Intunecare – volumul 1

C A R T E A Î N T Î I

Prolog

A ZBURAT O PASĂRE NEAGRĂ.

1

Colonelul Pavel Vardaru pipăi în cutia de lemn cafeniu o țigară de foi îndestul de pufoasă. De pe gravura capacului îi surîse, cu tot șiragul dinților de porțelan, o creolă purtînd pe umeri, în chip de amforă, un coș de foi de tutun, sub in- scripția aurită „Henri Clay-Habana”.

Era numai o simplă etichetă și totuși femeia îi părea gro-zav de cunoscută.

Deodată își aminti cu mare bucurie: „Dar sunt ochii lui Mimi. Extraordinar cum seamănă cu ochii lui Mimi!”...

Acoperi restul figurii cu latul palmei. Într-adevăr, din gravură îl priveau acum ochii rîzători ai dansatoarei.

Trăi o clipă vedenia fugitivă: perdelele de catifea roșie lăsîndu-se moale, femeia împărțind cu amîndouă mîinile sărutări sălii, ropotul de aplauze, o fîlfîire de fuste scurte peste pulpe în tricou roz... Toate, toate de atît de departe!

Colonelul scotoci apoi buzunările tunicii, căutînd bricea-gul cu mica ghilotină de oțel pentru tăiat vîrful țigării. Nu îl află. Ca întotdeauna, Vanea, soldatul, uitase să strămute dintr-o tunică într-alta toate instrumentele nichelate care alcătuiau trusa de concentrare a domnului comandant: lanterna electrică, cuțitul de desfăcut cutii de conserve, pe-dometrul, tirbușonul, bricheta cu benzină și fitil, busola în miniatură.

Cînd cel din urmă buzunar fu explorat fără izbîndă, colo-nelul Pavel Vardaru suspină cu o nemărginită milă pentru propriu-i destin: era, fără îndoială, cel mai nefericit coman­dant de regiment de pe planetă!

Se resemnă să decapiteze cu dinții vîrful țigării, îl scuipă scîrbit peste balustradă, în mare și întinse peste masă, după cutia cu chibrituri, mîna grasă și albă de prelat.

Doamna colonel – tanti Laura – strînse buzele vișinii cu o spaimă care dădea înfățișare de copil alintat obrazului de grăsulie și vîrstnică păpușă blondă, cu pomeții trandafirii și cu genele lungi, răsucite în sus:

— Pol, iarăși începi cu ororile tale?... Mută cel puțin sca-unul! Știi că nu pot suporta mirosul ăsta de catran!...

Ca măsură defensivă, tanti Laura scoase din portțigaretul îngust de platină, cu încrustații de email, o țigaretă egip- țiană și o aprinse la flacăra unei brichete, prinsă cu lanț sub-țire de argint.

Chelnerul aduse două fructiere cu struguri de Constanti-nopol. Piersici și pere, între bulgări de gheață, pe culcuș de frunze crestate de viță. Un picolo, cu gîtul sufocat de gule-rul tare și prea înalt, distribui cu dexteritate farfurioarele și tacîmurile de desert.

Orchestra tăcuse.

Se înălța acuma larma glasurilor, sunetul cristalin al pa-harelor, hohotele și comenzile întărîtate de așteptare, umplînd terasa cazinoului de rumoarea neîntreruptă a marilor res-taurante, cafeuri și baruri, de care, cu părere de rău, ca de ultimul post înaintat al civilizației, colonelul Pavel Vardaru, după un concediu de patruzeci și opt de ore, trebuia să se rupă a doua zi, în zori... În cîteva ceasuri de drum, mașina avea să-l înfunde iarăși în satul tătăresc, cu bordeie strîmbe și oarbe de lut, cu împrejmuirile de tizic, cîini flocoși, măgari zbierînd în asfințit și cu praful acela dobrogean – care în-fundă nările, zgîrie gîtlejul și surește părul – răsucit în vîr-tejuri peste cîmpuri dogorite, fără zare de umbră.

Cu înduioșare de deportat în preziua exilului, privea ar- buștii exotici, plantați în cutii de lemn pe marginea terasei, cu frunzele lor lucii care, în bătaia luminii cretoase, păreau tăiate artificial, în zinc; mesele cu necunoscuți; femeile în toalete spumoase și străvezii; virajele savante ale chelneri- lor printre scaune, balansînd în vîrful brațelor tăvile încăr- cate; pavilionul capelei vieneze cu femeile în haină roșie, acordîndu-și viorile între genunchii strînși; ferestrele largi, încununate de colierele becurilor; afișele uriașe, strigător văp-site, înfățișînd un dansator negru și o celebră dizeuză. Spec-tacol neprețuit de confort, risipă și trai bun, care se va dez-lănțui fără preget, scăldat în aceeași orgie luminoasă de ar-curi voltaice și răcorit de briza umedă a mării și mîine, atunci cînd dînsul, orbecăind în bezna satului, apărîndu-se de cîini dușmani și călcînd în movili de gunoaie, își va amăgi ne-somnul inspectînd santinelele de noapte.

Colonelul Pavel Vardaru își simți pieptul înăbușit de tris-tețea școlarilor la sfîrșit de vacanță.

— Cafele, vă rog?

Chelnerul aștepta, înclinat de mijloc, cu fața rasă, neclin-tită și severă, ca și cum era vorba de cea mai gravă hotărîre diplomatică.

— Desigur și cafele! Tresări, din altă lume, colonelul. Copii, care mai ia cafea? Auzi: două înghețate, un mazagran... Tu ești cu mazagranul, Luminițo? Două marghilomane... Și lichioruri! Dă-mi lista!...

Chelnerul nu se clinti. Clipi numai din ochi.

— Știu! Aniseta domnului colonel.... Marie Brizard!...

Pavel Vardaru își prinse monoclul în arcada sprincenei și privi, de jos în sus, servul în frac, care-i cunoștea gusturile.

Se lumină, cu o mare fericire:

— A! Tu erai, Jean?

Și repetă, întîrziind pe cuvinte, plimbîndu-se cu amintirea prin paradisul interzis.

— Jean, de la Alcazar!...

Jean zîmbi onctuos, scuturînd profesional colțul mesei cu șervetul.

Colonelul Pavel Vardaru era vestit în toate localurile de zi și de noapte ale Capitalei și tuturor reședințelor de vară. Capul său pretimpuriu sur, cu obrazul și mustățile întotdea-una proaspăt rase, cu înfățișare de militar în glumă, de sa-lon și de operetă, prezidase multe mese rămase de pomină. Era celebru în întocmirea măiastră a meniurilor, în rețetele de mîncări recomandate bucătăriilor cu ritualuri gastrono-mice speciale și în cunoașterea fără greș, de la prima degus-tare, a tuturor pivnițelor și recoltelor faimoase de vinuri.

Cînd lichiorul fu turnat, colonelul ridică în lumină paha- rul cu piciorul înalt, ținîndu-l între degetele grase, cu o luare-aminte și o înduioșare de savant examinînd un elixir miracu- los. Admiră limpeziciunea culorii, aspiră aroma cu nespusă fericire și sorbi în răstimpuri. Pe urmă, cu țigara de foi între dinți, se întoarse către frate-său, Alexandru Vardaru, depu- tatul, care, plecat deasupra gazetelor de seară, fuma una la fel.

— Alexandre, simți briza? E un aer, un aer!...

Alexandru Vardaru, cufundat în lectura telegramelor de pe frontul oriental, făcu un gest vag de confirmare, cu mîna.

Dar Mihai Vardaru, nepotul lor, din colțul de unde își sa- vura înghețata în felii subțiri, cu grații de pisică, ridică obra- zul feminin și vru să întrebe cum se mai poate simți răcoarea și puritatea aerului, aspirat prin asemenea adevărate coșuri de locomotivă, așa cum arătau țigările de foi. Își aminti, însă, că trebuia neapărat să ceară cinci sute de lei unchiului Pol, înainte de plecare și, înăbușindu-și gluma, se hotărî prudent să o amîne pentru alt prilej mai prielnic, zîmbind în sine.

— De ce rîzi, Mihai? întrebă Luminița.

Toți ochii se îndreptară către el. Mihai roși.

— Vă rog să nu-mi necăjiți băiatul!... protestă tanti Laura, apărîndu-și nepotul, sfios și cuviincios, în mijlocul acestei familii sportive, unde ea singură și adolescentul cu obraz de elevă de pension nu aveau apucături și vocabular de camping, stadion și cîmp de curse.

Își aminti ceva și deschizînd portțigaretul de platină, spuse:

— Acum, Mihai, cînd ești bacalaureat, bărbat în toată firea, cred că poți fuma... Nu e așa, Pol, Alexandre, nu e așa că-i dați permisiunea?

Mihai roși și mai tare, implorînd:

— Vai, tanti!

Luminița Vardaru își scutură capul negricios din umbra arbuștilor unde stătuse ascunsă, privind întunericul mării și-l strîmbă, imitîndu-l:

— „Vai, tanti!” Uf, ce văr molîu mai am! Ce „vai tanti”? Zi: „Mersi, tanti, nu fumez egipțiene. Sunt prea slabe și con-țin opiu! Fumez țigări mai bărbătești, de exemplu Regale!”... Uite!...

Înainte de a se putea apăra, Luminița Vardaru, cu înde-mînare de polițist la o percheziție corporală, scoase din buzu-narul lui Mihai, de la piept, un portțigaret de piele – cadoul ei de astă-vară, cînd își sărbătorise examenul de absolvire – îi puse o Regală între dinți, în silă, luă și ea una, aprinse și-i aruncă un colac de fum în nas.

— Poftim!

Toți zîmbiră și Mihai răsuci stîngaci, între degete, țigara aprinsă. Ce idee! Și ce nebună! Lui nu-i tihnea țigara decît fumată singur, fără atîția ochi țintă asupră-i.

Luminița își scoase pălăria de pai. O înfipse într-un stîlp al balustradei. Își scutură părul tuns și inelat. Și cu coatele pe masă, cu obrazul arămiu mat, după o lună de plajă, prins în pumn, închizînd ochii negri și puțin oblici, să-i ferească de fumul țigării, declamă autoritar, ca într-un consiliu de familie:

— Numai armata are să-l facă bărbat! Unchiule Pol, la toamnă numaidecît trebuie să-l dezgheți! Eu mă declar învinsă!...

Mihai găsi prilej să se răzbune. Îi șopti printre dinți, în ureche:

— Și pe tine numai popa de la Domnița Bălașa are să te domesticească, atunci cînd ți-o cînta pe nasIsaiiadănțu-iește...

Apoi, adresîndu-se unei persoane nevăzute:

— Domnule Comșa, la primăvară, trebuie s-o iei în pri­mire și s-o dresezi. Noi ne declarăm învinși!...

Luminița, uimită de o atît de neașteptată îndrăzneală, rămase cu țigara la jumătatea drumului spre buze.

— Ce-ai zis? Mă rog, ce-ai zis?...

Mihai se plecă și-i șopti a doua oară în ureche, apăsat:

— Am zis că numai domnul Radu Comșa are să-ți scoată sticleții din cap. Na!

— Poftim, domnilor! făcu Luminița cu cea mai mare minunare. Abia i-ați permis să se emancipeze, că a și început să-și schimbe dinții de lapte! Încearcă să muște... Bravo! Mergi repede,mon vieux! Într-o lună, te văd iscălind polițe, pufăind o coșcogea havană în nasul unchiului Pol și – mai știu eu? – așezîndu-te, poate, la masa de alături, cu portu­gheza...

— Ce portugheză, mă rog? Se mișcă, între brațele jilțului de paie, foarte îngrijorată, tanti Laura.

Luminița își scutură părul pe spate, explicînd volubil:

— O portugheză, o femeie din Portugalia, fost mare impe­riu colonial, actualmente modestă republică situată la extrema Ibericei!... Capitala Lisabona, în provincia Estramadura, bana­lizată de poeți simboliști. Oraș însemnat: Porto, cu vinuri vestite, despre care poate să ne spună ceva mai pe larg un­chiul Pol. Portugalia, în sfîrșit, patria apei de păr, a lui Ca­moens și donei Ines de Castro!... Pentru rest și detalii precise adresați-vă domnului, care face pe mironosița! Vă poate delecta și cu unFado de amor, din repertoriul popular...

Luminița fredona cu mîna pe inimă, revărsîndu-și dintr-o scuturare părul negru peste ochi, să-și dea mai patetică înfățișare:

Amor è sonho que mata,

Sorriso que desfalece;

Amor è nuevera de prala...

Mihai se sili să asculte această vertiginoasă și perfidă di­sertație de geografie, istorie și folclor, cu cea mai desăvîrșită nepăsare.

Dar micșorîndu-și ochii, ca din pricina fumului, își strivi o lacrimă de necaz.

Povestea cu portugheza fusese cea dintîi suferință a lui, copilărească. Luminița îi descoperise fotografiile și caietul de note. Fusese confidenta lui două luni, cît ținuse întreg romanul sentimental, îi făgăduise să nu destăinuie nimic ni­mănui. Din caietul acela de note, descifrase și dînsa, la pian, romanța portugheză populară, numărul Carmencitei la Ma­jestic. Atunci îi apăruse cîntecul interesant, frumos și îl învățase. Iar acum își bătea joc! Toate femeile, toate sunt deopotrivă de...