Graben și din bulevardele centrale; acolo unde mulțimea în haine sdrențuite, copii cu ghetele sparte, moșnegi gârboviți, bătrâne în șaluri de văduve, pornesc dela miezul nopții să aștepte coadă la pâine. E Viena mizeriei, după în­frângere și revoluții, când pâinea se plătește cu un milion de coroane hârtie și economiile dintr’o viață de om n’ajung pentru un pachet de țigări.

A lunecat lângă perete, a căzut de foame și de boală, o fată în straie subțiri de săracă. Au ridicat-o unii. Alții s’au repezit să-i ia locul la coada brutăriei. Întotdeauna, în orice lume, se aleg dela sine în mulțime, ca oile Domnului cele bune și lupii, milostivii deoparte, la­comii de alta. Cei mai mulți sunt acei care-și fac loc cu coatele să prindă locul cel mai bun și dacă e nevoie, să calce în picioare, căzuții pe drum.

Pe fata săracă au dus-o acasă. E casa consilierului calicit într’o noapte și paralizat într’un jilț. N’are timp mult de zăcut, fata adusă pe brațe. Săracii n’au voie, n’au când să fie bolnavi. S’a întremat cu o ceașcă de băutură caldă — poate ceaiu, poate cafea lungită, poate numai apă fierbinte cu o bucată de zahăr. Și a pornit mai departe, să vândă o haină, să caute un loc de muncit. Sunt fel de fel de munci. Cele mai bine plătite sunt acele din orbita desfrâului și plăcerilor. Lu­mea nu are nevoie de o croitoreasă, de o secretară, de o dactilografă, de o vânzătoare mai mult. Este întotdeauna loc însă pentru o dansa­-toare mai mult, o cântăreață de cabaret mai mult. Fata consilierului paralizat și sever a devenit o dansatoare și o cântăreață mai mult.

Dece a întâlnit-o acolo, în fumul acru de tutun, în mirosul strepezit

de parfumuri ieftine și de sudoare, în hohotele groase de bețivi, de ce-a întâlnit-o acolo chiriașul strein pe care il iubea, care-o iubea, fără să-și fi spus niciodată? De ce există întotdeauna o fatalitate neîn­- durată, să sfarme într’o singură clipă tot ce-a fost durat încet și fragil, ca o pânză diafană de paianjen?

O explicare nu poate fi. Nici că murdăria spurcată pe ea n’a atins-o. Nici că n’ai voie să alegi între un fel de muncă sau altul, când acasă te-așteaptă un tată paralizat și o soră mai mică, flămândă. S’au privit o singură dată, dureros. Privirea cea din urmă. Poate în ochi i-a citit atunci adevărul, l-a întrevăzut într’o fulgerare: Bărbatul a întins brațele, chemând-o, cerându-și iertare pentru bănuiala ne­dreaptă și crudă:

— Greta!... Greta, am înțeles, știu... Greta!

Dar chemarea e în deșert, brațele întinse nu mai pot aduce în­- dărăt o umbră care s’a topit.

În localul de beție și desfăt, e amestec de râsete groase și de cântece deșanțate. Fata consilierului paralizat, simte pe spatele gol de cântăreață o mână păroasă, târându-se ca un paiajen care pândea de mult o pradă rară. E întâia oară când nu tresare cu desgust la asemenea atingere, când nu se mai ferește de ea. Îi este tot una. De- acum orice, îi este tot una. Și fiindcă viața a ucis ceva în ea, va ucide și ea de-acum, ca o insectă veninoasă, tot ce va întâlni în viață cald, bun și pur; tot ce viața mai păstrează luminos ca să sfârșească în- tr’aceiași cloacă. E o răzbunare aceasta ca oricare alta. O răzbunare pe viață.

*

Mai este o despărțire, undeva, foarte departe, într’un fiord scandinav. Acolo unde țărmul zimțat pe hartă pare o jucărie tăiată de un copil cu fierăstrăul de traforaj.

Apa fiordului e verde, adâncă; vertical oglindește țărmul de stâncă, palasul vestit cu trepte de marmoră coborând de pe terasă până în unda imobilă. Un pui de focă demesticit, cu pielea lucioasă, se sorește pe trepte la picioarele femeii care în această dimineață nu mai râde, nici nu mai cântă, nici nu se mai svârle ca o naiadă să înoate fugărită de tovarășul din totdeauna. Acum privește cu bărbia în pumni, dincolo de apă și de stânci, undeva în nevăzut. Nu simte când s’a apropiat el, nu tresare când i-a pus mâna pe umăr, nu-i ascultă glasul.

— Greta... Toată viața noastră de-aci... O lună unică... Ori unde ai să fii, ori unde am să fiu, n’o putem uita... Greta, dacă tu...

Mâna a întrerupt ostenită, cuvintele care nu-i mai spun nimic. La ce bun? Morții sunt morți; moartea e moarte.

S’a ridicat de pe treaptă. În haina de voiaj, se pleacă să alinte o ultimă dată botul lucios al puiului de focă domesticit. Animalul o pri­vește cu ochii rotunzi și buni. Poate pricepe și el. În nici o privire de animal vreodată n’a fost atâta iubire. O iubește și puiul de focă. Și totuși, nimica n’o mai poate retine, nici chemarea bărbatului, nici pri­virea umedă a vietății de apă.

Bagajele au fost transportate în cabina vaporului. Se aude sem­- nalul de plecare.

— Greta! mai strigă omul de pe trepte, ridicând brațele în urmă. De ce? Nu poate să fie adevărat... Spune că te întorci. Spune că...

Ușa s’a trântit grea.

Un bărbat cu obrajii ascunși în palme pe trepte. Un pui de focă domesticit. Și fiordul pustiu, cu țărmul vertical de stâncă reflectat în adânc, cu frumusețea lui inutilă, acolo pe harta Scandinaviei pare o jucărie tăiată de un copil cu fierăstrăul de traforaj.

*

În pădurea subtropicelor, cu miros de bureți veninoși și cu fluturi nocturni pictați pe aripi ca paravanele japoneze, lianele fac o perdea groasă unde nu poți desluși dacă e plantă acățătoare care se balan­- sează sau un șarpe care așteaptă să-și dea drumul în gâtul antilopei venită cu pași subțiri la locul de adăpat.

Au poposit trei europeni, în costum alb, cu căști coloniale. Doi bărbați și o femeie. Trei vânători europeni și o ceată de vânători indigeni.

Focul s’a stins. În cort nu mai mișcă nimeni. Numai departe, pre­caut, dau târcoale fiare cu ochii sticloși, ca minuscule faruri fosfo- rice ’n noapte. Au simțit mirosul omului. Au simțit și indigenii mi- rosul fiarelor.

— Stăpâne! vorbește șoptit omul pe jumătate gol, deșteptând cu un deget ușor vânătorul. Sunt tigrii. Eu cred o pereche.

Celălalt, cel tânăr, de ce doarme atât de greu? Adineaori, în în­tuneric era cu ochii deschiși. Acuma doarme mai greu ca un mort.

— Nu face nimic. Are să se aleagă cu o spaimă sdravănă la detunătura puștii.

— Și nu-l trezim, stăpâne? întreabă vânătorul cel pe jumătate gol. Sunt doi tigri, nu strică să fie două puști...

— Am două focuri la pușca mea, îmi ajunge! vorbește orgolios streinul cărunt, care n’a pierdut niciodată un cartuș în vânt.

Pe urmă au plecat, și omul dormind atât de greu, a deschis ochii și a încordat cu tremur auzul.

Afară, în noaptea umedă cu miros de bureți veninoși, sclipirile fosforice sunt când aci, când dincolo, după frunzele late, după per­-deaua groasă de liane. Sunt patru luciri fosforice, ca patru văpăi verzui pe bălți cu miasme. Se apropie, și se depărtează două câte două; apar și dispar.

Două focuri ajung pentru cel mai vestit vânător; câte un foc de fiecare pereche de ochi, de fiecare fiară pe care nu-ti este iertat s’o greșești.

A potrivit pușca și a tras odată. Detunătura a cutremurat codrul de liane și a deșteptat o mie de maimuțe speriate care-au început să se vaete cu o mie de glasuri grotești. Dar văpăile verzi nu s’au stins; nici la focul dintâi, nici la cel de al doilea. Și fiarele au năvălit cu două salturi spărgând perdeaua de liane, să sfâșie pieptul vânătorului răsturnat cu ghiarele lungi și cu dinții care trosnesc oasele.

Cel mai bun tintaș din lume și cel mai încercat, nu poate culca vânatul cu două cartușe oarbe. Aceasta o știe mai ales omul din cort, care ciudat, nu s’a deșteptat nici la detunăturile puștii, nici la strigătul indigenilor, nici la vaetul celor o mie de maimuțe speriate sărind în groteasca lor spaimă din vârf de copac în vârf de copac.

A înteles-o mai târziu și femeia.

— A fost pentru tine, Greta. Să fii numai a mea, Greta! se târâie omul în genunchi, sărutându-i genunchii.

— Cum te urăsc!... N’am urât niciodată pe nimeni, așa...

— Dar înțelege, a fost pentru tine, Greta...

Femeia nu-l ascultă. A căzut pe trupul sfâșiat și neînsuflețit, cer-când să-i sufle viață caldă de pe buzele ei.

Iar celălalt, a plecat în codrul cu miros de bureți veninoși cu șerpi veninoși, cu tigri și fiare care-ti sar în cârcă de după liane; a plecat fără armă, cu capul gol, cu mâinile goale. E și aceasta o sinucidere ca oricare alta, când nu mai ai pentru cine trăi și când ai pierdut o iubire fiindcă într’o desnădăjduită nebunie ai ucis s’o câștigi.

Pe targa de frunze, patru oameni pe jumătate goi, poartă pe umeri un cadavru sfâșiat, acoperit cu o pânză albă. A rămas desvelită numai fruntea și tâmplele cărunte. În drum maimuțele se pleacă pe otgoanele de liane, curioase să privească, se cațără cu agilitate de acrobați și dispar cu un strigăt în scorburi cu păianjeni cât pumnul. Pe fruntea de ceară, s’a așezat un fluture uriaș, cu aripile pictate ca paravanele japoneze.

Pe urmă sunt alti morți, alte despărțiri, alti oameni frângându-și mâinile și chemând.

Întotdeauna acelaș nume:

— Greta! Greta! Greta!

Povestea e foarte veche. Depretutindeni și din totdeauna.

Când afară e frig, pe străzile urâte aleargă o mulțime ostilă și urâtă, tristă și fără nici o speranță; destul să intri întro sală unde nimeni nu cunoaște pe nimeni în întunericul opac, și deodată pe pânza albă din fund se deschide o lume de magie, caldă și ireală, o lume unde domnește ea: Greta! Numele eroinelor din povestea luminoasă n’are nici o însemnătate. Nici nu durează în amintirea nimănui. Toți știu că e un nume conventional și mincinos. Cel adevărat și unic, făp- tura adevărată și unică, e numai ea, întotdeauna aceiași. Când apare, osoasă și androgină, cu șoldurile strâmte și cu pieptul plat, mai neli- niștitoare decât ar fi frumoasă, mai tragică în pasivitatea ei decât și-ar frânge, mâinile în sbucium patetic, în tot întunericul sălii mulțimea magnetizată de același fluid, uită deodată existența reală de unde-a venit și unde se va întoarce peste un ceas, evadează din ea însăși și dela mizeriile ei obscure, anonime, mizerabile, pentru a trăi o supra- existență fictivă, mai reală decât realitatea — o pasiune de unde ba- nalul și trivialul e isgonit. Pe urmă, când totul e sfârșit, când lumea himerică s’a năruit, când toți se întorc la realitatea lor de afară, stră­- zile sunt mai pustii și urâte, frigul mai dușmănos, iubita mai fără mi­-ster, iubitul mai vulgar, totul mai fără speranță. Într’o mie de orașe de sub toate latitudinile, în zece mii de săli, un milion de oameni, zece milioane, evadează din destinul lor în acelaș destin de două ceasuri, ca să se descopere apoi mai singuri și mediocri cu gustul cenușei în gură.

Există vre’o fată care să nu-i fi pizmuit făptura, privirea, destinul? Vre’un adolescent care să nu-i fi căutat sărutul pe buzele iubitei?

Alina, într’o seară, când erai încă o copilă și te puteam apropia de genunchi ca pe un copil, fără să presimt sub mâna-mi bărbătească tremurul cărnei de femeie, am descoperit că ai să semeni cu Greta Garbo. Mi-ai amintit că nu eram cel dintâi să ti-o spun. O știai de mult. Și atunci am observat că într’adevăr, în pieptănătura voit dezordonată și câlțoasă, în hainele bizare, în privire, în gest, căutai să faci asemănarea mai apropiată. Am râs. Mi s’a părut o joacă inofensivă. Tot inofensivă mi s’a părut și copilăroasa încântare cu care mi-ai pus sub ochi fotografia ta și a Gretei Garbo, din care n’am știut să deosibesc la prima vedere, care era într’adevăr a ta și care a idolatrizatei eroine din film. Pe urmă, când am înțeles ce joacă primejdioasă era aceasta, a fost prea târziu. Nu mai aveam nici o putere, cum n’au mai avut nici ai tăi, nici nimeni; cum n’a mai avut nici viața putere să te întoarcă la tine cea adevărată.

Fără putere, am rămas astfel martorul unei ciudate drame cum n’a imaginat-o nici un specialist al ecranului. Până ce te-am pierdut din vedere. Unde mai ești acum? Ce mai ești acum? Nimeni n’o știe — și poate nici n’aș voi s’o știu. Căci vezi, cunosc și eu, că viața cea de aievea se mișcă sub poruncile unui regisor mai crunt și mai intole­rant ca toți regisorii din Hollywood.

Dar atât cât ți-am știut din viața ta Alina, îmi ajunge pentru sub­stanța unui roman, pe care închipuirea nu l-ar fi putut plăsmui oricât ar fi fost deprinsă să sbenguie fără nici o înfrânare. Mă ierți că ți-am divulgat secretul, brutal? Sau poate acolo unde te afli, îți este acum indiferent?

Cu atâta mai bine.

Dacă pentru tine Alina, mai poate exista undeva acuma, vre’un bine.

_____________