Din Egipt. Descoperirea originilor crestinismului

PROLOG

Într-una din zilele anului 391 d.Hr., Teofil (Thephilus), episcopul numit de către romani, a plecat de la reședința sa din cartierul regal Brucheion din Alexandria, aflat în fruntea unei mulțimi gălăgioase, și se îndrepta spre Serapeumul din inima cartierului egiptean Rhakotis. Serapeumul, care fusese centrul venerației egiptenilor vreme de mai multe secole, era format din încăperi înalte susținute de coloane, fiind ornamentat cu statui care păreau vii, precum și cu un mare număr de opere de artă, adăpostind totodată și biblioteca lui Alexandru cel Mare. Oamenii agitați invadau străzile de-a lungul drumului canopic, cotind spre o stradă îngustă care ducea spre zona templului lui Serapis, întâlnind acolo alte grupuri de oameni, înainte de a urca marile scări de marmură conduși de episcopul Teofil. Oamenii au năvălit pe platforma de piatră din fața templului, apoi în interiorul acestuia, unde au avut loc evenimentele tragediei.

În starea de agitație, mulțimea de oameni nu a ținut deloc cont de ornamentele din argint, de bijuteriile prețioase, statuile neprețuite de bronz și marmură, tapiseriile și picturile murale rare, de stâlpii sculptați și pictați, nici chiar de obiectele de granit și marmură, de abanos sau lemn aromat, și nici de fildeșul sau mobila exotică – toate fiind sparte în strigăte de bucurie. Dar asta nu era tot. Acești oameni gălăgioși, plini de plăcere demonică, au pornit-o apoi spre bibliotecă, unde sute de mii de papirusuri și pergamente, înscrise cu înțelepciune și cunoștințe vechi, au fost luate de pe rafturi, rupte în bucăți și aruncate în foc.

Câțiva ani mai târziu, ultimul dintre savanții alexandrini a fost sfâșiat în bucăți de un grup de călugări creștini. Într-o zi de post din luna martie a anului 415 d.Hr., aceștia au oprit trăsura Hypatiei, cea care l-a urmat pe tatăl său ca profesor de filosofie în Alexandria, au dezbrăcat-o, au târât-o într-o biserică aflată în apropiere, au ucis-o, au tăiat bucăți de carne de pe trupul său cu bucăți ascuțite de scoici și au ars pe stradă ce a mai rămas din ea. Verdictul împotriva Hypatiei, care preda filosofia lui Platon, a fost erezia.

Ca rezultat al uciderii învățaților din Alexandria, precum și al distrugerii bibliotecii, care conținea texte în greacă cu privire la toate aspectele înțelepciunii și cunoștințelor vechi, adevăratele origini egiptene ale creștinismului și ale civilizației vestice au fost șterse vreme de 16 secole. Scopul acestei cărți este redescoperirea acestor origini, cu ajutorai dovezilor istorice și arheologice.

Vom arăta cum poveștile Vechiului și Noului Testament se bazează pe modelele unor fapte istorice ale Egiptului antic. Nu numai atât, vom înfățișa și doctrinele esențiale ale iudaismului și ale creștinismului care vin de fapt din Egipt. Vom merge chiar mai departe, într-o zonă care va fi greu de acceptat de către cititorii obișnuiți, dar care va deveni cu atât mai convingătoare cu cât vor fi prezentate dovezi concludente. Toate personajele centrale ale Vechiului și Noului Testament erau figuri istorice egiptene reale, care au trăit în perioade diferite de cele pe care le știam până acum.

Cercetătorii vestici, fie ei creștini, evrei sau atei, tind să ignore părerile egiptene atunci când interpretează faptele istoriei antice. Chiar și Manethon, marele învățat egiptean responsabil de aranjarea bibliotecii din Alexandria, a fost considerat „necalificat” când a scris grecilor despre chestiuni științifice. Comentând un fragment scris de Manethon în (Compendiu al doctrinelor fizice), W. G. Waddell scria:

Faptul că un preot egiptean căuta să instruiască lumea vorbitoare de limbă greacă despre istoria Egiptului și despre credințele religioase egiptene… nu este deloc surprinzător, dar pare destul de ciudat faptul că Manethon a simțit chemarea ca, în secolul al III-lea î.Hr., să scrieCompendiu al doctrinelor fizice, cu scopul aparent de a-i familiariza pe greci cu știința egipteană.

Manethon,Londra, 1940, p. XXVII

În plus, documentele islamice sunt ignorate complet, nefiind considerate „urmașe” ale tradițiilor antice atunci când se argumentează originea istoriilor biblice. Acest lucru nu poate fi justificat, mai ales că poveștile din Coran proveneau din aceeași sursă cu cărțile Bibliei.

Mai mult, descrierile din Coran sunt în concordanță cu cele din Biblie în majoritatea cazurilor, ceea ce face mult mai importantă examinarea motivelor divergențelor.

A venit vremea ca glasul Egiptului să fie auzit din nou. Datorită cercetării mele islamice, am încredere că sunt pe bună dreptate calificat să ofer o imagine echilibrată, care nu exclude nicio sursă de la verificare.

Până la distrugerea bibliotecii în anul 391 d.Hr., Alexandria a rămas cel mai important centru cultural al lumii antice, precum și punctul central al influenței reciproce exercitate de creștinism și elenism, în ciuda celor patru secole de supremație romană. Fondat de Alexandru cel Mare în anul 331 î.Hr., acesta a fost primul oraș cosmopolit din istorie, unde macedonenii și grecii trăiau împreună cu egiptenii și evreii, și unde învățați din lumea largă veneau să facă cercetări. Aceștia veneau din Italia și Grecia, din Anatolia și din Levant, din Africa de Nord, Arabia și chiar din Persia și India. Nu împărțeau doar un habitat comun în Alexandria, dar toți îmbrățișau aceeași dorință de cunoaștere și același interes pentru filosofia și înțelepciunea antică, reprezentată în învățămintele lui Hermes Trismegistus[1] și în venerarea lui Serapis. Orașul era, de asemenea, și centrul iudaismului elenistic.

Tot în Alexandria, Filon Evreul, primul filosof evreu, și-a scris cele 38 de cărți în primul secol d.Hr. Orașul avea, în plus, singura bibliotecă ce conținea aproape toate cărțile civilizațiilor antice, inclusiv textele grecești ale Vechiului Testament.

Astfel, nu este deloc surprinzător faptul că Alexandria a devenit în timp atât de scurt cel mai important centru intelectual al creștinismului.

Colecția bogată a cunoștințelor antice scrise aflate în Serapeum[2] s-au dovedit a fi irezistibile pentru Diodorus Siculus, un învățat sicilian, când a început, în secolul I î.Hr, în vremea lui Iuliu Cezar, să se documenteze pentru ambițioasa operă Bibliotheca Historica. Diodorus, care era un entuziast al învățăturilor lui Hermes Trismegistus (care au supraviețuit și acum în învățăturile sufismului islamic, în Cabala evreilor și în francmasonerie), era convins de importanța Egiptului ca sursă de cunoaștere. Acesta considera că zeii greci și romani s-au născut acolo, că viața își avea acolo originile și că tot acolo au fost făcute primele observații asupra stelelor. Ultimul învățat celebru asociat cu Serapeumul înainte de distrugerea sa a fost Theon, un matematician celebru a cărui ediție a Elementelor lui Euclid ne-a parvenit fragmentar și a cărui fiică Hypatia a avut parte de o moarte tragică, dusă la îndeplinire de nepotul lui Teofil, episcopul Chirii.

Până la finele sec. Al IV-lea d.Hr., atunci când a fost distrusă biblioteca din Alexandria, Egiptul era privit ca un pământ sfânt, sursă de cunoaștere și înțelepciune unde zeii s-au făcut cunoscuți pentru prima oară. Astfel, pelerini din lumea largă, precum și împărați romani, veneau la templele lui Isis și Serapis, precum și la Muntele Sinai.

Această situație a luat sfârșit în ultimii ani de domnie ai împăratului Theodosius I, care era zelos în reprimarea atât a păgânismului – credința în mai mulți zei precreștini – și a ereziilor – orice opinie contrară doctrinei creștine oficiale. Împărat roman între 379 și 395 d.Hr., a promovat Crezul Conciliului de la Niceea, ca normă universală a ortodoxiei creștine, și a prezidat cel de-al doilea conciliu general de la Constantinopol din anul 382 d.Hr., pentru a clarifica această formulă.

„Este dorința și plăcerea noastră ca niciunul dintre supușii noștri, fie ei magistrați sau simpli cetățeni, oricât de ridicată sau umilă ar fi poziția sau condiția lor, să nu venereze un idol fără viață în niciun oraș sau loc…” a declarat Theodosius în ultimul său decret. Mulțimi fanatice ale Bisericii au bătut drumurile, dărâmând și jefuind templele. Mormintele vechi au fost profanate, statuile răsturnate și sparte. În Alexandria, episcopul Teofil (Theophilus) a fost la fel de ambițios ca împăratul Theodosius I, care l-a numit. Una dintre acțiunile sale pline de zel au dus la distrugerea și arderea a mai bine de o jumătate de milion de cărți aflate în biblioteca din Alexandria, descrisă mai sus.

Teofil din Alexandria (385-412) a fost unul dintre conducătorii religioși care reprezentau guvernul imperial, fiind trimis de Roma pentru a impune ortodoxia oficială în Biserica din Alexandria. Acesta a condus o campanie împotriva păgânilor și a ereziei în Egipt, care a inclus și distrugerea Serapeumului (templul lui Serapis – inițial un vechi zeu egiptean al lumii subterane, ulterior reintrodus ca zeitate oficială a Alexandriei și Egiptului de către Ptolemeu I (305-284 î.Hr.), loc în care a fost plasată și biblioteca alexandrină. Serapeumul, care era în același timp și centrul venerării trinității egiptene formate din Osiris, Isis și Horus, a devenit un punct important al sectelor gnostice creștine – acei creștini care căutau să acumuleze cunoștințe spirituale prin intermediul misterelor și prin încercările de autocunoaștere, interpretând scripturile în mod alegoric.

Primul împărat creștin, Constantin I (324-337 d.Hr.), a impus creștinismul ca religie acceptată în imperiu. Acesta a acordat Bisericii și putere politică. Episcopii erau cunoscuți ca și consilieri ai statului, dar aveau și anumite drepturi juridice: soluțiile lor în procesele civile au fost întărite legal. Episcopii își foloseau puterea nou dobândită în scopul răspândirii cuvântului Domnului și al eliminării dușmanilor acestuia, care în acest caz nu erau numai păgâni, ci și eretici – Roma îi considera pe creștinii egipteni eretici. Conform acestei tradiții, Biserica din Alexandria a fost fondată nu de Sf. Petru, și nici de Sf. Pavel, ci de Sf. Marcu Evanghelistul, chiar înainte de ceea ce este considerat a fi Consiliul Apostolic de la Ierusalim din anul 50 d.Hr. (menționat în Faptele Sfinților Apostoli 15:28). Prima școală teologică din lume a fost constituită tot în Alexandria înainte de sfârșitul secolului al II-lea d.Hr., devenind un centru de influență al învățământului creștin. Printre conducătorii săi s-au aflat și faimosul Clement al Alexandriei și Origene. Monahismul creștin ca instituție a fost inițiat în Egipt de către Sf. Antonie Coptul (cca 251-356 d.Hr.), care a fugit în singurătatea deșertului, lăsând în urmă satul său Coma, aflat nu departe de Tell al-Amarna, în Egiptul Mijlociu. Și alții i-au urmat exemplul, luând naștere o colonie de călugări în jurul peșterii sale din munți.

Cu toate că Alexandria a adus o importantă contribuție la dezvoltarea primei teologii sistematice creștine, teologii alexandrini au fost puternic influențați de filosofia neoplatonică[3]. Exegeza biblică de la Alexandria era alegorică și mistică, urmând aceeași metodă ca și cea a lui Filon Evreul, care a încercat să armonizeze filosofia cu Biblia. Interesul lor esențial era concentrat pe misterul revelației divine descris în detaliile literare și istorice ale Vechiului Testament. Era așadar o încercare de descoperire a lui Hristos în revelațiile vechi. Autorii alexandrini căutau în Vechiul Testament simboluri ale celui Nou. Pentru primii creștini egipteni, acceptarea unui singur zeu (Dumnezeu) a fost un proces evoluționar în care vechiul sistem a fost asimilat de cel nou, vechile zeități devenind ființe angelice și mediatori între oameni și Domnul nevăzut (despre acestea vom vorbi mai târziu în detaliu). Pentru ei, idolii nu reprezentau zeitățile în sine, fiind mai degrabă forma fizică în care ființele spirituale „locuiau” în timpul rugăciunilor. Învățătorii gnostici și-au găsit adepții în Alexandria, și mare parte din istoria ecleziastică a orașului este marcată de ereziile care au apărut aici.

Serapeumul, fondat de Ptolemei (regi macedoneni care au domnit în Egipt după moartea lui Alexandru cel Mare) a devenit mai târziu și centrul comunităților gnostice, atât hermeneutice (cei care aderau la învățăturile lui Hermes Trismegistus), cât și creștine. Unele secte gnostice creștine s-au format în cadrul cultului lui Serapis, care nu făceau distincție între Hristos și Serapis – acest fapt va fi explicat, de asemenea, în această carte. Biblioteca din Serapeum a devenit treptat un centru important pentru cercetători și intelectuali, veniți din întregul Imperiu Roman, ale căror păreri erau în contradicție cu învățăturile Bisericii. Din acest motiv a fost considerat eretic, trebuind distrus.

O dată cu distrugerea Serapeumului, nu s-au pierdut doar cunoștințele egiptene; au dispărut și cele mesopotamiene, siriene, palestiniene, evreiești și grecești. Toate realizările științifice ale vechilor civilizații, privite ca erezii de episcopul Teofil, au dispărut într-o singură zi – cărți de astronomie, anatomie, medicină, geometrie, geografie, istorie, filosofie, teologie și literatură, precum și copii ale evangheliilor gnostice ale lui Hristos. Rezultatul a fost începutul epocii întunecate, care a durat mai bine de zece secole după aceea. Toate ramurile științelor, precum și scrierile eretice care nu aderau la învățăturile Bisericii Oficiale au fost interzise de stat. Astfel, cărțile canonice ale Scripturii au rămas principala sursă a cunoștințelor Occidentului până la Renașterea din secolul al XV-lea.

În vreme ce descoperirea unor copii ale vechilor manuscrise interzise, în special aparținând filosofilor hermeneutici și neoplatonici, au produs epoca renașterii civilizației occidentale din secolul al XV-lea în artă, știință și tehnologie, istoria a fost nevoită să-i aștepte pe arheologii moderni ca să scoată la iveală papirusuri și alte artefacte, pentru a ne recăpăta amintirile. În cartea sa Archives In The Ancient Worlds (Arhivele lumii antice), Ernst Posner, istoric american, a spus despre realizările arheologilor din această perioadă că sunt „monumentale – comparabile într-un fel cu descoperirea Americii… o nouă dimensiune de aproape două milenii a fost adăugată istoriei omenirii, așa cum era ea cunoscută în 1850… Acum putem observa cu profund respect realizările culturale ale țărilor din jurul Estului mediteranean și putem evalua relațiile lor cu culturile Greciei și Romei, precum și posibila influență asupra acestora.”

Voi demonstra cum Egiptul apare ca loc al nașterii profesorilor noștri spirituali – de la Imhotep, cel care a construit prima piramidă în secolul al XXVII-lea î.Hr., la Moise și Akhenaton, care au recunoscut existența unui singur zeu (Dumnezeu), la adepții lui Osiris (zeul egiptean al lumii subterane și judecătorul morților), Hermes Trismegistus și Iisus Hristos, care căutau salvarea spirituală și viața eternă. Mulțumită arheologilor moderni, o nouă eră apare acum la orizont, cu Egiptul restabilit la locul său inițial.

Pare a fi îndeplinirea unei vechi profeții, conform căreia asupra Egiptului se vor abate nenorociri, dar care promitea și restabilirea ordinii, într-un final. Această profeție se găsește în textele hermetice ale lui Asclepius, descoperite în biblioteca de la Nag Hammadi (detalii în Apendicele 1 de la finalul acestei cărți). Acesta este un dialog între Hermes Trismegistus și un inițiat, Asclepius. Într-o secțiune apocaliptică cu paralele semnificative între egipteni și greci, vorbitorul prevede căderea și apoi ridicarea din nou a Egiptului:

…ești ignorant, O Asclepius, nu știi că Egiptul este imaginea raiului? Mai mult, este adăpostul raiului și al forțelor care se află în rai. Dacă se cuvine să spunem adevărul, pământul nostru este templul lumii. Și se cuvine să știi că va veni o vreme când egiptenilor li se va părea că au servit divinitatea degeaba, că întreaga lor activitate religioasă va fi disprețuită. Pentru că toată divinitatea va părăsi Egiptul și va fugi în rai. Iar Egiptul va fi văduvit; va fi abandonat de zei. Iar străinii vor veni în Egipt și îl vor conduce… și în acea zi, cea mai pioasă dintre țări va deveni cea mai nepioasă. Nu va mai fi plină de temple, ci va fi plină de morminte. Egiptul, iubitor al lui Dumnezeu și locul de adăpost al zeilor, școala religiei va deveni un exemplu al nepioșeniei…

Apoi, Egiptul va reveni la statutul inițial. Și stăpânii pământului… se vor stabili într-un oraș aflat într-un colț al Egiptului care va fi construit spre apusul soarelui.

Isaia, profetul Vechiului Testament din secolul al VI-lea î.Hr., confirmă profeția și prezice apariția unui salvator în Egipt:

Prorocie pentru Egipt. Iată Domnul vine pe nor ușor și ajunge în Egipt. Idolii Egiptului tremură înaintea feței Lui și inima egiptenilor se topește în ei. Voi întărâta pe egipteni unii împotriva altora și se vor război frate cu frate și prieten cu prieten… iar Egiptul își va pierde mintea… În ziua aceea, va fi un jertfelnic în mijlocul pământului Egiptului și un stâlp de pomenire la hotarul lui, pentru Domnul. Acesta va fi un semn și o mărturie pentru Domnul Savaot în pământul Egiptului… și atunci El le va trimite un mântuitor și un răzbunător care-i va mântui.

Isaia 19:1-3; 19-20

Evanghelia lui Matei, în scrierile sale despre nașterea lui Hristos, a confirmat faptul că mântuitorul prezis de Isaia va apărea în Egipt ca fiind același personaj cu Iisus. Matei a introdus fuga Familiei Sfinte în Egipt, folosind cuvintele profetului Osea (11:1), anunțând împlinirea profeției lui Isaia: ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: «. Din Egipt am chemat pe Fiul Meu.»” (Matei, 2:15)

Helmut Koester, profesor de istorie a creștinismului vechi de la Universitatea Harvard, cel care a tradus în limba engleză Evanghelia lui Toma de la Nag Hammadi (care include multe informații necunoscute despre Hristos), vorbea despre nevoia unei „reevaluări extensive și minuțioase a istoriei vechi a creștinismului”. Acesta a continuat, spunând: „Sarcina nu se limitează la citirea surselor cunoscute, ci și la o cercetare atentă a noilor texte, pentru redefinirea locului lor potrivit în cadrul imaginii istoriei vechi a creștinismului. Mai degrabă imaginea convențională este cea supusă îndoielii.” Acestea sunt subiectele pe care le voi aborda în această carte.

Introducere

Până în secolul al XVIII-lea – epoca luminilor, care căuta să aplice gândirea critică și rațională în locul presupunerilor și superstițiilor – principala sursă de informații a Occidentului erau Vechiul și Noul Testament. Cartea Facerii, prima din Vechiul Testament, ne spune cum Dumnezeu a creat universul în șase zile și cum s-a odihnit în cea de-a șaptea. În centrul acestui univers se afla pământul. Acesta a fost perceput vreme de mai multe secole ca fiind o entitate plată în jurul căreia se mișcau soarele, luna, stelele și alte planete. În același timp în care a creat Universul, se spune că Dumnezeu a creat și primele două ființe umane, Adam și Eva. Pentru că teologia era principala sursă prin intermediul căreia putea fi înțeleasă lumea, cercetătorii aveau atâta încredere în Cartea Facerii încât au oferit și un moment precis, o dată precisă a apariției lui Adam – ora 9, în 26 octombrie 4004 î.Hr.

Știința modernă a lansat ideea clară că elementele variate ale acestei povești nu trebuie luate în serios. Pământul este sferic și nu plat; acesta a existat – conform oamenilor de știință – vreme de miliarde de ani, iar primul om modern de pe această planetă a apărut în urmă cu mai bine de 200.000 de ani.

Abordarea critică a cercetătorilor biblici, în special în Germania (sălașul primilor cercetători biblici), în vremea iluminismului se concentra în special asupra cronologiei Vechiului Testament. Până atunci, acesta a fost considerat a fi cuvântul inspirat al Domnului, oferit lui Moise pe Muntele Sinai în secolul al XIV-lea î.Hr. Cu toate acestea, studiul cu privire la modalitatea în care a apărut Vechiul Testament ne aduce la cunoștință faptul că în forma în care se află acum a fost scris la Babilon cândva între secolele VI și II î.Hr. Până atunci, cel puțin 800 de ani lipsesc de la moartea lui Moise și exodul israeliților din Egipt. În perioada secolelor următoare, poveștile biblice s-au transmis oral din generație în generație, cu rectificări și interpretări inevitabile în cazul textelor care se transmit din gură în gură. Se pare astfel că multe din relatările Vechiului Testament nu sunt tocmai exacte. Această suspiciune a fost confirmată în cele două secole următoare prin intermediul explorărilor, al descoperirilor arheologice și printr-o înțelegere mai profundă a istoriei. A devenit foarte clar că, spre exemplu, relatarea din Cartea lui Iosua cu privire la cucerirea Pământului Făgăduinței în secolul al XV-lea î.Hr. Prin intermediul unei campanii militare rapide este o invenție, după cum voi demonstra.

Începutul convențional abordat de oricine care caută identitatea lui Iisus îl constituie cele patru evanghelii canonice ale lui Matei, Marcu, Luca și Ioan. Totuși, aceste evanghelii nu trebuie privite nici ca biografii, și nici ca istorii în sensul modern al cuvintelor, ci mai degrabă ca niște lucrări teologice al căror scop primar este proclamarea credinței în Iisus ca Fiu al Domnului, Stăpân și Mesia, răstignit și înviat din morți, și care se va reîntoarce triumfător cândva în viitor, pentru a judeca lumea.

În secolul al II-lea d.Hr., părinții romani ai vechii Biserici, combătând ceea ce considerau a fi erezie, au început să plaseze această teologie într-un fundal istoric, oferind locații și date pentru viața lui Iisus. Aceste doctrine au fost întărite de autorități din secolul al IV-lea, când Roma a trecut la creștinism, care s-a răspândit apoi în întreaga lume. În momentul în care Roma, centrul civilizației, a adoptat creștinismul, cărțile vechi au fost arse pentru a se șterge amintirea trecutului, iar istoria a fost rescrisă cu scopul de a „confirma” noile interpretări ale evenimentelor trecute.

Descoperirea a două seturi de documente vechi în anii imediat următori celui de-al doilea război mondial au servit la întărirea credinței că Iisus a trăit, suferit și murit cu multe secole înainte de începutul acceptat al erei creștine. Documentele cele mai cunoscute sunt Manuscrisele de la Marea Moartă, descoperite în peșterile de la Khirbet Qumran începând cu anul 1947. Aceste manuscrise evreiești și aramaice au stârnit o mare încântare, pentru că erau datate din anul 200 î.Hr. Până în 50 d.Hr., acoperind astfel anii de dinaintea vieții lui Iisus în Palestina, conform relatărilor ortodoxe. Numele Qumran al locului în care locuiau esenienii (cei care au redactat Manuscrisele – n. Ed. Rom.) poate indica o origine veche egipteano-israelită a acestei comunități, cuvântul fiind cunoscut și ca Imran, legat direct atât de dinastia de la Amarna, cât și de Imran, tatăl lui Moise și Miriam. După părerea mea, acest nume al locației eseniene indică faptul că unii dintre descendenții lui Akhenaton și Moise se aflau printre primii lideri ai acestei comunități. Pot să-i identific pe esenieni ca membri ai unei mișcări din care au ieșit profeți ca Isaia și Ieremia, până la exilul babilonian. După revenirea din exil, preoții din templul de la Ierusalim nu au mai permis nicio profeție. Faptul că această comunitate eseniană s-a stabilit la Qumran în timpul secolului al II-lea î.Hr. Nu înseamnă că aceasta a fost data în care aceștia au prins viață. (Dovezile în sprijinul acestui fapt, revelator pentru mulți dintre cititori, vor fi explicate în capitolele care urmează.)

Cu toate acestea, cei care au scris aceste manuscrise nu fac referire la viața și misiunea lui Iisus în Galileea și Iudeea. În schimb, aceștia îl identifică pe Salvator cu Profesorul Virtuții, ucis de un Preot Rău, așteptând acum revenirea sa ca să li se alăture în Banchetul mesianic anual, asemănător în multe privințe cu Cina cea de Taină creștină. Deși a trecut o jumătate de secol de când primele suluri au fost scoase la lumină, nu este foarte clar dacă a fost publicat conținutul întreg al acestora. Acest fapt a atras după sine suspiciunea existenței unei cenzuri ecleziastice, pentru că acestea contraziceau relatările despre viața lui Iisus din evangheliile canonice.

Manuscrisele au distras atenția de la o altă colecție importantă de documente antice descoperite la Nag Hammadi, în Egiptul de Sus, doi ani mai târziu. Acestea s-au dovedit a fi o parte din biblioteca gnosticilor (o sectă condamnată și persecutată în primii ani de Biserica Creștină) și care includea evanghelii necunoscute anterior, precum și scrieri creștine despre Iisus. În mod remarcabil, în acestea nu găsim nicio mențiune despre locurile și personajele familiare poveștilor din evanghelie – Betleem, Nazaret, Ierusalim, regele Irod și Ioan Botezătorul, spre exemplu.

Dacă implicația acestor două descoperiri este faptul că Iisus nu a trăit în perioada menționată de evangheliile canonice, atunci când a trăit? Voi demonstra cum chiar Vechiul Testament oferă dovezi că Iisus a trăit cu câteva secole mai devreme. El este identificat cu Iosua, cel care l-a urmat pe Moise ca și conducător al israeliților. Aceasta era, într-adevăr, o parte a învățăturilor părinților vechii Biserici Creștine. S-a făcut o încercare în explicarea acestei identificări prin lansarea ideii că Iosua nu trebuie privit ca un Hristos preexistent. Totuși, relatările Sf. Pavel despre evenimentele de pe drumul Damascului indică faptul că persoana care i-a urmat lui Moise ca și conducător al israeliților a fost realul Iisus, iar cei care au crezut mai târziu au avut întâlniri spirituale cu spiritualul Hristos, așa cum spune Pavel despre întâlnirea lui: „… îndată nu am primit sfat de la trup și de la sânge.” (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel 1:16)

Scopul acestei cărți este încercarea de a stabili – printr-o abordare obiectivă, bazată pe date verificabile – cursul evenimentelor istorice care se află în spatele poveștilor pe care le citim în Vechiul și Noul Testament și de a ajunge la concluzii cu privire la modul în care s-a modelat înțelegerea noastră în ziua de azi. Aceasta nu este o lucrare teologică: scopul său este de a oferi povești biblice cu o mai mare autenticitate istorică față de cea de care s-au bucurat până acum.

Partea I

Poporul ales

După aceea a zis iarăși Dumnezeu către Avraam: «Pe Sarai, femeia ta, să nu o mai numești Sarai, ci Sarra să-i fie numele. Și o voi binecuvânta și-ți voi da din ea un fiu;… și ea va fi mamă de popoare și regi peste popoare se vor ridica dintr-însa».

Facerea 17:15, 16

Capitolul unu

Avraam, Sarra și Faraon

Cu mai bine de 50 de secole în urmă, pe la începuturile istoriei, egiptenii credeau că ființele umane erau formate din elemente spirituale și fizice. Ei priveau moartea ca pe o plecare din corp a elementului spiritual, dar mai credeau că, datorită faptului că elementul fizic putea fi ținut în siguranță și protejat, spiritul va reveni în trup la un moment dat din viitor și că, atunci, decedatul va începe o a doua viață. Datorită acestui fapt, aceștia se preocupau de păstrarea trupului prin mumificare, construind pentru acesta morminte în care să-l adăpostească. Aceștia credeau și în divinitatea regilor. Un faraon egiptean era privit ca personificarea zeului Horus, tatăl său fiind Ra, zeul-soare. Egiptenii au fost prima națiune care au construit temple pentru numeroșii lor zei și au pus bazele unei preoții organizate, care practica rituri zilnice și supraveghea festivalurile anuale.

Marile piramide stau ca dovadă, după 47 de secole, a puterii divine a regilor, fiind un simbol al încercărilor omenirii de a atinge cosmosul universal. Astronomia era o ramură importantă a științei egiptene încă de la începuturile istoriei și nu se mai poate nega faptul că Marea Piramidă a fost construită într-un mod care să ajute la observarea stelelor și care să permită o citire a mișcărilor acestora. Vechii egipteni credeau că mișcările și pozițiile stelelor la un moment dat au efecte asupra comportamentelor oamenilor și asupra destinului acestora.

Poporul evreu și-a făcut prima apariție în istorie în secolul al XV-lea î.Hr., în vremea lui Avraam, cel care a fost privit de evrei și creștini ca fiind fondatorul celor 12 triburi ale Israelului. În cadrul acestui capitol voi argumenta faptul că patriarhatul lui Avraam are o importanță simbolică pentru israeliți, pentru descendenții lor și, desigur, pentru creștini.

Avram și soția sa Sarai (ca să le dăm numele de origine) și-au început – conform Bibliei – călătoria în istorie la Ur (modernul Tell Muqayyar) din

sudul Mesopotamiei, un oraș important la 300 km sud-est de modernul Bagdad, capitala Irakului. Grupul, condus de Terah, tatăl lui Avram, îl includea și pe Lot, nepotul lui Terah și al lui Avram. Cartea Facerii nu oferă nicio explicație cu privire la motivele care l-au determinat pe Terah să plece împreună cu familia sa spre marele drum comercial care se întindea de-a lungul Eufratului la nord-vest de Babilon, trecând la vest prin Canaan, ca să se unească cu porturile din estul mediteranean. Nu se oferă de altfel – așa cum se obișnuiește în Biblie – nicio dată la care ar fi început această călătorie. Datorită descendenților lui Avram și Sarai – Iosif și Moise – aceștia pot fi identificați ca trăind în secolul al XIV-lea î.Hr., fiind o presupunere rezonabilă ideea că Terah și familia sa au plecat din Ur la sfârșitul secolului al XVI-lea sau probabil în primii ani ai secolului al XV-lea.

De la Ur până în Canaan sunt mai bine de 1.000 de km; Canaanul în vremea respectivă ocupa în general aceeași zonă în care se află acum modernul Israel și Gaza. Familia a făcut călătoria în două etape, stabilindu-se pe o perioadă nedeterminată la Haran, în valea Eufratului, unde Terah a trecut în neființă. Ni se oferă acum primul indiciu despre relația specială pe care o avea familia lui Avram cu Dumnezeu. Se spune că Domnul i-a vorbit lui Avram astfel: „Ieși din pământul tău… și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu… Și Eu voi ridica din tine un popor mare…” (Facerea 12:1-2).

Ca răspuns la această promisiune, aceștia și-au continuat călătoria spre Canaan, vechiul pământ al Palestinei, o țară în care apariția străinilor era un lucru obișnuit. Comercianții foloseau partea de coastă pentru călătoriile lor comerciale la sud și la nord de Arabia și Egipt. Oferea, de asemenea, și pasaj de trecere pentru armate în timpul rivalităților imperialiste dintre Egipt, pe de o parte, și statele mesopotamiene Mitanni, Asiria și Babilon, pe de alta. În plus, în perioadele secetoase, zona suferea de invazii dese ale triburilor din învecinatul deșert al Arabiei, fapt atestat de Scrisorile de la Amarna[4].

Celor care încercau să trăiască de pe urma cultivării pământului, dealurile Canaanului le ofereau o provocare intimidantă. Clima era ostilă. În timpul verii, țara era arsă de soare și de căldură, precum și de vânturile venite din deșert. Ploile de la sfârșitul toamnei care făceau posibilă săparea pământului ars erau urmate de ierni umede și deseori foarte friguroase. Apoi, căldura soarelui creștea în intensitate și ploile mai slabe din martie și aprilie aduceau pășuni proaspete pentru oi, capre și vite, înainte de intrarea într-un nou sezon uscat.

Cerealele puteau fi culese doar de pe câmpiile de pe coastă și din văi, iar produsele agricole care se puteau obține de pe dealurile stâncoase deloc ospitaliere – erau măslinele și vinul. Vremurile de foamete erau obișnuite[5] – și într-o astfel de perioadă se pare că Avram și Sarai au pornit din nou de la Haran, spre sud, într-o călătorie care avea să facă primele legături între triburile semite și casa regală din Egipt, asigurând familiei lui Avram un loc în istoria universală.

În comparație cu Canaanul, Egiptul era o țară bogată și avansată. În vreme ce o mare parte a acesteia era ocupată de deșert, pământul de pe ambele maluri ale Nilului (udat printr-un sistem complex de canale de irigație și stăvilare), precum și pământul din delta fluviului (inundat în fiecare an din cauza ploilor abundente și a zăpezilor topite de pe înălțimile Etiopiei) era foarte fertil. Inundațiile, atribuite lacrimilor zeiței Isis, erau o trăsătură importantă a vieții egiptenilor. Festivalurile religioase erau ținute în onoarea zeiței și, chiar și în ziua de azi, când Nilul începe să inunde, data de 17 iunie este cunoscută ca „noaptea căderii”.

Cele mai importante recolte egiptene includeau grâul (pentru pâine), orzul (pentru bere), legumele, fructele (strugurii pentru vin) și inul (pentru ulei și fire pentru țesături). Pământul era atât de bogat încât existau chiar și două recolte în același an. Egiptenii creșteau și porci, capre, oi, rațe și gâște, suplimentându-și meniul cu peștele din Nil, cu păsările sălbatice din mlaștini și cu vânatul din deșert. Cu toate că Biblia spune că Avram și Sarai au pornit spre Egipt într-o perioadă de foamete, se pare că au existat și alte motive ale plecării lor, cum ar fi, probabil, comerțul. Cu siguranță, ei nu au stat în Delta Estică a Nilului – așa cum ar fi fost de așteptat dacă erau numai în căutarea mâncării – ci s-au îndreptat spre locul în care se afla curtea lui Faraon (care cred eu că era Tuthmosis al III-lea, așa cum voi demonstra mai târziu).

În acea perioadă, curtea regală se putea afla în cel puțin trei locuri: Memfis, Heliopolis sau Teba. Memfisul, aflat la 12 mile sud de modernul Cairo, era un centru comercial important, binecuvântat cu Marele Templu al lui Ptah, patronul artelor și artizanilor. Heliopolisul – cunoscut în Biblie ca orașul On, din greacă – era orașul egiptean sfânt original, situat la mică distanță la nord de modernul Cairo, fiind centrul venerării zeului-soare Ra. Amândouă aceste orașe au fost folosite de către Curte ca adăpost de căldura insuportabilă a verii egiptene. Cu toate acestea, în perioada Dinastiei a XVIII-a (1575-1335 î.Hr.), Heliopolis a scăzut în importanță față de Teba – modernul Luxor, aflat la 450 de km spre sud, pe malul estic al Nilului, pe partea opusă Văii Regilor, fiind principalul centru al venerării zeului Amon-Ra – devenind apoi capitala celor două ținuturi ale Egiptului[6].

Oriunde s-ar fi dus Avram și Sarai și oricare ar fi fost scopul lor, noi nu știm decât că Sarai era „o femeie frumoasă” și, pe măsură ce se apropiau de Egipt, Avram, temându-se că va fi ucis dacă se va afla că Sarai este soția lui și dacă Faraon o va plăcea, a spus: „Zi deci că-mi ești soră… și pentru trecerea ta să trăiesc și eu!” (12:13). Acest fapt, conform Cărții Facerii, s-a dovedit a fi o precauție înțeleaptă. Curtenii i-au spus lui Faraon despre „frumoasa femeie” care a apărut în mijlocul lor, acesta luând-o în casa lui și căsătorindu-se cu ea. Avram a fost răsplătit pentru mâna „surorii” sale cu oi, măgari, boi și servitori[7].

Cu toate acestea, idila nu a durat prea mult. Biblia ne spune că s-a abătut „ciuma” asupra Casei lui Faraon din cauza faptului că acesta s-a căsătorit cu soția altui bărbat. Faraon a trimis după Avram și l-a întrebat: „Ce mi-ai făcut? De ce nu mi-ai spus că aceasta e soția ta? Pentru ce ai

zis: Mi-e soră?… Acum dar iată-ți femeia! Ia-ți-o și te du!” (12:18, 19).

Avram și Sarai au plecat înapoi în Canaan cu daruri generoase. Faraonul i-a oferit lui Sarai și o slujnică egipteancă, Agar, și, o dată ajunși în siguranță în Canaan, Sarai a dat naștere unui fiu, Isaac. Esența acestei relatări biblice a călătoriei spre Egipt este Sarai, soția lui Avram, care a devenit și soția faraonului conducător. Acest fapt, conform tradițiilor timpului, însemna nu numai plătirea prețului pentru soție lui Avram, dar și relații sexuale în noaptea în care s-a săvârșit căsătoria. Așadar, apare următoarea întrebare: Cine era tatăl adevărat al lui Isaac?

Dovezile pe care le avem la dispoziție – căsătoria; postura lui Avram de „frate” al lui Sarai, aceasta fiind văzută de prinții lui Faraon care i-au povestit acestuia despre frumusețea sa, fiind luată la palatul regal; căsătoria cu regele și tratamentul generos față de Avram (darurile care constau în oi, măgari etc.); darul pentru Sarai – slujnica Agar, eforturile elaborate (așa cum voi demonstra mai jos) ale naratorului biblic de a adăuga cât mai mulți ani între întoarcerea cuplului în Canaan și nașterea lui Isaac; referințele textuale din Talmud (cea mai importantă carte a legilor religioase ale iudaismul postbiblic), urmând ca importanță Vechiul Testament în relatările despre istoria de început a israeliților și Coranul, cartea sacră a Islamului; istoria descendenților imediați ai lui Isaac – dovedesc faptul că nu Avram, ci Faraon era tatăl lui Isaac.

(Eforturile naratorului biblic de a ascunde adevărul cu privire la părintele lui Isaac au, se pare, rădăcini istorice care merg mai departe de faptul că acesta era fructul unei a doua căsnicii „păcătoase”. În decursul anilor care au urmat, israeliții urmau să se reîntoarcă în Egipt, unde au rămas vreme de patru generații până la Exod, când, împovărați de tratamentul și persecuția egiptenilor, aceștia au fost conduși de Moise în prima etapă a călătoriei lor spre Pământul Făgăduinței. Au trecut mai multe până această poveste a fost scrisă (egiptenii nu au scris nimic în cronicile lor), până ce Egiptul și faraonul său au devenit un simbol al urii pentru israeliți. Naratorul biblic încerca așadar din răsputeri să ascundă orice relație de familie dintre Israel și Egipt. Dar, revenind la povestea imediată…)

După revenirea cuplului în Canaan, citim în Cartea Facerii despre o serie de profeții în care, inițial, Avram are o importanță mai mare decât Sarai. Se spune că Domnul i-a apărut lui Avram într-o viziune și i-a spus: „Să știi bine că urmașii tăi vor pribegi în pământ străin, unde vor fi robiți… Ei însă se vor întoarce aici, în al patrulea veac de oameni…” (Facerea 15:13, 16). Domnul a făcut, de asemenea, un legământ cu Avram, spunând: „Urmașilor tăi voi da pământul acesta de la râul Egiptului până la râul cel mare al Eufratului” (15:18).

În acest punct, naratorul biblic încearcă să sugereze faptul că Sarai nu putea avea copii: „A luat deci Sarai… pe Agar egipteanca, slujnica sa, la zece ani după venirea lui Avram în pământul Canaan, și a dat-o de femeie lui Avram, bărbatul său.” (16:3). Imediat după aceea aflăm că Agar a conceput, și un înger al Domnului i-a adus vestea că va avea un fiu „și-i vei pune numele Ismael” (16:11).

Ni se spune că Avram avea 86 de ani când s-a născut Ismael[8]. Alți 13 ani au fost lăsați să treacă înainte de relatarea altei vizite – din nou la Avram – din care a rezultat schimbarea numelui său și a soției sale Sarai: „Și nu te vei mai numi Avram, ci Avraam va fi numele tău, căci am să te fac tată a mulțime de popoare… și regi se vor ridica din tine” (17:5, 6). Domnul mai spune: „… toți cei de parte bărbătească ai voștri să se taie împrejur” (17:10). Această comandă, pe care Avraam a îndeplinit-o, a unit din nou triburile evreiești cu Egiptul, pentru că până în acel moment doar Egiptul dintre popoarele orientale a adoptat obiceiul circumciziei (practica apăruse devreme în istoria egipteană, după cum se poate observa pe mumiile care au supraviețuit). În același timp, Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „Pe Sarai, femeia ta să nu o mai numești Sarai, ci Sarra să-i fie numele. Și o voi binecuvânta și-ți voi da din ea un fiu… și regi peste popoare se vor ridica dintr-însa” (17:15, 16). În ceea ce privește schimbarea numelui, sar în ebraică înseamnă prinț, iar Sarra este forma feminină, care poate fi interpretată ca „regina”.

Auzind veștile că Sarra, așa cum i se spunea acum, avea să poarte cel puțin un copil, Avraam „a căzut atunci cu fața la pământ și a râs, zicând în sine: E cu putință oare să mai aibă un fiu cel de o sută de ani? Și Sarra cea de nouăzeci de ani e cu putință oare să mai nască?” (17:17). Domnul l-a asigurat cu următoarele cuvinte: „Adevărat, însăși Sarra femeia ta va naște un fiu și-i vei pune numele Isaac…” (17:19)

Chiar și atunci, naratorul biblic nu a considerat prudentă introducerea nașterii lui Isaac. Acesta a interpolat încă două povești, ca să risipească orice umbră de îndoială cu privire la identitatea tatălui lui Isaac prin plasarea unei mari perioade de timp – mai mult de nouă luni – între plecarea Sarrei din Egipt și nașterea lui Isaac. Mai întâi, acesta descrie cum Avraam căuta să-l elibereze pe nepotul său Lot, care fusese capturat de inamici. Apoi, în timpul unei vizite la Gerar, în sudul Canaanului (unde, ni se spune, Avraam și-a luat din nou măsuri de precauție spunând că Sarra era sora lui), regele s-a îndrăgostit de ea, în ciuda vârstei ei înaintate, și era cât pe ce să o ia de nevastă, când Domnul i-a apărut în vis și l-a avertizat să nu se căsătorească cu o femeie care este deja soția altui bărbat. Doar acum, după trecerea mai multor ani de la revenirea din Egipt, suntem lăsați în sfârșit să aflăm despre nașterea lui Isaac, la un an după promisiunea pe care Domnul i-o făcuse lui Avraam.

Cronologia prezentată de naratorul biblic relevă faptul că Ismael trebuie să fi fost cu 14 ani mai mare decât Isaac. Un aspect al acestei incertitudini devine clar, totuși, o dată cu relatarea modului în care, după nașterea fiului său, Sarra i-a izgonit pe Agar și Ismael după ce i-a văzut bătându-și joc de Isaac. Povestea care urmează indică faptul că Ismael nu era suficient de mare ca să poată umbla și, astfel, nici capabil să-și bată joc de cineva:

Atunci s-a sculat Avraam dis-de-dimineață, a luat pâine și un burduf cu apă și le-a dat Agarei; apoi, punându-i pe umeri copilul, a slobozit-o; și ea… a rătăcit prin pustiul Beer-Șeba. Când însă s-a sfârșit apa din burduf, a lepădat ea copilul sub un mărăcine. Și ducându-se, a șezut în preajma lui, ca la o bătaie de arc, căci își zicea: „Nu voiesc să văd moartea copilului meu!”… și-a ridicat glasul și a plâns.

Și a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde era și îngerul lui Dumnezeu a strigat din cer către Agar și a zis:

„Ce e Agar? Nu te teme, că a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde este!”… Atunci i-a deschis Dumnezeu ochii și a văzut o fântână cu apă și, mergând, și-a umplut burduful cu apă și a dat copilului să bea.

(21:14-19)

Cu toate că această poveste nu este menționată în Coran, tradiția islamică[9] este de acord cu Biblia, reprezentându-l pe Ismael ca fiind un copil mic, purtat de mama sa și incapabil a se mișca din locul în care fusese lăsat, dar o fântână cu apă a apărut deodată la picioarele lui.

În toate relatările despre vizitele de dinaintea nașterii lui Isaac, cu excepția schimbării numelui Sarrei și a promisiunii că „regi peste popoare se vor ridica dintr-însa”, Avraam este prezentat ca figura principală. O dată ce apare și Isaac, accentul se schimbă. Relatarea unei alte apariții a Domnului în fața lui Avraam spune: „… toate câte-ți va zice Sarra, ascultă glasul ei; pentru că numai cei din Isaac se vor chema urmașii tăi” (21:12). Sensul literal al textelor ebraice nu înseamnă neapărat că Isaac era fiul „fizic” al lui Avraam, ci că acesta era tatăl său adoptiv. Este, de asemenea, semnificativ faptul că, în acea vreme și chiar și în ziua de azi, un copil nu poate fi considerat evreu, indiferent cine i-ar fi tatăl, dacă mama sa nu este evreică. Această apariție a Domnului este urmată de o relatare (Facerea 22:9-12) despre cum Avraam l-a dus pe Isaac pe vârful unui munte, unde s-a oferit să-l sacrifice pe rug, o decizie curioasă în cazul în care Isaac era fiul său. Totuși, Avraam sacrifică un berbec în locul lui Isaac, după ce un înger al Domnului l-a avertizat: „Să nu-ți ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău…”

Identificarea lui Isaac ca prinț al Egiptului nu depinde doar de această analiză a relatării din Cartea Facerii. Surse nonbiblice indică faptul că, în cazul lui Isaac – Avraam – care avea încă șapte fii mai mari (Ismael cu Agar și alți șase cu o altă soție, Chetura) – era privit ca tată adoptiv. Talmudul menține o tradiție conform căreia nimeni dintre cei care îl cunoșteau pe Avraam nu credea că Isaac era fiul lui: „În ziua în care Avraam și-a înțărcat fiul Isaac, a făcut un mare banchet, și toate popoarele lumii râdeau de el spunând: «Ați văzut bătrânii aceia care au găsit un copil pe stradă și acum pretind că este fiul lor…?»” (Talmudul babilonian, Isidore Epstein, Londra 1952). Un vers din Coran (Profeții, Capitolul [Sura]21:72) spune despre Avraam:

„… L-am onorat cu Isaac și,

ca un dar adițional,

(cu un nepot), Iacov…”

Acest vers indică faptul că Isaac și Iacov, nepotul care nu fusese născut când a murit Avraam, nu erau al lui. Un alt capitol din Coran, menționându-i pe cei trei profeți – Moise, Aaron și Ismael – vorbește despre ei în Maria, Capitolul 19:58, ca fiind:

Posteritatea lui Avraam

și Israel (Iacov)…”[10]

Singura explicație posibilă a acestui vers este aceea că unii dintre acești profeți – Moise, Aaron și Ismael – erau descendenții lui Iacov, și nu ai lui Avraam. Insistând asupra acestui fapt, avem doi strămoși numiți (Avraam și Iacov), precum și trei descendenți numiți: (Moise, Aaron și Ismael). Este foarte clar că dacă Iacov era descendent al lui Avraam, acesta ar fi fost numit pe lista descendenților, și nu împreună cu Avraam, ca strămoș.

Cine a fost faraonul care s-a căsătorit cu Sarra și l-a conceput pe Isaac? Dovezile și, în special, cronologia descendenților Sarrei (Isaac, Iacov, Iosif și Moise – patru generații care o separă pe Sarra de Moise) îl indică pe Tuthmosis al III-lea (1490-1436 î.Hr.), al cincilea faraon al Dinastiei a XVIII-a, marele luptător al lumii antice (și cu patru generații înaintea lui Akhenaton)[11] – și, așa cum vom putea observa în capitolul următor, aceeași persoană cu strămoșul regal David, din casa căruia – așa cum ne asigura atât Noul, cât și Vechiul Testament – va veni noul Mesia.