Peregrinarile lui Tuf

Peregrinarile lui Tuf de George R.R. Martin

PROLOG

CATALOGUL ȘASE

INFORMAȚIA NUMĂRUL 37433 - 800912 – 5442894

CENTRUL SHANDELLOR PENTRU PROGRESUL CULTURII ȘI CUNOAȘTERII

DEPARTAMENTUL XENOANTROPOLOGIE

descrierea informației: codificare de voce pe cristal

informație găsită la: H’ro Brana (coordonate SQ19, V7715, I21)

tentativă de datare: înregistrată cu aproximativ 276 ani standard în urmă

selectabilă după criteriile:

rase de sclavi, Hrangan

legende și mituri, Hruun

medicină,

– boală, neidentificată

baze comerciale, abandonate

Alo? Alo?

Da. Văd că funcționează. Bine.

Sunt Rarik Hortvenzy, agent comercial începător, și lansez un avertisment pentru oricine îmi va găsi mesajul.

Acum se lasă înserarea, ultima pentru mine. Soarele s-a cufundat dincolo de culmile dinspre vest, pătând solul cu sânge, iar crepusculul își croiește, inexorabil, drum spre mine. Stelele apar una câte una, dar singura dintre ele care contează arde noapte și zi, zi și noapte. E mereu cu mine, cel mai strălucitor lucru de pe cer, în afară de soare. E steaua molimei.

În ziua aceasta, am înmormântat-o pe Janeel. Cu mâinile mele am înmormântat-o, săpând în solul tare, stâncos, din zori și până spre sfârșitul după-amiezii. Până când mâinile m-au ars de durere. După ce mi-am terminat chinul, după ce ultima lopată din praful ăsta străin, scârbos, a fost aruncată peste capul moartei, după ce ultima piatră a fost așezată pe movilă, m-am ridicat și am scuipat pe mormânt.

Totul a fost din vina ei. I-am spus asta, nu doar o dată, ci de multe ori, în timp ce zăcea pe moarte. Iar când sfârșitul a fost aproape, și-a recunoscut vinovăția, în cele din urmă. A fost vina ei că am venit aici. A fost vina ei că n-am plecat când puteam s-o facem. A fost vina ei că a murit – da, nu-i nici o îndoială – și-i vina ei că eu voi putrezi neînmormântat, atunci când îmi va veni timpul, iar carnea mea va deveni ospăț pentru fiarele întunericului, pentru zburătorii și vânătorii-nopții cu care speraserăm, cândva, să facem negoț.

Steaua molimei clipește doar un pic, aruncând asupra solului o lumină strălucitoare, limpede. Asta nu-i bine. I-am spus lui Janeel, odată: o stea a molimei ar trebui să fie roșie. Ar trebui să arate ursuză, să se înfășoare într-o sclipire stacojie, să șoptească în noapte sugestii de foc și sânge. Puritatea asta albă, limpede, ce legătură are cu molima? Așa fusese și în primele zile, când nava pe care o închiriaserăm abia ne lăsase la sol, pentru a ne deschide mândrul complex comercial, ne lăsase la sol și apoi plecase. Pe atunci, steaua molimei era doar una dintre cele cincizeci de stele de primă mărime pe cerul acesta străin, fiind greu de observat. Pe vremea aceea râdeam de ea, de superstițiile primitivilor, de brutele acelea înapoiate care-și închipuiau că boala vine din cer.

Mai târziu, însă, steaua molimei a început să se schimbe. Noapte după noapte, ardea mai puternic, până când a devenit vizibilă chiar și în timpul zilei. Dar, cu mult înainte de asta, epidemia se dezlănțuise…

Zburătorii se rotesc pe cerul ce se întunecă. Planoare, asta sunt. De departe, au o anumită frumusețe. Trezesc în mintea mea amintirea pescărușilor-umbră din locul meu natal, Budakhar, de lângă marea plină de viață, de pe planeta Razyar. Dar aici nu-i nici o mare, ci doar munți, dealuri și pustietate uscată, iar eu știu că zburătorii ăștia n-arată deloc frumos când îi vezi de aproape. Ființe slăbănoage și teribile, asta sunt, având înălțimea doar jumătate din cea a unui om, cu piele parcă tăbăcită, întinsă puternic peste oasele lor ciudate, goale pe dinăuntru. Aripile lor sunt uscate și tari, ca membrana unei tobe, pintenii lor ascuțiți precum pumnalele, iar sub creasta mare, osoasă, care atârnă ca o lamă îndoită de pe craniile lor înguste, au ochi de-un roșu hidos.

Janeel spunea că sunt inteligenți. Că au un limbaj, așa zicea. Le-am auzit vocile, voci tăioase, stridente, care-ți răneau nervii. N-am învățat niciodată să le vorbesc limba. Nici Janeel. Inteligenți, zicea ea. Putem să facem negoț cu ei. Ha, ha! N-aveau nevoie nici de noi, nici de mărfurile noastre. Știau destul cât să fure, asta da, și aici se termina inteligența lor. Dar noi și ei aveam ceva în comun: moartea.

Zburătorii mureau. Vânătorii-nopții, cu membrele lor masive, răsucite, și mâini cu două degete noduroase, cu ochi care ardeau ca niște tăciuni într-un foc gata să se stingă, în craniile lor bombate, mureau și ei, ha, ha! Aveau o putere înspăimântătoare, iar ochii aceia mari, bizari, puteau vedea prin beznă, când norii de furtună acopereau chiar și steaua molimei. În peșterile lor, vânătorii șopteau despre Mințile mărețe, stăpânii pe care-i slujiseră odată, cei care aveau să se întoarcă iar cândva, pentru a-i chema să pornească din nou la război. Dar Mințile nu veneau, iar vânătorii-nopții mureau – la fel ca și zburătorii, la fel ca și cei din rase mai ascunse, ale căror trupuri le-am găsit pe dealurile de cremene, la fel ca și animalele fără minte, la fel ca și ierburile și copacii, la fel ca Janeel și ca mine.

Janeel îmi spusese că, pentru noi, aceasta va fi o planetă a aurului și pietrelor prețioase. E o planetă a morții. H’ro Brana e numele din hărțile ei străvechi. Eu nu-i voi spune astfel. Ea știa numele tuturor popoarelor de acolo. Îmi amintesc doar unul: Hruun. Acesta-i adevăratul nume al vânătorilor-nopții. O rasă de sclavi, zicea ea, a hranganilor, marele dușman, acum dispărut, învins în urmă cu o mie de ani, care-și abandonase sclavii în timpul îndelungatei prăbușiri. Era o colonie uitată – zicea ea – o mână de făpturi inteligente, dornice de comerț. Ea știa atât de multe, iar eu atât de puțin, dar acum eu am îngropat-o și am scuipat pe mormântul ei, și cunosc adevărul despre aceștia. Dacă erau sclavi, atunci fuseseră sclavi răi, pentru că stăpânii lor îi așezaseră într-un iad, sub lumina plină de cruzime a stelei molimei.

Ultima navă de aprovizionare a venit acum o jumătate de an. Am fi putut pleca. Epidemia deja începuse. Zburătorii se târau pe vârfurile munților, prăvălindu-se apoi de pe culmi. I-am găsit cu pielea inflamată, din care se scurgea lichid, și având crăpături mari în membrana tăbăcită a aripilor. Vânătorii-nopții veneau la noi acoperiți de abcese vinete și cumpărau umbrele în număr mare, să-i apere de razele stelei molimei. Când nava asolizase, am fi putut pleca. Dar Janeel a zis să stăm. Avea nume pentru bolile care omorau zburătorii și vânătorii-nopții. Avea nume pentru medicamentele care puteau vindeca acea epidemie. A numi un lucru înseamnă a-l înțelege, așa gândea ea. Am fi putut deveni lecuitori, am fi putut să le câștigăm încrederea lor de brute, iar averea noastră ar fi fost ca și făcută. A cumpărat toate medicamentele pe care le adusese nava și a comandat altele. Apoi am început să tratăm molimele pe care le numise.

Când a apărut următoarea boală, a găsit nume și pentru aceea. Și pentru următoarea, și pentru următoarea, și pentru următoarea… Dar bolile au depășit puterea ei de a le număra. La început i s-au terminat medicamentele, curând după aceea și numele, iar în zorii acestei zile i-am săpat mormântul. Fusese o femeie zveltă, activă, dar, murind, devenise foarte țeapănă, iar membrele i se umflaseră de ajunseseră de două ori cât era normal. A trebuit să sap o groapă mare, ca să încapă cadavrul rigid, umflat. Am numit chestia care o ucisese ciuma lui Janeel. I-am dat un nume. Nu mă pricep la nume. Boala mea este diferită de a ei și n-are nume. Când mă mișc, o flacără vie aleargă prin oasele mele. Pielea mi-a devenit cenușie și sfărâmicioasă. În fiecare dimineață, când mă trezesc, găsesc cearșafurile acoperite cu bucăți din carnea mea, căzute de pe oase, și pătate cu sângele scurs din locurile umede, cu carne vie, de dedesubt.

Steaua molimei este uriașă și strălucitoare deasupra mea, iar acum înțeleg de ce-i albă. Albul este culoarea purității, ha, ha, iar steaua molimei purifică acest teritoriu. Totuși, atingerea ei provoacă putreziciune și descompunere. Există o ironie fină în asta, nu-i așa?

Am adus multe arme, dar am vândut puține. Vânătorii-nopții și zburătorii nu pot folosi arme împotriva lucrului care-i ucide și, de la început, au avut mai multă încredere în umbrele decât în lasere. M-am înarmat cu un aruncător de flăcări, luat din magazie, și mi-am turnat un pahar de vin negru.

Voi sta aici, în frig, și-mi voi spune gândurile acestui cristal. Îmi voi bea vinul și voi privi zburătorii, puținii care mai trăiesc, în timp ce dansează și planează prin noapte. De departe, arată ca pescărușii-umbră de deasupra mării mele pline de viață. Îmi voi bea vinul și-mi voi aminti cum suna marea pe când eram doar un băiat din Budakhar, care visa la stele, iar când vinul se va termina, voi folosi aruncătorul de flăcări.

(tăcere îndelungată)

Nu-mi pot închipui alte cuvinte de spus. Janeel știa multe cuvinte și multe nume, dar am înmormântat-o în dimineața aceasta.

(tăcere îndelungată)

Dacă înregistrarea mea va fi găsită vreodată…

(scurtă pauză)

Dacă acest mesaj va fi descoperit după ce steaua molimei va păli, așa cum spun vânătorii-nopții că se va întâmpla, nu vă lăsați înșelați. Aceasta nu-i o planetă în regulă, nu-i o planetă pentru trăit. Aici există moarte și boli pe care nu le poate număra nimeni. Steaua molimei va străluci din nou.

(tăcere îndelungată)

Vinul meu s-a terminat.

(sfârșitul înregistrării)

1. STEAUA MOLIMEI

— Nu, spuse ferm Kaj Nevis celorlalți. Nici vorbă. Ar fi o tâmpenie să folosim o corporație mare de transport.

— Da, o prostie și o aiureală, îl aprobă Celise Waan. Însă trebuie să ajungem acolo. Deci avem nevoie de o navă. Am mai închiriat de la Starslip. Nave foarte confortabile, cu echipaj politicos și bucătărie mai mult decât mulțumitoare.

Nevis îi aruncă o privire ucigătoare. Avea o figură potrivită pentru asta – ascuțită, colțuroasă, cu părul pieptănat pe spate, cu nas ca un iatagan, cu ochi mici, negri, pe jumătate ascunși de sprâncenele dese.

— În ce scop ai închiriat navele alea?

— Pentru excursii de studiu, bineînțeles, răspunse Celise Waan, luând altă prăjitură cu cremă din farfuria din fața ei, ținând-o delicat între degetul mare și arătător, apoi aruncând-o în gură. Am supravegheat multe cercetări importante. Centrul mi-a asigurat finanțarea.

— Să-ți explic ceva. Asta nu-i o excursie de studii. Nu ne zgâim la obiceiurile de împerechere ale primitivilor. Nu scotocim după informații obscure, pe care o persoană rezonabilă n-ar da un ban, așa cum facem de obicei. Mica noastră conspirație are scopul de a descoperi o comoară de-o valoare aproape inimaginabilă. Dacă o vom găsi, n-o vom preda autorităților competente. Ați avut nevoie de mine ca s-o localizez, prin canale mai mult sau mai puțin licite. Și aveți atâta încredere în mine, încât nu vreți să-mi spuneți despre ce-i vorba până nu vom fi în drum către locul respectiv, iar Lion a angajat un bodyguard. Bine, mie nu-mi pasă. Înțeleg că nu-s singura persoană de pe ShanDellor în care nu se poate avea încredere. Afacerea asta implică un profit uriaș. Și o putere uriașă. Dacă o să continui să mă plictisești cu pălăvrăgeala despre cuisine, plec. Am lucruri mai importante de făcut decât să stau aici și să-ți număr gușile!

Celise Waan mârâi nemulțumită. Era o femeie solidă, rotundă, cu figură roșie, care respira zgomotos.

— Starslip e o firmă reputată. Pe de altă parte, legile de salvare…

— N-au nici o importanță, o întrerupse Nevis. Avem un set de legi aici, pe ShanDellor, un altul pe Kleronomas, un al treilea pe Maya, și nici unul dintre ele nu valorează nimic. Dacă aplicăm legile din ShanDi, ne revine doar un sfert din valoarea a ceea ce descoperim – dacă vom găsi ceva. Presupunând că steaua aia a molimei este cu adevărat ceea ce crede Lion că este, și presupunând că funcționează încă, atunci cel care ar controla-o ar deține o superioritate militară copleșitoare în sectorul ăsta. Starslip și celelalte mari corporații de transport sunt la fel de lacome și de lipsite de scrupule ca și mine, îți garantez asta. Dar, pentru că sunt mari și puternice, guvernele planetare le supraveghează îndeaproape. În cazul în care n-ai observat, îți atrag atenția că suntem doar patru. Cinci, dacă o socotim și pe mercenară, adăugă el, dând din cap spre Rica Dawnstar, care-l răsplăti cu un rânjet rece. O navă mare de linie are mai mult de cinci cofetari. Chiar dacă alegem o navă mică, de cursă, vom fi depășiți numeric de oamenii din echipaj. O dată ce aceștia vor vedea ce-am găsit, vă închipuiți că ne vor lăsa să păstrăm prada?

— Dacă au de gând să ne înșele, o să-i dăm în judecată, declară grăsana specialistă în antropologie, cu un strop de arțag în voce, și înghiți ultima prăjitură.

— La ce tribunal? se interesă zâmbind Nevis. Pe ce planetă? Presupunând că ne vor lăsa în viață, ceea ce-i cam greu de crezut. Ești o femeie deosebit de proastă și de urâtă!

Jefri Lion ascultase stânjenit ciorovăiala.

— Gata, gata, îi întrerupse el. Fără insulte, Nevis! La urma urmei, suntem vârâți toți în povestea asta…

Lion, un bărbat scund, masiv, pătrat, purta o jachetă din material cameleonic de camuflaj, cu croială militară, împodobită cu decorații primite în cine știe ce campanie uitată de lume. În semiîntunericul restaurantului, stofa devenise de-un cenușiu murdar, un cenușiu care se potrivea cu culoarea bărbii țepoase, ascuțite, a lui Lion. Bărbatul avea un strop de transpirație pe fruntea largă, de om chel. Kaj Nevis îl făcea să fie nervos. Individul avea o reputație, la urma urmei. Lion se uită la ceilalți, cerându-le sprijinul.

Celise Waan se îmbufnă și-și aținti privirea asupra farfuriei, de parcă în felul ăsta ar fi reușit s-o umple cu prăjituri. Rica Dawnstar – mercenara, cum îi spusese Nevis – se rezemă de spetează, cu o urmă de amuzament sardonic în ochii ei verzi, strălucitori. Sub costumul bej, de parașutist, și sub vesta argintie, din plasă de oțel, trupul ei lung, puternic, părea relaxat, aproape indolent. Nu era treaba ei dacă patronii voiau să se certe toată ziua.

— Insultele nu folosesc la nimic, zise Anittas.

Greu de spus ce gândea cibertehul. Figura lui avea cam tot atâta metal lustruit și plastic câtă carne, expresivitatea fiindu-i redusă la minimum. Degetele lucioase, din oțel, ale mâinii drepte, se împletiseră cu cele cafenii, organice, ale stângii. Îl examina pe Nevis cu doi ochi strălucitori, din metal argintiu, care se mișcau ușor în orbitele din plastic negru.

— Kaj Nevis a scos în evidență unele aspecte corecte. Are experiență în acest domeniu, iar noi nu. Ce folos am avea să-l cooptăm în afacere, dacă nu vrem să-i ascultăm sfaturile?

— Da, așa-i, îl aprobă Jefri Lion. Ce sugerezi, Nevis? Dacă evităm transcorporațiile, cum ajungem la steaua molimelor?

— Avem nevoie de o navă, spuse Celise Waan, repetând un lucru evident.

— Corporațiile de transport nu dețin monopolul navelor, zâmbi Kaj Nevis. De aceea am sugerat să ne întâlnim aici, nu în biroul lui Lion. Cârciuma se află aproape de port. Sunt sigur că omul de care avem nevoie se găsește aici.

— Un independent? zise, ezitând, Jefri Lion. Unii dintre ei au o reputație îndoielnică…

— Ca și mine, îi reaminti Nevis.

— Exact. Am auzit zvonuri despre contrabandă, chiar despre piraterie. Merită să riscăm, Nevis?

— Nu trebuie să riscăm nimic. Și nu vom risca. Ține de cunoașterea oamenilor. Iar eu cunosc o mulțime de oameni. Oameni potriviți. Oameni nepotriviți. Uite, acolo în spate, făcu el semn cu capul, se află o femeie cu pielea închisă la culoare și cu bijuterii negre. E Jessamyn Caige, proprietara Afacerii Independente. Ne va închiria nava, fără nici o îndoială. La un preț foarte rezonabil.

Celise Waan se întoarse să se uite.

— Aia? Sper că nava ei are o grilă gravitațională. Imponderabilitatea îmi produce greață.

— Când iei legătura cu ea? se interesă Jefri Lion.

— N-o voi contacta, declară Kaj Nevis. Am folosit-o pentru un transport, două, dar n-aș risca să călătoresc acum cu ea. Nici gând s-o implic în ceva de-o asemenea importanță. Afacerea Independentă are un echipaj compus din nouă persoane – mai mare decât putem ține sub control eu și mercenara. Nu te simți jignit, Lion, dar restul nu contați.

— Ar trebui să știi că sunt soldat, mormăi afectat Jefri Lion. Am luat parte la lupte.

— Cu o sută de ani în urmă. După cum am spus, ceilalți nu contează. Iar Jessamyn ne-ar ucide pe toți cât ai clipi. De aceea aveți nevoie de mine, adăugă el, privindu-i pe fiecare în parte cu ochii lui mici, negri. Fără mine, ați fi fost destul de naivi s-o angajați pe Jessamyn. Sau o corporație de transporturi.

— Nepoata mea lucrează pentru un negustor independent bogat, zise Celise Waan.

— Care? se interesă Nevis.

— Noah Wackerfuss, de pe Lumea Tocmelilor.

— Noah Grasu’, dădu din cap Nevis. O adevărată distracție să călătorești ce el! Vă aduc la cunoștință că nava lui e menținută continuu în imponderabilitate. Gravitația l-ar ucide pe bătrânul degenerat – dar asta n-are importanță. Wackerfuss nu-i deosebit de însetat de sânge, am avea cincizeci la sută șanse să nu ne ucidă. Dar e la fel de șiret și lacom ca și ceilalți. Până la urmă, ar găsi o cale să capete o parte din pradă. În cazul cel mai rău, s-o ia pe toată. Iar echipajul lui are douăzeci de persoane – numai femei. Ai întrebat-o pe nepoata ta despre îndatoririle ei?

Celise Waan roși.

— Trebuie să ascult insinuările individului ăsta? îl întrebă ea pe Lion. Descoperirea îmi aparține! Nu vreau să fiu insultată de un derbedeu de mâna a treia, Jefri!

— Să terminăm cu ciorovăiala, o rugă, pe un ton nefericit, Lion. Nevis, nu-i nevoie să te împăunezi cu cunoștințele tale. Te-am acceptat pentru motive întemeiate, știm toți. Probabil cunoști pe cineva pe care-l putem angaja să ne ducă la steaua molimei.

— Bineînțeles.

— Pe cine? se repezi Anittas.

— Omul e un fel de negustor independent. Fără prea mult succes. Se află de o jumătate de an standard pe ShanDellor, în căutarea unui cargo. Probabil că e disperat – suficient de disperat – așa că nu ne va respinge oferta. Are o navă mică, paradită, cu nume lung și ridicol. Nu-i luxoasă, dar ne va duce unde trebuie, iar asta-i tot ce contează. Nu există echipaj, ca să fim îngrijorați – doar individul despre care v-am vorbit. Iar el… și el e cam ridicol. N-o să ne facă probleme. E mare, dar moale, și pe dinafară, și pe dinăuntru. Se zice că ar crește pisici. Nu prea-i plac oamenii. Bea multă bere și mănâncă prea mult. Mă îndoiesc că are vreo armă. Se zvonește că abia se descurcă, hoinărind din planetă în planetă și vânzând bagatele absurde, jucărioare inutile. Wackerfuss crede că omul nu-i periculos. Dar, chiar dacă se înșală, ce poate face un singur om? Dacă ne amenință cu ceva, mercenara și cu mine îl putem transforma în hrană pentru pisicile lui.

— Nevis, nu vreau să aud de așa ceva! protestă Jefri Lion. În această călătorie nu se vor făptui crime!

— Nu? întrebă Nevis, făcând semn către Rica Dawnstar. Atunci de ce-ai angajat-o? adăugă el, zâmbind răutăcios – iar zâmbetul de răspuns al femeii fu ironic și batjocoritor. Oricum, știam că ăsta-i locul în care-l vom găsi. Iată omul despre care v-am vorbit.

Nici unul dintre ei, cu excepția lui Rica Dawnstar, nu era prea versat în arta subtilă a conspirației. Cei trei se întoarseră spre ușă, fixându-l pe bărbatul care tocmai intrase. Acesta era foarte înalt, de aproape doi metri și jumătate, iar burta-i mare, moale, atârna deasupra cingătorii din metal. Avea mâini gigantice, o figură lungă, ciudat de albă, și o atitudine bizară, țeapănă. Pielea, atât cât se vedea, era de albeața oaselor uscate. Se părea că-i lipsea complet părul. Purta pantaloni albaștri, sclipitori, și cămașă de-un cafeniu închis, cu manșete destrămate.

Probabil simțise că era privit, pentru că întoarse capul și-i privi la rândul lui, cu figura-i palidă lipsită de expresie. Continuă să se uite la ei. Celise Waan întoarse prima capul, după aceea Jefri Lion, iar în cele din urmă și Anittas.

— Cine-i? îl întrebă ciborgul pe Kaj Nevis.

— Wackerfuss îi zice Tuffy. Mi s-a spus că numele lui adevărat este Haviland Tuf.

Haviland Tuf luă ultimul fort stelar verde cu o delicatețe care-i contrazicea dimensiunile, apoi privi satisfăcut tabla de joc. Întreaga suprafață era roșie: crucișătoarele, cuirasatele, forturile stelare și coloniile, toate erau roșii.

— Mă văd nevoit să mă declar învingător, spuse el.

— Încă o dată, recunoscu Rica Dawnstar.

Tânăra se întinse, dorind să-și dezmorțească membrele înțepenite după ore întregi de joc. Avea grația ucigătoare a unei leoaice. Sub vesta din zale argintii de oțel purta o armă cu ace, într-o teacă atârnată de umăr.

— Poate îndrăznesc prea mult, dacă aș sugera o altă înfruntare, zise Haviland Tuf.

— Nu, mulțumesc, râse Dawnstar. Ești prea bun. Sunt o jucătoare înnăscută, dar cu tine nu-i distractiv. Am obosit să tot ies pe locul doi.

— Am avut foarte mult noroc în jocurile de până acum. Fără îndoială, norocul meu s-a terminat, iar dumneavoastră veți întrece modestele mele puteri, în următoarea tentativă.

— Oh, da, fără îndoială, rânji Rica Dawnstar. Permite-mi însă să amân acea tentativă pentru momentul în care plictiseala va deveni ucigătoare. Măcar sunt mai bună decât Lion. Nu-i așa, Jefri?

Jefri Lion stătea pe un scaun, într-un colț al camerei de comandă a navei, răsfoind un teanc de texte militare vechi. Jacheta lui din stofă cameleon căpătase culoarea cafenie a panourilor din sintelemn din spatele lui.

— Jocul nu respectă autenticele principii militare, declară el, cu un pic de enervare în glas. Am folosit tactica lui Stephen Cobalt Northstar, cea din momentul în care a Treisprezecea Flotă Umană a înconjurat Hrakkean. Contraatacul lui Tuf a fost complet eronat, ținând seama de circumstanțe. Dacă regulile jocului ar fi fost corecte, nu puteam fi învins.

— Adevărat? făcu Haviland Tuf. Aveți un avantaj asupra mea, domnule. La urma urmei, aveți norocul să fiți istoric militar, în timp ce eu sunt doar un umil negustor. Îmi lipsește familiarizarea dumneavoastră cu marile campanii militare ale istoriei. Noroc că, până acum, deficiențele jocului și o șansă extraordinară au conspirat pentru a compensa ignoranța mea! Dar aș considera binevenită oportunitatea de a-mi completa cunoașterea principiilor militare. Dacă veți binevoi a juca încă o dată, voi studia cu atenție strategia dumneavoastră subtilă, pentru a încorpora, pe viitor, un mod de gândire mai sănătos, mai autentic, în jocul meu sărman.

Jefri Lion, a cărui flotă argintie fusese eliminată prima în toate jocurile din săptămâna ce trecuse, păru stânjenit.

— Ei bine, Tuf… începu el.

Fu salvat din acea situație neplăcută de un răcnet subit, urmat de un val de obscenități, ce se auziră din compartimentul învecinat. Haviland Tuf sări imediat în picioare, iar Rica Dawnstar apăru îndată lângă el.

Năvăliră în coridor chiar în clipa în care Celise Waan ieșea afară din încăperea pentru locuit, urmărind o mogâldeață neagră cu alb, care trecu vâjâind pe lângă ei și intră în camera de comandă.

— Prindeți-o! țipă Celise Waan la ei.

Femeia avea figura roșie, umflată și părea furioasă.

— În ce scop, dacă-mi permiteți să mă interesez? întrebă Tuf, blocând trecerea, coridorul fiind îngust, iar el lat.

Antropologa întinse mâna stângă. Pe palmă se vedeau trei zgârieturi scurte, adânci, mustind de sânge.

— Uite ce mi-a făcut!

— Adevărat… Iar dumneavoastră ce i-ați făcut ei?

Kaj Nevis ieși din încăperea de locuit, zâmbind subțire.

— A vrut s-o arunce în cealaltă parte a camerei, zise el.

— Stătea pe patul meu! se indignă Celise Waan. Am intenționat să trag un pui de somn, iar creatura blestemată dormea în patul meu! răcni ea, după care se întoarse să-l înfrunte pe Nevis. Șterge-ți rânjetul de pe figură! E suficient de neplăcut că trebuie să ne înghesuim în nava asta mică, amărâtă! Dar refuz să împart spațiul ăsta insuficient cu animalele jegoase ale individului ăsta imposibil! E vina ta, Nevis! Tu ne-ai vârât în belea! Fă ceva! Îți cer să-l determini pe Tuf să scape de calamitățile astea mici! Mă auzi? Îți cer!

— Scuză-mă, spuse Rica Dawnstar din spatele lui Tuf, iar uriașul se uită la ea și se dădu într-o parte. Asta-i una dintre calamitățile la care te referi?

Dawnstar păși în coridor, ținând o pisică la piept, cu mâna stângă, în timp ce-o mângâia cu dreapta. Un cotoi uriaș, cu păr lung, moale, cenușiu, și ochi galbeni, aroganți. Cântărea probabil vreo nouă kilograme, dar Rica îl ținea cu ușurință, ca pe un pisoi.

— Ce-i ceri lui Tuf să-i facă bătrânului Ciupercă? întrebă ea, în timp ce motanul torcea.

— M-a rănit alta, una neagră cu alb, răspunse Celise Waan, dar asta-i la fel de rea. Uitați-vă la figura mea! Uitați-vă la ce mi-a făcut! Abia pot să respir, iar când încerc să dorm, mă trezesc cu o pisică pe piept! Ieri gustam ceva. M-am întrerupt un moment din mâncat, iar când m-am întors, lighioana neagră cu alb se ghemuise în farfurie și rostogolea prăjiturile mele cu mirodenii prin praf, de parcă ar fi fost jucării! Nimic nu-i în siguranță, cu animalele astea în jur! Am pierdut două stilouri și cea mai frumoasă brățară roz! Iar acum asta, atacul! E intolerabil! Insist ca animalele să fie duse imediat în depozit! Imediat, ai auzit?

— Auzul meu este destul de bun, declară Haviland Tuf. Dacă obiectele dumneavoastră care lipsesc nu vor fi regăsite până la sfârșitul călătoriei, voi fi încântat să vă rambursez contravaloarea lor. Dar mă văd obligat, cu regret, să resping cererea dumneavoastră referitoare la Ciupercă și Distrugere.

— Sunt pasager pe caraghioslâcul ăsta de navă! țipă la el Celise Waan.

— Insultați inteligența mea, așa cum ați făcut și cu auzul meu? întrebă Tuf: Statutul dumneavoastră ca pasager este evident, doamnă, nu-i necesar să-mi aduceți aminte. Permiteți-mi, totuși, să subliniez că această navă mică, pe care vă simțiți liberă s-o jigniți, este căminul meu, locul în care trăiesc. Indiferent cum este. Mai mult, deși sunteți, fără nici o îndoială, pasager și vă bucurați de anumite drepturi și privilegii, Ciupercă și Distrugere trebuie să aibă, logic, drepturi substanțial mai mari, pentru că aceasta este locuința lor permanentă. Nu-i obiceiul meu să iau pasageri la bordul Cornului abundenței cu bunuri excelente la prețuri minime. După cum ați remarcat, spațiul disponibil este puțin adecvat propriilor mele nevoi. Din nefericire, am suferit diferite vicisitudini ale sorții în domeniul profesional și nu câștig nimic ascunzând faptul că rezerva mea de standarzi se îndrepta spre insuficiență când m-a contactat Kaj Nevis. Am făcut toate eforturile pentru a vă simți comod la bordul acestei nave pe care o blestemați, mergând până la a ceda, pentru necesitățile dumneavoastră colective, zona de locuit a rachetei, improvizându-mi un culcuș incomod în camera de comandă. În ciuda sărăciei mele evidente, am ajuns să regret profund impulsul nebunesc și altruist care m-a împins să accept această închiriere, mai ales că plata primită abia a ajuns pentru combustibilul și proviziile necesare călătoriei, precum și achitării taxei de asolizare din ShanDi. Mă tem că ați profitat serios de credulitatea mea. Cu toate acestea, sunt un om de cuvânt și voi face tot ce îmi stă în putință pentru a vă duce la destinația dumneavoastră misterioasă. Dar sunt obligat să vă cer ca pe durata călătoriei să-i tolerați pe Ciupercă și pe Distrugere, așa cum eu vă tolerez pe dumneavoastră.

— Niciodată! declară Celise Waan.

— Nu mă îndoiam de răspuns, comentă Haviland Tuf.

— N-am de gând să mai stau împreună cu lighioanele, spuse antropologa. Nu există nici un motiv să ne înghesuim într-o cameră, ca soldații în cazarmă. Nava nu arăta atât de mică de afară. Unde duce ușa asta? întrebă ea, arătând cu mâna-i grasă.

— Către compartimentele de depozitare, răspunse senin Haviland Tuf. Sunt șaisprezece. Recunosc că și cel mai mic dintre ele e de două ori mai mare decât limitatul meu spațiu locuibil.

— Aha! exclamă Waan. Și ai vreo încărcătură?

— Compartimentul șaisprezece este umplut cu reproduceri din plastic ale măștilor de orgie coogliene pe care, din nefericire, n-am fost în stare să le vând pe ShanDellor, situație care m-a pus la discreția lui Noah Wackerfuss, iar acesta a coborât prețurile și m-a lipsit de mica mea speranță de câștig. În compartimentul doisprezece am depozitat unele obiecte personale, echipament de tot felul și diferite lucruri adunate în timp. Restul navei este complet gol, doamnă.

— Excelent! În acest caz, vom transforma compartimentele mai mici în camere particulare pentru fiecare dintre noi. O chestie simplă, trebuie doar mutate paturile.

— Foarte simplă, recunoscu Haviland Tuf.

— Atunci fă-o! răcni Celise Waan.

— Cum doriți. Închiriați și un costum spațial?

— Pentru ce?

— Depozitele nu beneficiază de sistemul pentru menținerea vieții, rânji Rica Dawnstar. Nu au aer. Nici căldură. Nici presiune. Nici măcar gravitație.

— Tocmai bune să te găzduiască, adăugă Kaj Nevis.

— Într-adevăr, mormăi Haviland Tuf.

Ziua și noaptea sunt noțiuni lipsite de sens pe o navă cosmică, dar ritmurile străvechi ale trupului omenesc își mențin cererile, iar tehnologia a trebuit să se conformeze. De aceea, Cornul abundenței avea, ca și alte nave, exceptând imensele vase de război cu trei viteze sau cargoboturile de linie ale corporațiilor de transport, o perioadă pentru somn – un timp al întunericului și al tăcerii.

Rica Dawnstar se ridică din culcușul ei și-și apucă arma cu ace, din obișnuință. Celise Waan sforăia puternic. Jefri Lion se zbătea și se răsucea, câștigând bătăliile din mintea lui. Kaj Nevis era pierdut în vise de bogăție și putere. Și cibertehul dormea, deși era vorba de un alt soi de somn. Pentru a scăpa de plictiseala călătoriei, Anittas se întinsese într-un hamac, se conectase la calculatorul navei și se închisese. Jumătatea lui cibernetică monitoriza jumătatea lui biologică. Respirația îi era lentă și foarte regulată, temperatura trupului scăzută, consumul de energie redus aproape la zero. Dar senzorii fără pleoape, din metal argintiu, care-i serveau drept ochi, păreau a se mișca ușor, urmărind vreo viziune invizibilă.

Rica Dawnstar ieși iute din încăpere. Haviland Tuf stătea singur în camera de comandă. În culcușul lui, torcea motanul cenușiu. Mâinile uriașe, albe, ale bărbatului se mișcau pe tastatura calculatorului. Distrugere, pisica mai mică, aceea neagră cu alb, se juca lângă picioarele lui. Ținea în labe un stilou și-l rostogolea de colo-colo pe podea. Tuf n-o auzise pe Rica intrând. Nimeni n-o auzea pe Rica mișcându-se, cu excepția cazului când dorea ea să fie auzită.

— Ești încă treaz, spuse ea, rezemându-se de ușorul ușii.

Tuf răsuci scaunul și o privi impasibil.

— O deducție foarte remarcabilă. Sunt în fața dumneavoastră activ, ocupat, solicitat de nevoile navei mele. Din dovezile evidente ale ochilor și urechilor, ați ajuns la concluzia că nu dorm. Puterea dumneavoastră de raționament este uluitoare.

Rica Dawnstar pătrunse lent în încăpere și se întinse pe culcușul lui Tuf, rămas nestrâns din perioada anterioară de somn.

— Și eu sunt trează, zise ea, zâmbind.

— Abia de-mi vine să cred.

— Crede. Nu dorm mult, Tuf. Două sau trei ore pe noapte. Un avantaj, în meseria mea.

— Fără îndoială.

— Dar la bordul unei nave reprezintă un dezavantaj. Mă plictisesc.

— Vreți să facem un joc?

— Poate unul de alt fel, zâmbi ea.

— Sunt dornic să învăț jocuri noi.

— Bine. Să ne jucăm de-a conspirația.

— Regulile nu-mi sunt familiare.

— Sunt destul de simple.

— Într-adevăr? Poate veți fi suficient de amabilă să le enunțați. Figura lungă a lui Tuf rămăsese calmă, evazivă.

— N-ai fi câștigat ultimul meci dacă Waan ar fi fost de partea mea, când i-am cerut, spuse Rica, pe tonul unei conversații obișnuite. Alianțele, Tuf, pot fi profitabile pentru toate părțile implicate. Noi doi suntem deosebiți de ceilalți. Suntem mercenari. Dacă Lion are dreptate în privința stelei molimei, ei vor împărți bogății atât de mari că nu ni le putem imagina, iar noi doi ne vom primi salariul. Nu mi se pare corect.

— Echitatea e un lucru greu de apreciat, comentă Haviland Tuf, și mult mai greu de atins. Aș dori ca plata mea să fie mai generoasă, dar, fără îndoială, mulți alții doresc același lucru. Însă este salariul pe care l-am negociat și l-am acceptat.

— Negocierile pot fi redeschise, sugeră Rica Dawnstar. Au nevoie de noi. De amândoi. Mi se pare că, dacă am colabora, am reuși să… să impunem niște termeni mai convenabili. Să devenim părtași. O împărțire la șase. Ce zici?

— O idee care mă intrigă, cu multe elemente care o recomandă. Unii și-ar permite să sugereze că e vorba de un lucru lipsit de etică, ceea ce-i adevărat, dar adevărata sofisticare implică o anumită flexibilitate morală.

Rica Dawnstar examină un moment figura lungă, albă, lipsită de expresie, apoi rânji:

— Nu te atrage, Tuf! În sinea ta, ești de partea regulilor.

— Regulile reprezintă esența jocului, sufletul lor, dacă vrei. Dau substanță și înțeles micilor noastre înfruntări.

— Uneori e mai amuzant să le încalci. Și mai eficient.

Tuf își acoperi figura cu mâinile.

— Deși nu-s mulțumit de salariul meu ridicol, doresc să-mi îndeplinesc contractul cu Kaj Nevis. Nu vreau să vorbească urât despre mine sau despre Cornul abundenței cu bunuri excelente la prețuri minime.

— Oh, mă îndoiesc că va vorbi urât despre tine, Tuf! râse Rica. Mă îndoiesc că te va pomeni vreodată, după ce-și va realiza țelul și va scăpa de tine.

Fu încântată să observe că declarația ei îl făcuse pe Tuf să clipească.

— Chiar așa? întrebă el.

— Nu ești curios? Nu vrei să știi unde mergem și de ce Waan și Lion au ținut zona de destinație secretă până am ajuns la bord? Și de ce Lion a angajat un paznic?

Haviland Tuf mângâie blana lungă, cenușie, a lui Ciupercă, fără să-și mute privirea de pe figura tinerei.

— Curiozitatea reprezintă marele meu viciu. Mă tem că ați văzut în sufletul meu, iar acum căutați să-mi exploatați slăbiciunea.

— „Curiozitatea a ucis pisica”, spuse Rica Dawnstar.

— O sugestie neplăcută, mai ales cu ea de față, comentă Tuf.

— Dar satisfacția a reînviat-o, sfârși Rica. Lion știe că-i vorba de ceva imens. Și teribil de periculos. Pentru a obține ceea ce vor, au nevoie de Nevis sau de cineva ca el. I-au repartizat un sfert frumos, dar Kaj are felul acela de reputație care te face să te întrebi dacă se va mulțumi doar cu a patra parte. Mă aflu aici ca să am grijă să se mulțumească. Pe de altă parte, adăugă ea, dând din umeri și bătând cu palma în arma cu ace din teaca de la umăr, reprezint o asigurare și împotriva altor complicații ce se pot ivi.

— Pot să atrag atenția că dumneavoastră reprezentați o complicație adițională?

Ea zâmbi rece.

— Nu-i spune asta lui Lion. Gândește-te la ce ți-am spus, Tuf. După cum văd eu lucrurile, Nevis te-a subapreciat. Nu-l subaprecia și tu pe el. Sau pe mine. Niciodată, niciodată să nu mă subapreciezi. Poate va veni un timp când vei dori să ai un aliat. Iar lucrul acesta s-ar putea întâmpla mai devreme decât crezi.

Cu trei zile înainte de sosire, Celise Waan se plânse din nou de mâncare. Tuf servise un ghiveci de legume cu mirodenii, așa cum se gătește pe Halagreen. O mâncare picantă, dar aveau parte de ea pentru a șasea oară de când călătoreau. Antropologa arătă legumele din farfurie, se strâmbă și spuse:

— De ce nu primim niște mâncare adevărată?

Tuf se întinse, străpunse provocator cu furculița o ciupercă dolofană și o ridică în fața ochilor. O privi în tăcere un moment, aplecă un pic capul și o privi din alt unghi, o răsuci și se uită din nou la ea, iar în cele din urmă o pipăi ușor.

— Nu reușesc să înțeleg natura reclamației dumneavoastră, doamnă. Ciuperca pare suficient de adevărată sărmanelor mele simțuri. Sigur, e doar o parte dintr-un întreg. Poate că restul ghiveciului este iluzoriu. Deși cred că nu-i.

— Știi la ce mă refer! țipă Celise Waan cu voce stridentă. Vreau carne!

— Iar eu vreau bogății nemăsurate. Asemenea fantezii sunt ușor de visat, dar devin ceva mai greu reale.

— M-am săturat de legumele astea enervante, se văită Celise Waan. Vrei să spui că pe nava asta chinuitoare nu pot căpăta o bucățică de carne?

Tuf își încrucișă degetele.

— Nu intenționez să difuzez informații eronate. Eu nu sunt un mâncător de carne, dar există o cantitate minusculă pe Cornul abundenței cu bunuri excelente la prețuri minime. Recunosc cinstit.

O satisfacție furioasă apăru pe figura lui Celise Waan. Femeia se uită pe rând la ceilalți aflați în jurul mesei. Rica Dawnstar încerca să-și stăpânească un rânjet. Jefri Lion se îmbufnase.

— V-am spus eu că păstrează mâncarea bună pentru el!

Cu un gest deliberat, apucă farfuria și o aruncă în partea opusă a camerei. Vasul se izbi de peretele metalic și-și goli încărcătura de ghiveci în patul nestrâns al lui Rica Dawnstar. Mercenara zâmbi dulce:

— Tocmai am făcut schimb de paturi, Waan!

— Nu-mi pasă! Măcar o dată voi avea o mâncare decentă! Presupun că voi, ceilalți, vă așteptați s-o împart cu voi!

— Nu, dragă, spuse Rica. E toată a ta!

Apoi își termină ghiveciul și șterse farfuria cu o coajă de pâine cu ceapă. Lion arăta stânjenit; în schimb, Kaj Nevis declară:

— Dacă poți să obții carne de la Tuf, îți aparține în totalitate.

— Excelent! exclamă ea. Tuf, adu-mi carnea!

Haviland Tuf o privi impasibil.

— E adevărat că, în conformitate cu contractul pe care l-am încheiat cu Kaj Nevis, trebuie să vă hrănesc pe durata călătoriei. Dar nu s-a menționat nimic despre natura alimentației. Oricum, mi-am făcut datoria. Acum însă trebuie să vă satisfac capriciile culinare. Foarte bine, dacă asta-i soarta mea. Dar mă trezesc brusc cuprins eu însumi de pofte. Dacă eu vă suport toanele, n-ar fi echitabil ca și dumneavoastră să le acceptați pe ale mele?

— Ce vrei să zici? întrebă Waan, suspicioasă.

— Nimic, de fapt, răspunse Tuf, întinzând mâinile în lături. În schimbul cărnii pe care o doriți, cer doar un moment de înțelegere. Am devenit foarte curios în ultimul timp și aș vrea să-mi satisfac curiozitatea. Rica Dawnstar m-a avertizat că, dacă nu va fi satisfăcută, curiozitatea îmi va ucide pisicile…

— Sunt de aceeași părere, declară antropologa cea grasă.

— Mda… Cu toate acestea, mă văd silit să insist. Vă propun un târg: hrană, de felul celei pe care ați cerut-o atât de melodramatic, pentru o pepită măruntă, sărmană, de informație a cărei cedare nu vă va costa nimic. Suntem pe cale să ajungem în sistemul Hro B’rana, destinație pe care ați declarat-o la închirierea navei. Aș dori să aflu de ce mergem acolo, precum și natura a ceea ce vă așteptați să găsiți pe acea stea a molimei de care v-am auzit vorbind.

Celise Waan se întoarse spre ceilalți:

— Am plătit o grămadă de standarzi pentru hrană! Ăsta-i jaf! Jefri, pune piciorul în prag!

— Hm! făcu Jefri Lion. Nu-i nici un pericol, Celise. Oricum va afla, când vom ajunge. Poate că a sosit timpul să știe.

— Nevis, n-ai de gând să faci nimic?

— De ce? întrebă acesta. N-are nici o importanță. Spune-i și ia-ți carnea. Sau nu-i spune. Mi-e indiferent.

Waan se uită întâi la Kaj Nevis, apoi, trufașă, la figura calmă, palidă, a lui Haviland Tuf.

— Bine, zise ea, încrucișându-și brațele. Dacă e neapărată nevoie, o să cânt ca să primesc de mâncare!

— E suficient și dacă vorbiți cu voce normală, declară Tuf.

Celise Waan îl ignoră.

— O să povestesc pe scurt. Descoperirea stelei molimei este marele meu triumf, piatra de căpătâi a carierei mele, dar nici unul dintre voi n-a avut inteligența sau amabilitatea să aprecieze munca pe care am făcut-o. Sunt antropolog la Centrul ShanDellor pentru Progresul Culturii și Cunoașterii. Specialitatea mea științifică este studiul culturilor primitive de un fel deosebit – culturile planetelor colonizate care au rămas izolate și au decăzut tehnic în urma Marelui Război. Bineînțeles, multe lumi umane au fost afectate astfel, iar un număr considerabil dintre ele au fost cercetate amănunțit. Eu am lucrat în domenii mai puțin cunoscute – investigarea culturilor neumane, în special cele ale fostelor planete de sclavi ai hranganilor. Una dintre planetele pe care le-am studiat a fost Hro B’rana – cândva o colonie înfloritoare, un domeniu pentru înmulțirea hruunilor, dactiloizilor și altor rase hrangane de sclavi, acum pustiită. Făpturile inteligente care trăiesc acolo au viață scurtă, o viață urâtă, brutală. Dar, ca în multe asemenea culturi degenerate, există basme despre o vârstă de aur dispărută. Lucrul cel mai interesant de pe Hro B’rana este o legendă, o legendă care se întâlnește doar acolo – cea despre steaua molimei. Subliniez că pustiirea planetei este deosebit de puternică, iar subpopularea severă, în ciuda faptului că mediul nu-i exagerat de aspru. De ce? Ei bine, descendenții degenerați ai coloniștilor hruuni și dactiloizi, ale căror culturi sunt, de altfel, complet diferite și foarte ostile una față de cealaltă, au un singur răspuns la această întrebare: steaua molimei. La fiecare a treia generație, exact atunci când reușesc să iasă din starea lor nenorocită, când populația crește din nou, steaua molimei devine tot mai mare pe cerul nopții lor. Iar când ajunge cea mai strălucitoare de pe boltă, atunci începe sezonul molimelor. Epidemiile se întind pe toată Hro B’rana, și de fiecare dată cea nouă este mai teribilă decât cea de dinainte. Vindecătorii sunt neputincioși. Recolta se veștejește, animalele pier, iar trei sferturi din populația inteligentă moare. Cei care supraviețuiesc sunt aruncați în cea mai brutală formă de existență. Apoi steaua molimei descrește și, o dată cu declinul ei, molima dispare de pe Hro B’rana pentru încă trei generații. Aceasta-i legenda.

În timp ce-o ascultase pe Celise Waan relatând povestea, Haviland Tuf își păstrase o figură inexpresivă.

— Interesant, zise el. Presupun totuși că expediția prezentă nu a fost organizată pentru a vă continua cariera prin investigarea acestui basm îngrozitor.

— Nu, recunoscu Celise Waan. Am avut, cândva, această intenție. Legenda mi se păruse un subiect excelent pentru o monografie. Am încercat să obțin fonduri de la Centru, pentru o cercetare la fața locului, dar cererea mea a fost respinsă. M-am enervat, și pe bună dreptate. Idioții! Am vorbit despre supărarea mea și despre cauza ei colegului meu, Jefri Lion.

Lion tuși.

— Da, spuse el. Domeniul meu, după cum știți, este istoria militară. Am fost intrigat, bineînțeles. M-am cufundat în băncile de date ale Centrului. Fișierele noastre nu-s la fel de complete ca acelea de pe Avalon și Newhoime, dar n-aveam timp pentru cercetări mai minuțioase. Trebuia să acționăm repede. Vezi, teoria mea e de fapt mai mult decât o teorie, e o certitudine, pentru că știu ce-i o stea a molimei. Nu-i nici o legendă, Tuf! E adevărul gol-goluț! Trebuie să fie părăsită, abandonată, dar încă funcțională, îndeplinindu-și programele după mai mult de un mileniu de la Prăbușire. Nu-ți dai seama? Nu ghicești?

— Îmi recunosc eșecul, zise Tuf. Îmi lipsește familiarizarea dumneavoastră cu problema respectivă.

— E o navă de război, Tuf, o navă militară situată pe o orbită lungă, eliptică, în jurul planetei Hro B’rana. Una dintre cele mai devastatoare arme lansate în vidul cosmic de Străvechiul Pământ împotriva hranganilor, la fel de teribilă ca legendara flotă a iadului despre care se spune că ar fi existat în ultimele zile de dinaintea Prăbușirii. Dar are posibilitatea de a face bine, în aceeași măsură în care poate face rău. Este depozitara celei mai înaintate științe biogenetice a Imperiului Federal, un artefact care funcționează, plin de secrete pierdute pentru restul omenirii!

— Într-adevăr! mormăi Tuf.

— Este o navă de germinare, încheie Jefri Lion, o navă de germinare pentru război biologic a Corpului Inginerilor Ecologi.

— Și e a noastră, rânji Kaj Nevis.

Haviland Tuf îl privi atent pe Nevis, dădu din cap, se ridică, apoi anunță:

— Curiozitatea mi-a fost satisfăcută. Acum trebuie să-mi îndeplinesc partea ce-mi revine din înțelegere.

— Ahhh! făcu Celise Waan. Carnea mea!

— Cantitatea este copioasă, deși recunosc că varietatea-i redusă, anunță Haviland Tuf. Vă voi lăsa sarcina de a vă pregăti carnea în modul cel mai plăcut cerului gurii dumneavoastră.

Se duse la un dulap, tastă codul de acces și scoase o lădiță, pe care o aduse, sub braț, la masă.

— Aceasta-i singura carne de la bordul navei mele. Nu-i pot garanta gustul sau calitatea. Dar până acum n-am primit vreo plângere.

Rica Dawnstar izbucni în râs, iar Kaj Nevis chicoti. Haviland Tuf, grijuliu și metodic, scoase din lădiță o duzină de cutii de conserve cu hrană pentru pisici și le așeză în fața lui Celise Waan. Distrugere se cățără pe masă și începu să toarcă.

— Nu-i atât de mare pe cât mă așteptam, spuse Celise Waan, la fel de arțăgoasă ca de obicei.

— Doamnă, ripostă Haviland Tuf, ochii pot înșela deseori. Ecranul meu de vizualizare este, recunosc, modest, cu diametrul doar de un metru, iar acest lucru, bineînțeles, diminuează mărimea oricărui obiect reprezentat pe el. Nava are dimensiuni considerabile.

— Cât de considerabile? se interesă Kaj Nevis, apropiindu-se.

Tuf își încrucișă mâinile pe burtă.

— Nu pot spune cu precizie. Cornul abundenței cu bunuri excelente la prețuri minime e doar o navă comercială modestă, iar instrumentele ei senzoriale nu-s ce-ar trebui să fie.

— Atunci, spune cu aproximație, mârâi Kaj Nevis.