Razboinicii vol.2

Razboinicii George R.R. Martin vol.2 

VULTURUL ȘI IEPURELE

Steven Saylor

Traducere din limba engleză:

Mihai-Dan Pavelescu

Autor de bestselleruri pe lista întocmită de New York Times, Ste­ven Saylor este una dintre stelele cele mai strălucitoare ale subge­nului „polițist istoric”, alături de scriitori ca Lindsey Davis, John Maddox Roberts și răposatul Ellis Peters. Este autorul seriei Roma Sub Rosa, care detaliază aventurile lui Gordianus Descoperitorul, de­tectiv într-o Romă Antică adusă la viață cu iscusință, în romane ca Roman Blood, Arms of Nemesis, Catilina’s Riddle, The Venus Throw, A Murder on the Appian Way, Rubicon, Last Seen în Massilia, A Mist of Prophecies și The Judgement of Caesar. Textele mai scurte cu aven­turile lui Gordianus au fost publicate în culegerile The House of the Vestals: The Investigations of Gordianus the Finder și A Gladiator Dies Only Once: The Further Investigations of Gordianus the Finder. Prin­tre alte cărți de Saylor se numără A Twist at the End, Have You Seen Dawn? și un uriaș roman istoric non-Gordianus: Roma. Cartea sa cea mai recentă este un alt roman cu Gordianus, The Triumph of Caesar. Saylor trăiește în Berkeley, statul California.

În textul care urmează, ne poartă în ultimele zile ale Cartaginei antice, spre consecințele unei victorii devastatoare și ale unei cuce­riri încă și mai devastatoare, povestea nemiloasă a ceea ce un om poate fi silit să facă, dacă îl împingi îndeajuns de puternic... și de inteligent.

I

Romanii ne-au silit să stăm în șir, cu încheieturile brațelor legate la spate. Am fost prinși laolaltă, bărbat de bărbat, cu lanțuri fixate de zgărzile de fier care ne fuseseră puse în jurul gâturilor.

Apoi a sosit bărbatul înalt căruia ceilalți îi spuneau Fabius, conducătorul lor. În timpul bătăliei îi zărisem chipul din apro­piere; fusese ultima imagine pe care o văzusem, urmată de o preamilostivă ploaie de stele, când măciuca lui îmi lovise capul. Preamilostivă, fiindcă atunci când i-am întrezărit fața, am știut pentru prima dată ce înseamnă groaza adevărată. Cicatricea roșie și neregulată care-i începea de la frunte îi desfigura nasul și gura și sfârșea la bărbie. Era îndeajuns de teribilă, dar privi­rea din ochii lui mi-a înghețat sângele în vine. Nu mai văzusem niciodată o asemenea uitătură. Avea chipul unui războinic care hohotește de propria-i durere și se bucură de suferința altora, care nu știe ce înseamnă mila sau remușcarea. Fața rece și împie­trită a unui roman vânător de sclavi.

Poate că vă întrebați de ce oare Fabius mă izbise cu măciuca, și nu cu sabia? Lovitura fusese menită să amețească, nu să ucidă. Cartagina fusese distrusă. Noi, puținii supraviețuitori, grupuri de fugari, bărbați, femei și copii, eram prost hrăniți și prost înarmați. Lunile în care ne ascunseserăm înspăimântați în pustiu ne vlăguiseră. Nu eram pe potriva soldaților romani căliți în bătălii. Ținta lor nu era să ucidă, ci să captureze. Noi eram ultimele trofee risipite ale unei cetăți anihilate și urma să fim adunați și vânduți ca sclavi.

Carthago delenda est! Cuvintele acelea erau latinești, graiul aspru și urât al cuceritorilor noștri; cuvintele unuia dintre con­ducătorii lor, Cato cel însetat de sânge. Războaiele dintre Car­tagina și Roma începuseră cu generații în urmă, cu bătălii mărețe purtate pe mare și cu campanii sângeroase prin Sicilia, Spania,

Italia și Africa, pentru ca după aceea, pentru o vreme, să urmeze pace. Pe durata acelui armistițiu, Cato își făcuse obiceiul de a încheia toate discursurile ținute înaintea Senatului roman și toate convorbirile cu colegii săi, indiferent care le-ar fi fost su­biectul, cu acele cuvinte: Carthago delenda est! „Cartagina tre­buie distrusă!”

Cato murise fără să-și vadă visul împlinit, un bătrân cu su­flet câinos. Când vestea morții sale a ajuns la Cartagina, ne-am veselit. Nebunul care ne râvnise neîncetat distrugerea, care ne bântuise coșmarurile, nu mai exista.

Însă cuvintele lui dăinuiseră. Carthago delenda est! Războiul a reînceput. Romanii ne-au invadat țărmurile. Au asediat Car­tagina. Au izolat accesul în cetate, pe uscat și pe mare. Au ocu­pat portul măreț. În cele din urmă au străpuns zidurile. Cetatea a fost cucerită, stradă cu stradă, casă cu casă. Bătălia n-a conte­nit vreme de șase zile. Străzile au devenit râuri de sânge. După ce s-a terminat, cartaginezii supraviețuitori au fost adunați ca să fie vânduți ca sclavi și împrăștiați în cele patru colțuri ale pământului. Câștigul de pe urma lor avea să achite costurile de război ale Romei. Limbile le-au fost tăiate sau arse cu fiare înroșite în foc, pentru ca graiul punic să moară odată cu ei.

Locuințele au fost jefuite. Bunurile mărunte – pietre pre­țioase, giuvaieruri, monede – au fost luate de soldații romani, ca pradă de război. Obiectele mai mari – mobile măiestre, lămpi magnifice, care splendide – au fost evaluate de vistiernici romani și încărcate pe corăbii de negoț. Cele lipsite de valoare comer­cială – fusurile și furcile, jucăriile de copii, imaginile strămoșilor noștri – au fost azvârlite pe ruguri.

Bibliotecile au fost incendiate, astfel încât să nu dăinuie nici-o carte în graiul punic. Operele marilor noștri dramaturgi, poeți și filozofi, discursurile și memoriile lui Hannibal și ale tatălui său, Hamilcar, ca și ale tuturor conducătorilor noștri, istoriile despre regina Dido și corăbierii fenicieni care întemeiaseră Cartagina cu atâta vreme în urmă – toate au fost transformate în cenușă.

Zeii și zeițele Cartaginei au fost smulși de pe piedestaluri. Templele le-au fost preschimbate în mormane de pietre. Sta­tuile din piatră au fost sparte; ochii incrustați, din ivoriu, onix și lapislazuli, au fost culeși de pe cioburi. Statuile din aur și din argint au fost topite și turnate în lingouri – altă pradă care să umple vistieria Romei. Tanit marea mamă, Baal marele tată, Melkart eroul neînfricat, Eshmun, care-i tămăduiește pe bol­navi – toți au dispărut de pe pământ într-o singură zi.

Zidurile au fost dărâmate și cetatea a fost rasă de pe fața pământului. Ruinele au fost incendiate. Ogoarele mănoase din apropierea cetății au fost presărate cu sare, pentru ca nici măcar buruienile să nu mai crească vreme de o generație.

Unii dintre noi eram în afara cetății când începuse asediul, și în felul ăsta scăpaserăm. Fugiserăm din case și din satele de pescari din lungul coastei, spre interiorul pietros, arid. Roma­nii decretaseră că nici măcar un singur cartaginez nu trebuia să scape. Pentru a-i găsi și prinde pe fugari, ei nu trimiseseră legionari obișnuiți, ci soldați lăsați la vatră, care fuseseră spe­cial antrenați pentru a-i urmări și captura pe sclavii evadați. De aceea, Fabius și ceilalți purtau măciuci alături de săbii. Ei erau vânători. Noi eram prada lor.

Stăteam goi pușcă, în lanțuri, cu spinările lipite de stânca unui țanc din gresie.

De pe vârful țancului acela zărisem de dimineață apropierea romanilor și dădusem alarma. Veghea era o îndatorire a tine­rilor, a celor cu ochi ageri și cu puterea și agilitatea de a se cățăra pe piscurile crestate. Detestam postul acela, orele îndelungate și singuratice de plictiseală, petrecute privind spre miazănoapte, spre valea largă care ducea la mare. Însă bătrânii insistaseră ca veghea să fie neîntreruptă.

— Vor veni! șuierase bătrânul Matho cu glasul lui melodios. Nu contează că am izbutit să scăpăm de ei mai bine de un an. Romanii sunt necruțători. Ei știu că nomazii deșertului refuză să ne ajute. Și știu cât de slabi am devenit, cât de puțină hrană avem, cât de jalnice ne sunt armele. Vor veni după noi, iar atunci trebuie să fim pregătiți fie să fugim, fie să ne luptăm. Să nu credeți niciodată că suntem în siguranță. Să nu sperați nicio­dată că ne-au dat uitării. Ei vor veni.

Și așa se întâmplase. Primisem schimbul de noapte. Nu dor­misem. Nu fusesem neglijent. Îmi ațintisem ochii spre miază­noapte și căutasem semnele asupra cărora ne prevenise Matho – un șir de torțe mișcându-se prin vale ca un șarpe de foc ori scân­teierea îndepărtată a metalului sub razele lunii. Însă noaptea fu­sese fără lună și romanii sosiseră când bezna era cea mai groasă.

Mai întâi îi auzisem. Încă nu sosiseră zorile, când mi s-a părut că am auzit zgomotele copitelor undeva în depărtare, purtate de vântul uscat care mătură valea în nopțile de vară. Ar fi tre­buit să fi dat alarma atunci, la prima bănuială de pericol, așa cum ne instruise mereu Matho; dar, privind în jos în bezna care acoperea valea ca o pătură, nu am putut desluși nimic. Tăceam și mă uitam.

Zorile sosiseră iute. Un colț de soare scânteiase peste pis­curile zdrențuite, la răsărit, luminând înspre apus cu o pâclă chihlimbarie terenul accidentat. Nici atunci nu i-am văzut. După care am auzit, brusc, tropot de copite. Când am privit în jos, am zărit o ceată de bărbați înarmați la poalele stâncii.

Am dat pe dată țipătul de alarmă. Mai jos de mine, bătrânul Matho și ceilalți se repeziseră afară din crăpăturile puțin adânci care ofereau adăpost peste noapte. O coamă pitică îi ascundea încă de romani, dar peste câteva clipe aceștia aveau s-o treacă și să ajungă la ei. Matho și ceilalți și-au ridicat ochii spre mine. La fel a făcut și călărețul aflat în fruntea cetei de romani. Purta armură ușoară și nu avea coif. Chiar de la depărtarea aceea și în nesiguranța luminii timpurii, i-am putut zări cicatricea de pe față.

Romanii au roit o vreme peste coamă. Minusculi, ca niște furnici în palmă, i-am văzut pe oameni împrăștiindu-se și le-am auzit strigătele îndepărtate de spaimă.

Am coborât cât am putut de iute, alergând în jos pe cărarea accidentată, julindu-mi palmele și genunchii, când lunecam. Aproape de capătul cărării, m-am întâlnit cu Matho. Îmi vâ­râse ceva în mâna dreaptă – un pumnal prețios din argint, care purta pe mâner imaginea lui Melkart. Era una dintre puținele arme din metal pe care le aveam.

— Fugi, Hanso! Scapă, dacă poți! șuierase el.

Îndărătul lui am auzit răcnetele sălbatice și strigătele de răz­boi ale romanilor.

— Dar femeile, copiii..., îngăimasem.

— S-a terminat, spusese Matho.

Ochii i s-au dus către o crăpătură îngustă dintre stâncile aflate vizavi de țancul din gresie. Crăpătura aceea era imposi­bil de văzut din majoritatea locurilor; se deschidea într-o peș­teră măricică, în care dormeau bătrânii și femeile nemăritate. La primul strigăt de alarmă, mamele și copiii fuseseră trimiși să li se alăture în ascunzătoarea aceea. Planul acesta fusese croit de Matho în anticiparea unui atac: dacă nu puteam fugi toți, atunci doar cei mai puternici dintre noi aveau să-i înfrunte pe romani, pe când ceilalți se ascundeau în grotă.

Bătălia a fost scurtă. Romanii ne-au copleșit în câteva mi­nute. Au luptat reținut, dorind să captureze, nu să ucidă, în timp ce noi ne-am bătut cu tot ce aveam, cuprinși de disperare. Chiar și așa, nu eram pe potriva lor. Totul a fost un tumult de zbierete, confuzie și teroare. Unii dintre noi fuseseră loviți de măciuci și doborâți la pământ. Alții fuseseră prinși ca ani­malele, în plase. L-am văzut pe călărețul cel înalt din mijlocul romanilor, cel cu cicatrice, lătrând comenzi celorlalți și m-am repezit către el. Am ridicat pumnalul și am sărit, iar pentru o clipă am simțit că pot zbura. Mi-am dorit să-l înjunghii, însă calul i s-a răsucit pe copite și, în locul lui, am înjunghiat anima­lul în gât. Calul nechezase și se cabrase, iar mâna mi se acope­rise de sânge roșu și fierbinte. Călărețul m-a fulgerat cu privirea, cu gura contorsionată într-un hohot de râs ciudat, oribil. O rafală de vânt i-a fluturat de pe față părul blond și nepieptănat, dezvăluind întreaga lungime a cicatricei, de la frunte până la bărbie. I-am zărit ochii sălbatici, înspăimântători.

A ridicat ciocanul din lemn. Apoi stelele, bezna.

Capul încă îmi răsuna de pe urma loviturii când am fost siliți să ne sculăm și am fost înlănțuiți laolaltă, lângă stânca din gresie. Simțeam piatra caldă sub spate, încinsă de soarele amiezii. Nările îmi erau năclăite de praf și de fum. Ne găsiseră locurile de dormit, ca și micile noastre provizii de alimente și haine. Tot ce putea să ardă fusese dat pradă focului.

Romanii erau călări pe caii lor, destinși acum, râzând și făcând glume între ei, totuși, rămânând cu ochii asupra noastră. Aveau sulițe lungi, pe care le țineau sprijinite în îndoitura co­tului și ale căror vârfuri erau ațintite spre gâturile noastre. La răstimpuri, câte unul îl împungea cu vârful suliței pe omul pe care-l păzea, înțepându-i pieptul sau beregata, și rânjea la fio­rul care trecea prin pielea dezgolită. Ne întreceau numeric, erau câte trei romani pentru fiecare prizonier. Matho ne avertizase mereu că vor sosi în număr copleșitor. M-am gândit că, dacă am fi fost mai mulți, poate că am fi avut șanse mai mari, după care mi-am amintit cât de jalnică ne fusese rezistența. Dar și dacă toți cartaginezii fugari și risipiți prin deșert s-ar fi adu­nat într-un singur loc pentru a lupta împotriva vânătorilor de sclavi, tot am fi fost învinși.

Apoi romanii s-au retras și, prin culoarul astfel format, a apărut conducătorul lor, călare, trăgându-l după el pe Matho, de o frânghie care-i era prinsă de gât. Ca noi toți, Matho era gol și cu mâinile legate. Văzându-l așa, mi-am plecat ochii de rușine. În felul acela am evitat să revăd și chipul conducătorului roman, care a trecut fără grabă pe lângă mine, cu copitele ca­lului său răsunând pe pietre.

A ajuns la capătul șirului și s-a întors, iar atunci i-am auzit glasul, străpungător și aspru. Vorbea bine punica, însă cu ac­cent latin urât.

— Douăzeci și cinci! a anunțat el. Douăzeci și cinci de bărbați cartaginezi prinși astăzi pentru gloria Romei!

Romanii au răspuns, lovindu-și sulițele de solul pietros și răcnindu-i numele:

— Fabius! Fabius! Fabius!

Am înălțat ochii și am fost surprins să văd că privirea lui mă fixa. Mi-am plecat iute fața.

— Tu! a strigat el.

Am tresărit și a fost cât pe aici să ridic fruntea. Însăcu coada ochiului l-am văzut smucind violent de funie. I se adresase lui Matho.

— Tu pari să fii șeful, moșule.

Fabius și-a rotit lent încheietura mâinii, înfășurând frânghia în jurul pumnului, pentru a o scurta, aducându-l pe Matho mai aproape, până ce bătrânul a fost silit să stea în vârful picioarelor.

— Douăzeci șicinci de bărbați, a spus el, nici-o femeie și ni­ciun copil printre voi, iar tu eștisingurul cu barba sură. Unde sunt ceilalți?

Matho a rămas tăcut, apoi a gemut când frânghia i-a fost strânsă încă și mai mult în jurul gâtului. L-a privit sfidător pe vânătorul de sclavi. A deschis gura. A scuipat. Un icnet colectiv s-a înălțat din șirul de captivi. Fabius a rânjit, și-a șters scuipatul de pe obraz și l-a azvârlit în fața lui Matho, făcându-l să tresară.

— Bine, moșule. Banda voastră de fugari oricum nu va mai avea nevoie de un șef, iar noi n-avem ce face cu un moșneag bicisnic.

S-a auzit un șuierat când a tras sabia din teacă, apoi lumina soarelui a sclipit pe metal când a ridicat-o deasupra capului. Am închis ochii. Instinctiv am încercat să-mi acopăr urechile, dar mâinile îmi erau legate. Am auzit spintecătura hârșâită, urmată de un bufnet surd în clipa în care capul retezat al lui Matho a căzut pe pământ.

În mijlocul țipetelor și gemetelor captivilor, am auzit o șoaptă în dreapta mea:

— Acum începe.

Vorbise Lino, cel care știa rosturile vânătorilor de sclavi, deoarece mai fusese capturat o dată și evadase, singur din toată familia lui. Era chiar mai tânăr decât mine, dar acum arăta ca un bătrân. Corpul înlănțuit i se gârbovise. Chipul îi era supt și palid. Ochii ni s-au întâlnit în treacăt. Am fost primul care și-a ferit privirea. N-am putut suporta nefericirea din ei.

Lino ni se alăturase cu câteva luni în urmă, slab și murdar, gol ca și acum, cu pielea bășicată de soare. Vorbea un dialect punic grosolan, diferit de graiul nostru cosmopolit, de locui­tori ai cetății. Cei din familia sa fuseseră ciobani și îngrijiseră turme pe dealurile din jurul Cartaginei. Se crezuseră în sigu­ranță când romanii începuseră asediul cetății, închipuindu-și că invadatorii n-o să-i bage în seamă. Când romanii și-au abătut mânia chiar și asupra păstorilor și fermierilor din îndepărtatele ținuturi rurale, tribul lui Lino a fugit în deșert, însă romanii au continuat să-i vâneze. Mulți au fost uciși. Restul, printre care și Lino, au fost capturați. Dar în călătoria spre coastă el reușise cumva să fugă și ajunsese la noi.

Unii susținuseră că Lino ar trebui alungat, pentru că, dacă era urmărit de romani, avea să-i aducă direct la noi.

— Nu-i unul dintre ai noștri, spuseseră ei. N-are decât să se-ascundă altundeva.

Însă Matho insistase să-l luăm, spunând că orice tânăr care scăpase din mâinile romanilor putea să cunoască ceva prețios. După o vreme, când devenise clar că Lino nu-i adusese pe ro­mani la noi, l-au acceptat până și cei care susținuseră să fie alun­gat. Nu răspundea, totuși, niciodată când era întrebat despre perioada pe care o petrecuse în captivitate. Vorbea rareori. Trăia printre noi, dar ca un străin, rămânând rezervat și tăcut.

Am simțit ochii lui Lino privindu-mă, când a murmurat din nou:

— La fel ca data trecută. Același șef, Fabius. Mai întâi îl ucide pe cel mai bătrân. Iar după aceea...

Cuvintele i-au fost acoperite de tropotul de copite, când Fabius a galopat în lungul șirului de prizonieri. Ajuns în ca­păt, s-a întors și a pornit încet înapoi, privindu-i cu atenție pe captivi.

— Piciorul lui are o rană prea urâtă. Nu va supraviețui drumului.

Doi romani au descălecat, l-au descătușat pe rănit și l-au îndepărtat.

— Păcat, a comentat Fabius continuându-și mersul. Avea corp puternic, putea fi un sclav bun.

S-a oprit iarăși.

— Ăsta-i prea bătrân. Nu există cerere pentru așa ceva, nu merită îngrijirea și hrana. Și ăsta – îl vedeți cum privește în gol și-i curge saliva prin colțul buzelor? Un idiot, ceva obișnuit prin­tre cartaginezii ăștia care se împerechează între frați. Un parazit!

Romanii i-au scos pe bărbați din șir, apoi au strâns lanțurile, astfel încât am fost silit să mă deplasez în lateral, trăgându-l pe Lino după mine.

Cei scoși din șir au fost duși îndărătul unei stânci mari. Au murit aproape fără zgomot – un icnet, un suspin, un horcăit.

Fabius a mers mai departe în lungul șirului, până când umbra lui și a animalului m-au acoperit, blocând razele soarelui. Mi-am mușcat buza, rugându-mă ca umbrele să treacă mai departe. În cele din urmă am înălțat ochii.

Nu am putut distinge chipul, ascuns de aura orbitoare care ardea împrejurul coamei lui de păr blond nețesălat.

— Iar ăsta, a rostit el și în glas i-a sunat o veselie neplăcută, mi-a ucis calul în luptă. Cel mai bun luptător dintre voi, lașilor, chiar dacă nu-i decât un băiat.

A ridicat sulița și m-a împuns în coaste, zgâriind pielea, însă fără s-o cresteze și să-mi dea sângele.

— Dă dovadă de curaj, băiete! Sau te-am înrobit deja? Nu poți nici măcar să scuipi, ca moșul?

M-am uitat la el și nu m-am clintit. Nu era bravură, deși poate că așa părea. Eram încremenit de frică.

A scos pumnalul de argint pe care-l îngropasem până la mâ­ner în grumazul calului său. Sângele fusese șters. Lama a scli­pit în razele soarelui.

— Măiastră lucrătură. Are pe mâner o imagine frumoasă a lui Hercule.

— Nu este Hercule, am izbutit să șoptesc, ci Melkart!

El a hohotit.

— Nu-i niciun Melkart, băiete! Melkart nu mai există. Înțe­legi? Toți zeii tăi au plecat și nu se vor mai întoarce niciodată. Asta-i imaginea unui zeu căruia noi, romanii, îi spunem Hercule și acesta-i numele sub care lumea îl va cunoaște de acum și până la sfârșitul sfârșitului. Zeii noștri au fost mai puternici decât ai voștri. De aceea eu stau pe calul ăsta, iar tu ești în pielea goală și-n lanțuri.

Trupul îmi tremura și m-am învăpăiat la față. Am închis ochii, străduindu-mă să nu plâng. Fabius a rânjit, apoi a tre­cut mai departe, oprindu-și brusc calul după numai câțiva pași. A privit în jos spre Lino. Băiatul n-a ridicat ochii. După o pauză foarte lungă, mai lungă decât cea pe care o petrecuse uitându-se la mine, Fabius s-a îndepărtat fără un cuvânt.

— M-a ținut minte, a murmurat Lino cu glas atât de scăzut, încât era limpede că vorbise doar pentru sine.

A început să tremure, cu atâta violență, încât am simțit vi­brațiile prin lanțul greu care ne lega grumajii.

— M-a ținut minte! Se va întâmpla din nou, la fel...

Fabius a mai scos doi captivi din șir, apoi și-a terminat in­specția și a revenit spre centru.

— Și acum... unde-s femeile? a întrebat el cu glas scăzut.

Nu i-a răspuns nimeni. Și-a ridicat sulița și a zvârlit-o cu atâta putere în stâncă, încât s-a făcut țăndări cu un bubuit asur­zitor. Capetele tuturor din șir au tresărit, ridicându-se.

— Unde sunt?! a răcnit el. O singură femeie este mai preți­oasă decât voi toți, lași bicisnici! Unde le-ați ascuns?

Nimeni n-a vorbit.

M-am uitat pe lângă el, către locul unde crăpătura se deschi­dea în peștera tăinuită, după care mi-am ferit iute ochii, temân­du-mă că mă va zări și-mi va citi gândurile. Fabius s-a aplecat în față peste spinarea calului și și-a încrucișat brațele.

— Înainte de a porni mâine-dimineață, unul dintre voi îmi va spune.

II

În noaptea aceea am dormit, tot înlănțuiți laolaltă, sub cerul liber. Noaptea era rece, însă romanii nu ne-au dat nimic cu care să ne acoperim. Ei s-au ghemuit sub pături și au făcut un foc mare să se încălzească. În timp ce unii dormeau, alții ne străjuiau.

În timpul nopții, pe rând, toți am fost scoși din cerc, duși undeva, apoi readuși. Când primul bărbat s-a întors, și a fost luat al doilea, cineva a șoptit:

— Ce ți-au făcut? Le-ai spus?

Apoi, un străjer l-a lovit cu sulița pe cel care întrebase și toți am amuțit.

Mai târziu, în cursul nopții, au ajuns la Lino. După aceea avea să fie rândul meu. M-am încordat pentru necunoscuta or­dalie care avea să urmeze, însă Lino a fost ținut atât de mult, încât curajul a început să mi se destrame, asaltat de spaime închipuite, apoi pur și simplu de epuizare. Abia dacă mai eram treaz când au venit după mine. N-am observat că Lino tot nu fusese adus înapoi.

M-au dus peste coamă și apoi printr-un labirint de bolovani, până în locul deschis pe care Fabius își instalase cortul. O lu­mină slabă străbătea prin pânza sa verde.

Înlăuntrul cortului era o altă lume, lumea pe care romanii o purtau cu ei în călătoriile lor. Pe jos era întins un covor gros. Lămpi strălucitoare cu capete de grifoni erau montate pe tre­piede elegant meșteșugite. Fabius însuși era întins pe un culcuș și nu mai purta arme și echipament de luptă, ci o tunică fru­mos brodată. Ținea în mână o cupă de argint, plină ochi cu vin. A zâmbit.

— Aha, sfidătorul!

A făcut un gest din mână. Gărzile m-au împins înainte, silin­du-mă să îngenunchez, și mi-au apăsat beregata în partea de jos a jugului de la piciorul culcușului lui Fabius. Mi-au închis jugul peste ceafă, astfel încât nu-mi mai puteam clinti capul.

— Bănuiesc că vei spune la fel ca toți ceilalți: „Femei? Copii? Nu există nici femei, nici copii, doar noi, bărbații! L-ai ucis pe iubitul nostru bătrân conducător și i-ai lichidat pe bicisnici, așa că... ce mai vrei?”.

Și-a ridicat cupa la buze, apoi s-a aplecat înainte și m-a scui­pat în față. Vinul mi-a ars ochii.

Glasul îi era dur și rece, ușor împleticit de la vin.

— Nu sunt prost, băiete. M-am născut ca patrician roman. Am fost un mândru centurion în legiuni, până când... până când a apărut o mică problemă. Acum vânez sclavii fugari. Nu-i cine știe ce onoare, dar sunt al naibii de priceput la asta.

— Eu nu sunt un sclav, am șoptit.

El a râs.

— Așa-i, trebuie să recunosc, nu te-ai născut sclav. Dar te-ai născut cartaginez și eu vă cunosc pe voi, cartaginezii. Bărbații voștri sunt slabi. Nu puteți rezista fără femeile și copiii voștri. Cei care vă refugiați aici, în pustiu, călătoriți întotdeauna în grup, târând după voi oasele bătrâne și pruncii. Ce fel de viață fără noimă duceți aici, în sălbăticie? Ar trebui să ne fiți recu­noscători că venim în cele din urmă după voi. Până și viața ca sclavi ar trebui să vă pară ca Elizeele după existența asta jal­nică. Cum te numești, băiete?

Am înghițit un nod. Nu era ușor, cu jugul care-mi apăsa atât de tare pe gâtlej.

— Hanso. Șinu sunt un băiat.

— Hanso, a repetat el și a răsfrânt buza superioară. Un nume cartaginez destul de răspândit. Nu uit însă curajul de care ai dat dovadă azi-dimineață în luptă și mă-ntreb dacă prin vene nu-ți curge și sânge de roman? Bunicul meu se fălea cu fetele cartagineze pe care le-a siluit când s-a luptat cu coloniștii voștri din Spania. A fost mândru să împroaște din sămânța Fabius pentru a vă întări stirpea de lași!

Aș fi vrut să-l scuip, însă aveam gâtul îndoit, iar jugul mi-l strângea prea tare.

— Zici că nu eștiun băiat? Atunci vei fi încercat ca orice alt bărbat. Spune-mi acum: unde sunt ascunse femeile?

Nu am răspuns. El a ridicat mâna, dând un semnal cuiva aflat îndărătul meu. Am auzit un șuier, apoi am simțit o explo­zie de foc pe spinare. Biciul mi-a ars carnea, după care mi-a lune­cat peste umeri ca un șarpe greu.

Până atunci nu mai simțisem niciodată o asemenea durere. În copilărie nu fusesem niciodată bătut, așa cum se spune des­pre romani că-și bat copiii. Durerea m-a paralizat.

Fabius a părut încântat de pedeapsă, râzând încetișor și re­petând aceeași întrebare, pe măsură ce biciul mă lovea, din nou, și din nou. Carnea mă ardea de parcă tăciuni încinși mi-ar fi fost turnați pe spate. Mi-am promis că nu voi plânge și nu voi țipa, dar în scurtă vreme gura mea și-a pierdut forma și am început să icnesc.

Fabius s-a aplecat înainte și m-a privit, arcuind o sprânceană. Cicatricea îi era enormă, singurul detaliu pe care-l puteam zări.

— Cu adevăratești puternic, a încuviințat el. Așa cum cre­deam. Deci nu vrei să-mi spui unde sunt ascunse femeile?

M-am gândit la Matho, la toate planurile lui, la faptul că eram vinovat pentru că întârziasem să dau alarma. Am inspi­rat adânc, cutremurându-mă din tot trupul, și am izbutit un singur cuvânt:

— Niciodată.

Fabius a sorbit din vin. Când a vorbit, câteva picături i s-au scurs prin colțul gurii.

— Cum dorești. Oricum nu contează. Știm deja unde sunt. Oamenii mei au trecut la treabă și le scot chiar acum din as­cunzătoare.

Am ridicat privirea spre el, neîncrezător, dar încântarea răutăcioasă din ochii lui mi-a arătat că nu mințea. Am vorbit printre dinții încleștați:

— Cum? Cine ți-a spus?

Fabius a bătut din palme.

— Apropie-te, vulturașul meu.

Lino a apărut dinapoia unui paravan. Mâinile nu-i mai erau legate, iar zgarda îi fusese desfăcută din jurul grumazului. Ca și Fabius, purta o tunică frumos brodată, însă expresia lui era temătoare și tremura. S-a ferit să mă privească în ochi.

Mânuitorul biciului mi-a desfăcut jugul de la gât și m-a ri­dicat în picioare. Dacă mâinile nu mi-ar fi fost legate la spate, l-aș fi sugrumat pe Lino atunci șiacolo. Așa, însă, am urmat exemplul lui Matho. Am scuipat. Scuipatul i-a rămas pe obraz. A dat să-și ridice mâna, să se șteargă, apoi a coborât brațul și mi-am spus: știe c-o merită.

— Stăpânește-te, a rostit Fabius. La urma urmelor, voi doi veți sta toată noaptea aproape unul de celălalt și vă veți putea rezolva neînțelegerile.

Lino a ridicat privireași în ochi i-a apărut panica.

— Nu! Mi-ai făgăduit!

A țipat și s-a zbătut, dar era neajutorat împotriva romani­lor. Ei i-au scos tunica, i-au răsucit brațele la spate și i-au pus zgarda înapoi pe gât. Ne-au legat unul de celălalt cu o bucată de lanț și ne-au îmbrâncit afară din cort.

În urma noastră l-am auzit pe Fabius râzând.

— Somn ușor, a strigat el. Mâine începe temptatio!

Pe când ne împleticeam, îndepărtându-ne de cort, romanii îi aduceau pe noii captivi din grota tainică. Scena era un haos: luminile legănate ale torțelor și umbrele proiectate de ele, țipe­tele copiilor, plânsetele mamelor, zăngăniturile sulițelor și răc­netele poruncilor lătrate de romani, când erau luați în captivitate ultimii din poporul meu.

Focul de tabără ardea slab. Majoritatea romanilor erau ocu­pați cu scoaterea noilor captivi din ascunziș. Puținii care ne păzeau au devenit neatenți și au început să moțăie, încrezân­du-se în tăria lanțurilor noastre.

Zăceam pe o parte, cu spatele la Lino, mă uitam în flăcări și mă rugam ca somnul să mă ajute să scap de durerile biciui­rii. Înapoia mea l-am auzit pe Lino șoptind:

— Tu nu-nțelegi, Hanso... Tu nu-nțelegi...

L-am fulgerat cu privirea peste umăr.

— Înțeleg, Lino. Ne-ai trădat. Ce conta pentru tine? Nu sun­tem tribul tău. Tu eștiun străin. Așaai fost dintotdeauna. Însănoi te-am primit când ai venit flămând și gol, iar pentru asta ne datorai ceva. Jur că dacă mâinile îmi vor mai fi libere vreo­dată, te voi ucide! Pentru Matho.

Glasul mi s-a înecat în gât. Mi-am stăvilit un suspin.

După o vreme, Lino a vorbit din nou:

— Îți sângerează spatele.

M-am întors către el și m-am strâmbat de durere.

— Și al tău? am șuierat. Arată-mi rănile tale, Lino!

A tăcut, apoi mi-a arătat spatele. Era acoperit cu dungi însân­gerate. Fusese flagelat încă mai rău. A revenit după aceea cu fața la mine. În lumina muribundă a focului, chipul îi era atât de supt și de palid, încât, pentru o clipă, mânia mi s-a domolit. Apoi însă m-am gândit la Matho și la femei.

— Și ce dacă? Monstrul te-a biciuit și pe tine. Ne-a biciuit pe toți. Toți cei de aici își pot arăta rănile.

— Și crezi că eu am fost singurul care am trădat ascunzătoarea?

Glasul i s-a înălțat, ascuțit. Un străjer a mormăit în somn.

— Ce vrei să spui? am șoptit.

— Știu că tu ai tăcut, Hanso, fiindcă am fost acolo. De fie­care dată când biciul a căzut peste tine, m-am cutremurat, iar când ai rezistat, m-am simțit... m-am simțit aproape viu, din nou. Dar ceilalți? De ce crezi că sunt așa tăcuți? Poate că unii dorm, dar cei mai mulți sunt treji și tac, temându-se să vor­bească. Pentru că le este rușine. Este posibil ca tu să fii singu­rul dintre noi care să fi păstrat secretul lui Matho.

Am tăcut multă vreme, dorindu-mi să nu-l fi auzit. Când a început să murmure iarăși, am vrut să-mi pot astupa urechile.

— Așa sunt romanii, Hanso. Vor să ne scindeze. Să-l izoleze pe fiecare în propria-i suferință, să ne umilească cu slăbiciunea noastră, să semene neîncredere printre noi. Fabius joacă multe jocuri cu prizonierii lui. Fiecare joc are un scop. Călătoria spre coastă este lungă și el trebuie să ne controleze în fiecare mo­ment. În fiecare zi va găsi un alt mod prin care să ne frângă, în așa fel încât, până vom ajunge, să fim sclavi buni, pregătiți pentru vânzarea la licitație.

M-am gândit la spusele lui. Matho avusese dreptate. Din­tre noi toți, numai Lino cunoștea obiceiurile vânătorilor de sclavi romani. Dacă voiam să supraviețuiesc, el m-ar fi putut ajuta. Poate că aș fi reușit să învăț de la el... și, în același timp, să-l urăsc pentru ceea ce făcuse.

— Fabius a vorbit despre ceva numit temptatio, am murmurat.

Lino a suspinat.

— Un cuvânt latinesc. Înseamnă încercare, testare, ispitire. În cazul ăsta, temptatio este călătoria prin pustie. Temptatio îi preschimbă pe oamenii liberi în sclavi. Va începe mâine. Ne vor pune să mergem așa, goi și în lanțuri. Vor lega pur și simplu mâinile femeilor și ale copiilor și ne vor mâna ca pe o turmă. Până la căderea nopții, vom ajunge în locul unde poteca se bifurcă. Acolo ne vor despărți de femei și de copii, iar o parte dintre romani va merge cu ei spre altă destinație, pe un drum mai scurt și mai ușor, către mare. Bărbații, însă, vor fi mânați prin valea lungă, până vom ajunge la coastă și la galerele de sclavi care așteaptă acolo.

— De ce-i desparte pe bărbați de femei?

— Cred că Fabius vrea ca femeile să fie păstrate nevătămate și de aceea vor merge pe o cale mai ușoară. Pe de altă parte, dorește ca bărbații să fie testați și căliți. De aceea, ne va purta pe jos prin deșert. Cei care se vor prăbuși vor fi lăsați să moară. Cei care vor avea puterea să supraviețuiască drumului vor fi mai puternici decât atunci când au pornit, sclavi rezistenți care vor prețui o avere pentru Fabius și oamenii săi după ce vom ajunge la coastă. Așa lucrează temptatio.

A vorbit nepăsător, de parcă ar fi explicat funcționarea unei scăpărători sau a unui scripete, dar, când lumina focului i-a scli­pit în ochi, am zărit durerea care venea din amintire. Am avut nevoie de un efort de voință pentru a-mi stăvili ura pentru el șipentru a-mi păstra glasul la fel de rece și sec ca al lui.

— Fabius ți-a spus „vulturașul lui”. Ce-nsemna asta?

Lino a inspirat cu un șuierat ascuțit și și-a ascuns chipul în umbre.

— A mințit când mi-a spus așa. A spus-o doar din cruzime.

Vocea i s-a poticnit, iar el s-a cutremurat din tot trupul.

— Bine, îți spun... o să-ți spun ceva despre care n-am vorbit niciodată până acum, fiindcă am sperat, ca un nesăbuit, că totul e de domeniul trecutului și că nu va trebui să-l mai înfrunt nici­odată. Odată ce va începe temptatio, Fabius va alege doi captivi. Unul pentru a fi pedepsit, celălalt pentru a fi răsplătit. Iepurele și vulturul. Amândoi vor sluji ca exemple pentru ceilalți prizo­nieri, ca să le întunece mințile și cu teamă, și cu speranță. Pe vul­tur îl va ridica deasupra celorlalți captivi, asigurându-se că-i bine hrănit și îmbrăcat, tratându-l aproape ca pe unul dintre ai lui, testându-l pentru a vedea dacă-l poate întoarce împotriva celor­lalți, seducându-l cu făgăduieli de libertate.

A rămas tăcut.

— Și iepurele?

Lino tăcea.

— Iepurele, Lino? Spune-mi!

— Soarta iepurelui va fi foarte diferită.

Glasul i-a devenit surd și fără viață. Un fior rece mi-a stră­bătut corpul, când am înțeles.

— Și ultima dată, am șoptit, când Fabius ți-a capturat tri­bul... tu ai fost iepurele lui.

Nu mi-a răspuns.

Am oftat.

— Iar în noaptea asta, în cortul lui, Fabius a făgăduit că tu vei fi vulturul. De aceea i-ai spus unde erau ascunse femeile.

Lino a încuviințat din cap. A început să plângă cu sughițuri.

— Totuși, tu ai scăpat de el, Lino. Ai fugit. Se poate evada.

A clătinat din cap. Glasul îi era atât de înfundat, încât abiaîl puteam înțelege.

— Dar asta n-o să se poată întâmpla din nou. Eu l-am învins, Hanso, nu-nțelegi? Evadând, l-am învins în jocul lui. Crezi că mi-ar îngădui s-o fac din nou? Niciodată! Când a trecut pe lângă șirul de captivi, când ne-a văzut unul lângă celălalt și m-a re­cunoscut, atunci și-a ales iepurele.

— Am înțeles. Dar dacă tu-i vei fi iepurele, atunci cine este vulturul?

Lino și-a ridicat fața în lumina focului. Lacrimi îi șiroiau pe obraji. M-a privit fix, cu o furie ciudată, tristă, uimit că încă nu înțelesesem.

III

Dimineața, romanii ne-au dat fiecăruia câte un linguroi de terci, după care ne-au dus la locul unde adunaseră femeile și copiii. Bătrânii lipseau. Fabius n-a explicat ce făcuse cu ei, însă vulturii se roteau deja peste prăpastia dindărătul coamei.

Am mers prin poalele dealurilor presărate de bolovani, pe poteci șerpuite și neregulate. Ritmul era lent, pentru a le îngă­dui copiilor să țină pasul, dar romanii călări își foloseau frec­vent bicele, urlând la noi să menținem formația, pedepsindu-i pe cei care se poticneau și răcnind la copii când plângeau.

La apusul soarelui, pe când ne aflam tot între dealuri, am ajuns într-un loc unde poteca se bifurca. Femeile și copiii au fost duși în altă direcție. Nu ni s-a îngăduit să schimbăm niciun cuvânt de rămas-bun. Până și privirile furișe au fost pedepsite cu bice. În noaptea aceea am dormit sub cerul liber, întinși în linie dreaptă, cu lanțurile prinse de țăruși din fier bătuți în sol. Romanii și-au ridicat corturi pentru ei. La un moment dat, au venit și l-au luat pe Lino. Toată noaptea i-am auzit cântând și râzând. Fabius hohotea mai puternic decât toți.

Lino a fost adus înapoi cu puțin înainte de crăpatul zori­lor. Zornăitul lanțurilor lui m-a trezit. Îi era cu neputință să se oprească din tremurat. L-am întrebat ce se întâmplase. Și-a ascuns fața și n-a vrut să răspundă.

A doua zi am coborât din dealuri în valea lungă. Munții s-au îndepărtat treptat, până când, de la un orizont la celălalt, nu se mai zărea decât cerul orbitor de albastru. Vegetația s-a împu­ținat pe măsură ce pământul pârjolit de sub tălpile noastre s-a transformat într-o întindere vastă de piatră albă, prăfuită de nisip și netedă, de parcă ar fi fost ciocănită de un baros uriaș.

În mod uimitor, în mijlocul întinderii aceleia am dat peste un râuleț prea lat pentru a putea sări peste el și destul de adânc.

Șerpuia spre miazănoapte prin mijlocul văii, mărginit de pereți abrupți din piatră.

Soarele mă lovea fără milă pe umerii goi. Deși râulețul se găsea la numai câțiva pași depărtare – îl puteam auzi clipocind de maluri –, romanii ne dădeau apă doar în zori și la apus. Eram întruna însetați, iar imaginea și sunetul apei aflate atât de aproape erau îndeajuns pentru a scoate din minți pe oricine.

În după-amiaza aceea, Fabius a apărut călare în dreptul meu și mi-a oferit apă de băut, aplecându-se de pe cal și ținându-mi la buze burduful său. Am ridicat privirea și l-am văzut zâm­bind. Am simțit ochii lui Lino pe spatele meu. Însă, când muș­tiucul mi-a trecut printre buze, nu l-am refuzat. Am lăsat apa rece să-mi umple gura. N-am putut înghiți îndeajuns de iute și mi-a curs pe bărbie.

În seara aceea am căpătat o porție suplimentară de terci. Ceilalți au observat, dar când au început să șușotească între ei, romanii i-au redus la tăcere din câteva pocnituri de bice.

După ce au adormit toți, Lino a fost dus din nou în cor­tul lui Fabius. N-a revenit ceasuri bune.

În ziua a treia, temptatio și-a revendicat prima victimă: Gebal, fratele mamei mele. Unchiul Gebal îmi dăduse primul arc cu săgeți, pe când nu eram mai înalt decât genunchiul unui bărbat, și mă învățase să vânez căprioare în dealurile de lângă Carta­gina; Gebal îmi povestise istorii cu regina Dido și fratele ei, Pygmalion regele Tirului; Gebal mă învățase să-l cinstesc pe mărețul Hannibal în rugăciunile noastre, deși Hannibal nu iz­butise să cucerească Roma și murise cu sufletul zdrobit în exil. La amiază, Gebal a început să răcnească, apoi s-a năpustit în fugă spre râu, târându-i după el pe cei de care era înlănțuit. Romanii l-au ajuns imediat și l-au împins îndărăt cu sulițele, dar s-a zbătut și a urlat, tăindu-se în vârfurile ascuțite.

Fabius însuși a descălecat, i-a desfăcut legăturile lui Gebal, l-a ridicat în picioare și l-a aruncat în apă de pe malul abrupt, îngreunat de zgarda groasă din fier, trebuie să se fi scufundat ca un bolovan. S-a auzit un plescăit, după care o tăcere atât de adâncă, încât puteam distinge geamătul stins al vântului arid de miazănoapte peste nisip. Captivii n-au scos un sunet. Eram prea buimăciți ca să vorbim. Ochii ne erau prea uscați pen­tru lacrimi.

— Asta-i soarta însetaților, a spus Fabius.

În aceeași zi, Fabius m-a ridicat cu adevărat deasupra ce­lorlalți. Până atunci favorurile lui se extinseseră doar la porțiile suplimentare de apă și terci. Dar, când soarele a ajuns la zenit și până și cei mai puternici dintre noi au început să se clatine din cauza arșiței nemiloase, Fabius m-a scos din șir.

— Ai călărit vreodată? m-a întrebat.

— Nu, am răspuns.

— Atunci te voi învăța.

Lanțurile mi-au fost desfăcute de la zgardă. Mâinile mi-au fost eliberate și legate în față, iar peste umeri mi-a fost arun­cată o mantie ușoară. Romanii m-au ridicat pe spinarea unui armăsar negru. Două rânduri de hățuri erau fixate de căpăs­trul lui: unul a fost prins de șaua lui Fabius, iar celălalt mi-a fost pus în mâini. În jurul gâtului mi-a fost atârnat un burduf de apă, astfel încât să pot bea după pofta inimii. Știam că cei­lalți priveau invidioși și neînțelegători, dar picioarele îmi erau slăbite, gâtlejul uscat, iar umerii bășicați de soare. Nu i-am refu­zat favorurile.

Pe când călăream unul lângă celălalt, Fabius mi-a arătat păr­țile harnașamentului și mi-a explicat arta călăritului. La început, când mă așezaseră pe animal, m-am temut, crezând că o să mă arunce la pământ. Dar înaintam încet, și în scurt timp m-am simțit în largul meu în șa. Am simțit, de asemenea, un soi ciudat de mândrie – să fiu ridicat atât de sus deasupra pămân­tului și să înaintez cu atât de puțin efort, stăpân pe puterea aceea îmblânzită între coapsele mele.

Seara am fost înlănțuit separat de ceilalți, am căpătat o sal­tea pe care să dorm și mâncare și băutură pe săturate. Pe când lunecam în somn, i-am auzit pe captivi murmurând. Oare cre­deau că eu le trădasem pe femei și că asta îmi era răsplata? Do­goarea de peste zi și mâncarea care-mi umplea stomacul mă făcuseră prea somnoros ca să-mi mai pese. Am dormit atât de adânc, încât nici măcar n-am observat când Lino a fost luat peste noapte.

Zilele s-au contopit unele în altele. Pentru mine erau lungi șiistovitoare, dar nu insuportabile. Principalele neplăceri erau rosăturile de pe coapsele și fesele neobișnuite cu frecarea șeii.

Pentru ceilalți era cu totul altfel. Îi vedeam devenind tot mai deznădăjduiți, zi după zi. Chinurile cele mai mari erau pentru Lino, care fusese mutat în fruntea șirului, unde trebuia să im­pună pasul. Romanii roiau în jurul lui ca viespile, șfichiuindu-l cu bicele și mânându-l întruna. Ori de câte ori cineva se împle­ticea îndărătul lui, lanțul îi smucea zgarda din fier, astfel încât gâtul îi era plin de bășici și vânătăi. Mă străduiam din răsputeri să nu-i văd suferințele.

— Tu nu ești precum ceilalți, Hanso, a spus Fabius într-o zi, călărind alături de mine. Uită-te la ei! Temptatio nu schimbă un om, ci doar îi dezvăluie adevărata natură. Vezi cât de bicis­nici sunt, cum se poticnesc și merg orbește mai departe, cu mințile la fel de goale ca deșertul? Cât despre juruințele lor lacrimogene de loialitate făcute unul celuilalt – între ei nu există nici frăție adevărată, nici onoare. Nu vezi cum se-mbrâncesc și mârâie, cum se-nvinuiesc reciproc pentru fiecare pas greșit?

Era adevărat. Captivii înlănțuiți laolaltă se îmbrânceau întruna, căzând și smucindu-se de grumaji. Orice întrerupere a marșului abătea bicele asupra umerilor lor. Erau într-o stare permanentă de furie, frică și disperare; neputând să-i lovească pe romani, se atacau între ei. Romanii petreceau acum tot atât timp pentru a opri bătăile între captivi, pe cât petreceau pen­tru a-i mâna mai departe. Îi priveam pe prizonieri de la înăl­țimea armăsarului meu și nu-i mai puteam vedea ca pe niște oameni. Semănau cu sălbăticiunile, cu părul nețesălat și încâl­cit, cu pielea înnegrită de soare, cu chipuri animalice, mârâind, pentru ca în clipa imediat următoare să fie slugarnice și temătoare.

— Tu nu ești ca ei, Hanso, a murmurat Fabius aplecându-se mult spre mine. Ei sunt iepuri care tremură în vizuinile din pă­mânt, care adulmecă speriați văzduhul în căutarea primejdiei, trăind doar pentru a se înmulți și a fi vânați. Tu însă, Hanso, tu ești un vultur, puternic și mândru și născut pentru a zbura peste ceilalți. Am știut-o din prima clipă în care te-am văzut, re­pezindu-te la mine cu pumnalul acela. Tu ești unicul bărbat cu­rajos dintre ei. Tu n-ai nimic în comun cu șleahta asta, nu-i așa?

Am privit din înălțime la șirul de captivi cu ochii afundați în cap și n-am răspuns.

Pe măsură ce temptatio continua, mă simțeam tot mai înde­părtat de suferințele celorlalți. Continuam să dorm înlănțuit noaptea, dar începusem să cinez în cortul lui Fabius, împre­ună cu romanii. Le beam vinul și le ascultam istoriile despre bătălii purtate în locuri îndepărtate. Vărsaseră mult sânge și se mândreau cu asta, se mândreau fiindcă cetatea pentru care luptau era cea mai de seamă de pe fața pământului.

Roma! Cum li se mai aprindeau ochii când vorbeau despre cetate... În templele lor mărețe, ei adulau zeități cu nume bi­zare – Jupiter, Minerva, Venus șimai cu seamă Marte, zeul războiului, care-i iubea pe romani și-i conducea întotdeauna spre victorie. În piețele uriașe, îșicheltuiau câștigurile pe obi­ecte de lux provenite din toate colțurile lumii. În Circus Maximus, se adunau cu zecile de mii pentru a-i ovaționa pe cei mai iuți conducători de care de luptă din lume. În arenă, priveau sclavi și prizonieri din toată lumea, luptându-se pe viață și pe moarte. În somptuoasele băi publice, se destindeau, își linișteau mușchii obosiți de lupte și-i priveau pe atleții dezbră­cați, concurând. În tavernele gâlcevitoare și bordelurile din Su­bura (un cartier atât de faimos, încât până și eu auzisem de el), își satisfăceau plăcerile cu sclave instruite să mulțumească toate patimile.

Am început să văd cât de mărginite și jalnice ne fuseseră viețile de fugari în pustiu, pline de temeri și disperare, și bân­tuite de amintirile unei cetăți care dispăruse pe vecie. Carta­gina era de acum doar o amintire. Roma era cea mai măreață dintre toate cetățile lumii și măreția avea să-i sporească întruna, fiindcă legiunile priveau spre Răsărit, spre noi cuceriri. Roma era un loc aspru pentru sclavi, dar oferea cetățenilor ei liberi nenumărate ocazii pentru bogății și plăceri.

În fiecare seară, când eram scos din cort, regretându-i con­fortul răcoros și pernele moi, romanii îl aduceau înăuntru pe Lino. Îi vedeam doar trecător teroarea din ochi, fiindcă îmi feream întotdeauna fața. Nu voiam să știu ce-i făceau după ple­carea mea.

IV

În a paisprezecea zi de temptatio, Lino a evadat.

Deșertul lipsit de forme de relief lăsase loc treptat unor dea­luri scunde cu iarbă scurtă și presărată cu arbuști. Munții se apropiaseră din ambele părți. Hăt spre miazănoapte, aproape că se uneau la o trecătoare îngustă care ducea la coastă. Râule­țul curgea pe acolo, într-o depărtare verde și pâcloasă, unde, încadrat de pereții verticali ai defileului, abia puteam întrezări un crâmpei din mare, o scânteiere micuță, argintie, sub soa­rele dimineții.

Am aflat despre evadarea lui Lino din șoaptele captivilor. Când au sosit zorile și el tot nu fusese readus din cort, murmure agitate au circulat înainte și înapoi prin șirul prizonierilor. Gla­surile lor răgușite au devenit mai animate decât fuseseră de la începerea lui temptatio, înăbușite și pline de speranțe, ca și cum posibilitatea fugii lui Lino le readusese o parte din omenia pe care începuseră s-o piardă.

— A zis el că va fugi, a șoptit cineva. A făcut-o!

— Dar cum?

— A mai făcut-o o dată înainte...

— Dacă nu cumva este tot în cort. Dacă nu cumva l-au ucis până la urmă cu jocurile lor crude...

Romanii au venit după mine. Pe când eram dus pe lângă șirul de captivi, i-am auzit murmurând cuvântul „trădător” și scuipând în iarbă.

În cort, am privit în jur și am văzut doar chipurile famili­are ale romanilor, preocupați de pregătirile matinale. Spusele captivilor erau, așadar, adevărate. În cursul nopții lungi de vin și râsete, Lino evadase cumva.

Un roman mi-a luat mantia subțire de pe umeri și mi-a dez­legat mâinile. Brusc am avut o premoniție teribilă că urma să-i iau locul lui Lino.

Nu s-a întâmplat însă așa, ci mi-au așezat în față o pereche de cizme de călărie, o tunică de soldat și cuirasă din bronz – aceeași uniformă pe care o purtau chiar ei. Mi-au dat coburi de șa și mi-au arătat ce conțineau: un colac de frânghie, un bici, un burduf cu apă, merinde și un pumnal de argint – chiar cel pe care mi-l dăduse Matho, cu Melkart gravat pe mâner. Peste toate astea au așezat o suliță.

M-am întors către Fabius, care era întins pe patul său și-și mânca micul dejun. M-a privit și a surâs, amuzat de buimăci­rea mea. A arătat cu mâna spre obiecte.

— E echipamentul pentru misiunea ta.

L-am privit năuc.

— Iepurele a scăpat, băiete. N-ai auzit? Acum a sosit momen­tul să-mi răsplătești generozitatea pe care ți-am arătat-o.

— Nu-nțeleg.

Fabius a mormăit.

— Temptatio se apropie de sfârșit. Marea se află la numai o zi de marș. O corabie așteaptă deja acolo, pentru a-i încărca pe prizonieri și a-i duce spre piața care oferă prețul cel mai bun. Antiohia, Alexandria, Massilia – cine știe? Dar unul dintre cap­tivii mei a evadat. Nu poate s-ajungă departe, fiindcă-i împo­vărat de greutatea lanțurilor. Spre răsărit este râul, iar spre miazăzi este pustiul, așa că bănuiesc c-a pornit spre apus, unde crede că se poate ascunde pe dealuri. Probabil că oamenii mei l-ar putea descoperi în câteva ceasuri, dar m-am gândit la alt­ceva. Tu îl vei găsi pentru mine.

— Eu?

— Știi să călărești destul de bine și el ar trebui să fie lesne de capturat, fiindcă are brațele legate la spate. Dacă-ți face prea multe necazuri, ucide-l – știu c-o poți face, te-am văzut în luptă –, dar adu-i capul înapoi, ca dovadă.

M-am gândit la suferințele lui Lino, la ceilalți care-mi spu­neau „trădător”. După aceea am înțeles că aș fi putut să evadez eu însumi, dar Fabius, zărind speranța care-mi luminase chi­pul, a clătinat din cap.

— Nici măcar nu te gândi la așa ceva, băiete. Da, ai putea să iei calul și merindele și să te-ndrepți spre miazăzi. Dacă poți supraviețui în pustiu... Dacă nu te-ntâlnești cu alți romani pe drum... Să nu crezi că straiele te vor deghiza; latina pe care o vorbești e jalnică. Și chiar dac-ai izbuti să-mi scapi de data asta, te voi găsi în cele din urmă. S-ar putea să am nevoie de un an, poate de doi; dar te voi găsi din nou. Încă mai sunt cartagi­nezi fugari care trebuie capturați. Oamenii mei și cu mine nu ne vom odihni până nu vom scotoci sub toate pietrele și-n toate crăpăturile. De-acum ei sunt tot mai ușor de prins – sunt mai slabi, mai înfometați, mai demoralizați. Sunt tot mai puțin niște bărbați gata să lupte și tot mai mult niște sclavi dispuși să-și accepte soarta. Brațul Romei este lung, Hanso, iar pofta ei de răzbunare este nesfârșită. Nu-i vei scăpa niciodată. Nu-mi vei scăpa niciodată. Și-n plus, încă nu mi-ai auzit oferta. Întoar­ce-te aici în mai puțin de trei zile, cu iepurele în urma calului tău – ori cu căpățâna lui în suliță, nu-mi pasă care dintre ele –, și când vom ajunge la coastă te voi face om liber, cetățean al Romei. Ești tânăr, Hanso. Fii curajos! Accentul îți va fi po­trivnic, dar libertatea și corpul tânăr și puternic, alături de ceva cruzime, te vor purta departe în Roma. Gândește-te la alter­nativă și alege.

Am privit cizmele strălucitoare de la picioarele mele, sulița, biciul, colacul de frânghie, cuțitul cu Melkart... sau Hercules, cum dorea Fabius să-i spună. M-am gândit la Lino – care ve­nise la noi ca un străin, un necunoscut, care le trădase pe femei, care avea să fie prins din nou și silit să îndure temptatio pen­tru a treia oară, dacă nu-l aduceam eu însumi înapoi. La urma urmelor, ce-i datoram?

— Și dacă minți? am spus. De ce-ar trebui să am încredere în tine? Pe Lino l-ai mințit – i-ai spus că va fi vulturul tău, nu? În loc de asta, l-ai făcut iepurele tău.

Fabius și-a scos sabia din teacă, aceeași cu care-l decapitase pe Matho. I-a apăsat vârful pe antebraț și a tras o linie roșie peste piele. A întins brațul.

— Când un roman își arată sângele, el nu minte. Jur pe pă­rintele Jupiter și pe mărețul Marte că făgăduiala pe care ți-am făcut-o este adevărată!

Am privit rana superficială și sângele care înflorea de sub piele. M-am privit în ochii lui Fabius. În ei nu exista nici veselie, nici minciună, ci doar un simț deformat al onoarei și am știut că spunea adevărul.

V

Îmi amintesc fețele captivilor când am părăsit cortul, ui­mirea lor când au văzut echipamentul pe care-l purtam. Îmi amintesc batjocurile lor când am ieșit călare din tabără, urmate de pocniturile bicelor cu care romanii i-au readus la tăcere. Îmi amintesc că le-am întors spatele și am privit spre miazănoapte, prin trecătoarea din munți, unde marea îndepărtată scânteia ca un ciob de lapislazuli sub soare.

N-am avut nevoie de trei zile pentru a-l găsi pe Lino; n-am avut nevoie nici măcar de două zile. Urmele pe care le lăsase erau lesne de zărit. După distanța dintre pași și felul în care fusese strivită iarba, mi-am putut da seama că alergase foarte repede la început, oprindu-se doar din când în când să se odih­nească. După aceea pasul i se scurtase și călcătura devenise mai apăsată. Mi-am dat seama cât de repede obosise.

Am mers fără grabă pe urmele lui, nesigur pe mine când era vorba să conduc calul la galop. Soarele a început să coboare îndărătul lanțului de munți din apus. În amurg, urmele au de­venit mai greu de deslușit. Am continuat, totuși, simțind că eram aproape.

Am trecut coama unui deal micuț și am privit în valea adumbrită de dedesubt. Probabil că el mă văzuse deja; cu coada ochiului, i-am întrezărit mersul șchiopătat și am auzit zornăi­tul lanțurilor, când a încercat să se pitească îndărătul unui copăcel.

M-am apropiat precaut, gândindu-mă că era posibil ca, în vreun fel, să-și fi eliberat mâinile, că ar mai fi putut avea pu­terea de a lupta. Dar când l-am văzut dârdâind lipit de copac, în pielea goală, cu mâinile tot legate la spate, cu obrazul apăsat de scoarță, ca și cum ar fi putut, cumva, să se facă nevăzut, am știut că nu va exista nici-o înfruntare.

Nu se auzea decât foșnetul uscat al ierbii sub copitele calu­lui meu. Pe măsură ce m-am apropiat, tremurul lui Lino a cres­cut, și în clipa aceea mi s-a părut că era exact așa cum îl numise Fabius – un iepuraș, zvâcnind din urechi, dar paralizat de spaimă.

El nu este ca mine, am gândit.Nu-i datorez nimic. Mânat de un impuls neașteptat, am ridicat sulița, sprijinind-o în îndoi­tura cotului, așa cum îi văzusem pe romani că fac. I-am împuns umărul cu vârful ei ascuțit. Când s-a cutremurat drept răs­puns, m-a străbătut o incitare stranie, un sentiment de putere ce m-a înfiorat.

— Uită-te la mine, am rostit.

Sunetul propriului meu glas, atât de aspru și autoritar, m-a surprins. Era un ton pe care-l învățasem de la Fabius. Vocea aceea exercita propria-i putere, iar reacția lui Lino – felul în care s-a ghemuit – dovedea că o stăpânisem de la prima încercare. M-am gândit că Fabius văzuse probabil dintru început semințele puterii din mine. Nu greșise când mă numise vulturul său, nu greșise când mă separase de ceilalți, tot așa cum un băieș separă aurul de nisip.

În orice altă vânătoare, acesta era momentul când aș fi ucis prada. Un torent de amintiri mi s-a revărsat prin minte. Prima mea vânătoare, când omorâsem o căprioară. Unchiul Gebal mă învățase secretele urmăririi... și mi-am adus aminte cum mu­rise Gebal, afundându-se ca un pietroi în râu. M-am gândit la Matho, la capul lui cel plin de înțelepciune și care-i fusese re­tezat de pe umeri, pentru a se rostogoli ca o căpățână de varză pe solul pietros. Am încleștat fălcile și am strivit gândurile ace­lea înlăuntrul meu. L-am împuns din nou pe Lino cu sulița.

El s-a oprit din tremurat. S-a desprins de copac și a rămas cu capul plecat.

— Fă-o atunci, a șoptit. (Glasul îi era uscat și răgușit.) Lasă-l pe Fabius să câștige jocul de data asta.

Am vârât mâna în cobur și am început să scot frânghia.

— Nu! a strigat Lino și s-a tras îndărăt. Să nu mă duci la el viu! Trebuie să mă omori, Hanso. Asta doreai oricum, nu-i așa? În noaptea când le-am trădat pe femei, ai zis că m-ai ucide, dacă ți s-ar ivi ocazia. Fă-o acum! Fabius nu ți-a spus că poți să te-ntorci doar cu capul meu?

Ochii i-au lucit în umbrele ce începeau să se îndesească. Nu erau ochii unui animal hăituit, ci ai unui om. Sentimentul de putere dinlăuntrul meu s-a subțiat brusc și am știut că nu-l pu­team omorî. Am început să înnod frânghia, făcând un laț. Apoi m-am oprit.

— De unde știi ce mi-a spus Fabius – că-ți pot aduce capul înapoi, ca dovadă?

Umerii brăzdați de cicatrice ai lui Lino, drepți și sfidători până atunci, s-au gârbovit, iar el s-a rezemat de copac.

— Pentru că astea sunt regulile jocului său.

— Cum puteai, totuși, să cunoști instrucțiunile pe care mi le-a dat? Ai fost iepurele lui ultima dată...

— Nu.

— Mi-ai spus-o chiar tu, în noaptea aceea când mi-ai expli­cat temptatio...

— Tu ai presupus că fusesem iepurele. Tu ai rostit cuvintele acelea, Hanso, nu eu. Lino a scuturat din cap și a oftat: Când Fabius m-a capturat acum un an, am fost vulturul lui. Înțelegi acum? Mie mi s-au acordat toate privilegiile; eu am fost suit pe cal; eu am mâncat în cortul lui și mie mi s-au spus istorii din glorioasa Romă. Iar când a sosit ceasul, Fabius mi-a promis libertatea și m-a trimit să vânez iepurele – la fel cum te-a tri­mis acum pe tine.

Glasul i-a coborât până când s-a transformat într-o șoaptă:

— Am avut nevoie de multe zile s-ajung la oamenii tăi, furi­șându-mă spre miazăzi prin râpele munților, ascunzându-mă de romani, hrănindu-mă cu rădăcini și buruieni. Calul a murit și, pentru o vreme, Carabal și cu mine am trăit cu carnea lui – Carabal, iepurele, cel pe care fusesem trimis să-l capturez. Apoi Carabal a murit – era prea slăbit și sleit ca să trăiască – și ce rost ar mai fi avut? Ar fi trebuit să fac ceea ce dorea Fabius. Ar fi trebuit să fac ceea ce ești tu pe punctul de a face. În cele din urmă la asta se rezumă totul.

Simțeam cum capul îmi ardea. Nu puteam gândi.

— Totuși, de data asta ai evadat cu adevărat...

Lino a râs, apoi s-a înecat și a tușit, fiindcă gâtlejul îi era prea uscat ca să poată râde.

— Hanso,n-am mai întâlnit niciodată pân-acum un om la fel de prost ca tine. Crezi c-am evadat prin propriile-mi puteri, cu brațele legate la spate și înconjurat de romani? La miezul nopții, Fabius m-a scos din cortul lui, împungându-mă cu sulița. Iepurele nu evadează; iepurele este silit să fugă pentru a-și salva viața! De ce? Pentru ca tu să mă poți vâna. Iepurele fuge și vul­turul este trimis după el. Iar când te vei întoarce în tabără cu capul meu înfipt în sulița lui, te va răsplăti cu libertatea. Sau cel puțin așa spune Fabius. Și de ce nu? Ai făcut așa cum a dorit. Iar el a făcut din tine unul de-ai lui. Tu ai dovedit că tot ce crede Fabius este adevărat.

Sentimentul amețitor de putere pe care-l simțisem cu numai câteva clipe mai devreme părea acum foarte îndepărtat.

— Nu te pot omorî, Lino...

El a izbit cu piciorul în pământ și și-a întors brațele într-o parte, ca să pot vedea frânghiile ce-i legau încheieturile.

— Atunci taie-le și eliberează-mă și-o voi face singur. O să-mi retez venele cu cuțitul tău, iar după ce voi muri mă poți deca­pita. El nu va ști niciodată adevărul.

Am clătinat din cap.

— Nu. Te-aș putea lăsa să scapi. Îi voi spune că nu te-am putut găsi...

— Atunci vei sfârși sclav ca toți ceilalți, dacă nu va născoci o pedeapsă încă și mai teribilă pentru tine. Fabius are o ima­ginație nesfârșită pentru cruzime. Crede-mă, știu bine.

Am răsucit frânghia în mâini, privind lațul pe care-l făcusem, privind golul pe care-l închidea.

— Am putea fugi împreună...

— Nu fi prost, Hanso. El te va găsi din nou, la fel cum m-a găsit pe mine. Vrei să-i fii iepure la următoarea ta temptatio? Ia gândește-te! Nu, mai bine ia ce ți-a oferit. Ucide-mă acum! Sau lasă-mă s-o fac singur, dacă n-ai puterea asta... dacă ghea­rele vulturului prețios sunt prea gingașe ca să facă treaba mur­dară pentru Fabius.

Amurgul lăsase loc beznei. O jumătate de lună ilumina valea micuță cu o lucire argintie, blândă. Strălucirea roșiatică a fo­curilor din tabăra romanilor se ridica îndărătul crestelor. Am privit lumina aceea roșie, pâcloasă de fum, și pentru o clipă mi s-a părut că timpul se oprise și că lumea din jur se retrăsese, lăsându-mă complet singur în valea întunecoasă. Până și Lino părea foarte îndepărtat, iar calul de sub mine parcă era din cețuri, nu din carne și oase.

Am văzut viitorul sub forma unui cristal, cu fiecare fațetă reflectând o alegere. Să-l omor pe Lino; să-i retez legăturile și să-l privesc cum se sinucide; să-i întorc spatele și să-i îngădui să fugă, iar apoi să-i aduc lui Fabius vestea eșecului meu; să fug eu însumi. Însă cristalul era încețoșat și nu oferea imagini despre locurile spre care aveau să ducă alegerile acelea.

Temptatio îi preschimbă pe oamenii liberi în sclavi: așa îmi spusese Lino în prima noastră noapte de captivitate. Ce îmi fă­cuse mie temptatio? M-am gândit la disprețul pe care-l simțisem față de ceilalți captivi, călărind sus, deasupra lor, mândru și găunos pe armăsarul meu, și chipul mi s-a învăpăiat. M-am gân­dit la sentimentul de putere care năvălise prin mine când dădusem peste Lino tremurând gol pușcă în vale și am înțeles ce-mi făcuse Fabius. Nu eram un om mai liber decât era Lino. Mă aflam pe punctul de a deveni un sclav ca toți ceilalți, sedus de făgăduielile lui, deformat după voința lui, alăturându-mă jocului crud pe care ne silea să-l jucăm pentru propria distracție.

Cândva Lino jucase același joc. Lino sfidase cruzimea lui Fabius și fugise, ca un vultur adevărat, nu ca hoitarul din coli­vie în care l-ar fi preschimbat Fabius și în care dorea acum să mă preschimbe pe mine. Însă Lino pierduse până la urmă, mi-am spus... și imediat am văzut minciuna, fiindcă acesta nu era sfâr­șitul lui Lino decât dacă eu o doream. Lino se confruntase el însuși cu aceeași alegere, când Fabius îl pregătise ca vultur și-l trimisese după iepurele Carabal. Lino alesese libertatea, indi­ferent care i-ar fi fost prețul. Am înțeles că aveam numai două alegeri: să fac așa cum făcuse el ori să-i cedez lui Fabius și să mă las remodelat în imaginea sa.

Mi-am întors ochii de la strălucirea roșie și mată a focuri­lor de tabără și i-am coborât spre chipul lui Lino în lumina lunii, îndeajuns de aproape cât să-l pot atinge și totuși foarte îndepărtat, încadrat de gândurile mele înnorate ca o față dintr-o pictură. Mi-am amintit lacrimile pe care le vărsase în noaptea în care fuseserăm capturați și ridurile de suferință care-i cutaseră fruntea în toate nopțile scurse de atunci. Acum însă obrajii și fruntea îi străluceau netede și argintii sub lumina lunii. Ochii îi erau lucitori și uscați. Nu zăream în ei nici mânie, nici durere sau vinovăție. Vedeam fața unui om liber, necucerit și sfidător, calm și pregătit pentru moarte.

Cristalul s-a rotit în mintea mea și m-am străduit să văd vreo scânteie de speranță; scânteia aceea era sclipirea din ochii lui Lino. Fabius îmi spusese că evadarea era imposibilă, că liber­tatea era doar visul unui fugar, că nu exista niciun alt joc, decât doar temptatio, care îi transforma pe oameni în aceeași mate­rie impură și murdară din care era alcătuit el însuși, iar dacă nu, îi strivea cu totul. Dar cum ar fi putut Fabius să cunoască viitorul mai bine decât mine... mai cu seamă dacă existau oa­meni, ca Lino, care încă își puteau aduna voința de a-l sfida?

Puterea Romei nu va dăinui pe vecie. Cartagina fusese cândva de neînvins și oamenii crezuseră că domnia ei nu se va sfârși niciodată – iar acum Cartagina nu mai era decât tăciuni și o amintire care se destrăma. La fel avea să se întâmple într-o bună zi cu Roma. Cine putea spune ce alte popoare s-ar fi putut ridica în locul ei?

Am închis ochii. Era o speranță atât de fragilă! Nu aveam să amăgesc singur. Nu aveam să îngădui visurilor deșarte să ostoiască asprimea alegerii pe care o făceam. Mă puteți numi prost. Mă puteți numi iepure sau vultur, până la urmă nu există nici-o diferență. Însă nimeni nu va putea spune că eu am deve­nit creatura lui Fabius.

M-am lăsat să lunec din șa și am scos pumnalul din teacă. Lino s-a întors și mi-a oferit încheieturile. Am retezat prin legă­turile groase. El s-a întors din nou și s-a întins spre cuțit.

Pentru o clipă am ținut mânerul amândoi; degetele lui și ale mele peste imaginea lui Melkart. L-am privit în ochi și am văzut că era în continuare pregătit să moară, că nu știa alegerea pe care o făcusem. Am tras mânerul din strânsoarea lui, am vârât pumnalul în teacă și am încălecat.

Un fior neașteptat de îndoială m-a străbătut; hățurile mi-au lunecat dintre degete. Pentru a-mi reveni, am cercetat echipa­mentul primit de la Fabius. Cât puteau dura rațiile pentru trei zile, dacă le împărțeam între noi? M-am uitat la veșmintele pe care le purtam, uniforma de soldat roman, și am dorit să mi-o smulg de pe trup, dezgustat; dar urma să am nevoie de protec­ția ei în călătorie.

Lino nu se clintise. Câțiva nori acopereau luna, proiectân­du-i o umbră peste chip. Stătea atât de nemișcat, încât arăta de parcă ar fi fost dăltuit în piatră.

— Ce-aștepți? am întrebat. M-am tras mai în față în șa și i-am arătat: este loc suficient pentru doi. Ne vom încetini mersul, dacă unul va călări și celălalt va merge pe jos.

Lino a clătinat din cap.

— Ești un prost încă și mai mare decât crezusem, Hanso.

Însă șoapta lui nu era răutăcioasă și și-a întors fața când a vorbit. N-a putut rezista unei împunsături finale... sau îmi ofe­rea o ultimă șansă de a-l trăda?

— Și poate că sunt un om mai bun decât crezusem, am replicat.

Lino a rămas nemișcat mult timp, apoi umerii au început să i se scuture și a inspirat adânc, tremurător. Mi-am ferit ochii, ca să nu-l văd plângând.

— Grăbește-te, am spus. Ne-așteaptă un drum lung și greu.

L-am simțit suindu-se în șa înapoia mea și așezându-se, i-am simțit cutremurările trupului, apoi am dat pinteni calului, peste vale și în sus către creasta dealului. Acolo m-am oprit pentru o clipă și m-am uitat spre răsărit. Focurile din tabăra romani­lor pâlpâiau micuțe, dar distincte în beznă. Râul sclipea mai departe, ca o panglică îngustă de cărbune sub lună. Hăt spre miazănoapte, prin trecătoarea din munți, puteam întrezări marea din marmură neagră.

Am rămas mult timp privind așchia aceea lucitoare de mare. Pe urmă am smucit de hățuri și am lovit cu călcâiele în flancu­rile calului, întorcându-l către miazăzi, și am început nesigura noastră călătorie.