O moarte care nu dovedeste nimic
Aa
O moarte care nu dovedește nimic
FERICIREA A FOST MARE CÂND MI
s-a dat prilejul să plec la Paris! Scopul copilăriei mele se realiza. Aveam să străbat în fine eu însumi toateungherile prin care mă orientam cu ușurință cu mintea și unde plasasem numai cu imaginația sute de romane a căror acțiune se petrecea acolo. Palpitând de bucurie, studiam, alături de Irina, ghidurile, hărțile, cărțile explicative. O purtam cu mine prin magazine, pe la legații, pe la birouri de bilete de tren, perorându-mi toate planurile. Ziua plecării sosi, și mă conduse la gară. Trenul mai avea 20 de minute până la plecare, mă instalasem bine și acum nu știam ce să-i vorbesc. (Poate pentru că mă obseda ideea că despărțirile trebuiesc întovărășite de suspine și de vorbe.) Și am schițat o teorie: „Întotdeauna înainte de a te despărți de cineva drag nu te pricepi să-i vorbești, tocmai pentru că ai prea multe de spus“. Îmi scuzam astfel uscăciunea din momentul acela? Sau era un mijloc să mă liniștesc, văzând-o indiferentă? În orice caz, sarbezi eram amândoi (poate că din cauza lumii care ne împiedeca) și despărțirea n-avea nimic din tragediile de odinioară, din fiecare seară. Pe obrazul rece pusei o sărutare scurtă, iar gura ei nici nu mă atinse. Apoi trenul porni.
Am uitat repede motivele de griji pe care le lăsasem. Trăiesc din surprize, și seara adorm istovit de atâta goană prin muzee și pe străzi. De la Irina îmi vin scrisorile la dată fixă, așa cum hotărâsem acasă îi răspund conștiincios, dar grăbit, cu gândul în altă parte, vorbindu-i de lucruri care probabil n-o interesează. De pildă, într-o scrisoare nu i-am spus decât de Sainte-Chapelle. Despre mine și despre dânsa nimic, doar un „dragă” la început, și „sărutări” la urmă. Așa își scriu îndrăgostiții și acestea sunt mijloacele de a întreține focul nestins?
A trecut o lună și mă găsesc într-un amurg în Jardin du Luxembourg. E minunat, soarele abia a apus, seara coboară armonios, pe pomi, pe flori, pe bazinurile cu apa cu reflexe roșcate. Singur, împreun mâinile, îndrept ochii spre cer și mă rog:
„Doamne, te vizitez rar, dar sunt acum așa de fericit că vizita mea e obligatorie, oricât de neatent ai fi tu față de toți, sau numai față de mine. Grație ție, poate, viața mea este în perpetuă transformare. Surprizele îmi împodobesc orice moment cu noi prilejuri de îmbătare… Îmi simt corpul sănătos și sprinten, niciun defect la mașinăria complicată, iar mintea o pot îndrepta după voie, înspre descoperirile cele mai subtile. Ai îmbogățit lumea ca ochii și urechile să fie în veșnică încântare. Sunt aproape complect fericit. Toate nemulțumirile de odinioară au dispărut, poate pentru că am exagerat crezându-mă iremediabil bolnav, indiferent de motive.
Numai o singură nemulțumire. Am lăsat acasă o fată care mă iubește. Nu e frumoasă, și ochii mei au obosit repede îndreptându-se spre silueta ei bicisnică. Nu e savantă, și am ostenit vorbind singur, inutil și ridicol. Nu e bogată, și mi-ar îngreuia mersul purtând-o pe umerii mei, ca melcul cocioaba. Dar e îndrăgostită, căci pentru dragoste nu e nevoie de minte, de frumusețe sau de bani. Am simțit-o că trăiește numai din gândul la mine, că singură s-ar usca întocmai ca o floare neudată.
Doamne, fă să-mi recapăt libertatea… Cum, nu ai putea pricepe decât tu, cu priceperea ta savantă. Eu nu sunt în stare de nicio hotărâre."
Cum au trecut trei zile, și cum n-am primit scrisoare de la Irina, după obicei, am telegrafiat: „Ecrivez. Comprends pas votre silence..“
Telegrama mea a rămas, după o săptămână, fără răspuns.O neliniște bruscă mi-a alungat calmul și mi-a uscat curiozitatea pentru frumos, pe care o socoteam inepuizabilă. Rugăciunea mea de acum câteva zile mi se pare fără sens, sau eu acum sunt fără sens, căci neașteptată era tulburarea care mă stăpânește. Încerc să mă gândesc precis la Irina, ca să pot găsi explicația probabilă (lăsând la o parte vreo fatalitate a naturii extravagante). Poate că mă enervează mai mult faptul neputinții logicii mele decât motivul însuși al întârzierii scrisorii. Cum? Să nu pot deduce ce ar fi în stare să facă Irina în lipsa mea, după ce am trăit atâția ani în preajma ei și, chiar dacă nu m-am ocupat special s-o analizez, totuși o cunosc, fatal, destul de bine?Să mă gândesc la sărutările disperate din fiecare seară dar și la sărutul rece de la urmă… A evoluat poate însă mi-aduc aminte de mărturisiri tandre care s-au petrecut în ultimul timp. Și apoi mai sunt atâtea probe care se contrazic în timp, sau, chiar cu înțelesuri inverse, se suprapun.Ca să fiu sincer, nu pot afirma nimic. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât se multiplică detaliile și văd mai puțin clar. E dureros că sufletul omenesc este așa de lipsit de consistență și cu groază văd că se poate ca Irina să fi luat hotărâri exagerate sau atâtea altele intermediare. Se poate, admițând posibilitățile cele mai extreme, să se fi omorât pentru minesau să se fi măritat pentru un altul.
Când am cunoscut-o, eram tânăr de tot, abia intrasem la Facultatea de litere.Aveam toate defectele tineretii. Mă credeam frumos și întârziam bucuros la oglindă, unde îmi variam mereu pozele, printre care buza răsfrântă mise părea un semn sigur de distincție. Îmi schimbam hainele de mai multe ori pe zi, mă pudram și dădeam chiar cu roșu. Mă comparam cu ceilalți studenți, mă găseam cel mai bine și, în dragoste, succesele mele mi se păreau indiscutabile. Totuși, până atunci, aventurile fuseserăfoarte vagi. O timiditate dezastruoasă mă oprea să fac primul pas, să îndrăznesc să mă apropii de o fată fără recomandație prealabilă și îndelungi preliminarii, timiditate care – vedeam cu ciudă – îmi întârzia planurile, însă în același timp mă și consola: puneam pe seama ei singurătatea mea. Dar am izbutit cu încetul să am cunoștințe. Vorbeam cu toate fetele urâte. Curios, ca să intru în vorbă cu ele, nu simțeam nicio emoție.Voiam să fiu încântat cu orice preț, și la început n-am băgat de seamă că, în definitiv, eram tot așa de singur. Față de o urâtă eram incapabil să mă angajez în vreun fel. Priveam însă din fundul amfiteatrului și mă felicitam că lipsea încă puțin ca să cunosc pe toată lumea.
Un grup de trei fete, îndeosebi, mi se părea intangibil.
Erau mereu împreună, fără amestec printre ceilalți, vioaie, grăbite, surâzătoare, pricepându-se, mi se părea, să fie politicoase față de toți și în același timp distante. Ușurința cu care se strecurau prin lumea multă, siguranța gesturilor și totuși singurătatea lor mă impresionau, și atunci o ambiție m-a străbătut: cunoștința lor – nu mergeam mai departe – ar fi o dovadă a importanței mele. Dar nu știam cum să încep. Începutul mi se părea totdeauna extrem de dificil. Mă temeam ca prima mea mișcare să nu fie ridicolă. Înclinat de pe atunci la neurastenie, găseam un motiv bun de chin. Și exclamam ridicol – ridicol pe care-l credeam atenuat, deoarece îmi dam seama de prezența lui: „Nu voi fi niciodată un don Juan!”
Le examinam tot timpul pe cele trei muze, în grup și, uneori, pe câte una, fără să le disting la început bine și fără să am vreo preferință. Pe atunci mi se părea că semănau între ele. Dădeam fiecăreia aceeași importantă generală de culoare, mișcare și zgomot. Din imaginea tuturor trei se întregea o singură ființă nouă. Decât să aleg în parte, preferam jucăria întreagă.
Cu vremea am auzit cum le cheamă. Maia era mai blajină, mai umilă. Dudu surâdea fără întrerupere cunoscuților și necunoscuților, strecurându-se grațios prin mulțimea care se grăbea întotdeauna să-i facă loc.Irina era mai greu de definit. Odată s-a așezat, singură, în apropierea mea. Gătită într-o rochie de mătase scurtă, îi ieșeau picioarele subțiri, interminabile, pe care și le legăna pe rând, fără sfială, ca o persoană care n-ar simți nici cea mai mică nedumerire printre streini, cu mâinile fără mâneci în mânuși lungi, cu fața pudrată prea mult. A fost întrebată ceva de profesor și a răspuns cu un glas melodios, cu un timbru ușor, tremurător, franțuzesc. Răspunsul, cu toate că încetișor, era dat fără ezitare, întreg, explicit. Însă cu tot glasul franțuzesc și sigur, picioarele dezvelite și fardul mi se păruseră exagerate.
Și în altă sală, în aceeași zi, impresie diferită. Pe neașteptate o zării la spatele meu. Într-o bluză albă, capul ei mi se păru mic, cu părul, din cauza căldurii, ud detranspirație și căzând în lațe sărace, fața umflată și moale, genele aproape inexistente, nasul cârn, dinții subțiri și interminabili.
În fața neînsemnătății ei am fost satisfăcut ca de un câștig personal. Vioiciunea și prestanța ei de odinioară mă umilise. Și, într-adevăr, la o întâlnire pe scara mare a Universității – ea urca, eu coboram – cu tot aerul ei semeț, înfoindu-mă în hainele mele noi, i-am aruncat o privire încrezătoare în acele ce vor urma. Curaj mare pentru sfiiciunea mea obișnuită.
Cunoștința se făcu într-o zi întâmplător, din nimic.
O excursiune studențească la Curtea-de-Argeș cuniște camarazi neprietenoși și abia cunoscuți ne-a apropiat. Acolo, în fața mămăliguței cu brânză și a cepei, ne descoperirăm amândoi mofturoși (sau că făcea pe mofturoasa ca să-mi placă). Amândoi nu reușirăm, ca ceilalți, să ne culcăm imediat. După o ezitare, în urma propunerii mele, se hotărî să meargă cu mine prin noapte. Din urmă, o amică ne vesti stupid: „Bine, o să vă spun mâine domnului profesor!“
Pornirăm în întuneric și coborârăm la Argeș. Era liniște, aerul curat, copacii lăsau umbre lichide. Argeșul tremura sprinten, luminând argintiu pietricelele. Atmosfera poetică, amândoi singuri, abia scoțând câte o vorbă. Ne simțeam aproape. Și atunci un regret m-a chinuit; n-o cunoșteam mai bine ca să am curajul unei sărutări. După cum se vede, pe atunci aveam gustul armoniei oricărui fapt.
Preliminările amorului trebuiau să aibă o durată hotărâtă.
Oricât de neașteptată ar fi fost o sărutare atunci, după un așa de puțin timp de cunoștință (era tânără și, cu tot fardul, nu-i bănuiam experiențe sentimentale), cred că ar fi fost bine primită. O exclamare acolo, în noapte, în singurătatea noastră, departe de târg, ar fi fost ridicolă. Dar am preferat să ne întoarcem, nu prea târziu, ca să nu ne speriem complect vecinii, trecând pe lângă o prăvălie luminată, fără să am curajul să cumpăr ceva de mâncare, de frică să nu par greoi, tulburându-mă o foame teribilă, la care, cu tot amorul și poezia Argeșului, mă gândeam tot timpul, și astfel mi-o exageram. Pe drum, aducându-mi aminte de amenințarea camaradei, o învățaio minciună (ca și cum ar fi fost nevoie să ne scuzăm față de cineva!): „Mâine vei spune singură domnului S. de plimbarea noastră nocturnă. Astfel paralizezi orice aluzie răutăcioasă.“
În trenul care ne întorcea mai târziu acasă, amândoi,lângă fereastră, ne întreceam să prindem din fugă frunzele copacilor apropiați, cu exclamații, bucurii și regrete copilărești, și ca din întâmplare ne atingeam mâinile. De pe banca din față, profesorul S. deschidea vag pleoapele lăsate greoi, și ne zâmbea amuzat de vreun vis scurt sau de aventura ce se înnoda, în fața lui, tot mai puternic la fiecare stâlp de telegraf.
Am continuat la București conversațiile lungi și neînsemnate fără să ne fi făcut vreo mărturisire anume, dar simțindu-ne complici. Găseam între noi asemănări care ne apropiau: eram pripiți și dezordonați. Observația o făcu Dudu: „Ce nostimi și identici sunteți când vă vede cineva de departe!“
Părerile asupra ei mi se schimbaseră mult. O priveam cu un aer de ușoară superioritate. Nu mai eram impresionat de vreun aspect de-al ei. Odată o fată o întrerupse cu o voce răgușită și întrebuințând mulți „la dracu“ în vorbă. „Sora mea Elena“, prezintă Irina fără să încerce cu timbrul vocii să o scuze.
Altădată, Irina făcea planuri pentru viitorul nostru, fără să mă numească pe față. „O să mă scol târziu, să mi se aducă la pat cafeaua cu lapte.“
Orice socoteală de viață tihnită mi s-a părut totdeauna ridicolă, burgheză, cu toate că personal am fost un burghez care se înspăimânta la prima noapte nedormită. Totuși, n-am protestat, probabil dintr-o mică perversitate: mă apropiam mai mult de ea, aveam mai multe drepturi, fără ca în schimb să-i făgăduiesc ceva anume. Conștiința era liniștită. Dar poate că mă ponegresc acum și nu-mi mai aduc bine aminte. În orice caz, Irina poate că a luat totul ca o aprobare.
Vacanța mare venise. Toate aceste se întâmplaseră foarte repede, și după atâtea nedumeriri de o iarnă întreagă, explicațiile asupra caracterului și a aspectului Irinei se rezolviseră de îndată. Nu mai aveam curiozități. Dudu și Maia nu mă mai interesau. Tot grupul mi se clarificase de îndată ce cunoșteam bine o parte din el. Eram, de fapt, foarte încurcat, neîncrezător într-o legătură definitivă. În schimb, îmi pierdeam timpul și-mi limitam inutil probabilitățile de succes pentru mai târziu. Crezându-mă „aranjat” nimeni nu s-ar mai fi gândit la mine. Se făceau și glume, iar camarazii mei – mi se părea – nu mă invidiau prea mult. Aveam și remușcări. Mă simțeam vinovat față de speranțele pe care o lăsam să și le puie în mine.
Tragic început pentru un don Juan…
Dar era prea târziu să mă opresc în drum. N-aș fi avut curajul – și mi-ar fi părut prea umil – să provoc o explicație sinceră. Ca să fiu drept, mă obișnuisem cu viața mea nouă și-mi era frică să nu rămân iar singur.
Acum, Irina nu se mai sfia să rămână tot timpul cu mine, inventând amândoi minciunile cu care trebuia să-și explice întârzierile acasă. Dar mereu nimic între noi. Rude, cunoștințe, profesori, examene… Câteodată, într-o aglomerație o strângeam puțin de mână, acesta îmi era tot curajul. Într-o zi îmi spuse: „Să înconjurăm strada. S-ar putea să văd pe cineva de acasă.“
Atmosferă periculoasă, care însă nu se înregistra prin niciun semn. Nu mai știu, de-atunci e vreme multă, să reconstitui fiecare zi în parte, acum mi se par toate la fel, probabil însă că era o adâncire perpetuă. Obișnuința ne ajuta fără voia noastră.
Vacanța veni tot atunci. Trebuia să plec în străinătate pentru câteva luni, și acolo aveam timpul tuturor reflexiilor. Aveam prilejul de a înceta aventura mea. Prea pierdusem timpul… Nasul scurt al Irinei mă persecuta. Îmi aduceam aminte de drumurile lungi pe străzile mărginașe, apoi de toate descoperirile asupra cunoștințelor ei simple; mai ales o vorbă de a tatălui meu mă convinsese: „Cine era urâțica ceea cu care te-am văzut pe stradă?“
De ar fi zis „urâta“ nu m-ar fi impresionat așa, l-aș fi numit numai răutăcios. „Urâțica” avea o impresie de adevăr care mă umilea. Încercai astfel de la Berlin să răspund tot mai rar (totuși răspundeam!) la scrisorile Irinei, care veneau tot mai dese. Scria la întâmplare, fără virgule și puncte (o ironizam mai târziu că scrie „genre Mallarmé“), înseilând laolaltă tot felul de idei care-i alergau prin cap. Din înțelesul lor general, trăgeam concluzia că mă iubește la nebunie și că se plictisește singură.
E ușor de închipuit, găseam toată istoria stupidă. La întoarcere, nu am căutat s-o văd la început. M-a zărit într-o seară de la plafonul Operei. Era cu familia, pe care n-o văzusem în complectul ei până atunci.
„Domnule Sandu, mă așteptați la ieșire, nu-i așa?“ Am dispărut la ieșire, dar am întâlnit-o mai târziu. Era fatal în târgul Bucureștilor, mă mir cum nu prevăzusem de la început. Și după câteva reproșuri și după scuze de ale mele pocăite (mă scuzam față de mine, interpretând îndoielnic morala „nu vreau s-o fac să sufere”, cu toate că nu-mi luam nicio obligație pentru mai târziu: de fapt, eram laș și foarte plictisit de singurătate), plimbările începură – mai întâi pe strada principală și apoi pe din dos – și discuțiile despre familie și despre rochii; și apoi, într-o seară de lună plină, sărutările nebune cu tot felul de demonstrații din partea ei. Și apoi zilele identice: întârzieri pe ulițe, sărutări la întuneric… Despărțirile zilnice se făceau tot mai greu. Trebuia multă imaginație ca să-și explice acasă întârzierile.
Începuse să plângă în fața tramvaiului, și asta în fiecare seară. Lumea se uita curios la noi și mie îmi era rușine. Acasă din pricina întârzierilor, dădeam naștere la ironii, și eu nu puteam suferi ironii pe seama mea. Și timpul trecu la fel, plictisindu-mă, dezgustat de mine, regretând succesele la care renunțasem și deseori având remușcări. Mă obicinuisem însă, și astfel eram zilnic cu ea. Nu mai căutam minciuna cu care să mă sustrag. Văzându-mă incapabil să iau vreo hotărâre, eram și mai nenorocit. Ca să nu pierd timpul, încercai să vorbesc cu ea de pictură sau literatură, subiecte care mă interesau orișicând. Îi dam să citească volumele pe care le studiam în același timp, și discutam mai pe urmă impresiile. De fapt, eu îmi spuneam părerile, iar Irina aproba. Aproba însă cu așa vioiciune, că nu-i mai simțeam rolul subordonat. Între timp, la vacanța Crăciunului, am mai încercat o despărțire definitivă. Într-o scrisoare am avut curajul să-i spun multe. Îi arătam că nu-i pot promite nimic pentru viitor, că aveam de gând să-mi păstrez toată viața independența. Am găsit-o la scoborârea mea din tren, mititică, înfrigurată în paltonul subțire, neavând curajul să-mi iasă înainte, cerșind cu privirea o vorbă bună. Ce milă am avut de dânsa atunci! Cum mă socoteam o brută pentru toate planurile mele viclene! O luai strâns de mână și merserăm kilometri fără să ne spunem nicio vorbă. Și mă chinuiam: „Ce trebuie să fac, Doamne, ce trebuie să fac?“ Mă durea acum supărarea ei, frigul care o răzbea și nu știam cum s-o liniștesc. „Voi fi iubind-o!“ Privind-o întreagă, simțeam că mi-e dragă. Am promis la urmă ca s-o îmbun: „Fac tot ce vrei!“ Și apoi iar plictiseală și îndoieli. I-am repetat: — „Nu mă voi însura, dar vei fi prietena mea cea mai bună!“
Când o simțeam prea mâhnită, căutam s-o entuziasmez asupra frumuseții naturii cu teorii fantastic de naive: „Ești o intelectuală, vom citi, vom discuta.
Cu toate că nu vedeam niciun sfârșit pentru mai târziu, nu-mi mai făceam iluzia că e posibilă o întrerupere bruscă. Îmi dam seama, în sfârșit, că nu eram în stare de nicio hotărâre definitivă.
Mă resemnam cu gândul că nu mi-am sacrificat decât prezentul (cu toate că nu vedeam nimic pentru viitor, și încetarea iubirii ei sau renunțarea mea mi se păreau oribile). Prezentul, însă, vedeam, era cu desăvârșire sacrificat. Nu mai puteam spune niciun cuvânt altei fete fără să întâmpin lacrămile Irinei. Dealtfel, nu mă mai lua nimeni în serios. La școală cu toții mă osândiseră printre „aranjații definitiv”. Totul era așa de limpede, încât nu mai încasam nici măcar ironii.
Încercai cel puțin ca acest prezent să fie cât mai copios: citeam împreună tot timpul, vizitam expozițiile și respiram melancolia parfumului de tei pe bulevarde, îi dam sfaturi cum să se îmbrace, cum să râdă, cum să-și ție capul, cum să se coafeze.
Sfaturi binevoitoare de „prieten bun“, de fapt indelicatețe. Mult am arătat-o, sărmana!
Am dat examene, am făcut excursii, am discutat, a trecut multă vreme în felul acesta; am simțit emoții mari, și, mereu cu ea, a trebuit să i le împărtășesc. Căutam deseori consolarea în ființa ei; uneori lăcrimam, alteori mă exaltam în fața vreunui apus de soare.
În ce fel aș putea descrie această viață cu mici obiceiuri zilnice și alteori cu surprize vaste! Cum nu mai făceam planuri de eliberare, nu mai aveam remușcări. Din pricina teoriilor pe care le peroram mă credeam darnic: o educam!
Într-o zi n-a venit: a fost la nunta unei prietene. Mi-a povestit a doua zi toată petrecerea, cu entuziasm pentru dans, invitați și muzică.
La toate reflexiile mele nu mai era așa de atentă ca de obicei. Citisem o carte, nu m-a întrebat de impresiile pe care le-am avut. Numai rochii, glume, mirele și mireasa. Fusese domnișoară de onoare și avusese cavaler. M-am enervat că nu mai eram luat în seamă și prefera, în locul discuțiilor intelectuale, flecărelile mahalalei. Ca să fiu sincer, m-a durut mai ales petrecerea la care se amuzase fără mine. Eram gelos, îmi dam seama, și mă supăram, căci mă găseam ridicol. Sentimentul geloziei nu pretinde neapărat dragostea. Eu nu iubeam, eram convins de asta. Nu făceam niciun sacrificiu, aveam veșnic necazul de a fi legat fără voie, și, în genere, mă plictiseam. Și totuși, atunci, lângă Irina povestind vioi petrecerea, am suferit. Îmi trebuia o răzbunare imediată. Am urcat-o într-un automobil închis și am tras perdelele. Pe drum îmi vorbea despre nuntă.
Am ajuns la o casă de petreceri cunoscută și obscură în același timp.
Am cerut de mâncare și-mi aduc perfect aminte de niște varză roșie.
Apoi am dezbrăcat-o pe încetul, întârziind la sânii goi, pe care îi cunoșteam mai demult. N-a protestat o clipă, nu s-a revoltat și n-a făcut nici gestul cedării amoroase.
A scâncit doar, și în întunericul care se lăsa, îi vedeam ochii mari deschiși, sforțându-se să vadă tot ce se petrecea cu dânsa. Probabil că nu era curiozitatea, ci mai mult frica. La întoarcere mi-am exagerat răul pe care mi-l făcuse vinul băut ca să mă pot duce de-a dreptul acasă, căci bănuiam că după un act așa de mare erau necesare tot felul de mulțumiri și de efuzii sentimentale care m-ar fi întârziat pe drumuri. Irina mi-a dat astfel drumul, încercându-se să nu plângă și trimețându-mă singură ca să mă îngrijesc. Plin de milă pentru gestul ei – știam cât plânge la despărțirile obicinuite – am lăsat-o totuși. Probabil că par grozav de hain. Cred că oricine de și-ar exprima sincer vagile impresii, ar ajunge la aceleași rezultate. De obicei sunt cu toții de rea-credință și nu-și recunosc slăbiciunile. Pentru mine, însăși această sinceritate scrupuloasă, și încercare de analiză lucidă nu este o scuză? Vina mea depinde de punctul de vedere din care era privită. Irina era destul de mare ca să-și dea seama de actele comise și nu protestase în niciun fel. N-o mințisem niciodată asupra viitorului: voiam să-mi păstrez libertatea. Ca prieten îi făgăduisem totdeauna ajutorul. Eram în tovărășia ei pe cât puteam și nu mă gândeam să mă sustrag vreodată.
Nu aveam nicio pretenție de niciun fel, și mărturisesc că nu fără plăcere am dat legăturii noastre o nouă putință de împrospătare. Dacă nu eram încă peste măsură de înfierbântat, nu eram eu de vină. Sunt vinovat, dar a mea este singura aventură din lume? Aventura nu mai revoltă pe nimeni acum.
Probabil că mă iubea și nu-și precupețea darurile. Trebuia imediat sa mă sacrific? Dealtfel, nu renunțasem la orice planuri pentru mai târziu?
Odată îmi spuse: „Cum suntem văzuți tot timpul împreună, de ce nu vii acasă la mine să faci o vizită? Asta i-ar asigura pe toți. Ești un copil și n-or să te creadă periculos.“
M-am dus cu toată timiditatea mea, din curiozitate.
O casă cu trei etaje, subțire și înaltă ca un joben, cu o scară învârtindu-se în loc, păsări și oameni peste tot.
Voci care întrebau de la acoperiș la pivniță: „Cine~i acolo?“ Apoi un tril de pian și apoi o ocară care n-avea înțeles. Însoțit de Irina, am intrat într-un salonaș, și la intrarea mea am auzit cele patru uși ale camerei închizându-se în grabă.
Am început conversația, jenat. Irina mă încuraja. „Nu te speria, așa e la noi!“ Apoi, pe rând, au intrat membrii familiei. Madame Lisa, cu o rochie beige cu trenă, cuévantail și coafată „Pompadour“, cu obrazul de 60 de ani vopsit gros, mereu cu vorba „Noi femeile“… Apoimadame Cléo, încorsetată și cu sânii pepeni, examinându-mă cu pince-nez-ul; apoi madame Aspasie, subțire și nesfârșită, întoarsă ca un cinci. Se vorbea: „Mon Dieu!” — „C’est épatant!“„Noi femeile!“ — „Vai, cum zici!“… „Ți-aduci aminte!“… „Asta nu se cade!“
M-a privit fiecare în felul ei: madame Aspasie se subția, madame Cléo se îngroșa, madame Lise zâmbea grațios. Apoi apăru și Michel, tatăl Irinei, căpitan pensionar.
Era gros, cu cărarea în mijloc, cu gușa proeminentă prin gulerul tare răsfrânt. Râdea și făcea pe glumețul, și cucoanele întrerupeau ciripind:„Vai, cum spui, Michel! Uiți că suntem și noi de față! Noi, femeile!“ Totul era ridicol și amuzant. Nu înțelegeam nimic, zâmbeam și aprobam. Toți vorbeau laolaltă și nimeni nu înțelegea ce spune celălalt. Păreau mai multe gramofoane puse în mișcare deodată, cu plăci diferite.
Michel deveni impudic, și cum femeile se revoltau, se enerva că i se strică efectul povestirii. Vocile se ridicau. Am fost luat ca martor. În același timp, la ușă începură lătrături diferite.
Tânărul Grégoire, galben și unsuros ca un sparanghel fiert, își făcu apariția.
TanteEliza scuză: „Grégoire adoră animalele!“ Nu puteam pricepe gradele de rudenie ale fiecăruia. Aveam impresia că stau cu toții în camera aceea. Grégoire întrerupse cu un aer autoritar: „Năprasnic zgomot!“ Apoi, ca și cum i s-ar fi înmuiat enervarea, căzu ca o haină pe un scaun.
Convorbirea continuă, suvenirurile circulau, reflexiile melancolice fumegau. Râsul gros al lui Michel reîncepu. La fiecare izbucnire i se zguduia tot stomacul. Picioarele umflate stau depărtate unul de altul și i se vedea coada jachetei pe scaun bălăbănindu-se.
Apărură atunci două grații tinere. Domnișoarele Riri și Coca, în rose și bleu. „Porumbițele noastre!“
„Războiul de la 77.“ „Lasă, Michel, s-a terminat cu eroismul!“ Riri începu la piano o romanță, cu mâna stângă trecând peste mâna dreaptă. Ce oi fi gândit eu atunci? Nu mai țiu minte. La un moment dat, știu că socoteam, măsurând din ochi pulpele rotunde ale lui Michel, dacă ar putea pune un picior peste celălalt. Grégoire numai din când în când spunea câte o vorbă! „Fantastic!“ „Năprasnic!“ „Bombastic!“ Își întărea astfel moliciunea galbenă prin cuvinte energice.
Am plecat cu frica să nu strivesc păsările și oamenii, amețit, învârtindu-mă pe scara învârtită, pe când, pe deasupra capului meu, reîncepuseră conversațiile dintre pod și pivniță. În poartă, Irina îmi spuse: „A apărut luna!“. Vorba mi se păru fără nicio noimă.
Irina vorbea deseori de rudele ei și totdeauna le critica sau se amuza pe socoteala lor. Nu o dată punea în mișcare scene hazlii. Am avut nedelicateța, în fața complectei îngăduințe, să râd din ce în ce mai tare.
„Ce curios lucru: toți ai tăi au ceva strâmb în ei. Poartă haine demodate și sclipitoare, amestecă româneasca cu franțuzeasca într-un mod caraghios. Tu singură din toți ești precisă, ai simțul proporțiunilor, n-ai fost influențată de casă, de oameni și de păsări!“
Irina surâse măgulită și primi vorbele mele ca pe un compliment.
Timpul trecea, scenele se repetau întocmai. Irina îmi suporta firea. Niciuna din speranțele sau din deziluziile mele n-aveam delicateța sau n-aveam tăria să i le ascund Nu eram nici copil, nici om întreg, și transformarea aceasta aducea cu sine o stare nesigură, entuziasm, planuri, petreceri și apoi șovăială, neîncredere, disperare.Prezumțios peste măsură, fiecare insucces mă istovea.Era pe timpul când începea să mă tulbure înțelesul morții, la care nu mă gândisem până atunci decât cu ușurință, și mă deprindeam cu greu cu această idee. Irina suferea toate toanele mele. O pedepseam amarnic de orice mi se întâmplă, o umileam, o disprețuiam. Găseam cuvinte savant combinate care s-o doară. De la tatăl meu, care înjura birjărește, și până la mine, care căutam și în mânie să mă exprim interesant, era un progres mare. Când o vedeam așa de abătută, mă cuprindea mila, și o târam cu aceeași frenezie spre camera unde ne întâlneam de obicei, și acolo ne grăbeam să ne îmbrățișăm pătimaș, ca să nu mai avem vreme să ne gândim la ceea ce a fost. La urmă plângeam încetișor, și Irina mă mângâia ca o soră. Atunci mă recunoșteam incapabil de a duce viața singur, și nimeni altul nu mă putea potoli mai bine ca Irina. Și bucuria, tot așa de intensă, mi-o revărsam tot asupra ei. Râdeam copilărește, fugeam fără să-mi pese de nimeni pe stradă, făceam planuri, pline de fantezie, și fata se lăsa în voia fericirii mele. Aveam încredere în mine atunci, și, la braț cu Irina, visam succese cu altele..
Cu toate lacrimile Irinei, care izbucneau zilnic înaintea celei mai scurte despărțiri, cu toate îmbrățișările ei înfrigurate, uneori eram nefericit din cauza ei chiar. Astfel de întâmplări erau însă rare, fie că ea le pricinuia numai uneori, fie că eu, ținând-o tot timpul lângă mme, nu-i dam prilejul. M-am indignat într-o zi că a putut prelungi o discuție cu mediocrul X. Irina, la argumentele mele, spuse: „Ai dreptate, eu nu-mi dădeam seama cu un astfel de răspuns de femeie – și deseori veneau astfel de răspunsuri din partea Irinei – nu erai sigur de nimic. Aveam vag intuiția că toate teoriile mele asupra vieții, a naturii sau a artei, aprobate cu atâta grabă și împământenite imediat, nu fuseseră decât niște monologuri, Irina neavând decât rolul să-mi întreție elocința, rolul confidentelor din tragediile clasice.
Am făcut o excursie de elevi, și am avut multe peripeții și nedumeriri.Amicii erau, unii, de cea mai proastă calitate. Fete cu vorbe greoaie și gesturila fel. Schimbau între ele zilnic cele câteva rochii și cei câțiva ciorapi pe care-i aveau.E ridicol să vezi aceeași bluză roșie cu panglicuțe colorate, ornamentate pretențios, apărând în fiecare zi pe alt trup. Mă indignam când vedeam că Irina lasă să i se schimbe hainele în felul acesta. „Dacă mi le iau ele, ce vrei să fac!“ Băieții se îmbătau, glumeau grosolan și țineau la mese interminabile discursuri. Unul din ei păruse Irinei bine. „Cel mai bine după tine!“ Iar deoarece eu, la început, mă jenasem să stau numai cu dânsa, Irina se împrietenise cu celălalt. A trebuit să-i arăt cum avea beția vorbelor, cum adăuga spume și fioricele la fiecare cuvânt și cum, la masa oficială care ni se dădea, aruncă în mijlocul perorației un „cu vârf și strălucit îndesat!“
Toate acestea îmi arătau gustul prost al Irinei și că, de nu m-ar fi întâlnit întâmplător pe mine, ar fi găsit cu ușurință pe altcineva pe care l-ar fi admirat. La fel gust prost a arătat și când am cântat la pian mai mult ca mediocru, spre admirația celorlalți nepricepuți, și apoi când, rămași singuri, Irina avu o criză de lacrămi nebune de umilință și de admirație pentru priceperea mea vastă. Cunoșteam destul de bine muzica, ca să știu ce prost cântasem, dar laudele ei îmi făcură plăcere și nu am tras imediat concluzii rele. De atunci, Irina spunea despre mine, ca și despre toți cei care îi erau simpatici: „Sandu cântă drăguț la piano!“ După atâtea cărți citite și comentate împreună, se mulțumea cu astfel de formulări rudimentare, care nu însemnau nimic și care demonstrau nepriceperea ei complectă.
În preajma tuturor – și toți răuvoitori – făcusem cele mai mari imprudențe. Curios, dorința de a-mi păstra independența persista totuși în mine și îmi era tot așa de urât să-mi leg existența într-o aventură mică. Ridicolul de a mă vedea suspectat de alții pe care-i socoteam inofensivi și mai ales ironizat mă chinuia. Dar groaza de a rămâne singur și de a vedea pe Irina cu alții mă făcea să suport orice ridicol. Astfel, la braț cu dânsa, făceam un colț separat, căutând doar să-i mai atenuez, aducând între noi pe inofensivul Niki Mihail. Trio caraghios, la care ne pretam cu toții – Niki și Irina, din inconștiență, eu din nemernicie.
Deseori mi se întâmplasă mă plictisesc cu Irina, dar asta nu ne oprea să fim mereu împreună și să ne părăsim cu greu. Neputința de a o avea în voia mea îmi îmboldea dorințele. De îndată ce nervii se discordau, temerile de a nu fi descoperiți veneau, și mai ales plictiseala de a rămâne cu ea când nimic nu mă mai tenta, cu tot trupul fraged și gol de lângă mine. Atunci nu știam ce să-i mai vorbesc și mă simțeam rău în camera străină.
Cu perversitate îmi pregăteam plecarea, ca că să nu simtă plictiseala și indiferența mea, când voiam să părăsesc camera după o oră, eu, care înainte de a intra, dorind-o, îi promisesem că vom sta patru ore împreună. Cugetam minciuna pe îndelete, și printr-o jumătate de vorbă reflectam că ceasul meu întârzie, că timpul trece fără să ne dăm seama, că aveam presupunerea că cineva ne pândește intrarea. Plângând, Irina întârzia pe cât putea plecarea. Când se hotăra să se îmbrace, era încovoiată ca la o veste rea. Îmi părea rău, și în stradă nu știam ce să fac ca să-i readuc veselia.
