Sub copacul Ginkgo

Sub copacul Ginkgo de Sara Orwig

Unu

Sub razele soarelui strălucitor al dimineții acelei duminici de mai, mașinile circulau cu viteză pe autostrada largă, cu patru benzi, prin fața unei pepiniere de copaci lungă cît un cvartal întreg. Dincolo de parcarea cu pietriș se afla un teren plin de puieți, blocînd parțial perspectiva spre o clădire metalică masivă, ce găzduia birourile și casieria stațiunii de puieți și a Grădinii London. în cabinetul său, Gabe London stătea la un birou încărcat cu hîrtii. își masa ceafa și înjura, adunînd o coloană cu numere. își trecu degetele groase prin șuvițele scurte ale părului șaten-închis.

— Gabe, i s-au ofilit ginkgo-ii¹ ăleia.

Ridică privirea, pentru a-l vedea pe fratele său mai tînăr, Pete, rînjindu-i din cealaltă parte a biroului.

Gabe avu nevoie de cîteva secunde pentru a-și smulge gîndurile de la cifrele pe care le-avea în cap, și a înregistra declarația veselă a fratelui său.

— Cui i s-au veștejit?

— Căminului de Pensionari Casa Grande, spuse Pete, ștergîndu-și, de pămînt, blugii și dîndu-și din ochi părul decolorat de soare. Tricoul său alb era plin de praf, cu mînecile smulse, dezvăluindu-i umerii lați și brațele bronzate, cu mușchi volu-minoși.

— Iau acum camionul, să-i înlocuiesc, și pe urmă, la-ntoarcere, mă opresc să scot pyracantha-ii lui Wilkens. Ne vedem la prînz..

— Mhm.

Gabe reveni asupra coloanei cu numere, adu-nînd cu repeziciune. în timp ce privea coloana de cifre, imaginea chipului vesel al fratelui său începu să i se așeze în minte. Ginkgo-ii ăleia. în cap i se aprinse un beculeț, iar Gabe scăpă pixul din mî-nă. Ochii lui albaștri se îngustară, amintindu-și de

1. Ginkgo biloba, arbore chinezesc umbros, cu frunzele în formă de evantai și fructe galbene, plantat pe scară largă (n.t.)

mda pentru copacii ginkgo.

tșl împinse scaunul de lîngă masă atît de re-i'< <!, «, încît aproape îl răsturnă. Se ridică, des- lii'.«' un raft-bibliotecă și începu să frunzărească prin hîrtii.

— Pete!

Ieși în fugă din birou, trecînd grăbit prin dreptul cîtorva clienți. Picioarele sale lungi, îmbrăcate in jeanși, pășeau întins, furia crescîndu-i cu fiecare pas. Fugi pe lîngă șirurile prelungi de flori, prin dreptul serelor, pînă în fundul parkingului prunduit, exact în clipa cînd imensul camion tocmai demara.

— Pete! Stai o clipă!

¹Pete frînă și se aplecă pe fereastră, cu un zîmbet.

Gabe alergă pînă la camion:

— Ăsta-i al treilea set de ginkgo pe care i-am plantat la Casa Grande.

— Știu.

Zîmbetul lui Pete se lăți, iar în glas i se ivi o tonalitate visătoare.

— La dracu'! Niciodată n-am mai pierdut asemenea copaci. E o comandă grasă. Doamna Smith a dat telefon luni, furioasă ca o găină udă din cauza celor dintîi.

— Zău? Nu eram aici cînd a sunat.

Ochii lui Gabe se îngustară și privi comanda, amintindu-și cînd o primise.

— Căminul de Pensionari pentru Limită de Vîrstă Casa Grande, citi el cu glas tare. Discutase cu Derek Jackson, cînd planificaseră aranjamentul exterior al noului, centru. Nu-și amintea s-o fi văzut vreodată pe doamna Smith.

— Cum arată doamna Smith?

Pete redeveni serios și dădu din mînă.

— Cum arată? Ăă... mai în vîrstă. Căruntă, cu pantofi ortopedici, aparat auditiv. Nu știu. Lentile bifocale...

Gabe își frecă bărbia, privind ochii mari și albaștri ai fratelui său. în vîrstă de douăzeci și unu de ani și luă o hotărîre.

— Mda, m-am prins, la stai tu aici.

— Hai! se șterse cît ai clipi rînjetul lui Pete, care clipi din ochi. Pot face și eu treaba asta!

— Jos cu tine. Am să plantez eu copacii bă-trîioarei doamne Smith. Ginkgo-ii ăia afurisiți n-au să se mai veștejească, ofilească sau să le cadă frunzele.

— Hei, Gabe...

— Tu și cu Tim nu vă mișcați de-aici.

— N-o poți face singur, protestă Pete, în timp ce colegul său cobora din camion. Să stea Tim și vin eu să te-ajut.

— Pete, am parcurs cheltuielile lunare. Avem nevoie de fiecare bănuț. Știi cît ne costă pomii ăia

Oare se ofilesc? Dă-tejos din mașină. Ocupă-te tu de casierie, iar Tim n-are decît să descarce transportul de pungi cu semințe de bumbac. Fără tragere de inimă, Pete coborî.'

— O să ai nevoie de ajutorul meu.

Mă descurc eu, răspunse posomorit Gabe. Urcă la volan, ambreie motorul și aruncă o privire comenzii pentru a verifica adresa. Schimbă vitezele, iar camionul ieși greoi în stradă, cu frunzele de ginkgo fremătînd.

în biroul Căminului de Pensionari Casa Gran-de, Sandy Smith puse în furcă receptorul telefonului și ieși pe culoar, îndreptîndu-se spre apartamentul unde locuia. Se opri în fața oglinzii, privindu-se și-i veni să izbucnească în rîs. în rîsul ei se simțea și o undă de satisfacție. Trupul îi încăpea și acum cu ușurință în uniforma de su-porteriță-șefă pe care o purtase cu unsprezece ani în urmă, la liceu.

Telefonul sună, smulgînd-o din gînduri și răspunse iar, pentru a o auzi pe prietena ei, Becky Conners, spunînd „Alo" și imediat:

— Voiam doar să m-asigur, Sandy. Vrei să te duc eu cu mașina la reuniune?

— M-aș bucura.

Sandy se întoarse, privindu-și peste umăr fusta verde și scurtă, bluza albă tricotată, tenișii și șosetele albe pînă la glezne.

— Mă simt ridicolă.

— Pariez-că n-arăți ridicolă.

— Nu paria o sumă prea mare.

Se, trase de una dintre codițele blonde, care-i atîrna pe umărul stîng.

— Ne vedem la zece jumate. Fotografiile se fac la unșpe punct, după care urmează adunarea și masa.

— Vin cu mașina. Trebuie să-i duc niște lapte lui Buni. Uite că sună la ușă. Tre' să fug.

închise telefonul și se grăbi să deschidă ușa.

O pereche de umeri lați blocau lumina, iar o cămașă tricotată albastră mulată pe un piept masiv și musculos îi ocupă tot cîmpul vizual. Izul de brad, mireasma pădurii, o asaltară ca un vag parfum ispititor care-o incita. Sandy ridică privirea spre doi ochi limpezi, de un albastru profund, mărginiți cu gene negre și dese, ochi ce-o făcură să i se taie respirația – ochi albaștri măsurînd-o rapid, în echipamentul ei de conducătoare a galeriei. Roși, conștientă de înfățișarea ei prostească, dar înainte de-a apuca să spună ceva, străinul se răsti:

— Maică-ta-i acasă?

Sandy înclină capul, simțind un fior de mulțumire și amuzament. Se apropia cea de-a douăzeci și noua aniversare a zilei ei de naștere și o aștepta trepidînd de nerăbdare. Pe moment, fapiul că un bărbat atrăgător o luase drept suporter liceana era absolut satisfăcător.

Nu putu risca să vorbească, de teamă că va llbucni în rîs, așa că doar clătină din cap.

— Sînt de la Pepiniera London. I s-au ofilit copacii ginkgo și am venit să-i înlocuiesc.

— A, copacii ginkgo! E pentru a doua oară că e-au ofilit.

— Și ultima.

în timp ce bărbatul privea în jur, Sandy. observă că era atît de înalt, încît aproape atingea cu creștetul capului pragul de sus al ușii. Deasupra unei frunți late, părul său castaniu ondulat lucea în tonuri arămii. Trase din nou adînc aer în piept, delectîndu-se cu mirosul proaspăt.

— Unde-s cei care trebuie înlocuiți? Poți să-mi arăți?

— Sigur. Pe-aici domnule...

— London. Gabe London, se prezentă el cu un glas ca un murmur profund, care lui Sandy i se fixă imediat în minte.

— Bună. Eu sînt Sandy Smith.

închise ușa și porni pe lîngă el, conștientă de înălțimea și picioarele lui lungi, pe cînd străbăteau gazonul larg, în pantă, ce cobora spre stradă. în spatele lor se înșirau apartamentele de cărămidă roșie care reprezentau nucleul căminului de pensionari.

CTT)

— Sandy, maică-ta poartă lentile bifocale?

— Nu, nu poartă așa ceva.

Sandy îi aruncă o privire scurtă, întrebîndu-se ce-avea în minte. Cu ce l-ar fi interesat pe Gabe London ochelarii pe care-i purta Claire Jackson?

Tînărul înclină capul, privind-o.

— Bifocale, pantofi ortopedici, mormăi el. Nu-mi dădusem seama că e atît de tînără ca să aibă o fiică de vîrstă ta.

— Ei bine, este.

O măsură de sus și pînă jos, studiind-o într-un mod care-o făcu să roșească.

— Sandy Smith. Erai aici cînd au venit oamenii de la răsadniță să planteze copacii ginkgo?

— Da..

Dădu din cap.

— Nu cred că o să mai aveți necazuri cu ginkgo-ii. Poți să-i spui lui maică-ta.

— Știți cumva din ce cauză s-au veștejit?

— Am o bănuială.

— Ce anume?

— l-aș zice „Boala lui Pete".

— O boală a mușchiului de turbă?

— Pe-aproape, replică el sec. Sandy arătă cu mîna.

— Uite ginkgo-ii. Aceștia doi sînt ofiliți, ca și cel de lîngă centrul de recreere... – se opri, arătînd o clădire mare din cărămidă roșie -...și cel aflat la

<jF>

i.c.uii <l ! apartamentul meu. Chiar în fața ferești «il dn la dormitor.

— Of, grozav!

Se apropie de unul din copaci, atingînd o frun-rft veștedă. Arborele atîrna moleșit; frumoasele frunze în formă de evantai, devenite maronii, zăceau pe pămînt în jurul trunchiului zvelt.

— Lua-l-ar dracu'!

Apoi, ca și cum și-ar fi amintit de prezența ei, întoarse brusc capul și spuse:

— Scuză-mă, Sandy.

încercă să rămînă solemnă, în timp ce dădea din cap.

— Nu face nimic.

— E ceva de rîs? se îngustară ochii lui Gabe.

— Nu, domnule.

O petrecu cu o privire impersonală și apoi surîse.

— Ești șefă de galerie la Wilson High?

— Cum ați ghicit?

— Școala s-a terminat, rîse Gabe. Aveți practică pe timpul verii cu galeria?

— Cam așa ceva.

— Și eu am urmat la Wilson High. Cu mult timp înaintea ta. Cînd vine maică-ta acasă? Aș vrea să vorbesc cu ea despre copacii ginkgo.

— Va lipsi o vreme.

— Taică-tău e-aici?

— Nu, și taică-meu vitreg e plecat.

— Tatăl tău vitreg?

— Derek Jackson.

— Proprietarul. Ei, aș vrea să discut cu maică-ta sau tăticu-tău vitreg despre îngrijirea ginkgo-ilor.

— Puteți să-mi spuneți mie. _> Gabe zîmbi.

— Aștept să-i spun lui maică-ta. îi zici să-mi dea un telefon cjnd vine acasă?

Mîna i se strecură în buzunarul strîmt al blugilor albiți. Scoase o carte de vizită și i-o întinse.

— Ai aici numărul meu.

— Domnule London, mai bine spuneți-mi mie. Părinții mei lipsesc din oraș. Eu mă ocup de Casa Grande.

— Te-au lăsat pe tine să te ocupi? '

— Ei, sînt destul de mare!

De astă dată nu-și putu reține rîsul, făcîndu-l pe Gabe să se încrunte.

— Ești destul de mare, nici vorbă. Sandy, dacă nu-i ieși în cale fratelui meu, cred că ginkgo-ii au s-o ducă de minune.

Sandy clipi din ochi.

— Adică...

Lăsă fraza neterminată.

Culegînd de pe un ram o frunză cafenie, Gabe dădu din cap, solemn.

— Nu vreau să te simți jenată, dar cred că

— - TuT)-^-

iiini<i|n ii mor fiindcă Pete vrea să mai treacă pe

\m lltirț

Dar e absurd! Puștiul ăla... se întrerupse brusc, cînd Gabe London se răsuci pe călcîie, holbîndu-se la ea.

Are douăzeci și unu de ani. Cu trei-patru ani mai mult decît tine.

— Ei, părea mai tînăr, declară ea serioasă.

— Să i-o spui data viitoare cînd îl mai vezi. -

— Am înțeles, să trăiți.

— Sandy, e ceva comic în toată povestea asta?

— Nu, să trăiți, replicarea, mușcîndu-și buza ca să nu pufnească-n rîs. în ochii aceia albaștri începeau să se aprindă scîntei și nu voia să devină ținta lor.

— N-ați plănuit-o tu și Pete, sper?

— A, nu, domnule! Eu sînt cea care-am hotărît să plantăm copaci ginkgo. îmi place arborele ginkgo. Are ceva magic în el.

— Magic o să fie dacă supraviețuiesc.

— Vreau ca ginkgo-ii să trăiască. E descurajant că se ofilesc așa. Prezintă interes pentru oamenii de-aici și-i necăjește să vadă frunzele îngălbenin-du-se și căzînd.

— Necăjește e un cuvînt blînd, murmură el.

Sandy privi peste întinderea unduitoare a gazonului, cu straturile sale de brebenei albi și violeți, tufe de liliac și de trandafiri, bujori roz, pîlcuri de petunii purpurii, alături de mlădițe de ginkgo, stejari și sălcii.

— E un aranjament drăguț. Tuturor ne-a plăcut.

— Mulțumesc. îți plac oamenii de aici?

— A, foarte mult.

Gabe zîmbi, cu un surîs larg care-i rida obrajii, răspîndind în evantai încrețituri la colțurile ochilor și azvîrlind în văzduh scîntei invizibile.

— Nu c-aș vrea să-mi bag nasul, da' n-ai un prieten stabil?

Sandy își privi vîrfurile tenișilor, străbătută de un amestec de sentimente. Vîrfurile cafenii ale cizmelor lui ieșeau de sub tivul ros al blugilor.

Continuă, destins; cu glasul de contrabas, care-i atrăgea lui Sandy întreaga atenție.

— Dacă nu ai un prieten stabil, i-aș putea sugera lui Pete să-ți dea telefon și să se termine odată toată beleaua asta cu copacii ginkgo. E mai mare decît tine. Mama ta ar avea ceva de obiectat să ieși în lume cu un băiat mai mare?

— Nu cred c-ar merge.

— Probabil ai dreptate. Ești destul de matură, știai?

— Mulțumesc. Chiar credeți?

— Mhm. Trebuie să-mi aduc hîrlețul din camion. Ar fi timpul să bag copacii în pămînt.

— O s-o faceți singur? Data trecută au venit aici trei oameni.

Mă descurc. Sandy îi privi umerii lați, mușchii volilminoși ai hmțnlor și încuviință în tăcere că avea toate șan-m-I<- sa se descurce.

— Copacii vor trebui stropiți zilnic?

— Mda, o vreme. Se-apropie căldurile. Ajunge na ții furtunul lîngă rădăcini și să lași apa să se Infiltreze încet. Te ocupi de copaci?

— Da. Mă mai ajută cîteodată și unii dintre locatari. Domnului Payton îi place să moșmondească prin curte.

Gabe îi zîmbi cu căldură.

— Ești o puștoaică drăguță, Sandy. Pariez că celor de pe-aici le place să te aibă prin preajmă.

O studie un moment, apoi adăugă:

— Ce păcat că nu ești mai mare cu un an, doi...

— Să nu-mi doriți asta!

începea să regrete că nu-i spusese adevărul de la bun început. Gabe London avea cei mai sexy ochi albaștri pe care-i văzuse în viața ei și un glas care-i umplea venele cu scîntei la fiecare cu-vînt rostit. Dar acum era prea tîrziu.

Gabe rîse.

— Ascultă, roag-o pe mama ta să-mi dea un telefon cînd revine în oraș. Cred că acum copacii o vor duce bine, dar aș vrea să discut cu

— Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Sandy. Ceva "se înfierbîntă în jurul ei. Glasul lui Gabe

era prietenos, impersonal, dar avea o profunzime diafană, era masculin și imposibil de uitat. Absolut de neuitat. Deschise gura să-i spună adevărul despre vîrstă ei, apoi o închise la loc. Ridicol. Avea să planteze copacii ginkgo și să plece, iar drumurile lor n-aveau să se mai intersecteze niciodată. Clătinînd din cap ca pentru a alunga ideile prostești, Sandy întinse mîna.

— Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnule London.

Mîna lui mare o cuprinse pe-a ei și, cît ai clipi, între ei scapără un curent electric ca flacăra unui chibrit aprins. își simți obrajii încingîndu-se. El se încruntă, privind-o atent, după care scutură capul, parcă revenindu-și dintr-un acces de amețeală.

— Categoric, știu din ce cauză se ofilesc -ginkgo-ii, îi spuse încetișor, glasul său aspru făcînd-o pe Sandy să i se taie respirația; reveni la nivelul normal. Distracție plăcută la practică.

Se întoarse și porni spre camion.

Sandy îi mai privi un moment mersul vioi, înainte de-a se întoarce în apartament. Pentru prima oară – de cîtă vreme? – remarcase un bărbat. îl remarcase de-a binelea. Poate reușea în sfîrșit să treacă peste Seth, lucru pe care ajunsese să-l creadă imposibil.

ii i timp ce spăla vasele, îl privi pe Gabe Lon-ili uicum scotea din țarină un ginkgo veștejit, lf*gtndu-l de tulpină. Mușchii brațelor sale bron-

i« ne încordau, iar blugii i se mulau pe picioa-miri vînjoase, bine proptite în pămînt, depărtate, In timp ce zgîlțîia copacul. își șterse fruntea cu Iuntul, îngenunchind să taie o pungă cu mușchi dt turbă, executînd toate mișcările cu o coordonare perfectă, atletică, flexîndu-și mușchii. Sandy oftă, se rezemă cu șoldul de tejgheaua bucătăriei șl continuă să-l privească lucrînd. După un timp, umplu un pahar cu apă de la frigider și ieși.

— Domnule London, doriți să vă răcoriți puțin? Gabe s*e îndreptă, proptindu-și cazmaua de

șold și ștergîndu-și pe pantaloni, mîinile pline de pămînt, după care își trecu din nou un braț peste fruntea transpirată.

— Sigur că da. Mulțumesc, Sandy. Luă paharul, dînd capul pe "spate în timp ce-l

bea. Sandy îl privi cum stătea sub copacul ginkgo. Ramurile suple și tinere ale arborelui aveau pe ele mănunchiuri prelungi de frunze în formă de evantai, legănîndu-se pe deasupra părului des, castaniu al lui Gabe. Frunzele din capătul unei crengi i se sprijineau pe umărul masiv. Sandy avu senzația că, ori de cîte ori avea să privească acel gingko, și-l va aminti pe Gabe cum stătea sub el. Avea obrajii și pantalonii mînjiți cu noroi, în locul unde-și ștersese mîinile. Arăta pă-1 mîntesc, senzual și atrăgător. Clipi din ochi, sil lindu-și atenția să se îndrepte spre un rond de petunii din apropiere.

— Ai planuri de facultate?

Sandy se mulțumi să ridice din umeri.

— Ai prefera vreo profesie anume?

— Aș vrea să fiu fizioterapeut.

— A, asta-i remarcabil.

— îmi plac oamenii.

— Și pariez că și tu le placi lor.

îi întinse paharul, iar degetele li se atinseră ușor.

— Mulțumesc, Sandy.

— N-aveți pentru ce.

Gabe zîmbi, întorcîndu-se din nou să sape, iar ea reveni în apartament. își apăsă o mînă pe mijloc, dîndu-și seama ce făcea și privindu-și degetele. Ce avea acest Gabe London de-o făcea să fie dintr-o dată complet și conștientă de făptura lui? Sentimentul nu era reciproc. Tonul său impersonal indicase clar acest lucru. Dar, chiar și impersonal fiind, ce glas sexy avea! Mai privi odată afară, pe furiș.

în timp ce se îndepărta la volanul mașinii, Sandy îi făcu cu mîna, privindu-l cum îi răspundea la rîndul lui. Dădu colțul, iar gîndurile i se abătură spre problemele ce-o așteptau. Buni. Imaginea

nrjide, neînduplecate, i se ivi în minte.

ii i i Crane, care o crescuse în egală măsură cu iniiinii oi. Sandy oftă, făcîndu-și griji cu privire la ii abordare pentru a o convinge pe Buni să mute la Casa Grande. Și toate argumentele pe

>i I le prezenta în sinea ei erau vechi, respinse iln|, i do Buni.

Gabe privi mașina dispărînd după colț. Dră-u ilașă puștoaică. Foarte drăgălașă. Și se purta Gi și cum ar fi avut o vîrstă mai coaptă. Avea eenzația cum nu se mai poate mai ciudată că-și rlsese de el, dar fără nici un temei concret. Și, preț de-un moment, cînd o privise-n ochii aceia mari și verzi...

Clătină furios din cap și azvîrli o cazma de pămînt roșu. l-ar fi putut suci cu ușurință gîtul lui Pete. Opt copaci ginkgo inițial, patru veștejiți înlocuiți acum, trei data trecută – în total, cincisprezece ginkgo. înjurînd în surdină, se gîndi la rînjetul suculent al lui Pete și la visătoarele sale cuvinte: „I s-au ofilit ginkgo-ii ăleia". Tare i-ar mai fi plăcut să-l ofilească el pe Pete. Și se mai gîndea și la fusta scurtă ce se freca de picioarele acelea lungi, frumos formate, în timp ce se îndepărta de el.

— Nu-i decît o puștoaică! mîrîi el printre dinți. Totuși, îi aducea aminte de lucruri uitate – un sentiment de veselie, cu inima ușoară, care în

— -<ym-

ultima vreme îl cam ocolise.

Furios, Gabe aruncă încă o lopată de țărînă i azvîrli hîrlețul pentru a scoate copacul din pămînf

Două ore mai tîrziu, stătea în biroul său, prj vindu-și fratele.

— Am înlocuit toți ginkgo-ii. Iar ăștia au să îri florească. Ai priceput?

— De ce te-aprinzi așa? Ce vină am eu că s-ai ofilit pomii?

— N-ai nici o vină?

— Pe toți dracii, nu! ;

Deodată, ochii lui Pete se rotunjiră.

— Crezi că le-am făcut eu ceva?

Gabe își trînti scaunul la loc, cu o bufnitură.

— Că tot veni vorba, am cunoscut-o pe Sandy Smith. De ce nu-i ceri pur și simplu o-ntîlnire și să se termine cu toată povestea? Lasă ginkgo-ii-n pace!

— Mamă! Propui s-o chem la o-ntî!nire?

— Mhm, tot ce poate face mai rău e să spună

nu.

— Păi exact asta a făcut! Nu crezusem c-ai fi de acord.

— Ai și invitat-o?

Chipul lui Pete se făcu stacojiu. -Mda.

— Pete, lumea-i plină de fete drăguțe.

— Ea e mai mult decît o fată drăguță!

i'iiil i se schimbă și rămase cu privirea pier-

<hl 11 |Ol.

i Cînd zîmbește, e frumoasă. Are niște dinți rfictl. Albi ca zăpada.

Moși era de acord în privința zîmbetului ei, Hpbe se răsti impacientat:

Ai de gînd să uiți zîmbetul ăla al lui Sandy 'îi mi ii? încerc să țin afacerea asta pe roate și ii i mi pot permite să înlocuiesc copaci.

— N-ai prevăzut bani la buget pentru înlocuiri?

— Normal c-am prevăzut. Dar dacă se mai în-iimplă, depășesc bugetul.

— N-ai să depășești nici un buget. în viața ta n-ai depășit nici un buget, Gabe. Nu vrea să iasă cu mine.

— Rahat cu mac. Privește-n jur.

— Are cel mai drăgălaș zîmbet din SUA. Gabe înjură încet.

— Cînd ți-or ieși odată gărgăunii din cap!

— Ochii ei – sînt verzi ca...

— Frunzele unui ginkgo viu! N-o să iasă cu tine, așa că uit-o.

— Preferă bărbați mai bătrîni.

— Ha! Dooșdoi?

— Cred că de vîrsta ta. Doar n-ai invitat-o undeva, nu?'

Gabe împinse o hîrtie în lături, dezgustat.

— Pete, trebuie să termin contabilitatea asta.

Nu, n-am invitat-o pe domnișoara Sandy Smith nicăieri! Asta ar fi culmea. Nici n-am s-o invit. E un copil.

— Halal copil! Muncești.prea mult, Gabe. Ți s-o fi-ntîmplat ceva cu organismul.

— Of, pentru numele lui Dumnezeu! Nu te duci odată sa uzi taulele?

— Cînd ai avut ultima oară o șustă?

— Nu mai țin minte. Grăbit, adăugă:

— Am avut săptămîna trecută o întîlnire cu Joan.

— Vezi, nici măcar nu mai ții minte cînd a fost. Nici o afacere nu-i așa de importantă.

— Asta este.

— Nu vrei decît să dovedești că ai dreptate.

— Așa o fi. Tot ce știu e că nu mai vreau să mă-ntorc la London și Holmes, să-i fac contabilitatea lui tata.

— Mda. Iar eu vreau să joc fotbal profesionist și știi ce părere are tata despre asta.

— Pete, trebuie să-mi văd de treabă, iar taulele au nevoie de apă.

— Mă duc. Da', serios, ai mai văzut un zîmbet ca ăla? Și genele, trebuie că-s lungi de-un deget.

Gabe gemu și luă un pachețel de mușchi de turbă să dea cu 'el în frate-său. Pete se feri, sări afară pe ușă și dispăru după colț. Gabe rămase cu privirea la foaia de hîrtie din fața lui și cu gîndul la zîmbetul lui Sandy Smith. Era un surîs fermecător. Gemu din nou, sonor.

— Gabe, bătrîne, o iei pe-alături dac-ai ajuns să visezi cu ochii deschiși la o puștoaică!

Luă un pix și se concentra asupra numerelor, încercînd s-o uițe pe domnișoara Sandy Smith.

Sandy se vîrî în pat, emoționată de evenimentele zilei și obosită după orele de dans la reuniune. Fusese nostimă revederea.cu vechile cunoștințe. Se întinse, frecîndu-și obrazul de cearșaf, cu gîndul la chipurile pe care nu le mai văzuse de ani de zile. Amintindu-și o pereche de ochi albaștri și un zîmbet care o buimăcea pînă-n vîrful degetelor de la picioare. Clipi din ochi, ră-mînînd cu privirea în plafon. Gabe London. De ce-i răsărise oare în minte?

Se foi în așternut, întorcîndu-se pe partea cealaltă și un alt chip îi umplu gîndurile. Seth Tarleton – o amintire dureroasă, un vid chinuitor care nu părea să se schimbe odată cu trecerea timpului. Seth, ai cărui ochi căprui catifelați scînteiau cînd rîdea, al cărui rîs plin, din piept, îi dădea întotdeauna furnicături pe șira spinării. Seth, care-i spusese la revedere fără o tresărire și plecase la Washington, să-și urmeze cariera politică. Se întoarse pe spate și închise ochii strîns, impunîn-du-și să adoarmă.

Auzi un rîcîit. Deschise ochii. încă un rîcîit. Un scrîșnet constant, repetat. Se ridică în capul oaselor, căutînd să străpungă întunericul cu privirea, încercînd să localizeze zgomotul.