Stai cuminte, nu-mi da pace

Stai cuminte, nu-mi da pace de Donna Kaufman

Prolog

Tucker Morgan gemu cu profundă satisfacție, în timp ce niște degete puternice îi frământau spatele gol.

– Cu mâinile astea, Steph, ai putea să realizezi pacea mondială. Trup cu trup.

Singurul răspuns fu un mormăit scurt, dar în fond Steph nu prea știa engleza.

– Cred că m-am îndrăgostit.

Se auzi o bătaie ușoară în ușă. Mâinile se opriră. Geamătul lui Tucker exprima plăcere.

– Da? întrebă el, în timp ce simțea tensiunea strecurându-i-se înapoi în ceafă.

– Sauna vă așteaptă, domnule. Privată, așa cum ați cerut.

Zâmbind, Tucker își rezemă capul de masă.

– Mulțumesc.

Cere și ți se va da. Era cazul să se deprindă cu asta. Uluitor, cât de mult putea conta o diferență de câteva zerouri pe ultimul rând al contului său din bancă.

Steph își reluă masajul apăsat al șalelor lui Tucker. Ultima oară când i se făcuse un masaj, acesta fusese administrat mai mult cu entuziasm decât cu talent, de către o tânără, pe când Tucker se afla într-o misiune în Singapore. Își lăsă ochii să se închidă, cu un zâmbet visător.

Slujba sa de șef al unei agenții internaționale de securitate îl purtase în unele dintre cele mai exotice porturi ale lumii. Dar, fiind un șef care se implica personal, își petrecuse cea mai mare parte a timpului stând în holuri, lângă"apartamente șic, de unde coordona strategiile de intrare și ieșire, în timp ce se ospăta cu resturi de mâncăruri gourmet sau delicatese din automatele de distribuire. Iar asta, numai când nu bătea coclaurile, de regulă la orele două ale nopților ploioase cu fulgere și trăsnete, asigurându-se că nici un nebun nu plănuia să intervină și să spargă balonul ireal de desfătare care-l înconjura pe cel mai recent client cu bani al său.

O palmă aplicată scurt îl readuse la realitate.

Tucker se ridică în capul oaselor și se înfășură cu un prosop alb peste șolduri, înainte de a se lăsa să alunece de pe masă. Îi zâmbi suedezului de o sută douăzeci de kilograme.

– Nu ești un Yuan Li, Stephan, dar tragi niște frecții nemaipomenite.

Maseurul se mulțumi să dea din cap și ieși pe ușă. Cu cât i-ar fi fost mai simplă munca, își spuse cu amărăciune Tucker, dacă scumpii săi clienți ar fi adoptat nivelul lui Stephan de a lega relații cu clienții lui.

Ieși pe ușa din fund, care dădea direct în vestiarul bărbaților de la băile Hotelului Fairmont, și ajunse la saune. Numele său era scris de mână, cu grijă, în dreptul numărului șase.

Zâmbind, intră în propriul său balon de lux ireal și închise ușa după el, pentru a se lăsa apoi pe bancheta din lemn de cedru. Se terminase cu statul afară, își spuse el. Luă o carafă mică de porțelan și turnă puțină apă peste pietrele îngrămădite în centrul încăperii. Vaporii se răspândiră prin aer, fâsâind, în timp ce Tucker se întindea cu capul rezemat pe brațe.

Mda. Asta era ceea ce-și dorea, pentru asta își vânduse firma. Zâmbi în sinea lui, amintindu-și telefonul din străinătate și pauza îndelungată din momentul când îl șocase pe Gunter Lansdorf răspunzând afirmativ la a nu știu câta lui cerere de a cumpăra Morgan & Manson Securities. Alegerea momentului era totul.

Timpul. Timp pentru el însuși. Nimeni cu care să-și bată capul, în fața căruia să răspundă, pentru care să facă planuri, la care să se gândească, pe care să-l protejeze. Nu mai avea grijă de ei. Era unul dintre ei. Trase adânc aer în piept și îl expiră încet. Da, bine era să facă parte dintre ei.

Probabil ațipise căci, pe neștiute, se pomeni că îl atingea cineva pe spate. Visa. Peste el plutea un miros de parfum. Aha, un vis frumos. Niște degetele desfăcură marginea prosopului. O-ho-ho, grozav vis avea să fie.

Imediat, urmă o palmă îndesată, usturătoare, pe fund.

– Ei!

Înhățându-și prosopul, Tucker se rostogoli în poziție șezând, inspirând șuierător când bancheta fierbinte intră în contact cu anatomia sa recent înfierbântată.

– Ce naiba...

Privind prin ceață, văzu o femeie scundă stând în fața lui. Rămas cu gura căscată.

Nu era sigur, dar trebuia să existe pe undeva o lege interzicând să-ți vezi orice rudă trecută de șaptezeci de ani neavând pe ea mai mult de un prosop alb.

– Mătușă Lillian?

– În carne și oase.

Tucker coborî privirea. Mai mult în carne.

Bătrâna zâmbi, citindu-i gândurile. Una dintre numeroasele ei calități iritante.

– Și-i o carne a dracului de bună, își aranjă ea cochetă turbanul de satin dureros de purpuriu pe care și-l înfășurase strâns pe cap. Ar fi și cazul, am plătit bani grași pentru ea. Doctorul Haarhuis și Sven Distrugătorul sunt foarte fericiți datorită acestui trup.

– Nici nu mă mir, mormăi el; când mătușa Lillian își arcui o sprânceană impecabil desenată cu creionul, se grăbi să adauge: Sven Distrugătorul?

– Antrenorul meu personal. A fost mândria Federației Mondiale de Lupte. Mă rog, până la incidentul ăla nefericit cu Mongo Magnificul.

Își întinse degetele încărcate de inele, studiindu-și lacul de unghii la fel de purpuriu, după care îi aruncă un zâmbet scurt.

– Mda, mă rog, ce-a pierdut Federația, am câștigat eu.

– Ăsta-i vestiarul bărbaților, Lillian. Cum ai intrat aici?

– Sunt bătrână, nu mai am vederea de altădată.

– Bondarii au niște ochi mai slabi decât tine.

– Am pierdut toată dimineața ca să-ți dau de urmă. Nu te bucuri că mă vezi?

– Dacă te-aș vedea mai des, sunt aproape sigur că unul dintre noi ar fi arestat.

Tucker nu era pe măsura repeziciunii lui Lillian Parker, care se situa undeva între viteza luminii și viteza warp – sau vai de mama ei, după cum era cazul – și nu se mișcă destul de rapid pentru a-i evita ciupitura dureroasă, deasupra prosopului. Scoase un țipăt – ceea ce-l făcu să se simtă ca un pici de opt ani – și apucă prosopul de margine.

– Cam dolofan pe mijloc, îl măsură Lillian scurt cu privirea. Vezi că se-apropie schimbarea prefixului cu patru, Tucker. Nu-i momentul să te moleșești.

Tucker nu-i spuse că și el se gândise la același lucru. Motiv pentru care se înscrisese la o ședință de tortură matinală cu profesioniștii tenisului de la Fairmont, înaintea întâlnirii cu Stephan.

– Totuși, ai niște buci drăguțe, adăugă ea, făcându-i cu ochiul.

Îi fusese mai dor de ea decât își dăduse seama. Își flexă brațele într-o poziție exagerată de culturist și, cu accent austriac stricat, spuse:

– Nu mi-oi strica eu banii pe Sven, dar oricum nu-s de lepădat.

Zâmbindu-i, adăugă:

– Și n-am nici o urmă de scalpel pe mine.

– Ia seama, băiețaș, îl avertiză Lillian, ațintindu-și spre el o gheară purpurie pilită migălos. Chiar dacă sunt câțiva ani de când te-am bătut la fundulețul ăla pietros, încă nu ești prea mare ca să încasezi câteva curele.

– Ce vorbești, mătușă Lil, nu crezi că și-așa suntem destul de perverși?

Bătrâna zâmbi.

– Termină cu mătușismele astea. Mă faci să mă simt ca o babă.

– Niciodată!

De fapt, Lillian nu era rudă cu el. Fusese cea mai bună prietenă a mamei lui și, după moartea acesteia, când Tucker avea opt ani, devenise salvarea lui.

– Faci parte din familie, Lillian, îi surâse el cu afecțiune sinceră. Și, de bine – de rău, numai pe tine te am.

Lillian se așeză, îl cuprinse cu un braț și-l strânse. Tucker încercă să nu tresară.

– Și la urma urmei, ce te pune Sven să mănânci?

Femeia râse.

– Bine-ai venit înapoi, Tucker. Tot aștept încă unul din biletele alea de avion pe care-ți place așa de mult să le trimiți. Am îmbătrânit prea mult ca să mă zbânțui prin lume pentru a te vedea. E timpul să te întorci acasă. De data asta, chiar mi-ai lipsit.

– Cred că e cazul să-ți mulțumesc. Iar prea bătrână nu poți fi, fiindcă tu n-ai vârstă, ai uitat? Mi-ai spus-o de suficiente ori.

Totuși, trecuse prea mult timp. Ținuseră legătura prin telefon, iar Tucker îi expediase bilete de avion ca să vină la el în vacanțe, de două ori pe an, dar nu-și găsise timpul pentru a se întoarce în Florida de...

– Opt ani, spuse el încet.

Trase adânc aer în piept. O dată cu acesta, i se strecură în suflet și vinovăția.

– Chiar a trecut atâta timp?

– Mhm. Aproape de șapte ori cât perioada dinainte.

Apoi, îl plesni pe coapsă destul de tare ca să-i lase o urmă și spuse:

– Dar ai ajuns aici tocmai la timp. Am nevoie de serviciile tale.

– Am vândut Morgan & Manson Securities, Lillian.

Bătrâna făcu un gest de nepăsare.

– Da, da, ți-am citit scrisoarea. Și cât de mult aveai de gând să aștepți până-mi făceai o vizită?

O privi prudent.

– După câte se pare, nu destul de mult.

– Hmm. Nu-ți prea faci griji în legătură cu moștenirea, așa-i?

– Ce moștenire? Întotdeauna ai spus că nu-mi lași nici o para chioară când te-oi duce, și sper să te ții de cuvânt.

O strânse scurt în brațe.

– Voiam să te sun în dimineața asta, mai încolo. Abia aseară am ajuns aici. De data asta, în ce necaz ai mai intrat? Ți se-adună amenzile pentru exces de viteză? Iarăși încearcă bătrânul șerif Tumbleweed să te bage la răcoare, Madam Picior-de-plumb?

– Roscoe Tumble nici n-ar visa să mă aresteze sub vreo acuzație trucată pentru conducere imprudentă. Și-n plus, aranjamentul ăla floral din centrul pieței era oricum o urâțenie.

Tucker o amenință cu degetul.

– Am mai discutat despre asta. Tot cu Miata aia mică și roșie circuli? Mai ții minte ce ți-am spus despre discreție?

Lillian îi alungă îngrijorările:

– Nu despre antecedentele mele de șoferiță e vorba. Am nevoie să-mi faci niște investigații.

– Nu sunt detectiv, mătușă Lil. Dacă ai într-adevăr nevoie de ajutor, îți pot da câteva nume...

– Tu îmi ești cel mai apropiat, Tucker. Cu povestea asta, nu pot avea încredere în necunoscuți.

Era cât se poate de serioasă. Tucker îi acoperi mâna cu a lui, dintr-o dată preocupat.

– Care-i problema? Chiar ai dat de un necaz?

– Nu, nu eu. Minerva. Și două dintre cucoanele mele. Cred că s-ar putea să se fi implicat în ceva...

Coborî vocea:

– Dubios.

"Cucoanele", după cum știa Tucker, era felul în care își numea clientele de la "A Cut Above", micul salon de coafură și cosmetică pe care-l avea și-l administra de șapte ani, în satul vecin de pensionari Sunst Shores. Minerva Cooper era proprietara braseriei de alături și cea mai bună prietenă a lui Lillian.

Tucker se relaxă. Minerva avea cam aceeași vârstă cu Lillian – șaptezeci și doi de ani. Iar vârsta medie a clientelei sale se situa în jurul cifrei de optzeci. În ce necazuri puteau să intre?

– Am unele relații de mare încredere, foarte discrete, care cu cea mai mare plăcere ar...

Lillian clătină din cap.

– Nu. Tu trebuie s-o faci. S-ar putea să mă înșel și am nevoie de dovezi înainte de a hotărî ce am de făcut. Nu amestec nici un străin.

– Ce anume crezi că au făcut?

Aplecându-se spre el, bătrâna îi șopti:

– Acu' vreo lună, am ieșit pe ușa din dos să arunc niște cutii și am văzut-o pe Minerva, împreună cu Bernice Henshaw și Betty Louise Strickmeyer, vorbind cu un... individ.

– Suntem singuri, Lillian. Nu e nevoie să vorbești în șoaptă. Ce avea atât de suspect individul respectiv?

– Era tânăr...

– Cât de tânăr? Sub treizeci, peste? Mai matur decât un student, mai puțin vârstnic decât tine?

Lillian nu-i luă în seamă expresia încruntată.

– Avea păr lung, strâns la spate într-o coadă-de-cal. Și era îmbrăcat destul de elegant: pantaloni plisați, cămașă fină, cravată – dar toate erau negre.

– Nu e o crimă să te îmbraci în negru, Lillian. Nici chiar în Florida. O prostie, poate, iar că transpiri, e sigur.

Mătușa sa îl privi încruntată.

– Avea ceva anume... Nu pot defini clar ce. Nu era... normal.

– Normal în comparație cu ce?

Îi dădu o palmă pe umăr.

– Și vorbea destul de agitat.

– Furios? întrebă Tucker, frecându-și locul lovit.

– Păi, nu. Mai mult surescitat, dar nu tocmai vesel. Fețele cucoanelor nu le puteam vedea. Însă îți spun eu că era ceva ciudat la mijloc. Cunosc pe toată lumea din Sunset Shores, dar pe ăsta nu l-am mai văzut niciodată. Și stăteau de vorbă în fundătura din spate, ca și cum ar fi avut secrete.

– N-ai discutat cu ele despre asta?

– Sfinte Cerule, nu! Doar nu era să creadă că-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala.

O privi lung.

Lillian pufni.

– Bine, mi l-am băgat, un pic. Nu voiam să se simtă prost, sau așa ceva, și am pus câteva întrebări cu tâlc, le-am oferit câteva pretexte, însă ele n-au adus niciodată vorba de el, nici de altceva neobișnuit. Nici chiar Minerva.

Ceea ce, evident, o lezase pe Lillian în amorul propriu. Tucker o strânse de mână.

– Poate se rătăcise și le cerea îndrumări.

– Asta nu explică de ce era toate trei acolo. Minerva ar fi avut motive să iasă în spatele braseriei. Dar ce căutau în fundătură Bernice și Betty Louise?

– Sunt convins că există o explicație simplă. O întâlnire întâmplătoare cu un personaj ciudat nu înseamnă că ar fi implicate în nici o...

– Nu-s o babă senilă și idioată, Tucker. Știu ce-am văzut. Și n-a fost doar acea întâlnire. A mai avut loc încă un incident.

Tucker își înghiți un oftat. Bătrâna lua totul în serios.

– Încă un "incident"?

– M-am hotărât să vorbesc cu nepoata Minervei, Lainey. Știi că ți-am vorbit despre ea. S-a mutat aici cam acum doi ani, ca s-o ajute pe sărmana Minerva, când a fost bolnavă de pneumonie. Când mătușa ei s-a înzdrăvenit, Lainey s-a hotărât să rămână la ea. Nu c-aș acuza-o de ceva. Tocmai trecuse printr-un divorț foarte neplăcut. Of, ce porcărie a lăsat în urma ei, în Philly, fluieră Lillian, impresionată. Îți spun eu, din câte știu de la Minerva, fostul ei soț, Conrad, era o advărată lichea fără șira spinării. Nici măcar propriei lui mame nu i-a putut sta alături. Da' de maică-sa ți-am povestit? își dădu ea ochii peste cap. Ei bine, să nu-ți vină să crezi...

– Ho, stai. Să ne întoarcem la "incident".

Lillian se încruntă. Tucker știa că nu suporta să fie întreruptă din cele mai interesante bârfe.

– Dacă ai veni mai des în vizită, ai fi mai la curent cu toate istoriile astea. Am...

– Lillian.

Se uită urât la el.

– Bine, bine. Oricum, spuneam că nu-mi puteam scoate gândul din minte, așa că m-am hotărât să vorbesc cu Lainey, dar nu voiam să afle Minerva. Știam că Lainey se ducea sâmbăta dimineața, devreme, la Big Sam's, să ia ceva pentru specialitatea de pește, așa că m-am întâlnit cu ea acolo. Sau, am vrut să ne întâlnim. Tocmai coboram din mașină, când am văzut-o vizavi, îi arse ea o palmă pe picior, pentru a-și sublinia cuvintele. Stătea de vorbă cu același individ.

Trace își masă coapsa.

– Ești sigură?

– Cum să nu fiu sigură! Am ochi de bondar bătrân, ai uitat?

Nu se osteni să facă pe spășitul.

– Și se certau, continuă Lillian.

– Ai întrebat-o ceva?

– N-am apucat. Se vedea clar că era supărată, dar ăluia nu părea să-i pese. I-a spus ceva și a plecat. Înainte ca eu să pot ajunge la ea, Lainey a sărit în mașină și dusă a fost. Asta s-a-ntâmplat săptămâna tecută. De-atunci, am fost prea ocupată ca s-o mai prind singură.

Tucker încă nu era prea preocupat, dar Lillian se frământa vizibil.

– Ai mai spus cuiva despre povestea asta?

– Nu. Dacă gâștele de pe-aici ar pune mâna pe un satelit, C.N.N.-ul ar da faliment. Într-un fel sau altul, s-ar duce buhu', și numai de-așa ceva n-am chef. Nu vreau s-o pun pe nici una dintre ele în pericol. Cineva ar putea avea de suferit.

– Nimeni nu va păți nimic. Nu e nici un pericol...

– De-asta nu putem fi siguri până nu obțin mai multe informații.

Cumva, reuși să se uite la el și, în același timp, în lungul propriului ei nas.

– Și să nu-mi spui că n-ai timp să mă ajuți, oftă ea, după care țistui enervant din limbă. Patruzeci de ani trecuți, și n-ai de lucru. Ar trebui să-mi mulțumești. Îți fac o favoare.

– Treizeci și nouă. Și să știi că nu prea sufăr. Vânzarea cu M.M.S.I. s-a finalizat abia săptămâna trecută. Sunt în vacanță.

– Și pe urmă?

Se temuse că avea să-l întrebe asta. Dar nu era momentul să-i explice cât de profund îl afectase moartea prematură și tragică a partenerului de afaceri și prietenului său Peter Manson. Cum se privise în oglindă, a doua zi după înmormântarea lui Pete, și văzuse un bărbat de aproape patruzeci de ani care se îndrepta în aceeași direcție. Într-un fel sau altul, viața trecuse pe lângă el. Asemenea lui Pete, munca devenise viața lui. Nu avea soție – nici fostă, nici trofeu sau de alt gen – nu avea copii, nu avea câine uriaș care să-i scormonească gropi în curte și nici curte nu avea. Nu avea decât nevoie de o nouă viață. Avea nevoie de o viață, punct.

În aceeași dimineață, mai târziu, îl sunase Lansdorf și-i oferise o soluție. Fără nici un plan, fără parașută, primise oferta și nu o regretase. Privi fața hotărâtă a lui Lillian. Cel puțin, încă nu regreta.

– Nu va dura mai mult de o săptămână, două, îl încredință ea.

– Lillian...

– O mică misiune sub acoperire.

Ochii lui Tucker se îngustară.

– Sub acoperire?

Ai ei deveniră mai luminoși.

– Mi-a venit ideea când am dat de maseurul acela tânăr și feroce, în timp ce te căutam. Stephan cred c-a spus că-l cheamă. Suedezii ăștia au niște ochi albaștri incredibili...

Cât despre ochii ei, începeau deja să se aburească.

– Lillian? pocni Tucker din degete.

Îl privi cu un zâmbet care-l neliniștea.

– Zău că e o idee perfectă. Nimeni de la salon nu te cunoaște. S-ar putea să se mire de numele tău, din moment ce se știe că am vorbit despre tine, dar cu asta mă descurc eu. Desigur, ai putea oricând să te numești Lance, sau altcumva.

Lance? Tucker închise ochii și numără până la zece.

Lillian îi dădu un pumn ușor în umăr.

– Nu-ți mai bate capul. Am pus totul la punct.

Își frecă brațul, gândind cu repeziciune. Însă toate manevrele evazive de ultimă instanță îi pieriră în fașă, când bătrâna adăugă:

– Chiar tu ai spus că sunt singura ta rudă. Cu siguranță, îmi poți face acest mic serviciu.

Iarăși se simțea de opt ani. Îi fusese alături, atunci, când nu mai avea pe nimeni altcineva. Verile copilăriei lui, pe care le petrecuse cu ea, în Florida, după moartea mamei, îi aduseseră salvarea. N-or fi fost ei neamuri de sânge, însă Lillian era singura lui familie. Și niciodată nu-i ceruse nici cel mai mic lucru.

Totuși... Să lucreze sub acoperire într-un salon de înfrumusețare? Un salon de coafură și cosmetică pentru cuconet cu părul vopsit? Oftă. N-avea să dureze decât o săptămână, două.

– Bine, mătușă Lillian.