Razboinicii vol.1

Razboinicii George R.R. Martin vol.1 

REGELE NORVEGIEI

Cecelia Holland

Traducere din limba engleză:

Marian Trută

Cecelia Holland este una dintre cele mai aplaudate și respectate autoare de romane istorice, comparată de mulți cu titani ai genului, precum Mary Renault sau Larry McMurtry. În decursul carierei sale de peste treizeci de ani, ea a scris aproape treizeci de romane isto­rice, printre care: The Firedrake, Rakossy, Two Ravens, Ghost on the Steppe, The Death of Attila, The Kings Road, Pillar of the Sky, The Lords of Vaumartin, Pacific Street, The Sea Beggars, The Earl, The Kings în Winter, The Belt of Gold. Cecelia Holland a scris și binecunoscutul roman science-fiction Floating Worlds, care a fost nominalizat la pre­miul Locus în 1975, iar în ultima perioadă a lucrat la romane fantasy, ca The Soul Thief Witches’ Kitchen, The Serpent Dreamer și Varanger, acesta din urma fiind ultimul din seria The Soul Thief. În 2009 i-a fost publicat The High City, un roman a cărui acțiune se petrece în Imperiul Bizantin.

În povestea violentă și sângeroasă care urmează, autoarea ne poartă în timp, pe vremea vikingilor, într-o fulgerătoare incursiune de pradă (nădăjduim că știți să vâsliți), a cărei miză este mult peste așteptările celor care iau parte la ea...

I

Conn Corbansson luptase pentru Sweyn Tjugas încă de pe vremea când acesta era doar un proscris care se răzvrătise împo­triva tatălui său, regele Harald Dintealbastru, iar prințul îi pro­misese lui Conn un război cu Anglia atunci când va ajunge rege al Danemarcei. Dar, după ce Sweyn a preluat coroana, l-a lăsat pe regele Angliei să-și cumpere pacea cu o corabie plină cu ar­gint. Conn primise foarte prost acest lucru.

— Anglia este premiul cel mare. Mi-ai jurat.

Sweyn se trase furios de mustața lui cea lungă. Ochii îi scăpărau.

— N-am uitat. Va veni vremea și pentru asta. Deocamdată îl avem pe cap pe Ducele Hakon, în Norvegia. Nu pot să-l ignor.

— Așa că i-ai chemat pe Jomsvikingi, în loc să-l înfrunți tu, spuse Conn. Din câte văd, coroana regală te-a preschimbat în femeie și în iubitor de pungă.

Se răsuci pe călcâie și, înainte ca Sweyn să spună ceva, părăsi Sala cea Mare a regelui. Raef, vărul său care îl însoțea pretu­tindeni, îl urmă. Sweyn strigă după ei, dar niciunul nu-l băgă în seamă.

— Cum să-l mai cred vreodată? îi zise Conn.

— Și pentru care altul ai putea lupta, mă rog? îl întrebă Raef.

— Nu știu, răspunse bărbatul. Dar am să aflu.

În acea noapte, în Sala cea Mare de la Helsingor, Sweyn a dat o petrecere la care au venit mulți dintre războinicii care îi formau Curtea, inclusiv Conn și Raef, dar și două căpetenii ale Jomsvikingilor: Sigvaldi Haraldsson și Bui Malacul. Raef se așeză la una dintre mesele joase, de vreme ce Conn atrăsese asupra lor iritarea regelui.

Conn îi era alături. Părul său negru și cârlionțat, împreună cu barba, formau o coamă în jurul capului. Se uita lung la Joms­vikingii de pe partea cealaltă a mesei. Raef îi știa curiozitatea. Auziseră multe despre tovărășia Jomsvikingilor, despre cetățile lor din est, despre priceperea lor la război, pe care erau dis­puși s-o pună în slujba oricui plătea suficient. Se presupunea că nici nu aveau conducători și că toate lucrurile le țineau în comun, ca oameni liberi. Raef se întrebă dacă Sigvaldi și bur­duhănosul Bui nu erau mai degrabă niște soli decât căpetenii. Nu purtau veșminte scumpe, precum mătăsurile și blănurile lui Sweyn, iar părul le atârna, la fel ca bărbile, încâlcit și lung.

— Îmi place cum arată, spuse Conn. Sunt oameni aspri și mândri.

Raef nu zise nimic, fiind mai cumpănit la judecată. De par­tea cealaltă a mesei, Sigvaldi băgase de seamă privirea lui Conn și ridică un pocal spre el. Conn bău împreună cu Sigvaldi. Era o bere tare, groasă ca pișatul de urs, iar sclavi cu urcioare um­blau pe la mese și umpleau pocalele, chiar și pe cele pe jumătate goale. Raef se întinse și își întoarse cupa goală cu gura în jos.

După ce terminară de mâncat și se puseră temeinic pe băut, Sweyn se ridică în picioare și înălță pocalul, invocându-i și ono­rându-i pe Thor și pe Odin. Bărbații de la masă îi ținură iso­nul și băură, dar Sweyn nu isprăvise ce avea de zis.

— Este un obicei danez ca, în onoarea zeilor, să se facă jură­minte, iar jurămintele din astfel de ocazii sunt sacre.

Ținu cupa ridicată să-i fie umplută.

— Aici, în numele celor prea puternici, jur că într-o bună zi am să mă proclam regele Angliei!

Bărbații din sală urlară ațâțați. Printre armele care se agitau în aer și mutrele rânjite, Raef îl văzu pe Sweyn întorcându-se spre Conn.

— Cine altcineva mai face un astfel de jurământ? Gălăgia din sală se potoli pentru câteva clipe și Sigvaldi se ridică în picioare, clătinându-se.

— Când o fi să fie război cu Anglia, să fie... Dar noi suntem aici, acum, pentru Ducele Hakon din Norvegia, care-i un sper­jur și un trădător.

Glasurile crescură în intensitate, urlând injurii la adresa Ducelui Hakon: trădător, hoț și mincinos. În acest timp, scla­vii alergau să umple cupele. Cu hainele îmbibate de băutură și roșu la față, Sigvaldi își ridică pocalul cât mai sus, astfel încât să-l vadă toată lumea. După ce larma se potoli, zbieră:

— De aceea, jur în fața zeilor să conduc Jomsvikingii împo­triva lui Hakon, oriunde s-ar ascunde! Și nu voi renunța până nu am să-l văd înfrânt.

Izbucniră urale de pretutindeni. Sala era plină de bărbați, de cei care ședeau la mese, mulți dintre ei Jomsvikingi, dar și de mulți alții care stăteau în spatele lor, străji sau curteni de-ai lui Sweyn.

— Un jurământ puternic, strigă Sweyn. În onoarea zeilor pe care Hakon i-a trădat. Voi, ceilalți... o să vă urmați căpetenia?

Aruncă o căutătură piezișă la Conn, la masa de jos.

— Care dintre voi se va alătura Jomsvikingilor? Auzind aceasta, danezi și Jomsvikingi deopotrivă porniră să facă jurăminte și făgăduieli, în vreme ce sclavii nu mai pri­dideau cu ulcioarele. Apoi, Conn se ridică.

Raef își ținu, îngrijorat, respirația. În sală se auzeau doar șoapte. Conn își ridică pocalul.

— Jur să merg cu tine, Sigvaldi, să-l provoc pe Hakon față în față și să nu mă întorc aici până când nu voi fi regele Norvegiei.

Ridică pocalul spre Sweyn, apoi îl duse la gură.

Urmă o clipă de tăcere, pentru că toți văzuseră în jurămân­tul lui Conn fie o insultă, fie o provocare, dar apoi izbucniră iarăși într-o serie de urale care umplură sala împreună cu alte revărsări de jurăminte. Raef, care nu mai băuse nimic altceva în afară de prima cupă, observă că ochii lui Sweyn scăpărau și-l fixau pe Conn, iar gura i se strâmbase într-o grimasă de furie. Raef se gândi că prin gestul lui Conn obținuseră mai mult decât și-ar fi dorit în acea seară la Helsingor.

În dimineața următoare Conn se trezi, se întinse pe lavița pe care dormise în sala cea mare și ieși în curte să se ușureze. Capul îi bubuia, iar în gură avea un gust cumplit. Nu-și aducea amintea prea multe din noaptea care trecuse. Când se întoarse de la gard, îl văzu pe Sigvaldi, căpetenia Jomsvikingilor, care se apropia de el cu o față radioasă.

— Ei bine, tună el, parcă am promis niște lucruri grozave, noaptea trecută, cu toate jurămintele alea, nu? Dar sunt bu­curos că ești cu noi, băiete. Vom vedea dacă vei ajunge un Joms­viking adevărat.

Îi întinse mâna, iar Conn, neavând încotro, o strânse. Sig­valdi se urni din loc.

— Ne întâlnim la Limsfjord, când va fi lună plină, și pornim spre Norvegia ca să-l atragem pe Hakon spre noi. Apoi vom vedea cât de bine te lupți.

Traversă tropăind curtea, spre un grup de Jomsvikingi care ieșiseră la soare. Raef stătea în pragul ușii de la sală.

Conn se apropie de el.

— Ce am jurat aseară?

Chipul prelung și familiar al vărului său era lipsit de expresie.

— Ai spus că vei merge cu ei și ai să-l provoci pe Ducele Hakon față în față și n-o să te întorci în Danemarca până nu vei ajunge regele Norvegiei.

Uluit, Conn scoase un scâncet.

— Ce prostii spun la băutură! Dar e un țel pe cinste, nu-i așa?

— Așa aș zice și eu, răspunse Raef.

— Dacă-i pe-așa, atunci, să mergem.

II

Și astfel au pornit pe mare, către nord, să năvălească în Nor­vegia undeva prin preajma Vikului, acolo unde erau bogățiile. Uneori, întrega flotă ataca un sat, alteori corăbiile se răspân­deau în lungul vreunui fiord, lăsându-și oamenii să atace și să jefuiască fermele din ținut. Orice lucru capturat și care era din aur ajungea într-un cufăr mare, pe care Bui Malacul îl păzea ca un dragon. Orice altceva prădau, fie mâncau sau beau, fie tri­miteau către Jomsberg. Câteva corăbii burdușite luaseră deja calea Jomsbergului, dar Ducele Hakon nu era de găsit nicăieri.

Au cârmit spre nord, urmând strâmtorile dintre insule și coastă, jefuind țărmurile pe măsură ce înaintau. Cu fiecare zi, soarele zăbovea din ce în ce mai mult pe bolta cerească, iar nop­țile abia ofereau un ceas de întuneric pentru odihna oameni­lor. În jurul lor, dincolo de pajiștile de pe țărmuri, ținutul se ridica în șiruri muntoase, din stânci ascunse de zăpezi. Au ieșit în larg ca să evite capul Stad, mereu învăluit în nori și bătut de vânturi, apoi au vâslit schimbând direcția spre nord-est, ata­când tot ce găseau prin fiorduri. Vâsliseră deja câteva zile bune pe drumul de apă care ducea la Trondelag fără ca Hakon să li se împotrivească în vreun fel.

III

Pe Conn îl dureau mușchii. Vâslise toată ziua împotriva puternicului vânt din nord, iar acum stătea pe plajă, întinzându-și membrele dureroase. Soarele arăta ca o bășică mare și porto­calie, undeva spre apus. Cerul ardea de strălucirea lui și abia dacă era tivit cu câteva zdrențe de nori. Marea întunecată se vălurea pe țărmul pietros, apoi se retrăgea plină de spumă care clipocea. Dincolo de corăbiile ce zăceau pe plajă, aidoma unor monștri care se odihneau, zări preț de o clipă un rechin.

În lumina arămie a asfințitului leneș, focurile de tabără care acopereau plaja erau aproape invizibile. În vetrele improvizate se roteau încet pulpe de vită. Hălci de carne ori pești la proțap sau în frigări își lăsau grăsimea să picure și să explodeze pe cărbunii încinși și câte un om ședea pe lângă văpaie, cu o cană în mână, domolind prăjeala cu un șuvoi de bere. Conn îl zări pe Sigvaldi Haraldsson în susul plajei și se îndreptă spre el.

Căpetenia Jomsvikingilor ședea pe o buturugă mare, cu pi­cioarele întinse în față, urmărindu-l pe unul dintre oamenii săi cum învârte frigarea. Bui Malacul stătea chiar lângă el, ținând la picioare cufărul care adăpostea comoara. Când Conn s-a apro­piat, și-au ridicat privirile către el. Treceau o cană de la unul la altul, iar Sigvaldi, cu un mormăit de bun-venit, i-o oferi și lui Conn.

Acesta o luă și bău. Berea avea un gust noroios.

— Hakon trebuie să apară curând.

Sigvaldi izbucni într-un hohot aspru de râs, pocnindu-și pal­mele de genunchi.

— Ți-am spus, băiete, nu va lupta cu noi de bunăvoie. O să trebuiască să urcăm tot drumul până la Trondelag și să-l scoa­tem din gaura în care se ascunde.

Bui râse.

— Până atunci o să-l aducem la sapă de lemn, spuse lovind în cufărul de lângă el.

— Așa-i, răspunse Sigvaldi și întinse mâna bătându-l pe Conn camaraderește peste braț. Ne-am luat o pradă babană și o să tragem la noapte un chef zdravăn, ca de obicei. Asta-i felul de viață al Jomsvikingilor, băiete.

— Am venit să-l dau jos pe Ducele Hakon, izbucni Conn. Nu să înjunghii câțiva târgoveți pentru lanțurile lor de aur.

Auzind asta, Bui își lăsă capul pe spate.

— E un pic din Hakon în fiecare dintre zale, spuse.

Sigvaldi slobozi încă un hohot de râs.

— Conn, ia aminte la mine... Trebuie să înveți să amesteci sângele rece cu nerăbdarea asta tinerească. Înainte să avem parte de vreo luptă adevărată, trebuie să-l hăituim pe Hakon ca pe un iepure ce este. Între timp, putem să ne ospătăm cu satele astea.

Bui încă îl privea pe Conn rece.

— Știi... Corabia ta nu prea a adus mult aur, îi spuse împin­gând cufărul. Poate că ar trebui să cumpănești ceva mai mult la asta.

— Nu-s un Jomsviking, răspunse Conn, după care se întoarse și plecă.

Nu spusese nici că nu mai era omul lui Sweyn Tujgas.

Trecu dincolo de corăbii, la focul său. Oamenii săi trăseseră la capătul plajei, la adăpost de vânt, în spatele dunelor de nisip. Apusul azvârlise peste mare un văl rozaliu care făcea ca valu­rile să se spargă în linii luminoase și întunecate. Vântul cânta printre corăbii, ca și cum dragonii vorbeau între ei în graiul lor secret. Spre răsărit, pe cerul roșiatic purpuriu, munții costelivi care străjuiau coasta păreau adevărate ziduri de stâncă, acope­rite cu strălucirea trandafirie a ghețarilor.

Se vârî printre oamenii săi, adunați în jurul focului deasu­pra căruia frigeau ciosvârte de vită și beau bere. Raef se retrăsese la adăpostul unei pante nisipoase și ședea alături de un om rănit, întins pe pământ.

Conn se ghemui pe vine, lângă foc. Luă un corn cu bere din mâna unui om de lângă el, pe nume Finn, care era și cel mai tânăr dintre ei.

— Du-te de-l cheamă pe Aslak să bea cu mine.

Finn se ridică și se îndepărtă la trap... un băiat subțirel, care în urmă cu două veri încă mai împingea la coarnele plugului. Conn dădu de dușcă ce mai rămăsese în corn. Era o bere mai bună decât cea băută cu Stigvaldi. Văzând că după fiecare raid tot argintul și aurul ajungeau în cufărul lui Bui, Conn începuse să jefuiască tot ce era mai bun de haleală și de băut.

Vizavi, Grim rânji la el cu ochii bulbucați, peste o bucată de carne pe jumătate arsă.

— Vreo veste? îl întrebă acesta pe Conn.

— Nimic, răspunse Conn.

Aruncă din nou o privire înspre locul unde stătea Raef, la marginea beznei, alături de rănitul care trăgea să moară, dar tocmai atunci sosi Aslak.

Conn se ridică în picioare. La fel ca el, Aslak era o căpetenie și, cu toate că era un Jomsviking, cei doi se înțelegeau foarte bine. În plus, Aslak era chiar din Trondelag. Își strânseră mâi­nile și se așezară, iar Conn așteptă până ce Aslak luă câteva înghițituri lungi dintr-un corn cu bere.

— Asta-i cea mai bună împărtășanie pe care am gustat-o de când am făcut jurămintele la Helsingor.

Conn mormăi. Nu-i făcea plăcere să-și aducă aminte de noap­tea aceea.

— Ești de pe aici, nu-i așa? întrebă el. Cum sunt țărmurile mai departe?

— Cum au fost și până acum, răspunse Alsak. Cu strâmtori, cu insule și golfuri. Vânt din belșug. Piatră din belșug. Și oa­meni sărmani, săraci ca un câmp sterp. Bui nu va fi prea feri­cit pe-aici.

— Oricum, Bui nu este fericit nici cu mine în preajmă, râse Conn.

Aslak îl salută cu cornul plin de bere:

— Jefuiești un aur nepotrivit.

Conn ridică și el cornul în semn de salut și bău.

— Sigvaldi e de părere că Hakon e prea fricos să ne ațină calea, oricât i-am jefui poporul.

Aslak mârâi. Oamenii din jurul focului erau ochi și urechi.

— Asta nu e bine. Sigvaldi face o greșeală dacă își închipuie una ca asta. Hakon e un diavol de luptător.

Aslak își șterse cu o mână spuma de bere din barbă.

— Hakon se trage din Uriașii de Gheață, care-s niște zei mai vechi decât Odin, continuă el. De aia nu a coborât în sud atunci când am prădat Tonsbergul și nici când am trecut de Stad. Pute­rea lui este în nord. Cum noi mergem spre nord, nu cred că vom mai avea mult de așteptat.

— Așa să fie, spuse Conn și scuipă printre degete. Mai bea un corn, Aslak. Gorm, să-mi lași și mie o bucată de carne.

Se ridică și se îndreptă spre Raef. Muribundul, pe nume Ketil, era unul dintre vâslași, cam de aceeași vârstă cu Conn. Întreg echipajul fusese format din băieți plecați de la ferme, atunci când și-au luat prima lor corabie, pe Seabird. Orice ar fi crezut Sig­valdi, acum, după doi ani de navigat alături de Conn și de Raef, niciunul dintre ei nu mai era un boboc nepriceput.

În ziua aceea luaseră cu asalt un sat dintr-o strâmtoare. Unii săteni ripostaseră câteva minute, iar unul dintre ei îl izbise pe Ketil cu un ciomag în coaste. Era încă în viață la sfârșitul ata­cului, așa că-l aduseseră cu ei ca să-i vegheze moartea în liniște și în siguranță. Raef ședea ghemuit lângă rănit, cu spatele la duna de nisip și cu picioarele-i lungi strânse la piept. Conn se ghemui și el pe vine.

— Este...?

Raef dădu din cap. Părul lins și spălăcit i se revărsă pe umeri.

— Nu mai are mult.

Conn se gândi la lupta din sat și spuse:

— Oamenii ăștia-s poporul lui Hakon. De ce nu-i apără Du­cele de noi?

Întinse mâna spre Ketil, dar nu-l atinse.

— Pentru că asta ne-am dori noi, să-i apere, dădu Raef din umeri.

— Și ce va face până la urmă?

— Ceea ce nu ne dorim... Uite-l pe Bui!

Jomsvikingul, rotund ca un butoiaș de heringi, se apropiase agale de focul de lângă Seabird, dar, văzându-i pe cei doi, cârmi imediat spre ei.

— Traiască regele Norvegiei, necheză el.

— Să te audă Soarta, răspunse Conn ridicându-se. Ce vânt te aduce aici?

— Te cheamă Sigvaldi. Doar pe tine. Chiar acum. La sfat.

Conn aruncă o privire spre Raef.

— Vii cu mine?

— Sigvaldi a zis să vii doar tu, pufni Bui.

— Rămân aici, cu Ketil, răspunse Raef, iar Conn plecă fără el.

IV

Prima dată când a navigat cu Jomsvikingii, Conn se aștep­tase ca adunările lor de sfat să fie pline de zarvă și dispute din partea tuturor, dar acum știa cum merg lucrurile. Erau destulă mâncare și băutură din care să se ospăteze. În cele din urmă, Sigvaldi se așeză în fața lor și le spuse cum vor decurge eveni­mentele. Ceilalți dădeau din cap afirmativ. Se presupunea că sunt cu toții oameni liberi, dar făceau ceea ce li se cerea. Conn îi plăcea pe Jomsvikingi mai mult ca idee decât în realitate.

— Avem știrea că Hakon se află undeva în golf, pe unde e insula aia mare.

Un murmur se ridică printre celelalte căpetenii.

— Câte corăbii? întrebă Bui.

— Puține. Șase sau opt. E limpede că așteaptă să i se adune flota. Dar noi o să-l prindem înainte să apară restul corăbiilor. Vom porni până să se crape de ziuă. Eu iau partea stângă, îm­preună cu Bui. Alsak, tu, împreună cu Sigurd Cape și Havard o să țineți partea dreaptă.

Dinții îi sticleau. Conn simți deodată un fior. Sigvaldi se întoarse spre el și-l fixă cu privirea:

— Și, de vreme ce arzi de nerăbdare să pui mâna pe el, tu, Conn Corbansson, vei merge primul, pe mijloc.

L-au îngropat pe Ketil la lumina vagă a nopții scurte, nor­dice. Oamenii de pe Seabird l-au așezat cu fața în sus, la picio­rul dunei de nisip, i-au pus sabia alături și i-au lăsat un pic de carne și de bere, să aibă pentru ultima călătorie. Apoi, fiecare a adus câte o piatră de pe țărm.

— Mai bine să mori astfel, decât înjugat la plug ca un bou, spuse Finn, după care așeză piatra la picioarele lui Ketil.

— Dar și mai bine, mâine în bătălie, spuse Gorm așezând piatra la căpătâiul mortului, apoi se răsuci spre Conn cu ochii lui bulbucați. Câte corăbii are Hakon?

— Sigvaldi zice că doar câteva. Dar nu mai am încredere în el, răspunse Conn.

— O să vedem mâine, când o să-l prindem pe Hakon, spuse Grom.

Cineva râse, iar Rugr adăugă:

— Dacă o să-l prindem...

— O să fie o ispravă care va face înconjurul întregii lumi.

Conn se aplecă și așeză piatra la umărul lui Ketil.

— Orice s-ar întâmpla, vom fi împreună.

— Îl luăm pe Ketil cu noi, spuse Raef așezând piatra sa la șoldul mortului.

— Dacă-l batem pe Hakon, pietrele vor spune povestea până la sfârșitul lumii, adăugă Odd, așezându-și piatra la unul dintre genunchii lui Ketil.

— Până la sfârșitul lumii!

Acum pietrele alcătuiau un contur în jurul celui mort, ca o corabie menită să-l ducă departe.

Rămaseră tăcuți câteva clipe, cu privirile îndreptate spre Ketil, după care îl acoperiră cu nisip. Apoi se uitară unii la alții cu ochii sticlind și, strângându-și mâinile unii altora, izbunciră într-un râs chinuit și ascuțit.

— Împreună! Cu toții, împreună, spuseră ei.

S-au dus apoi să se pregătească, să-și vadă de arme și să doarmă, dacă ar fi putut, astfel încât să fie gata înainte de venirea zo­rilor. Conn și Raef încărcară provizii suplimentare de apă și hrană pe corabia care se odihnea pe plajă.

Ceilalți se întinseseră pe lângă foc. Conn se lungi pe nisip, lângă vărul său, chiar sub coca navei. Nu credea că avea să doarmă. Se gândea la toate luptele și bătăliile la care partici­pase până atunci, dar, dintr-odată, toate aceste amintiri i se părură încețoșate.

Oricum, mâine va fi altfel. Mereu este altfel.

— Ești pregătit? îl întrebă pe Raef.

— Cred că da, răspunse acesta.

Glasul îi sună încordat ca o strună întinsă.

— Nu, adăugă el, asta nu-mi place deloc. Ne-a pus primii, înaintea tuturor?

— Da. Avem șansa să-l capturăm pe Hakon. Noi singuri.

— Sau să fim noi prinși. Sigvaldi încearcă să ne piardă, co­mentă Raef.

Conn îi dădu un ghiont cu cotul.

— Te gândești prea mult. Când va începe, n-o să mai ai vreme să-ți macini gândurile.

Căscă, rezemându-se mai bine de scândurile corăbiei, simțin­du-se dintr-odată ostenit.

— Doar să te ții după mine... mai spuse, închizând ochii și alunecând în somn.

Conn visă.

Era prins într-o mare bătălie, într-un vârtej de securi care se loveau de scuturi și de sunete de corn. Corabia se clătina sub tălpile lui, iar în jur vedea numai brațe, plete și mutre schimo­nosite. Nu putea deosebi dușmanii de prieteni. Iureșul care îl înconjura, urletele și luptele păreau că vor să-l devoreze. Cu­prins de frenezie, izbi cu sabia în stânga și-n dreapta, să-și facă loc. Sângele îl împroșcă peste tot, îl simți și pe buze.

Apoi, sunetul topoarelor lovindu-se de scuturi se preschimbă într-un tunet care se rostogolea, iar un fulger aproape că-l orbi. După ce-și recapătă vederea, se trezi singur, luptând de unul sin­gur, un omuleț înfruntând o cumplită furtună și nici măcar pe corabie nu se mai afla. Norii cenușii, întunecați, clocoteau la sute de metri deasupra sa, iar fulgerele veneau în săgeți spre el. Ploaia o simțea ca pe un șuvoi de pietre, iar trăsnete și tu­nete îl loveau cu pumnii, strivindu-l neîncetat.

Vântul răvășea fuioarele de nori și în volbura lor văzu o pereche de ochi, o gură cu dinții ca niște bolovani, o formă monstruoasă de femeie, alcătuită din ceață și negură. Sus, de­asupra lui, ea întinsese un braț spre el și fulgere se vânzoleau în vârful fiecărui deget. Era legat și nu se putea mișca, iar ful­gerele îl loviră și-l risipiră în bucăți. Unde fusese el, nu mai era nimic.

Se trezi pe nisip, lângă corabie. Visul îl înfiorase. Descoperi cu surprindere că era întreg. Se ridică și făcu câțiva pași pe plajă, spre răsărit.

La marginea cerului purpuriu se răspândea o văpaie roșie și aerul pâlpâia. Stătea pe pietrele de pe plajă, iar visul îi con­tinua în minte, mai puternic decât ziua care creștea lângă el.

O clipă mai târziu, Raef se apropie. Conn îi povesti visul și, în ciuda luminii slabe a zorilor, îl văzu că pălește.

— Crezi că este adevărat? îl întrebă Conn.

— Toate visele sunt oarecum adevărate.