Regii nisipurilor

Regii nisipurilor de George R.R. Martin

CALEA CRUCII ȘI A DRAGONULUI

Traducere din limba engleză
CĂTĂLIN TENIȚĂ

— Erezie, îmi spuse el. Apele sălcii ale bazinului tremurară ușor.

— Alta? am întrebat eu. Sunt atât de multe în zilele noastre.

Seniorul meu Comandant se arătă nemulțumit de acest comentariu. Își schimbă poziția cu greutate, trimițând vălurele în tot bazinul. Unul se sparse de margine și o pânză de apă se scurse pe dalele camerei de primire. Încălțările mele erau din nou ude. Am acceptat asta filosofic. Încălțasem cele mai proaste ghete, conștient fiind că picioarele ude erau una dintre consecințele inevitabile când răspundeam la convocarea lui Torgathon Nine-Klariis Tun, bătrân al neamului ka-Thane și de asemenea arhiepiscop de Vess, Cel Mai Înțelept Părinte al Celor Patru Jurăminte, Mare Inchizitor al Ordinului Militant al Cavalerilor lui Isus Cristos și consilier al Sfinției Sale, papa Daryn al XXI-lea al Noii Rome.

— De-ar fi atâtea erezii câte stele pe cer, una singură n-ar fi mai puțin periculoasă, rosti solemn arhiepiscopul. În calitate de Cavaleri ai lui Cristos este menirea noastră să luptăm cu fiecare dintre ele. Și trebuie să adaug că această nouă erezie este deosebit de ticăloasă.

— Da, Seniore Comandant, am răspuns. N-am vrut să o iau în derâdere. Îmi cer iertare. Misiunea pe Finnegan a fost solicitantă. Am sperat să vă cer să mă învoiți de la îndatoririle mele pentru o vreme. Am nevoie de odihnă, de timp pentru meditație și refacere.

— Odihnă?

Arhiepiscopul se mișcă iarăși în bazin. Cea mai ușoară schimbare de poziție a imensului său corp era de ajuns ca să arunce pe podea o nouă pânză de apă. Ochii săi negri, lipsiți de pupile, clipiră spre mine.

— Nu, părinte, mă tem că asta iese din discuție. Calitățile și experiența dumitale sunt vitale pentru această nouă misiune.

Apoi tonul său de bas păru să se mai domolească întru câtva.

— N-am avut timp să parcurg raportul dumitale despre Finnegan, spuse. Cum ți-au mers treburile?

— Rău, i-am zis, dar totuși cred că vom triumfa în cele din urmă. Biserica este puternică pe Finnegan. Când încercările noastre de reconciliere au fost refuzate, am pus câteva stindarde în mâini potrivite. Și am izbutit să închidem ziarul și celelalte facilități mass-media ale ereticilor. De asemenea, amicii noștri au avut grijă ca acțiunile legale ale ereticilor să nu ducă la niciun rezultat.

— Asta nu-i rău, spuse arhiepiscopul. Ai câștigat o victorie considerabilă în numele Domnului.

— Au fost revolte, Seniorul meu Comandant, am spus eu. Mai mult de o sută de eretici au fost uciși. Și doisprezece din oamenii mei. Mă tem că vor fi și alte acte de violență până se va rezolva problema cu adevărat. Preoții noștri sunt atacați dacă îndrăznesc să intre în orașul în care erezia a prins rădăcini. Conducătorii ereticilor își riscă viața dacă părăsesc acel oraș. Am sperat să evit această dușmănie, această vărsare de sânge.

— Lăudabil, însă nerealist, spuse arhiepiscopul Torgathon.

Clipi din nou în direcția mea, iar eu mi-am amintit că printre membrii rasei sale asta reprezenta un semn de iritare.

— Sângele martirilor, continuă el, trebuie uneori vărsat, la fel ca și sângele ereticilor. Ce contează dacă o ființă își pierde viața, atât timp cât sufletul îi este mântuit?

— Într-adevăr, am recunoscut.

În ciuda iritării sale, Torgathon ar mai fi vorbit încă o oră dacă i s-ar fi dat ocazia. Această perspectivă mă demoraliza. Camera de primire nu era proiectată să fie confortabilă pentru oameni, iar eu nu voiam să rămân mai mult decât era necesar. Zidurile erau jilave și mucegăite, aerul zăpușitor, umed și îmbibat de mirosul de unt rânced caracteristic rasei ka-Thane. Gulerul preoțesc îmi irita gâtul, asudam pe dedesubtul sutanei, picioarele îmi erau complet ude, iar stomacul începea să mi se agite. Am împins discuția către problema curentă.

— Seniorul meu Comandant, spuneți că această nouă erezie se răspândește neobișnuit de repede?

— Așa este, zise el.

— Unde a început?

— Pe Arion, o lume la trei săptămâni distanță de Vess. O lume populată doar de oameni. Nu pot înțelege de ce voi, oamenii, sunteți atât de ușor de corupt. Odată ce un ka-Thane a descoperit credința, tare greu o va mai abandona.

— Acest lucru este bine știut, am spus eu politicos.

N-am menționat că numărul ka-Thanilor care descoperă credința este insignifiant de mic. Erau o rasă lentă, greoaie, și cei mai mulți din nenumăratele lor milioane n-au manifestat interes în învățarea altor căi decât cea proprie, ori în urmarea altui crez decât străvechea lor religie. Torgathon era o anomalie. Fusese printre primii convertiți în urmă cu aproape două secole, când papa Vidas L hotărâse că și non-umanii pot servi în cler. Date fiind durata sa de viață și certitudinea de fier a credinței sale, nu este de mirare că Torgathon a ajuns atât de departe, în ciuda faptului că mai puțin de o mie de membri ai rasei sale l-au urmat pe calea Bisericii. Și îi mai rămăsese cel puțin un secol de viață. Fără îndoială că într-o zi avea să fie cardinalul Torgathon Tun, numai să strivească destule erezii. Așa sunt vremurile.

— Avem puțină influență pe Arion, spuse arhiepiscopul. Brațele i se mișcau în timp ce vorbea, patru ciomege masive, din carne verde-cenușie ce învolburau apa, iar cilii de un alb murdar din jurul orificiului său respirator tremurau la fiecare cuvânt. Câțiva preoți, câteva biserici, niște credincioși, dar fără putere adevărată. Ereticii deja ne depășesc pe această lume. Mă bizui pe intelectul și iscusința ta. Transformă această calamitate într-o ocazie favorabilă nouă. Această erezie este atât de palpabilă încât îi poți dovedi netemeinicia cu ușurință. Poate că unii dintre cei amăgiți se vor întoarce pe calea cea dreaptă.

— Cu siguranță, am zis eu. Și natura acestei erezii? Ce trebuie să dovedesc?

Este un semn trist al propriei mele credințe suferinde să adaug că nu-mi păsa cu adevărat. Avusesem de-a face cu mulți eretici. Crezurile și întrebările lor îmi reverberau în cap și-mi tulburau visele noaptea. Cum pot să fiu sigur de propria mea credință? Tocmai acel edict care îi permisese accesul lui Torgathon în cler determinase o jumătate de duzină de lumi să-l renege pe episcopul Noii Rome, iar cei care au urmat această cale ar găsi o erezie deosebit de urâtă în extraterestrul masiv gol (cu excepția gulerului preoțesc, ud), ce plutea în fața mea și ținea autoritatea Bisericii în cele patru mâini mari, membranate, ale sale. Creștinismul este cea mai mare religie a oamenilor, însă aceasta nu înseamnă nimic. Non-creștinii ne depășesc cu cinci la unul și există mai mult de șapte sute de secte creștine, unele aproape la fel de mari ca Unica Biserică Catolică Adevărată Interstelară a Pământului și a Celor O Mie de Lumi. Chiar și Daryn al XXI-lea, așa puternic cum e, nu-i decât unul dintre cei șapte care ridică pretenții la titlul de papă. Credința mea a fost odată puternică, însă am trăit prea mult printre eretici și necredincioși. Iar acum nici măcar rugăciunile nu-mi mai alungă îndoielile. Așa că n-am simțit oroare – doar un brusc interes intelectual – când arhiepiscopul mi-a comunicat natura ereziei de pe Arion.

— Au făcut un sfânt, îmi zise el, din Iuda Iscariotul.

Ca senior în corpul Cavalerilor Inchizitori comand propria mea navă spațială, căreia îmi place să-i spun Adevărul lui Cristos. Înainte să-mi fi fost repartizată, se numea Sfântul Toma, după apostol, însă nu mi s-a părut că un sfânt notoriu pentru îndoielile sale este un patron potrivit pentru o navă menită să lupte împotriva ereziei.

Nu am nicio îndatorire la bordul Adevărului, care este deservit de șase frați și surori din Ordinul Sfântului Christofor Călătorul și condus de o femeie tânără pe care am angajat-o de pe o navă comercială. Prin urmare, am putut să folosesc în întregime cele trei săptămâni de călătorie de pe Vess pe Arion ca să studiez Biblia eretică, un exemplar care îmi fusese dat de asistentul cu probleme administrative al arhiepiscopului. Era o carte groasă, grea și frumoasă, îmbrăcată în piele neagră, cu paginile ei decorate cu foiță de aur și multe ilustrații interioare splendide, pline de culoare și intensificare holografică. O lucrătură remarcabilă, în mod cert creată de cineva care iubea aproape uitata arta a cărților. Picturile reproduse înăuntru – originalele, am descoperit, se găseau pe pereții Casei Sfântului Iuda de pe Arion – erau opere de maestru, chiar dacă blasfemice, la fel de bune ca lucrările lui Tammerwens și Rohallidays ce dau frumusețe Marii Catedrale a Sfântului Ioan din Noua Romă.

În interiorul cărții se afla un anunț ce indica faptul că fusese aprobată de Lukyan Judasson, Primul Învățat al Ordinului Sfântului Iuda Iscariotul.

Era numită Calea Crucii și a Dragonului.

Am parcurs-o în vreme ce Adevărul lui Cristos luneca printre stele, la început luând notițe ca să înțeleg mai bine erezia pe care trebuia să o înfrunt, apoi absorbit de stranietatea și grotescul poveștii pe care o spunea. Cuvintele lucrării aveau pasiune, putere și poezie.

Așa am întâlnit pentru prima dată izbitoarea personalitate a Sfântului Iuda Iscariotul, o ființă omenească complicată, ambițioasă și, una peste alta, extraordinară.

S-a născut dintr-o desfrânată în fabulosul, străvechiul oraș-stat al Babilonului în aceeași zi în care Mesia se năștea în Bethlehem și și-a petrecut copilăria în mahalale și mocirlă, vânzându-și propriul trup când era nevoit să o facă, fiind codoș când a crescut mai mare. Ca tânăr a început să facă experimente în artele întunecate și înainte să împlinească douăzeci de ani era un necromant priceput. Acela a fost momentul în care a devenit Iuda Îmblânzitorul-Dragonului, primul și singurul bărbat ce a supus voinței sale cele mai feroce creaturi ale lui Dumnezeu, marile reptile de foc înaripate de pe Bătrânul Pământ. Cartea prezenta o minunată pictură a lui Iuda într-o cavernă largă, rece, ochii îi sunt flăcări în timp ce mânuiește un bici incandescent ca să țină în frâu un imens dragon verde-auriu. Sub braț duce un coș din împletitură, capacul îi este un pic întredeschis, iar capetele micuțe, solzoase, a trei pui de dragon se ițesc dinăuntru. Un al patrulea pui de dragon se târăște pe mâneca lui. Acesta este primul capitol al vieții sale.

În al doilea este Iuda Cuceritorul, Iuda Regele-Dragon, Iuda al Babilonului, Marele Uzurpator. Călare pe cel mai mare dintre dragonii săi, cu o coroană de fier pe cap și o sabie în mână, a făcut din Babilon capitala celui mai mare imperiu pe care l-a cunoscut Bătrânul Pământ, un teritoriu întins din Spania până în India. Cârmuia de pe un tron în formă de dragon aflat în mijlocul Grădinilor Suspendate, grădini ce fuseseră construite din ordinul său, și acolo s-a aflat când l-a judecat pe Isus din Nazareth, profetul certăreț care fusese târât în fața sa legat și sângerând. Iuda nu era un om răbdător, l-a făcut pe Cristos să sângereze și mai mult înainte să isprăvească cu El. Iar când Isus n-a vrut să-i răspundă la întrebări, Iuda – disprețuitor – l-a aruncat înapoi în stradă, însă mai întâi a pus gărzile să-I reteze picioarele.

— Vindecătorule, vindecă-te singur.

Apoi veni Căința, viziunea din acea noapte, și Iuda a renunțat la coroana, la artele întunecate și la averi ca să-l urmeze pe omul pe care îl schilodise. Disprețuit și batjocorit de cei pe care îi tiranizase, Iuda a devenit Picioarele Domnului și timp de un an l-a purtat în spinare pe Isus până în colțurile îndepărtate ale regatului pe care odată îl cârmuise. Când în sfârșit Isus s-a vindecat singur, Iuda a mers alături de el, și începând de atunci a fost prietenul de credință și sfătuitorul lui Isus, primul și cel mai de seamă dintre Cei Doisprezece. În cele din urmă, Isus i-a dat lui Iuda harul limbilor, a rechemat și a sanctificat dragonii pe care Iuda îi izgonise și și-a trimis discipolul într-o misiune solitară dincolo de ocean, „ca să răspândești Cuvântul Meu acolo unde eu nu pot merge.“

Și a venit o vreme când soarele s-a întunecat la amiază și pământul s-a cutremurat, iar Iuda și-a întors dragonul cu aripi obosite și a zburat înapoi peste mările furtunoase, însă când a ajuns în cetatea Ierusalimului, l-a găsit pe Cristos mort pe cruce.

În acel moment, credința i s-a clătinat, iar în următoarele trei zile Marea Mânie a lui Iuda a fost ca o furtună pentru lumea străveche. Dragonii săi au dărâmat Templul din Ierusalim, au alungat oamenii din oraș și au distrus marile lăcașuri ale puterii din Roma și Babilon. Iar când Iuda i-a găsit pe ceilalți dintre Cei Doisprezece și-a întrebat și a aflat cum cel numit Simon-zis-Petru îl trădase pe Domnul de trei ori, l-a strangulat pe Petru cu propriile mâini și a dat leșul hrană dragonilor. Apoi a trimis acei dragoni să aprindă focuri în toată lumea, ruguri funerare pentru Isus din Nazareth.

Iar când Isus s-a ridicat a treia zi, Iuda a plâns, însă lacrimile sale n-au putut stinge mânia lui Cristos, căci prin acea mânie trădase toate învățăturile Lui.

Așa că Isus a chemat înapoi dragonii, iar ei au venit. Și pretutindeni focurile s-au stins. Apoi din pântecul lor l-a scos pe Petru și l-a făcut la loc și i-a dat stăpânire asupra Bisericii.

Apoi dragonii aceia au murit, și așa s-a întâmplat cu dragonii de pretutindeni, căci ei erau pecetea vie a puterii și înțelepciunii lui Iuda Iscariotul, care păcătuise grav. Iar El i-a luat lui Iuda harul limbilor și putința de a vindeca, pe care tot El i le dăduse, ba chiar și lumina ochilor, căci Iuda se comportase ca un orb. (Există o pictură reușită în care orbul Iuda plânge pe trupurile dragonilor săi.) Și El i-a zis lui Iuda că veacuri întregi urma să fie amintit doar ca Trădătorul și că lumea avea să-i blesteme numele și tot ce a fost și a făcut aveau să fie uitate.

Apoi însă, pentru că Iuda îl iubise cu adevărat, Cristos i-a dat drept răsplată o viață foarte lungă, în timpul căreia să poată călători, să se gândească la păcatele lui, să capete iertarea și abia apoi să moară.

Și acesta era ultimul capitol al vieții lui Iuda Iscariotul, și, într-adevăr, era un capitol foarte lung. O dată rege-dragon, o dată tovarăș al lui Cristos, acum el a devenit doar un orb rătăcitor, proscris și fără prieteni, rătăcind pe toate drumurile reci ale Pământului, trăind chiar și după ce toate orașele și oamenii, și lucrurile pe care le cunoscuse muriseră. Petru, primul papă și dușmanul său veșnic, a răspândit în toată lumea povestea cum că Iuda îl vânduse pe Christos pentru treizeci de arginți, încât Iuda n-a mai îndrăznit nici măcar să-și folosească numele adevărat. Pentru o vreme și-a zis Jidovul Rătăcitor, iar după aceea a folosit multe alte nume. A trăit mai mult de o mie de ani și a fost predicator, vraci și iubitor de animale și a fost vânat și persecutat când Biserica pe care o întemeiase Petru a devenit înfumurată și coruptă. Dar a avut mult timp și până la urmă a găsit înțelepciune și înțeles, iar într-un sfârșit Isus a venit la el pe patul de moarte, multă vreme amânată, și s-au împăcat și Iuda a plâns încă o dată. Și înainte să moară, Christos i-a promis că va permite câtorva oameni să-și amintească cine și ce fusese Iuda și odată cu trecerea veacurilor adevărul se va răspândi până când minciuna lui Petru va fi izgonită și uitată.

Așa a fost viața Sfântului Iuda Iscariotul, după cum era relatată în Calea Crucii și a Dragonului. Învățăturile sale se găseau tot acolo, precum și evangheliile apocrife ce se presupunea că fuseseră scrise de el.

Când am terminat volumul, i l-am împrumutat lui Arla-k-Bau, căpitanul Adevărului lui Cristos. Arla era o femeie sfrijită, pragmatică, fără o credință anume, însă eu îi prețuiam părerea. Ceilalți membri ai echipajului, bunii frați și surori ai Ordinului Sfântului Christofor, ar fi fost doar ecourile ororii religioase a arhiepiscopului.

— Interesantă, spuse Arla când îmi înapoie cartea.

— Atâta tot? am chicotit eu.

Ea ridică din umeri.

— E o poveste frumoasă. Și mai ușor de citit decât Biblia voastră, Damien. În același timp mai dramatică.

— Adevărat, am recunoscut eu. Însă e absurdă. O amestecătură nemaipomenită de dogmă, scrieri aprocrife, mitologie și superstiție. Distractivă, da, cu siguranță. Imaginați-vă, chiar îndrăzneață. Însă ridicolă, nu crezi? Cum poți accepta dragonii? Un Cristos fără picioare? Petru refăcut după ce fusese devorat de patru monștri?

Rânjetul Ariei era plin de sarcasm.

— Este oare mai prostesc decât transformarea apei în vin, mersul lui Cristos pe valuri sau omul ce trăia în burta unui pește?

Lui Arla-k-Bau îi plăcea să mă tachineze. Fusese mare scandal când alesesem o necredincioasă în funcția de căpitan, însă era foarte bună în meseria ei și îmi plăcea compania ei, căci îmi ținea gândirea ascuțită. Avea o minte bună și eu prețuiam asta mai mult decât supunerea oarbă. Poate că ăsta era un păcat al meu.

— Există o diferență, am spus eu.

— Oare? ripostă ea.

Ochii ei au văzut prin măștile mele.

— Ah, Damien, recunoaște. Ți-a plăcut cartea.

Mi-am dres glasul.

— Mi-a captat interesul, am înștiințat-o eu. Trebuia să mă justific. Știi, genul de chestii cu care am de-a face de obicei: plictisitoare și minuscule deviațiuni doctrinare, subterfugii obscure în probleme teologice care fuseseră într-un fel exagerate, nerușinate manevre politice menite să înscăuneze vreun episcop planetar ambițios ca papă sau să stoarcă vreo concesie sau alta de la Noua Romă sau Vess. Războiul nu are sfârșit, însă bătăliile sunt stupide și murdare. Mă epuizează, spiritual, emoțional, psihic. După fiecare mă simt secătuit și vinovat.

Am lovit cu degetul coperta din piele a cărții.

— Asta este diferită. Erezia trebuie strivită, bineînțeles, însă recunosc că sunt nerăbdător să-l întâlnesc pe acest Lukyan Judasson.

— Și lucrările de artă sunt încântătoare, spuse Arla, frunzărind paginile Căii Crucii și a Dragonului și oprindu-se să studieze o planșă care-ți sărea în ochi în mod deosebit: era Iuda plângând deasupra dragonilor săi, cred. Am zâmbit văzând că o afectase la fel de mult ca și pe mine. Apoi m-am încruntat.

Aceasta a fost prima bănuială în legătură cu dificultățile ce le aveam de întâmpinat.

Și așa a sosit Adevărul lui Cristos în orașul de porțelan Ammadon de pe lumea Arion, locul unde Ordinul Sfântului Iuda Iscariotul își avea Casa.

Arion era o lume plăcută, blândă, locuită de trei secole. Populația ei era sub nouă milioane, Ammadon, singurul oraș adevărat, fiind căminul a două dintre ele. Nivelul tehnologic era mediu-înalt, asigurat însă în cea mai mare parte din importuri. Arion avea puțină industrie și nu era o lume inovativă, poate doar din punct de vedere artistic. Artele erau destul de importante aici, înfloritoare și vitale. Libertatea religiei era un principiu fundamental, însă Arion nu era o lume religioasă, iar majoritatea oamenilor trăiau cu devotament vieți laice. Cea mai populară religie era estetismul, care cu greu putea fi considerată o religie. Mai existau și taoiști ericaniști, creștini adevărați de rit vechi și Copii ai Visătorului, plus o duzină de secte minore.

Și, în sfârșit, erau cele nouă biserici ale Unicei Credințe Catolice Adevărate Interstelare. Fuseseră douăsprezece. Celelalte erau acum lăcașuri ale credinței cu cea mai rapidă răspândire pe Arion – Ordinul Sfântului Iuda Iscariotul, care mai avea și o duzină de biserici recent construite cu fonduri proprii.

Episcopul de Arion era un bărbat întunecat, sever, cu părul negru, tuns scurt. N-a fost deloc fericit să mă vadă.

— Damien Har Veris! exclamă cu uimire când l-am vizitat la reședința sa. Am auzit de dumneata, bineînțeles, însă n-am crezut niciodată că am să te întâlnesc sau că am să te găzduiesc. Numărul nostru este mic aici.

— Și scade și mai mult, am spus, lucru care îl preocupă pe Seniorul meu Comandant, arhiepiscopul Torgathon. Aparent mai mult decât pe dumneavoastră, Excelență, de vreme ce n-ați găsit de cuviință să raportați activitatea acestei secte de adoratori ai lui Iuda.

Păru un pic furios la auzul mustrării, însă se calmă rapid. Chiar și un episcop se poate teme de un Cavaler Inchizitor.

— Suntem îngrijorați, bineînțeles, zise el. Facem tot ce putem ca să combatem erezia. Dacă ai sfaturi ce ne pot ajuta, aș fi fericit să le ascult.

— Sunt Inchizitor al Ordinului Militant al Cavalerilor lui Isus Cristos, am spus tăios. Nu dau sfaturi, Excelență. Acționez, pentru asta am fost trimis pe Arion. Și asta am să fac. Acum, spuneți-mi ce știți despre această erezie și despre acest Prim Învățat, Lukyan Judasson.

— Bineînțeles, părinte Damien, începu episcopul, și îi făcu semn unui slujitor să ne aducă o tavă cu vin și brânză, apoi porni să rezume scurta, dar exploziva istorie a cultului lui Iuda.

L-am ascultat, lustruindu-mi unghiile de reverul stacojiu al hainei mele, până când vopseaua neagră licări strălucitor, întrerupându-l din când în când cu câte o întrebare. Înainte să fi ajuns la jumătate, am hotărât să-l vizitez personal pe Lukyan. Mi se părea cel mai bun mod de a acționa.

În plus, voisem să o fac încă de la început.

Aparențele erau foarte importante pe Arion, am dedus eu, și am socotit necesar să-l impresionez pe Lukyan cu personalitatea și rangul meu. Am ales cele mai bune încălțări ale mele, cizme lucioase, manufacturate din piele moale, neagră, care nu văzuseră niciodată interiorul camerei de primire a lui Torgathon, și un costum sever, negru, cu revere de culoarea roșului intens de Burgundia și guler tare. La gâtul meu se afla un splendid crucifix din aur pur, acul de guler era o sabie aurie, pecetea Cavalerilor Inchizitori. Fratele Denis îmi pictă unghiile cu grijă, făcându-le negre ca abanosul, îmi întunecă ochii la fel de bine și folosi o pudră albă, de calitate, pentru ten. Când m-am uitat în oglindă, m-am speriat chiar și pe mine. Am zâmbit, însă scurt. Asta strica tot efectul.

M-am îndreptat pe jos spre Casa Sfântului Iuda Iscariotul. Străzile Ammadonului erau largi, spațioase și aurite, delimitate de arbori stacojii numiți șoapta-vântului, ale căror ramuri lungi, plecate, par să șoptească secrete brizei ușoare. Sora Judith veni cu mine. Era o femeie mică, uscățivă, chiar în salopeta-sutană a Ordinului Sfântului Christofor. Fața îi era blândă și umilă, ochii mari, tineri și inocenți. O găsesc folositoare. Până acum a ucis patru oameni care încercaseră să mă atace.

Până și Casa fusese construită recent. Solitară și grandioasă, se ridica în mijlocul grădinilor cu flori mici și strălucitoare și mări de iarbă aurie; grădinile erau împrejmuite de un zid înalt. Picturi murale acopereau atât zidul exterior din jurul proprietății, cât și fațada clădirii. Am recunoscut câteva din Calea Crucii și a Dragonului, și am zăbovit puțin ca să le admir, înainte să pășesc prin intrarea principală. Nimeni n-a încercat să mă oprească. Nu erau gărzi, nici măcar un portar. În interiorul proprietății, bărbați și femei rătăceau alene printre flori sau stăteau pe băncile de sub arborii de lemn-argintiu și șoapta-vântului.

Eu și sora Judith ne-am oprit, apoi ne-am îndreptat direct către clădirea propriu-zisă.

Tocmai începusem să urcăm treptele, când un bărbat apăru din interior și rămase pe loc, așteptându-ne în pragul ușii. Era blond și gras, cu o barbă lungă și țepoasă care încadra un zâmbet ușor. Purta o robă ce-i ajungea până la glezne, era încălțat în sandale, iar roba era ornată cu dragoni, dragoni ce purtau silueta unui om ținând în mână o cruce.

Când am ajuns la treptele de sus, el s-a plecat în fața mea.

— Părinte Damien Har Veris din Corpul Cavalerilor Inchizitori, spuse și zâmbetul i se lărgi. Te salut în numele lui Isus și al Sfântului Iuda. Sunt Lukyan.

Mi-am notat în minte să descopăr care dintre oamenii episcopului furniza informații Cultului lui Iuda, însă calmul nu mă părăsi. Eram Cavaler Inchizitor de mult, mult timp.

— Părinte Lukyan Mo, am spus acceptându-i mâna. Am întrebări pentru dumneata.

N-am zâmbit.

El o făcu.

— M-am gândit eu, spuse.

Biroul lui Lukyan era spațios, dar spartan. Adesea ereticii au o simplitate pe care oficianții adevăratei Biserici par s-o fi pierdut. Cu toate acestea, își permise un răsfăț. Dominând peretele din spatele pupitrului consolă, se afla tabloul de care deja mă îndrăgostisem: orbul Iuda plângând deasupra dragonilor săi.

Lukyan se așeză greoi și îmi făcu semn să stau pe alt scaun. O lăsasem pe sora Judith în anticameră.

— Prefer să stau în picioare, părinte Lukyan, am spus, știind că asta îmi dădea un avantaj.

— Numai Lukyan, zise el. Sau Luke, dacă preferi. Nu prea folosim ierarhia aici.

— Sunteți părintele Lukyan Mo, născut pe Arion, educat la seminarul de pe Cathaday și fost preot al Unicei Biserici Catolice Adevărate Interstelare a Pământului și a Celor O Mie de Lumi, am spus. Am să mă adresez în conformitate cu rangul dumitale, părinte. Mă aștept să procedați la fel. Ne-am înțeles?

— Oh, da, răspunse el amiabil.

— Sunt împuternicit să vă privez de dreptul de a îndeplini sfintele taine, să ordon să fiți evitat și excomunicat pentru această erezie pe care o propovăduiți. Pe anumite lumi aș fi putut chiar să vă hotărăsc moartea.

— Dar nu pe Arion, spuse Lukyan repede. Suntem foarte toleranți aici. În plus, vă depășim ca număr. A zâmbit. Cât despre restul, ei bine, nu prea mai îndeplinesc tainele sfinte, știți, de ani întregi. Acum sunt Prim Învățat. Profesor, gânditor. Le arăt altora calea, îi ajut să afle credința. Excomunică-mă dacă asta te face fericit, părinte Damien. Fericirea este ceea ce căutăm cu toții.

— Ai renunțat la credință, părinte Lukyan, am zis, punându-mi exemplarul din Calea Crucii și a Dragonului pe masă. Văd însă că ai găsit una nouă, am continuat zâmbind, dar glacial, amenințător, batjocoritor. Un crez mai ridicol decât orice am întâlnit până acum. Presupun că ai să-mi spui că ai vorbit cu Domnul, că el ți-a încredințat această nouă revelație ca să poți curăța bunul nume, cam așa e, al Sacrului Iuda?

Acum zâmbetul lui Lukyan era realmente foarte larg. Ridică cartea și-mi zise radios:

— Oh, nu. Nu, eu am născocit totul.

Astam-a blocat.

— Ce?

— Am ticluit totul, zise el ridicând cartea mândru. M-am inspirat din mai multe surse, bineînțeles, dar în cea mai mare parte mă gândesc la Calea Crucii și a Dragonului ca la propria mea operă. Este destul de bună, nu crezi? Evident, n-aș fi putut să-mi pun numele pe ea, chiar așa mândru cum sunt de această lucrare, însă am inclus aprobarea mea. Este cel mai îndrăzneț lucru pe care l-am putut face.

Am rămas fără grai doar pentru o clipă, după care am făcut o grimasă:

— Mă uimiți, am admis. Mă așteptam să găsesc un nebun ingenios, vreun sărman cu duhul ce se autoamăgește și rămâne neclintit în credința lui că a vorbit cu Dumnezeu. Am avut de-a face cu astfel de fanatici înainte. Dar în schimb găsesc un cinic vesel care a inventat o religie pentru propriul câștig. Cred că-i prefer pe fanatici. Dumneata nu ești nici măcar vrednic de dispreț, părinte Lukyan. Ai să arzi veșnic în iad.

— Mă îndoiesc, spuse Lukyan, însă mă înțelegi greșit, părinte Damien. Nu sunt cinic și nici nu scot profit de pe urma dragului meu Sfânt Iuda. La drept vorbind, am trăit mai confortabil ca preot al Bisericii dumitale. Fac asta pentru că este vocația mea.

M-am așezat pe scaun.

— Mă zăpăciți, explicați-vă.

— Acum am să-ți spun adevărul, zise el. O zise straniu, aproape ca o tânguire.

— Sunt un mincinos, adăugă.

— Vrei să mă încurci cu paradoxuri de copii, am sărit.

— Nu, nu, zâmbi el. Un Mincinos. Cu majusculă. Este o organizație, părinte Damien. O religie, s-ar putea spune. O credință mare și puternică. Iar eu sunt cea mai mică parte a ei.

— Nu cunosc o astfel de Biserică, am spus eu.

— Oh, nu, nu cunoști. Este secretă. Trebuie să fie. Poți să înțelegi asta, nu? Oamenilor nu le place să fie mințiți.

— Nici mie nu-mi place să fiu mințit, am zis.

Lukyan păru rănit.

— Ți-am spus că ăsta va fi un adevăr, nu-i așa? Când un Mincinos zice asta, poți să-l crezi. Altfel cum am avea încredere unul în altul?

— Sunteți mulți? am întrebat.

Am început să mă gândesc că până la urmă Lukyan era un nebun, la fel de fanatic ca orice eretic, însă într-un fel mai complex. Asta era o erezie în interiorul alteia, însă îmi cunoșteam datoria, să găsesc adevărul și să pun lucrurile la locul lor.

— Mulți, zise Lukyan zâmbind. Ai fi surprins, părinte Damien, realmente ai fi. Dar sunt unele lucruri de care nu îndrăznesc să-ți vorbesc.

— Vorbește-mi despre ce îndrăznești, atunci.

— Cu plăcere, spuse Lukyan Judasson. Noi, Mincinoșii, ca toate celelalte religii, avem câteva adevăruri în care nu putem decât să credem. Credința este întotdeauna necesară. Există anumite lucruri ce nu pot fi dovedite. Credem că viața merită să fie trăită. Acesta este un articol de credință. Scopul vieții este să trăiești, să te opui morții, poate să înfrunți entropia.

— Continuă, am spus, interesat în pofida voinței mele.

— Mai credem că fericirea este un bun, ceva ce trebuie căutat.

— Nici Biserica nu se opune fericirii, am spus sec.

— Mă îndoiesc, zise el. Dar să nu divagăm. Indiferent care este poziția Bisericii în legătură cu fericirea, ea predică credința în viața de apoi, într-o ființă supremă și într-un cod moral complex.

— Adevărat.

— Noi, Mincinoșii, nu credem în viața de apoi, nici în Dumnezeu. Vedem Universul așa cum este, părinte Damien, și aceste adevăruri goale sunt crude. Noi, cei care credem în viață și o prețuim, vom muri. După aceea nu va mai fi nimic, vidul etern, întuneric, nonexistență. În viața noastră nu e niciun scop, nicio poezie, niciun înțeles. Nici morțile noastre nu au aceste însușiri. După ce murim, universul nu-și mai amintește de noi, iar în scurt timp este ca și când n-am existat niciodată. Lumile și universul nostru nu vor rămâne mult după noi. În cele din urmă, entropia va consuma totul și eforturile noastre firave nu pot amâna acest final îngrozitor. Ca și cum noi n-am fi existat niciodată. Ca și cum n-am fi contat. Universul însuși este condamnat, trecător, nepăsător.

Am alunecat înapoi în scaunul meu și un fior îmi trecu prin corp în timp ce ascultam bietele cuvinte întunecate ale lui Lukyan. M-am trezit atingându-mi crucifixul.

— O filosofie deprimantă, am spus, și în același timp una falsă. Am avut și eu această viziune teribilă. Cred că toți o avem, la un moment dat. Dar nu-i așa, părinte. Credința mă susține împotriva acestui nihilism. Este pavăza împotriva disperării.

— Oh, știu asta, părinte. Cavalerul meu Inchizitor, zise Lukyan. Și sunt bucuros că ai înțeles atât de bine. Aproape că ești unul de-ai noștri.

M-am încruntat.

— Ai atins miezul problemei, continuă Lukyan. Adevărurile, marile adevăruri – și în egală măsură majoritatea celor mici – sunt de nesuportat pentru cei mai mulți oameni. Ne găsim pavăza în credință. Credința mea, credința ta, credința oricui. Nu contează, atâta vreme cât credem, credem realmente și cu adevărat, indiferent la ce minciună aderăm. Își atinse marginile neregulate ale bărbii sale blonde, bogate. Știi, minciunile noastre ne-au spus întotdeauna că cei credincioși sunt fericiți. Ei pot să creadă în Cristos, sau în Buddha, sau în Erika Stormjones, în reîncarnare sau imoralitate, sau natură, în puterea dragostei sau în platforma unei facțiuni politice, însă totul se reduce la același lucru. Ei cred. Sunt fericiți. Cei care văd adevărul disperă și se sinucid. Adevărurile sunt atât de vaste, credințele atât de mici, atât de nesubstanțiale, atât de înțesate cu greșeli și contradicții încât vedem pe lângă ele sau prin ele, iar apoi simțim apăsarea întunericului și nu mai putem fi fericiți.

Nu sunt un om încet. De atunci am știut unde bătea Lukyan Judasson.

— Mincinoșii voștri inventează credințe.

El zâmbi.

— De tot soiul. Nu doar religii. Gândește-te la asta. Noi știm ce instrument crud este adevărul. Frumusețea este infinit preferabilă adevărului. Noi inventăm frumusețe. Credințe, mișcări politice, idealuri înalte, încrederea în dragoste și prietenie. Toate acestea sunt minciuni. Noi spunem aceste minciuni, și altele, nenumărate altele. Noi perfecționăm istoria, mitul, religia, făcându-le pe fiecare mai frumoase, mai bune, mai ușor de crezut. Minciunile noastre nu-s perfecte, bineînțeles, adevărurile sunt prea mari. Dar poate că într-o zi vom găsi o minciună mare pe care s-o poată folosi întreaga umanitate. Până atunci, o mie de minciuni mici vor face asta.

— Nu prea îi am la suflet pe Mincinoșii voștri, atunci, am spus cu o fervoare rece, liniștită. Întreaga mea viață a fost o căutare a adevărului.

— Părinte Damien Har Veris, Cavaler Inchizitor, te cunosc prea bine, zise Lukyan indulgent. Tu însuți ești un Mincinos. Faci o treabă bună. Navighezi de pe o lume pe alta, și distrugi pe fiecare, pe cei nerozi, pe rebeli, pe căutătorii care ar dărâma edificiul vastei minciuni pe care o slujești.

— Dacă minciuna mea este atât de admirabilă, am zis, atunci de ce ai abandonat-o?

— O religie trebuie să se potrivească culturii și societății ei, să lucreze cu ele, nu împotriva lor. Dacă există conflict, contradicție, atunci minciuna este sfărâmată și credința șovăie. Biserica dumitale este bună pentru alte lumi, părinte, dar nu și pentru Arion. Viața este prea blândă aici și credința dumitale este rigidă. Aici iubim frumusețea și credința dumitale oferă prea puțin. Așa că am îmbunătățit-o. Am studiat această lume mult timp. Îi cunoaștem profilul psihologic. Sfântul Iuda prosperă aici. Oferă dramă, culoare și multă frumusețe – estetica este admirabilă. Este o tragedie cu sfârșit fericit. Și Arion moare după astfel de povești. Iar dragonii sunt o tușă frumoasă. Cred că și propria voastră Biserică ar trebui să găsească o cale de a folosi dragonii. Sunt creaturi minunate.

— Mitice, am spus.

— Câtuși de puțin. Ridică-ți privirea, spuse el și-mi rânji în față. Înțelegi, realmente, totul se reduce la credință. Poți să știi cu adevărat ce s-a întâmplat în urmă cu trei mii de ani? Dumneata ai un Iuda, eu un altul. Amândoi avem cărți. E a dumitale adevărată? Chiar crezi asta? Abia am fost admis în primul cerc al Ordinului Mincinoșilor, așa că nu știu toate secretele, însă știu că suntem foarte vechi, nu m-ar surprinde să aflu că evangheliile au fost scrise de bărbați foarte asemănători mie. Poate că n-a existat niciodată un Iuda. Sau un Isus.

— Am credința că nu este așa, am zis.

— Sunt o sută de oameni în clădirea asta care au o profundă și foarte adevărată credință în Sfântul Iuda și în Calea Crucii și a Dragonului, spuse Lukyan. Credința este un lucru foarte bun. Știi că rata sinuciderilor de pe Arion a scăzut cu aproape o treime de când a fost înființat Ordinul Sfântului Iuda?

Îmi amintesc că m-am ridicat foarte încet de pe scaun.

— Ești la fel de fanatic ca orice eretic pe care l-am întâlnit vreodată, Lukyan Judasson, i-am zis. Mi-e milă de tine pentru că ți-ai pierdut credința.

Lukyan se ridică odată cu mine.

— Să-ți fie milă de tine, Damien Har Veris, spuse. Eu am găsit o nouă credință și o nouă cauză, și sunt un om fericit. Tu, dragul meu prieten, ești chinuit și nefericit.

— Asta-i o minciună! mi-e teamă că am țipat.

— Vino cu mine, zise Lukyan.

Atinse un lambriu din perete și marea pictură a lui Iuda plângând deasupra dragonilor săi culisă scoțând la iveală o scară ce conducea în subteran.

— Urmează-mă, spuse el.

În pivniță se găsea o cadă mare, din sticlă, plină cu un fluid verde-pal, iar în el plutea o creatură foarte asemănătoare cu un embrion străvechi, îmbătrânit și infantil în același timp, gol, cu capul uriaș și un corp mititel, atrofiat. Tuburi porneau din brațele, picioarele și organele sale genitale, conectându-l la o mașinărie care îl ținea în viață.

Când Lukyan aprinse lumina, el deschise ochii. Erau mari și întunecați și păreau că-mi cercetează sufletul.

— Acesta este colegul meu, spuse Lukyan, bătând într-unul dintre pereții căzii, Jon Cruce de Azur, un Mincinos al celui de-al patrulea cerc.

— Și un telepat, am spus cu o certitudine îngrețoșată.

Condusesem pogromuri împotriva altor telepați, cei mai mulți copii, pe alte lumi. Biserica te învață că puterile psionice sunt o capcană a Satanei. Ele nu sunt menționate în Biblie.

— Jon te-a citit din momentul în care ai pătruns în curte, spuse Lukyan, și m-a avertizat. Doar câțiva dintre noi știu despre prezența lui. Ne ajută să mințim mult mai eficient. Știe când credința este adevărată și când este simulată. Am un implant în craniu. Jon poate vorbi cu mine oricând. El este cel care m-a recrutat inițial pentru Mincinoși. A știut că religiozitatea mea este nesinceră. A simțit profunzimile disperării mele.

Apoi creatura din rezervor vorbi, vocea ei metalică venind dintr-un difuzor de la baza mașinii care o hrănea.

— Și le simt și pe ale tale, Damien Har Veris, preot gol. Inchizitorule, ai pus prea multe întrebări. Ești bolnav în suflet și obosit, și nu mai crezi. Alătură-te nouă, Damien. Ești un Mincinos de mult, mult timp.

Un moment am ezitat, privind adânc în sinele meu, întrebându-mă care era lucrul în care credeam. Am căutat în credința mea focul ce mă susținuse cândva, certitudinea în învățăturile Bisericii, prezența lui Cristos în mine. N-am găsit niciunul dintre aceste lucruri, nimic. Eram gol pe dinăuntru, pustiit, plin doar de îndoieli și de durere, însă tocmai când eram pe cale să-i răspund lui Jon Cruce de Azur și zâmbitorului Lukyan, am găsit altceva în care credeam, ceva în care crezusem dintotdeauna.

Adevărul.

Credeam în Adevăr, chiar dacă rănea.

— E pierdut pentru noi, spuse telepatul cu numele batjocorit al Crucii.

Zâmbetul lui Lukyan se ofili.

— Oh, adevărat? Am sperat că vei fi unul de-ai noștri, Damien. Erai pregătit.

Dintr-odată mi se făcu frică și m-am gândit să urc în goană scările până la sora Judith. Lukyan îmi spusese foarte multe, iar eu îl refuzasem.

Telepatul îmi simți teama.

— Nouă nu ne poți face niciun rău, Damien. Mergi în pace. Lukyan nu ți-a spus nimic.

Lukyan se încruntă.

— Ba i-am spus multe, Jon, zise el.

— Da, însă poate el să se încreadă în cuvintele unui Mincinos ca tine?

Gura mică, lipsită de formă, a creaturii se strâmbă într-un zâmbet, ochii săi mari se închiseră, iar Judasson oftă și mă conduse pe scări către suprafață.

Au trecut ani până mi-am dat seama că Jon Cruce de Azur era acela care mințea și victima minciunii sale era Lukyan. Le puteam face rău și le-am făcut.

Și a fost aproape simplu. Episcopul avea prieteni în guvern și în presă. Cu niște bani plasați în locuri potrivite mi-am făcut singur niște prieteni. Apoi le-am vorbit despre telepatul Cruce de Azur din pivniță, acuzându-l că-și folosise puterile psionice ca să pervertească mințile adepților lui Lukyan. Prietenii mei au fost foarte receptivi la aceste acuzații. Gardienii au întreprins un raid, l-au luat pe telepatul Cruce de Azur în custodie, iar mai târziu l-au judecat. Bineînțeles, era inocent. Acuzațiile mele erau un nonsens; telepații umani pot citi în mințile din imediata lor apropiere, rareori mai mult, dar sunt rari și temuți, iar Cruce de Azur era îndeajuns de hidos ca să pot face cu ușurință din el o victimă a superstiției. Până la urmă a fost achitat și a părăsit Ammadonul și poate chiar Arionul, îndreptându-se spre regiuni neștiute.

Însă nu avusesem niciodată intenția să fie condamnat. Punerea sub acuzare era suficientă. Începură să apară fisuri în minciuna pe care el și Lukyan o clădiseră. Credința vine cu greu, dar e ușor de pierdut, și cea mai mică îndoială poate eroda chiar și cea mai solidă temelie a ei. Episcopul și cu mine am lucrat împreună semănând alte îndoieli. N-a fost așa de ușor cum s-ar putea crede. Mincinoșii își făcuseră munca bine. Ammadon, asemenea majorității orașelor civilizate, avea un fond public de cunoștințe, un sistem informatic care lega școlile, universitățile și bibliotecile făcând disponibilă înțelepciunea însumată oricui avea nevoie de ea.

Când am verificat însă, am descoperit că istoria Romei și cea a Babilonului fuseseră schimbate subtil și că existau trei portrete ale lui Iuda Iscariotul – unul al trădătorului, unul al sfântului și unul al cuceritorului/regelui Babilonului. Numele său era menționat în legătură cu Grădinile Suspendate și mai era acolo și o înregistrare despre un așa-zis Codex Judas. Și, în conformitate cu Biblioteca din Ammadon, dragonii dispăruseră de pe Bătrânul Pământ în jurul epocii lui Cristos.

Până la urmă am curățat aceste minciuni, le-am șters din memoria calculatoarelor, chiar dacă a trebuit să cităm autoritățile de pe o jumătate de duzină de lumi non-creștine înainte ca bibliotecarii să priceapă că diferențele erau ceva mai mult decât o chestiune de opțiune religioasă.

Apoi însă, Ordinul Sfântul Iuda s-a spulberat la fel de exploziv cum începuse. Lukyan Judasson a devenit posac și furios și cel puțin jumătate din bisericile lui au fost închise.

Bineînțeles, erezia n-a încetat complet niciodată. Există întotdeauna unii care cred indiferent ce se întâmplă. Și astfel, până și în zilele acestea, Calea Crucii și a Dragonului este citită pe Arion, în orașul de porțelan Ammadon, în mijlocul murmurului arborilor de șoapta-vânturilor.

Arla-k-Bau și Adevărul lui Cristos m-au dus înapoi pe Vess la un an de la plecare, iar arhiepiscopul Torgathon mi-a oferit în sfârșit odihna pe care o solicitasem înainte de a mă trimite să înfrunt alte erezii. Așa că eu am avut victoria mea, Biserica a continuat ca mai înainte, iar Ordinul Sfântului Iuda Iscariotul a fost înfrânt. Telepatul Jon Cruce de Azur se înșelase, am gândit atunci. Subestimase puterea unui Cavaler Inchizitor.

Mai târziu, totuși mi-am amintit cuvintele lui.

Nouă nu ne poți face niciun rău, Damien.

Nouă?

Ordinului Sfântului Iuda sau Mincinoșilor?

M-a mințit deliberat, cred, știind că voi merge până la capăt și că voi distruge Calea Crucii și a Dragonului, știind și că nu îi voi putea atinge pe Mincinoși, că nici măcar n-am să îndrăznesc să pomenesc de ei. Cum aș fi putut? Cine m-ar fi crezut? O imensă conspirație interstelară la fel de veche ca și istoria? Miroase a paranoia de la o poștă, și nu aveam absolut nicio dovadă.

Telepatul mințise în beneficiul lui Lukyan, ca acesta să mă lase să plec. Acum sunt sigur de asta. Cruce de Azur riscase mult ca să mă prindă în cursă. Eșuând, a hotărât să-l sacrifice pe Lukyan Judasson și minciuna lui – simpli pioni într-un joc mai mare.

Așa că am plecat, purtând în mine știința că eram lipsit de credință, însă asta pentru că aveam o credință oarbă în adevăr. Un adevăr pe care nu-l mai puteam afla în Biserica mea.

Am devenit sigur de asta în anul meu de odihnă, pe care l-am petrecut citind și studiind pe Vess, Cathaday și Lumea Celiei. În cele din urmă, m-am întors în camera de primire a arhiepiscopului și am stat iarăși în fața lui Torgathon Nine-KIariis Tun, încălțat cu cea mai proastă pereche de ghete pe care o aveam.

— Seniorul meu Comandant, i-am spus, nu pot să accept alte sarcini. Cer să fiu retras din serviciul activ.

— Pe ce motiv? bubui Torgathon, împroșcând câțiva stropi.

— Mi-am pierdut credința, i-am spus simplu.

M-a privit multă vreme, clipind din ochii săi fără pupile. Până la urmă a spus:

— Credința ta este o problemă între tine și duhovnicul tău. Mie îmi pasă doar de rezultate. Ai făcut treabă bună, Damien. Nu te poți retrage, iar noi nu-ți vom permite să demisionezi.

Adevărul ne va elibera.

Însă libertatea este rece și înfricoșătoare, iar minciunile sunt adesea calde și frumoase. Anul trecut, Biserica mi-a oferit în sfârșit o navă nouă, mai bună. Acesteia i-am zis Dragonul.

Dubuque, Iowa

Decembrie, 1978