Iubire de departe Francoise Augie romane de dragoste

Capitolul 1

Ralph... murmură Mona Collins în somn, întorcându-și fără încetare, într-o parte și alta pe pernă capul blond frumos. Oh! Ralph. Tocmai pusese stăpânire pe buzele sale, în mod senzual și seducător. Ea îi savura sărutările și cedă mângâierilor. Brațele lui Ralph o înlănțuiră acum. Cât era de bine să-i aparțină în întregime acestui bărbat și să-l poată mângâia ascultându-i bătăile inimii! îl iubea. Îl iubea pe Ralph Harper din toată inima.

Cunoscuseră împreună acea clipă minunată în care două ființe nu mai formează decât un singur trup.

Zgomotul unui motor, în depărtare, o trezi aducând-o cu brutalitate la realitate. Incapabilă să se sustragă visului, Mona întinse mâna spre Ralph. Și-o lăsă imediat să cadă: nu era acolo. Era singură. Oare de ce trebuia să se mai gândească la el? se întrebă. Dădu pătura la o parte. Dacă prezența lui ralph nu era decât o halucinație, faptul că-l dorea era o realitate, ascunsă cât mai adânc în ființa sa, dar mereu prezentă. Mona își reproșa că se gândea astfel la acel bărbat absent de mulți ani.

Încercă să se calmeze, se întoarse în pat oftând și făcu un suprem efort pentru a uita, dar în zadar. Ca întotdeauna, trecutul îi reveni în memorie.

Pe atunci avea optsprezece ani și toată nepăsarea tinereții. Oare ce fată tânără nu s-ar fi îndrăgostit nebunește de Ralph Harper? La douăzeci și trei de ani, avea misterul și seducția unui bărbat matur. Începuse să lucreze de foarte tânăr ca muncitor la zăcămintele petroliere și se călise considerabil în timpul acelor ani. Totuși, dăduse dovadă de o mare tandrețe, încât fu la fel de uimită ca și în fața acelui sentiment minunat care se amplifica între ei.

Mona își amintea perfect prima lor întâlnire... Era într-o zi foarte călduroasă, cum Texasul cunoștea uneori. Mona, în vacanță, profitase de libertate pentru a se duce să hoinărească în apropierea sondelor. Spre deosebire de mama sa, îi plăcea nespus acele locuri, să respire mirosul special al petrolului brut care tocmai se extrăgea și să privească fețele brăzdate de riduri ale muncitorilor. Toată lumea o cunoștea: se știa că era fiica lui Bob Collins și nimeni nu-i adresase vreodată vreo remarcă nepoliticoasă.

În acea zi nu avusese ochi decât pentru un bărbat. Înalt și slab, cu părul șaten ondulat, care-i ieșea de sub cască, se oprise lângă ea și-o măsurase îndelung. În ochii verzi-cenușii strălucea o licărire intensă care o tulbură profund. Descumpănită, roșii: cum să reziste oare farmecului pe care-l emana acel necunoscut? Chipul bronzat și mâinile lungi, suple și agile, o fascinară. După ce-și terminase munca, el se îndepărtase. Mona se simți în mod inexplicabil pierdută și începu să-l urmărească pentru a-l ajunge din urmă puțin mai departe, la umbră unui camion. Îl abordă cu un zâmbet.

— Sunteți nou?

El lăsă ochii să-i alunece peste picioarele lungi, înainte de a răspunde laconic:

— Da.

— Nu-mi amintesc să vă fi întâlnit deja.

— Tocmai am sosit.

— Vă gândiți să rămâneți mult timp?

— Nu știu. Nu am încă planuri foarte precise.

— Sper că vă place aici.

— Nu-i prea sigur!

Sub privirea insistentă, Mona rosi, în același timp tulburată de acest bărbat și uimită de propria purtare; niciodată nu simțise un val atât de vertiginos de emoții amețitoare și fermecătoare. Și totuși, nu schimbaseră decât o privire.

— Scuzați-mi indiscreția. La revedere.

Ultimele cuvinte fuseseră murmurate cu o voce atât de șoptită, încât de-abia se auzea. Apoi plecă, aproape alergând, atât de provocator i se păruse comportamentul ei.

În timpul după-amiezii, Mona evită cu grijă să-l reîntâlnească și discută cu muncitorii pe care-i cunoștea. Cu toate acestea, n-avea decât o dorință: să rămână acolo și să-l contemple pe acel bărbat care o fascina. Dar dacă o surprindea în timp ce-l spiona? Aproape fără să vrea, Mona nu putu rezista plăcerii de a-l privi. O ultimă oară! Prea absorbit de munca sa, el n-o remarcase. Cuprinsă de senzații ciudate, Mona se întrebă ce i se întâmplase. Oare ce putere avea pentru a o vrăji astfel? Mări pasul și se grăbi spre garaj.

Îndată ce deschise portiera mașinii sale, observă o foaie de hârtie mototolită, pusă pe scaunul pasagerului.

Fără să lase să se vadă nimic din surpriză, se instală la volan, le spuse la revedere prietenilor și demară, apoi așteptă să ajungă la o anumită distanță de șantier pentru a se opri. Despături scrisoarea cu o mână tremurătoare; era doar un număr de telefon. Fără nume, fără adresă. Dar n-avea nicio îndoială despre originea acestui mesaj.

Cu inima palpitând, porni din nou cu toată viteza. Nu-i lipsea tupeul! se gândi ea. În cazul în care crede că mă voi grăbi spre telefon, se înșală! Și totuși. Doar faptul de a se gândi la el, la brațele puternice, la cămașa udă de transpirație care i se lipea de piele, de blugii prăfuiți mulați pe el, acest simplu fapt o tulbura teribil.

Își dorea la nebunie să se cuibărească lângă el, în brațele sale. Necunoscutul acesta îi ocupa deja toate gândurile. Nu, nu-i va telefona! Va fi visul său. Va păstra foaia de hârtie cum se păstrează o comoară secretă, în adâncul ființei sale. De altfel, la ce bun să arunce acest bilet, pentru că numărul îi era deja întipărit în memorie?

În seara aceea, cina i se păruse interminabilă. Mama sa, foarte mondenă, nu înceta să comenteze micile evenimente ale zilei. Îndată ce masa se termină, Mona se refugie în camera ei; simțea nevoia să fie singură. În mod reflex, se opri în fața oglinzii care-i reflectă imaginea unei femei radioase și încă toată agitată de tulburarea pe care fascinantul necunoscut i-o trezise. Îi citise în privire o admirație pe care nu și-o putuse ascunde. Un amestec irezistibil și totuși înssăimântătoare de aroganță și de seducție.

Gânditoare, se întinse pe pat. Pentru prima dată în viață, avea de-a face cu un adevărat bărbat, atât de deosebit de cei pe care îi cunoscuse până atunci! Da, într-o zi o va lua în brațe. La această idee, se înfioră. Totul în atitudinea sa, dovedea că acest bărbat nu mai avea nimic de învățat de la viață. Dar de la dragoste?

Mona se ridică și se duse la fereastră pentru a privi prin perdelele de dantelă albă; grădina pe care un peisagist la modă i-o aranjase mamei sale. Dar, în loc de flori, vedea un chip subțire și bronzat. Oare de unde îi venea acea senzație că dacă voia să se apropie prea mult de acest bărbat, își asuma un pericol? Să fi fost tocmai din cauza experienței sale?

Brusc, avu o certitudine absolută, de netăgăduit: acel bărbat cunoștea viața și dragostea. Nu mai avea decât o singură nădejde: să învețe totul de la el.

Mona își duse mâna la față. Îi ardea. Niciodată vreun bărbat nu avusese un asemenea efect asupra sa! Oh! Desigur, unii o curtaseră și chiar o sărutaseră, dar fără să meargă mai departe. Nu le-ar fi permis ea. Niciodată nu simțise pentru ei un sentiment adevărat. Știuse întotdeauna că, atunci când va veni bărbatul vieții sale, îl va recunoaște; acum acel sentiment era acolo, atât de puternic încât o apăsa. Necunoscutul acela era cel pe care-l aștepta.

Se îndreptă spre telefon și formă numărul lui cu inima bătând să-i spargă pieptul! La a șasea sonerie, răspunse:

— Alo?

Vocea masculină era caldă și vibrantă. Ea își adună toate forțele pentru a răspunde:

— Alo!

Fu incapabilă să rostească o vorbă în plus.

— Știam că dumneata erai. Unde vrei să ne întâlnim?

— Nu știu. Nu pot. Părinții mei. Bâigui Mona.

El începu să râdă.

— În acest caz, hotărăsc eu. Sună-mă mâine seară. Dar înainte, un mic sfat: data viitoare când vei veni la sonde să fii mai discretă.

— Dar, n-am vrut.

Se întrerupse; la ce bun să-l asigure de nevinovăția sa? N-o va crede!

— Iartă-mă, sunt grăbit. Pe curând.

Mona închise. Toate acestea erau absurde, nebunești. Nu se mai recunoștea! Trebuia să-l uite cât mai repede pe acest străin, să nu se mai gândească niciodată la el.

Totuși, a doua zi seara, nu se putu împiedica să nu-l sune.

— Bună seara.

Tonul îi era aspru și atât de puțin încurajator, încât Mona bâigui cu o voce stinsă:

— Bună seara, mi-ai cerut să.

— Ascultă, acest mic joc a durat destul. Lasă-mă-n pace!

Era atât de brutal, încât ea nu putu decât să murmure:

— Ce vrei să spui?

— Mai mulți colegi ți-au observat manevra. Doi dintre ei și-au dat chiar osteneala să mă avertizeze că-mi voi pierde timpul cu fata patronului. Cel mai nostim este că sunt convinși că ești pură ca zăpada. Cu siguranța nu ți-au văzut ocheadele incendiare!

— Eu niciodată. N-am vrut. Doream doar să te cunosc.

— Evident! Doar că există un lucru pe care nu-l știi: eu nu caut necazuri!

— Eu și mai puțin! protestă ea. Ce este rău în a dori să te apropii de cineva? Am impresia că știi. Atâtea lucruri.

— Este adevărat, cunosc viața. Și nu este roz în fiecare zi.

— Și dragostea. Nu crezi în ea?

Întrebarea îi scăpase fără să vrea. Ce va gândi despre ea? își mușcă buzele, înspăimântată de propria reacție.

— Dragostea? Ce glumă!

— De ce această zeflemea? Găsești cuvântul chiar atât de îngrozitor? îl întrebă, cu lacrimi în ochi.

— Îngrozitor? Nu! mai curând ridicol. Lipsit de interes.

Râse sec, fără bucurie.

— Nu te înțeleg, murmură Mona, cu un nod în gât. Dragostea este. Atât de importantă.

La aceste cuvinte el izbucni într-un râs sincer.

— Nu pentru mine! Deci pentru dumneata! Ești incredibilă! Ce aștepți de la mine?

— Am putea ieși împreună, de exemplu să mergem să vedem un film.

— Crezi că am timp de pierdut? Ultima dată când am fost la cinema, aveam cincisprezece ani!

Pentru prima oară în viață, Mona se simți deznădăjduită.

— Ce vrei să fac?

— Uită-mă. Rămâi în lumea dumitale mică, lasă-mă în a mea și încetează să mă deranjezi.

Apoi, cu acest sfârșit delicat, închise.

Și Mona încercă într-adevăr să nu se mai gândească la el. Dar câmpul de foraj o atrăgea ca un magnet. Nu se putea stăpâni să nu se ducă acolo, unde – în mod discret, credea ea – îl privea.

Câteva săptămâni mai târziu, găsi o a doua foaie de hârtie mototolită, așezată în mașină. Pe ea era înscris același număr de telefon. Îl sună imediat.

— Bine, răspunse Ralph, în cele din urmă. Vom merge la cinema, dar promite-mi să nu mai vii la sonde... Nu țin să-mi pierd slujba!

Ea își ținu promisiunea. Deveniră prieteni. Timp de-o lună, se văzură de trei ori pe săptămână. De mai multe ori, o luă de mână. Mona era fericită să-i vorbească și să descopere sub aspectul exterior de asprime, un bărbat cu inima mare. În rest, făcea orice pentru a nu beneficia de șansa ce i se oferea deschis de a profita de ea.

Și apoi, într-o seară, după ce o condusese la mașina sa, când portiera fu închisă între ei, Ralph îi spuse prin geamul deschis.

— Ascultă, Mona, ești prea tânără! Situația asta nu mai poate dura. Nu numai pentru că-mi risc slujba, dar am și eu sentimente. Nu sunt de gheață.

— Oh! Ralph. Murmură ea. Spune-mi ce simți.

La aceste cuvinte, chipul i se crispă.

— Întoarce-te acasă. Uită-mă. Și așteaptă-l cuminte pe FătFrumos.

Îl privi urcând în vechiul său jeep și, gânditoare, îl văzu îndepărtându-se. Nu, nu va asculta. Hotărârea era luată: se va duce să-l întâlnească. Imediat.

Perfect conștientă de ceea ce făcea, Mona porni motorul și se gândi la personalitatea enigmatică și fascinantă a acestui bărbat. Nu, doar dorința nu explica totul. Un sentiment mai profund, chiar mai tulburător, o atrăgea spre el: îi plăcea forța sa și siguranța sa calmă, rămase intactă în ciuda vieții aspre pe care o dusese.

Își parcă mașina la capătul străzii și făcu restul drumului pe jos – calmă, fără nicio grabă, ca și când mergea în întâmpinarea destinului său.

Ralph, cu bustul gol, deschise ușa.

— Ce faci aici?

Mona intră și închise ușa în urma ei.

— Te rog, îl imploră, nu mă da afară! Am atâta nevoie de tine!

— Nu poți rămâne! îi replică dur.

Fără să-l asculte, Mona i se aruncă în brațe. Inăbusindu-și o înjurătură, el o strânse cu putere. Amețită, înnebunită de o bucurie pe care nu și-o imaginase niciodată, chiar în cele mai tulburătoare visuri, Mona ridică spre el o față radioasă și îi oferi buzele.

Cedând chemării sale, Ralph puse stăpânire pe gura ei, cu o aviditate sălbatică ce-i trăda intensitatea dorinței prea mult timp stăpânită. Apoi, respirând greu, o respinse încet.

— Pleacă. Pleacă înainte ca să fie prea târziu, murmură brusc.

— Nu, Ralph. Nu voi pleca. Mă dorești, așa cum te doresc și eu. O știu de la prima noastră întâlnire, de la prima noastră privire.

— Este imposibil, Mona. Ești încă o fetiță. O fetiță nevinovată.

— Nu, sunt femeie și te doresc.

Deveni provocatoare. Irezistibilă. Câștigase.

— Foarte bine. Dar te previn: nu va trebui să mi-o reproșezi mai târziu. Tu ești cea care a venit la mine. Să nu uiți niciodată.

— Niciodată, Ralph. Bâigui ea.

Complet amețită, se lăsă dusă în camera lui, ca într-un vis. În această clipă nimic nu mai conta, decât magia prezenței sale senzuale. În timp ce-o mângâia, o dezbrăcă tandru, cu o încetineală intenționată, admirând și alintând formele trupului înflăcărat. Când Mona descoperi, la rândul său, intensitatea dorinței bărbătești, îi bâigui numele și crezu că leșină. Dusă de un vârtej de emoții necunoscute, în care visul se contopea cu realitatea, Mona se oferi îmbrățișării cu un lung fior de plăcere nerăbdătoare. Cu infinită blândețe, se uniră în cele din urmă, pentru a prelungi încântarea preludiului amoros. Apoi, într-un elan frenetic, împărtăsiră o inexprimabilă pasiune și cunoscură plenitudinea dorinței potolite.

***

Singură în noapte, Mona izbucni în lacrimi. Ralph fusese prima și singura ei iubire. De ce oare nu reusea să și-l scoată din memorie, după șapte ani?

Cu un gest brusc, dădu la o parte cearsafurile sifonate și se duse să-și răcorească fața în baie. Se strădui să încerce să doarmă, dar nu reuși; amintirea lui Ralph Harper o obseda până la amețeală. În ciuda anilor, își amintea totul despre el. Nu uitase nimic din ziua nunții, din călătoria rapidă în Mexic unde avusese loc ceremonia și din mânia părinților ei, care se opuseseră căsătoriei.

În pofida neînțelegerii lor, Mona luptase cu înverșunare pentru a deveni soția lui Ralph, în ciuda tuturor. Când se instalară în căsuța mică, ea crezu că află fericirea perfectă.

Dar încântarea îi fusese de scurtă durată. Ralph fusese trimis la o altă sondă, destul de departe de casă și refuzase ca ea să-l însoțească. Se întorcea în fiecare weekend, frânt de oboseală. Mona se plictisea, în ciuda plimbărilor și ieșirilor cu mama sa. Ar fi vrut să fie mai mult cu soțul său, să se distreze cu el. Treptat, totul devenise motiv de discordie; mândru și independent, Ralph nu suporta ca socrii săi să-i ajute financiar. Nu voia să le datoreze nimic. Pe nesimțite, relațiile tinerei perechi se deteriorară.

Într-o seară, izbucni o ceartă în mod brutal: convinsă, în ciuda protestelor lui că Ralph iubește o altă femeie, Mona amenințase că-l părăsește. Dar, de furie, el fusese cel care plecase. Îl așteptase toată noaptea. Dimineață, văzând că nu s-a întors, își făcuse valizele și se hotărâse să se întoarcă la părinții săi. Aceștia se ocupară singuri de divorț, foarte fericiți să scape familia de un intrus care nu fusese niciodată acceptat.

Mona oftă; imposibil să doarmă. Se duse și se așeză la fereastră unde, visătoare, începu să se gândească la trecut.

În zadar încerca să-l uite de șapte ani. Șapte ani deja. Împotriva voinței părinților, se înscrisese la universitate și-și obținuse diploma de geolog. Acum călătorea pentru a-și pune în practică cele învățate și a face cercetări petroliere. Această meserie o fascina. Devenise toată viața sa. La terminarea studiilor, ținându-se cont de rezultatele excelente și de experiența sa în domeniul cercetării petroliere, se văzu propusă pentru mai multe posturi interesante, dar alese să lucreze pentru World Wide Company, o societate multinațională, deoarece și Ralph era angajatul său. Din ceea ce citise în revistele de specialitate, făcea prospecțiune în Indonezia.

În timpul anilor de studii, amintirea lui o obsedase pe Mona și, mai mult încă, după despărțirea de părinții săi și în perioada grea care urmașe acesteia. În fiecare bărbat pe care-l întâlnea, îl vedea pe Ralph. Nicio mângâiere, niciun sărut, nu puteau șterge amprenta magică lăsată de ale sale.

Frântă de oboseală, Mona se întoarse să se culce; știa de ce Ralph era atât de prezent în acea seară. Mâine, la World Wide, va fi desemnat cel, sau cea, care va pleca în Indonezia, pentru a înlocui un membru al echipei. Ea își depuse candidatura cu speranța de a fi aleasă și de a putea în sfârșit să pună cruce trecutului. Pentru că Ralph lucra acolo, era sigură că-l va întâlni pe cel ce-i fusese soț – convinsă că dragostea sa nu va supraviețui acestei confruntări cu realitatea. Da, era singurul mijloc de a-și putea reface în sfârșit viața și de a alunga nălucile care nu încetau s-o chinuie. Doar cu acest preț va vedea alte începuturi.