Moise, Faraonul Egiptului

Cuvânt înainte

Am venit la Londra din Cairo acum un sfert de secol, intenționând să-mi dedic timpul încercării de a stabili legături între Biblie și ceea ce știm, dintr-o mare varietate de surse, despre istoria egipteană. Alegerea Londrei a fost dictată de facilitățile pentru cercetare net superioare de acolo.

Inițial, în timp ce îmi câștigam pâinea predând limba arabă, am început studiul intensiv. M-am înscris în Egypt Exploration Society (Societatea pentru Explorarea Egiptului) și am petrecut șase ani familiarizându-mă cu istoria antică a țării mele și învățând hieroglifele. Am învățat de asemenea ebraica și am studiat Biblia.

Totuși, când am încercat să folosesc aceste cunoștințe, m-am trezit față în față cu aceeași problemă care i-a nedumerit pe oamenii de știință timp de mai mult de un secol – stabilirea unui punct de plecare prin identificarea unei personalități majore din Biblie cu una din istoria egipteană. Cine a fost Iosif, patriarhul care a dus tribul lui Israel din Canaan în Egipt? Cine a fost faraonul al cărui nume nu era menționat și care l-a numit vizir, conducătorul virtual al țării în numele faraonului? Cine a fost Moise? Dacă, așa după cum cred eu, Vechiul Testament este o operă fundamental istorică, personajele care apar în istorisirile ce le conține trebuiau să corespundă unor personalități din istoria Egiptului.

Au trecut însă alți cincisprezece ani până m-am lovit de un indiciu fundamental (în ceea ce, privind în urmă, mi se pare un moment de inspirație) ce se găsea într-un fragment din Biblie atât de familiar, încât mi se părea greu de crezut că semnificația lui nu mă izbise înainte. Pasajul respectiv este din Geneză. Frații patriarhului Iosif, ni se spune, l-au vândut pe acesta în sclavie, în Egipt, unde, pentru că a interpretat visul lui Faraon despre șapte ani de belșug, urmați de șapte ani de foamete, a fost numit vizir. Mai târziu, frații au vizitat de două ori Egiptul, în perioadele de foamete din Canaan. Cu ocazia celei de-a doua vizite, Iosif și-a dezvăluit identitatea, dar i-a asigurat că nu trebuiau să se învinuiască pentru fapta lor, pentru că nu ei au fost aceia care l-au trimis acolo, „ci Dumnezeu; El m-a făcut tatăl lui Faraon” (Geneza 45:8).

Tatăl lui Faraon! m-am gândit imediat – și, după cum am spus, nu puteam să înțeleg de ce nu făcusem legătura înainte – la Yuya, vizirul a doi conducători din Dinastia a Optsprezecea. Deși Yuya nu avea aparent sânge regal, mormântul său a fost descoperit în Valea Regilor, în 1905. Nu i s-a dat prea multă atenție, deoarece era considerat comparativ puțin important. Totuși, Yuya este singurul om în al cărui mormânt a fost descoperit titlul it ntr n nb tawi – sfântul părinte al Stăpânului celor Două Ținuturi, titlul formal al faraonului. El apare o dată pe una dintre ushabti (statueta funerară regală nr. 51028, din catalogul Muzeului din Cairo) și de mai mult de douăzeci de ori pe papirusul său funerar.

Ar putea fi Iosif și Yuya aceeași persoană? Faptul că răspunsul este afirmativ este demonstrat în prima mea carte, Străinul din Valea Regilor. O dată ce această legătură a fost stabilită, toate celelalte date au început să se ordoneze de la sine:

• A devenit posibilă crearea unor cronologii care să se potrivească în cazul lui Avraam și Moise, pe de o parte, și de la Tutmes al III-lea, al șaselea faraon al Dinastiei a Optsprezecea, până la Seti I, al doilea faraon al Dinastiei a Nouăsprezecea, pe de altă parte.

A devenit evident, de asemenea, că:

• Dintre cele trei intervale de timp date de Vechiul Testament – patru generații, 400 de ani și 430 de ani – pentru șederea israeliților în Egipt, patru generații este intervalul corect, o opinie la care învățații evrei au ajuns printr-un alt raționament;

• Deoarece se știe că israeliții erau în Egipt la sfârșitul Dinastiei a Optsprezecea și începutul Dinastiei a Nouăsprezecea, Coborârea în Egipt trebuie să fi avut loc cu mai mult de două secole mai târziu decât cred majoritatea oamenilor de știință, fapt care explică de ce efortul lor de a identifica personalități biblice cu altele din istoria egipteană s-a întins atât de mult; ei și-au canalizat cercetările asupra unei perioade greșite;

• Cei patru regi de la Amarna – Akhnaton, Smenkhkare, Tutankhamon și Ay – care au condus țara într-o perioadă tumultuoasă a istoriei egiptene, când s-a făcut o încercare de a înlocui multitudinea de zei ai țării cu un zeu monoteist, erau toți descendenți ai patriarhului Iosif;

• Exodul a fost precedat de încheierea stăpânirii de la Amarna de către Horemheb, ultimul rege al Dinastiei a Optsprezecea.

Această carte este o încercare de a duce mai departe povestea pe care am relatat-o în Străinul din Valea Regilor, demonstrând că Moise trebuie privit ca și faraonul Akhnaton.

Ahmed Osman

Londra, 1989

Introducere

În august 1799, în timp ce trapele franceze reparau fortificațiile de la nord de Rasheed – pe malul stâng al Nilului, la treizeci de mile est de Alexandria – un ofițer care începuse să demoleze un perete antic a lovit cu târnăcopul o piatră neagră. Piatra, despre care s-a crezut că era o parte a unui templu dintr-o epocă mai timpurie, s-a dovedit a purta trei inscripții. În partea de sus erau paisprezece rânduri de hieroglife; în mijloc, treizeci și două de rânduri de scriere demotică, forma simplificată a scrierii egiptene antice; iar în partea de jos, cincizeci și patra de rânduri de scriere greacă. Textul grec a fost tradus și publicat, dar importanța reală a Pietrei (de la) Rosetta, după cum a fost chemată după numele european al locului unde a fost găsită, nu a fost recunoscută până în 1818. Atunci, Thomas Young (1773–1829), un fizician, om de știință și filolog britanic, a reușit să descifreze numele lui Ptolemeu în secțiunea cu hieroglife și a dat valoarea fonetică corectă majorității hieroglifelor. Deși omul de știință britanic a fost acela care a făcut primii pași, decodificarea finală a inscripțiilor de pe piatră a fost realizată trei ani mai târziu de către un filolog francez strălucit, François Champollion (1790–1832).

Cu ajutorai informațiilor proaspăt descoperite, Champollion a reușit să traducă unele texte egiptene care, până atunci, fuseseră un mister total pentru istorici. Printre acestea se aflau cadrele ornamentale cu lista de regi de pe pereții templului lui Osiris de la Abydos, din Egiptul de Sus. Lista, care conținea și numele regilor Dinastiei a Optsprezecea, nu conținea însă nicio mențiune despre Akhnaton sau ceilalți regi de la Amarna – Smenkhkare, Tutankhamon și Ay – care i-au urmat. În aceste condiții, nu este surprinzător că, atunci când la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, arheologii au dat peste figura ciudat conturată a lui Akhnaton, între ruinele de la Tell el-Amarna, în Egiptul Mijlociu, la început nu au fost siguri ce să creadă despre el. Unii au crezut că, asemeni reginei Hatshepsut, acest faraon nou-descoperit a fost o femeie care s-a deghizat în faraon. Un alt motiv de nedumerire a fost faptul că Akhnaton urcase pe tron ca și Amenhotep al IV-lea, dar își schimbase mai târziu numele. Aveau de a face cu un singur faraon sau cu doi?

În anii de la începutul secolului douăzeci, când în orașul Amarna au fost desfășurate săpături arheologice și s-au aflat mai multe lucruri despre Akhnaton și familia sa, el a devenit un punct de interes al egiptologilor din acea perioadă, care au văzut în el un umanist vizionar, precum și primul monoteist. Akhnaton a fost considerat un rege care a revoluționat sistemul religios antic egiptean, cu multele sale zeități reprezentate de fetișuri sau forme animale. El a înlocuit vechii zei cu un zeu unic, Aton, care nu avea imagine sau formă, un zeu universal, nu numai pentru Egipt, ci și pentru Kush (Nubia) la sud și Siria la nord, un zeu pentru întreaga lume.

A fost un poet care a scris un imn închinat lui Aton, care are o asemănare izbitoare cu Psalmul 104 din Biblie. El și-a instruit artiștii să exprime liber ceea ce simțeau și vedeau, aceasta rezultând într-o artă nouă, realistă și simplă, care era diferită din multe puncte de vedere de forma tradițională de expresie artistică egipteană. Am fost lăsați să-l vedem pe acest rege ca un om obișnuit, cu fiicele și soția sa, mâncând sau aducând ofrande lui Aton. El nu era asemeni prototipului militar de faraon din Dinastia a Optsprezecea. Deși regii și prinții Asiei vestice au încercat de multe ori să-l implice în războaiele lor recurente, el a refuzat să devină părtaș la disputele lor. Nu e de mirare, deci, că egiptologii de la începutul secolului au văzut în el o expresie a propriilor lor idei moderne.

„Cel mai remarcabil dintre toți faraonii și primul individ din istoria umanității” sunt cuvintele pe care James Henry Breasted, învățatul american, le-a ales pentru a-l descrie.[1] Aceasta este o temă la care el s-a întors și pe care a dezvoltat-o într-o carte de mai târziu: „Este important să observăm… că Akhnaton a fost un profet… Ca și Iisus, care, pe de o parte s-a inspirat pentru predicile sale din crinii de pe câmp, păsările cerului sau nori și, pe de altă parte, din societatea care îl înconjura în pilde ca și cea cu fiul risipitor, bunul samaritean sau femeia care a pierdut o parte din bani, tot astfel acest profet egiptean revoluționar s-a inspirat din contemplarea atât a naturii, cât și a vieții oamenilor…”[2]

Aceeași temă se regăsește în opera lui Arthur Weigall, egiptolog britanic: „… o dată cu numele lui Akhnaton se conturează din întuneric o figură mai clară decât aceea a oricărui faraon și o dată cu ea apare cântecul păsărilor, voci de copii și parfumul unei multitudini de flori. Măcar o dată putem să privim direct în mintea unui rege al Egiptului și putem vedea câteva dintre faptele sale și tot ceea ce se observă este demn de admirație. Akhnaton a fost numit «primul individ din istoria umanității»; dar, dacă el este prima figură istorică a cărei personalitate ne este cunoscută, el este de asemenea primul dintre toți oamenii fondatori de doctrine religioase. Akhnaton poate fi considerat în termeni temporali și, având în vedere noile idei impuse de el, poate și din punct de vedere al genialității sale, ca și primul idealist al lumii.”[3]

Pentru preotul James Baikie, un alt egiptolog britanic, el a fost „… un visător idealist, care a crezut cu adevărat că oamenii erau meniți să trăiască în adevăr și să spună adevărul.”[4]

Totuși, nu toți oamenii de știință au avut o părere atât de entuziastă și de admirativă față de primul dintre regii de la Amarna. Unii, ca și filologul britanic Alan H. Gardiner, a scris despre el astfel: „coloșii verticali de la curtea din Karnak par să fie expresia unei fanatice hotărâri, după cum a confirmat, în mod fatal, evoluția sa istorică.”[5] John Pendlebury, care a fost implicat în mare parte a explorărilor timpurii de la Amarna, a ajuns la concluzia: „Principala preocupare a lui [Akhnaton]a fost religia. El și regina [Nefertiti]au devenit supușii lui Aton. În zilele noastre, noi i-am numi fanatici religioși.”[6]

Natura controversată a caracterului și învățăturilor lui Akhnaton au trezit în cele din urmă interesul lui Sigmund Freud, părintele evreu al psihanalizei, care a introdus un nou element în dezbatere când Europa era pândită de război, pe la mijlocul anilor 1930. În iulie 1934, Freud a scris ciorna a ceea ce urma să devină mai târziu prima parte a cărții Moise și monoteismul. Această secțiune introductivă a fost publicată inițial în revista germană Imago, în 1937, cu titlul „Moise este egiptean”.

Freud a demonstrat în articolul său că numele liderului evreu nu provenea din ebraică, după cum se crezuse până atunci, ci avea ca origine un cuvânt egiptean, mos, care înseamnă copil. El a demonstrat de asemenea că povestirea despre nașterea lui Moise este o reproducere a altor mituri antice despre nașterea unor mari eroi ai istoriei. Totuși, Freud a subliniat că mitul despre nașterea și viața lui Moise se deosebește de cele ale altor eroi și variază față de acestea într-un punct esențial. Pentru a ascunde faptul că Moise era de fapt egiptean, mitul nașterii sale a fost răsturnat, pentru a face ca el să se nască din părinți de origine umilă și să fie apoi ajutat de familia sa cu un statut superior: „În cazul lui Moise, situația este diferită. Aici, prima familie – care în alte cazuri este una distinsă – este destul de modestă. El este copilul unor evrei leviți. Dar a doua familie – spre deosebire de cele umile, în care sunt crescuți de obicei eroii – este înlocuită de casa regală a Egiptului. Această divergență de la tiparul obișnuit i-a nedumerit pe mulți cercetători.” Tot în 1937, dar mai târziu, Imago a publicat un alt articol de Freud, cu titlul „Dacă Moise ar fi fost egiptean”. Acesta dezbătea problema de ce Moise, dacă era egiptean într-adevăr, le-ar fi transmis celor care îl urmau o credință monoteistă, mai degrabă decât pletora antică egipteană de zei și imagini. În același timp, Freud a găsit mari similitudini între noua religie pe care Akhnaton a încercat să o impună țării sale și învățăturile religioase atribuite lui Moise. De exemplu, el scria: „Crezul evreu spune: «Schema Yisrael Adonai Elohenu Adonai Echod».” („Ascultă, O Israel, Domnul Dumnezeul tău este singurul Dumnezeu”). Deoarece litera ebraică d este o transliterare a literei egiptene t, iar e devine o, el a continuat să explice că această propoziție din crezul evreu ar putea fi tradusă „Ascultă, O Israel, Aton Zeul nostru este singurul Zeu.” La scurt timp după publicarea acestor două articole, s-a aflat că Freud suferea de cancer. La trei luni după ce nemții au invadat Austria, în iunie 1938, el a părăsit Viena și a căutat refugiu în Londra, unde, simțindu-și aproape sfârșitul, a decis că dorea să-și vadă cele două articole, plus o a treia parte, scrisă în Viena, dar rămasă nepublicată, publicate sub forma unei cărți în engleză. Aceasta, simțea el, urma să furnizeze climatul potrivit vieții sale distinse. Intențiile sale nu s-au bucurat însă de aprobarea multor învățați evrei: ei simțeau că unele dintre ideile sale, mai ales cea susținută în a treia parte, nepublicată, că Moise a fost ucis chiar de cei care îl urmaseră ca protest împotriva stricteții credințelor sale monoteiste, nu puteau decât să îngreuneze situația evreilor pe care îi aștepta o nouă Asuprire, de către naziști. Profesorul Abraham S. Yahuda, teologul și filologul evreu american, l-a vizitat pe Freud în noua locuință a acestuia de la Hampstead, Londra, și l-a implorat să nu publice această carte, dar Freud a refuzat să se lase convins, iar Moise și monoteismul a apărut pentru prima dată în martie 1939. În cartea sa, Freud a sugerat că unul dintre înalții oficiali, care se numea probabil Tutmes, era un adept al religiei lui Aton. După moartea regelui, Tutmes a ales tribul evreilor, care trăia deja în ținutul Gosen din Delta Estică, ca să fie poporul său ales, i-a scos din Egipt în timpul Exodului și le-a transmis principiile religiei lui Akhnaton.

Freud a murit la vârsta de 83 de ani, la șase luni după ce cartea sa a fost publicată. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial nu numai că a oprit toate săpăturile arheologice din Egipt, ci a întârziat și reacțiile la ideea pe care o lansase Freud. Acestea însă nu s-au lăsat așteptate, după ce lumea s-a întors la pace. Noul concurent care urma să între în scenă era un alt psihanalist evreu, Immanuel Velikovsky, care se născuse și fusese educat în Rusia în primii ani ai secolului și apoi emigrase în Palestina, înainte de a se stabili în Statele Unite. În 1952, el a publicat prima parte a cărții sale, Ages in Chaos (Epoci în haos), în care a încercat să folosească dovezi ale unor erupții vulcanice din Sinai, pentru a data Exodul evreilor din Egipt la începutul Dinastiei a Optsprezecea, două secole mai devreme de domnia lui Akhnaton, pentru a-l situa pe Moise într-un punct îndepărtat al istoriei, care l-a precedat pe regele egiptean. Dar nu numai atât. Într-o operă separată, Oedip și Akhnaton, el a încercat să demonstreze că Oedip din mitul grecesc clasic avea origini istorice egiptene și că Akhnaton a fost regele Oedip care s-a căsătorit cu propria mamă, regina Tiye.

Se poate spune că opera lui Velikovsky a dat în anii de după război tonul pentru reevaluările asupra istoriei lui Akhnaton. În general, oamenii de știință au făcut eforturi pentru a distruge imaginea timpurie măgulitoare a regelui și să rupă orice legătură între el și monoteismul lui Moise. Unul dintre primii care s-a avântat în această cruciadă a fost Cyril Aldred, un egiptolog scoțian. În cartea sa despre primul dintre regii de la Amarna, publicată în 1968, el a încercat să explice absența organelor genitale la un colos nud al regelui de la Karnak, prin faptul că Akhanton trebuie să fi fost victima unei boli supărătoare:

Totul indică faptul că astfel de caracteristici deosebite erau rezultatul unei afecțiuni cunoscute medicilor și patologilor sub numele de sindromul Fröhlich. Pacienții bărbați care suferă de această boală prezintă în mod frecvent o corpolență similară celei a lui Akhnaton. Organele genitale rămân infantile și pot să fie atât de acoperite de grăsime încât să nu fie vizibile. Adipozitatea poate varia în grad de severitate, dar există o distribuție tipic feminină a acesteia în regiunea pieptului, abdomenului, pubisului, coapselor și feselor. Totuși, membrele inferioare sunt subțiri… Există garanție pentru a crede că el suferea de sindromul Fröhlich și dorea să fie reprezentat cu toate aceste diformități care îi diferențiau înfățișarea de cea a celorlalți oameni.[7]

Totuși, avem dovezi clare că Akhnaton a avut cel puțin șase fiice de la regina Nefertiti. Aldred a fabricat o explicație ingenioasă pentru această contradicție evidentă: „Până de curând a fost posibil să se speculeze că, deși fiicele lui Nefertiti semănau cu un rege, nu este deloc sigur că acesta era Akhnaton, mai ales în cazul în care Amenhotep al III-lea trăia încă la doi ani după ce se născuse ultima dintre fiice. Deși poate părea deplasat ca Amenhotep al III-lea să-și fi asumat responsabilitățile maritale unui coregent steril, în mediul regalității de origine divină, o astfel de lărgire a responsabilităților nu este întru totul exclusă.”

Totuși, în paginile aceleiași cărți, el ne spune că Akhnaton nu era, la urma urmei, impotent. Autorul contrazice speculația sa de mai devreme, sugerând că Akhnaton s-a căsătorit cu propria fiică, cea mai vârstnică, Merytaten, și a fost tatăl unui copil cu ea: „La moartea lui Nefertiti, locul acesteia a fost luat de Merytaten… S-ar părea că ea este mama prințesei Merytaten-cea-mică, conform unei inscripții recent publicate, descoperită la Hermopolis [orașul situat peste Nil de la Amarna, unde Ramses al II-lea a folosit pietre de la Amarna pentru a-l construi], dar este imposibil de spus cine a fost tatăl, deși pare să se subînțeleagă că acesta era Akhnaton.” Apoi, autorul continuă să sugereze chiar că regele a avut o relație homosexuală cu fratele – coregentul – ginerele său, Smenkhkare. Încercarea lui Aldred de a distruge imaginea favorabilă de mai devreme a lui Akhnaton l-a dus pe un drum pe care alții au fost mai mult decât bucuroși să-l urmeze. Ultimul a fost profesorul Donald Redford de la Toronto University, un om de știință eminent, atât în domeniul studiului Vechiului Testament, cât și al egiptologiei, care scria în cartea sa Akhnaten, the Heretic King (Akhnaton, regele eretic), publicată în 1984:

Personajul istoric Akhnaton este foarte diferit de figura pe care unii i-au creat-o. El nu a fost un umanist și, cu siguranță, nu a fost un romantic umanist. A face din el o figură cristică este un fals pur. El nu este însă nici mentorul lui Moise: există o mare diferență între monoteismul rigid, coercitiv, rarefiat al faraonului și henoteismul evreu [credința într-o singură divinitate, fără a susține că aceasta este singura]pe care îl vedem prin prisma distorsionată a textelor scrise la sute de ani după moartea lui Akhnaton.

Redford își concentrează antipatia pentru acest rege prin următoarele cuvinte: „Un bărbat considerat urât, comparativ cu standardele vremii, izolat în palatul său și în minoritatea sa, cu siguranță apropiat da mama sa, posibil ignorat de tatăl său, întrecut în strălucire de frații și surorile sale, nesigur pe el, Akhnaton a suferit singura nenorocire de a urca pe tronul Egiptului și al imperiului lui.” Apoi continuă: „Dacă regele și cercul său îmi inspiră dispreț, simt neîncredere atunci când îi contemplez «religia»”.[8]

Încercarea postbelică de a-l crucifica pe Akhnaton și de a-i discredita religia a fost unanimă în sensul că toți oamenii de știință care ar fi avut o opinie mai puțin ostilă au păstrat o tăcere suspectă. La baza campaniei de discreditare a lui Akhnaton se află de fapt o dorință de a-l lăuda pe Moise și monoteismul său, prin reliefarea trăsăturilor negative ale intrusului egiptean și ale religiei pe care a încercat să o introducă în țara sa. În mod ironic, acei exegeți care au condus această campanie dură și-au ales prost ținta. Atacându-l pe Akhnaton, ei îl atacau de fapt chiar pe eroul lor – căci, după cum aproape a reușit Freud să demonstreze, Akhnaton și Moise erau una și aceeași persoană.

Unele dintre argumentele care susțin această afirmație sunt în mod necesar lungi și complicate, iar cititorul obișnuit ar putea să le găsească greu de urmărit și întrucâtva plictisitoare. Prin urmare, unde mi s-a părut necesar, am încercat să fac un rezumat al unor astfel de argumente și al concluziilor care rezultă din ele, iar pentru cei care doresc să aibă mai multe detalii, am oferit o relatare mai detaliată în Appendix.

Cronologia Dinastiei a Optsprezecea
	Durata domniei	Date nesigure
Ahmosis	22	1575–1550
Amenhotep I	21	1550–1528
Tutmes I	4 sau 9	1528–1510
Tutmes al II-lea	18	1510–1490
Hatshepsut	20 sau 22	1490–1468
Tutmes al III-lea	54	1490–1436
Amenhotep al II-lea	23	1436–1413
Tutmes al IV-lea	8 sau 9	1413–1405
Amenhotep al III-lea	38 sau 39	1405–1367
Amenhotep al IV-lea (Akhnaton)	17	1367–1350
Smenkhkare	3	1350–1347
Tutankhamon	9	1347–1339
Ay	4	1339–1335
Horemheb	27 sau 28	1335–1308
Cronologia Dinastiei a Nouăsprezecea
Ramses I	2	1308–1307
Seti I	14	1307–1291
Ramses al II-lea	67	1290–1224
Merneptah	10	1224–1214

Sursa: Alan H. Gardiner, Egypt of the Pharaohs(Egiptul faraonilor) (Clarendon Press, Oxford, 1961).

Aceste date sunt menționate aici pentru a fi de ajutor cititorului: acuratețea unora dintre ele și problema dacă a existat o coregență între vreunii dintre regii menționați va fi discutată mai târziu.

Cărămizi Fără Paie

Dacă Moise și Akhnaton ar fi fost una și aceeași persoană, din acest fapt decurg o serie de alte lucruri. Este necesar să demonstrăm că ei au fost născuți de aceeași părinți, în același timp și în același loc; că religia monoteistă a lui Moise și religia monoteistă a lui Akhnaton, pe care el a încercat să o impună Egiptului, sunt similare; că, fiind îndepărtat de la putere în anul al șaptesprezecelea al domniei sale, Akhnaton nu și-a găsit sfârșitul, ci s-a refugiat în Sinai, unde se pot găsi urme ale cultului zeului său, Aton; că alte câteva personaje biblice pot fi identificate cu personaje din istoria egipteană; și, în cele din urmă, că poate fi stabilită o cronologie pentru șederea israeliților în Egipt, care se potrivește cu cronologia faraonilor care au domnit la sfârșitul Dinastiei a Optsprezecea și începutul celei de-a Nouăsprezecea.

Acestea, după cum se va vedea, sunt probleme complexe. Dovezile de care dispunem sunt deseori contradictorii și au fost interpretate – și de multe ori interpretate greșit – în diferite moduri. Perioada pe care se întinde șederea în Egipt, perioada de domnie a diferiților regi, dacă Akhnaton a fost sau nu coregent cu tatăl său, Amenhotep al III-lea, situarea exactă a orașului de graniță fortificat, Zarw, unde cred eu că s-a născut Moise/Akhnaton, și multe alte probleme au fost subiectul dezbaterilor și disputelor dintre exegeți. Prin urmare, va fi necesar nu numai să furnizez dovezile care vor demonstra adevărul, ci și să arăt scăpările celorlalte teorii care au fost emise.

Cea mai detaliată, dar nu singura sursă pe care o avem pentru a obține informații despre viața lui Moise este Vechiul Testament și mai ales Exodul.

Exodul începe cu o scurtă reluare a relatării din Geneză despre Coborârea israeliților în Egipt, pentru a se alătura patriarhului Iosif, care, fiind vândut de frații săi ca sclav în Egipt, se ridicase la funcția de vizir, după ce interpretase visele lui Faraon despre șapte ani de belșug, urmați de șapte ani de foamete. Deoarece ocupa această funcție, Iosif a reușit să obțină de la Faraon permisiunea ca tatăl său Iacob (Israel) și tribul său să coboare din Canaan și să locuiască în Egipt. În total, ni se spune, numărul de israeliți, inclusiv Iosif și familia sa, care s-au stabilit în Egipt ca rezultat al acestui aranjament, era de șaptezeci, iar la șaizeci și nouă le este dat și numele. Israeliților, care erau păstori, nu li s-a permis să se stabilească în Egiptul propriu-zis, deoarece păstorii erau considerați „o urâciune” pentru egipteni, din pricina ocupației și stăpânirii Deltei Estice de tribul pastoral al hicsoșilor, care a precedat întemeierea Dinastiei a Optsprezecea. Israeliților li s-a dat ținutul Goshen, în aceeași zonă din estul Deltei Nilului, care conform tradiției biblice era departe de scaunul de domnie al lui Faraon.

Restul capitolului care deschide cartea Exodului este ocupat de un sumar destul de confuz al povestirii care va urma. Aproape de începutul povestirii, care se desfășoară în mod evident în Delta Estică, ni se spune că israeliții „s-au mărit, s-au înmulțit și au ajuns foarte puternici și țara s-a umplut de ei.” (1:7).

Deoarece tribul lui Israel era alcătuit numai din 70 de bărbați, femei și copii, la sosirea în Egipt, această creștere mare a numărului lor sugerează că au trecut ani buni în acest interval, o părere care pare să fie confirmată de versetul următor, cu referire la regele „care nu cunoscuse pe Iosif” (1:8) până la perioada lui Horemheb, care a încheiat perioada Amarna, nu există niciun rege despre care să se poată spune că nu l-a cunoscut pe Iosif – pe care eu l-am identificat ca fiind Yuya[9], vizirul lui Tutmes al IV-lea și al succesorului său, Amenhotep al III-lea – de vreme ce toți regii de la Amarna erau descendenții lui Iosif. Urmează apoi o relatare a Asupririi, al cărei motiv, ni se spune, a fost „ca nu cumva, dacă va izbucni un război, să se unească și el cu vrăjmașii noștri, să lupte împotriva noastră…” (1:10). Egiptenii i-au pus pe israeliți să construiască orașele Pithom și Ramses și le-au făcut viața „amară prin lucrări grele de lut și cărămizi și prin tot felul de lucrări de pe câmp” (1:14). Apoi întâlnim o contradicție. Când israeliții au continuat să se înmulțească, faraonul care domnea atunci a dat ordin ca toți copiii de sex bărbătesc care urmau să li se nască să fie uciși. Totuși, aflăm că în acel timp – în perioada când Moise este pe cale să apară în povestire – israeliții aveau numai două moașe, „una numită Shifra și cealaltă Pua.” (1:15). Acesta este un argument în favoarea ideii că, acest lucru trebuie să fi avut loc devreme în timpul șederii, când două moașe erau suficiente pentru nevoile femeilor israelite și că, deoarece faraonul a putut să le vorbească personal acestora, trebuie că pe atunci reședința sa se afla în apropiere de Goshen, unde se stabiliseră israeliții. Moașele nu s-au supus însă ordinelor date de Faraon, drept care el a dat un nou ordin ca toți copiii de sex bărbătesc care li se nășteau israeliților să fie aruncați în râu.

O dată cu al doilea capitol, ajungem la povestirea despre Moise – nașterea sa, uciderea unui oficial egiptean care l-a făcut să fugă din Egipt, căsătoria și întoarcerea sa, în cele din urmă în Egipt, pentru a conduce Exodul – toate acestea relatate cu o cronologie mai satisfăcătoare. El s-a născut, ni se spune, unui om din casa lui Levi și unei fiice a lui Levi, al cărei nume este dat mai târziu – Iochebed. Cunoscând pericolul care îi păștea pe toți nou-născuții israeliți de sex bărbătesc, Iochebed și-a ascuns fiul timp de trei luni. Apoi, nemaiputând să-l ascundă ea însăși pentru mai mult timp, l-a ascuns între trestiile de pe malul Nilului, într-un coș de papirus, uns cu lut și smoală. Fiica lui Faraon a văzut coșul când a coborât la râu să se scalde și a trimis-o pe o sclavă să i-l aducă. Când a deschis coșul, copilul a început să plângă și acesteia i s-a făcut milă de el. „Este un copil de-al evreilor”, a spus ea.

Până în acest punct se înțelege că Moise a fost primul născut în familia sa. Totuși, aici aflăm că el avea deja o soră mai mare, Miriam, care a privit din depărtare tot ce se întâmplase. Ea s-a apropiat de fiica faraonului și i-a spus: „Să mă duc să-ți chem o doică dintre evreice ca să-ți alăpteze copilul?” Când această sugestie s-a dovedit acceptabilă, sora a chemat-o pe mama ei, care a fost de acord să alăpteze copilul în schimbul plății unei sume de bani. Mai târziu, când copilul a crescut, ea l-a dus înapoi la fiica lui Faraon, care l-a adoptat ca și cum ar fi fost propriul ei copil, și acum i-a dat numele de Moise, care a fost alegerea ei (și care va fi subiectul unei analize mai târziu) și pe care a explicat-o prin fraza laconică „căci l-am scos din apă”.

Această relatare familiară a nașterii lui Moise are câteva aspecte ciudate. Pare ilogic ca o mamă, dornică să-și țină în viață copilul de trei luni, să-l lase să plutească pe Nil într-o „ambarcațiune” atât de fragilă. Apoi, după intervenția prințesei, fiind înapoiat mamei sale, copilul tot risca să-și piardă viața. Mai mult decât atât, explicația că a fost mai târziu crescut în palat, deoarece prințesa l-a adoptat, pare puțin probabilă, deoarece obiceiurile vremii nu ar fi permis ca o prințesă necăsătorită să adopte un copil.

Cartea Exodului nu dă detalii despre copilăria lui Moise. Aflăm despre el numai când este un adult. Într-o zi a ieșit ca să-și vadă poporul la muncă silnică, a întâlnit un egiptean care biciuia un evreu, l-a ucis și i-a ascuns cadavrul în nisip. Auzind că vestea despre acest lucru ajunsese la Faraon, Moise s-a refugiat la Midian, în Sinai, pentru a nu fi executat. Acolo, în timp ce se odihnea lângă o fântână, cele șapte fete ale unui preot din Midian au sosit la fața locului pentru a adăpa turma de oi a tatălui lor. La scurt timp au apărut și alți păstori și au încercat să le alunge, dar Moise le-a venit în ajutor. Când fetele s-au întors acasă, Reu’el, tatăl lor, le-a întrebat: „Pentru ce vă întoarceți așa de curând astăzi?”

Ele i-au spus despre întâlnirea cu păstorii. „Un egiptean ne-a scăpat…” au explicat ele. „Chiar ne-a scos apă din belșug și a adăpat turma.”

„Unde este?” le-a întrebat tatăl lor. „Chemați-l să mănânce pâine.” Invitația s-a dovedit a fi începutul unei șederi prelungite. Moise a devenit un oaspete al casei preotului, care i-a dat de soție pe una dintre fiicele sale, Sefora, iar ea i-a dăruit lui Moise un fiu, pe care el l-a numit Gherșon.

În Egipt, după trecerea unui număr de ani, un nou faraon a venit la tron, dar nenorocirile israeliților au continuat și Dumnezeu le-a auzit strigătele de ajutor. Într-o zi, când Moise era pe câmp și păștea turma socrului său – al cărui nume este dat aici ca fiind Ietro, nu Reu’el – a ajuns cu oile pe Muntele Horeb (Muntele Sinai), muntele lui Dumnezeu, unde Domnul i s-a arătat într-un rug care părea să ardă, dar nu era mistuit de flăcări. Atras de acest fenomen ciudat, Moise s-a apropiat, iar Domnul i-a spus: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob.” (3:6) Apoi a continuat: „Eu te voi trimite la Faraon și vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe fiii lui Israel.”

Moise și-a exprimat dubiile cu privire la capacitatea sa de a duce la bun sfârșit această sarcină și a întrebat: „Iată, când mă voi duce la fiii lui Israel și le voi spune «Dumnezeul părinților voștri m-a trimis la voi» și ei mă vor întreba: «Care este Numele Lui?», ce le voi spune?”

Iar Domnul i-a răspuns: „EU SUNT CEL CE SUNT. Vei spune fiilor lui Israel «EU SUNT m-a trimis la voi». Așa să vorbești fiilor lui Israel: «Domnul, Dumnezeul părinților voștri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la voi».”

Moise a protestat că israeliții nu l-ar fi crezut niciodată că Domnul i s-a arătat. Dumnezeu l-a întrebat: „Ce ai în mână?”

Moise a răspuns: „Un toiag.”

Dumnezeu i-a spus să-l arunce la pământ, drept care acesta s-a transformat într-un șarpe. Domnul i-a spus: „întinde-ți mâna și apucă-l de coadă.” Moise a făcut ce i s-a apus, iar șarpele a fost din nou transformat în toiag.

Apoi Domnul i-a spus: „Bagă-ți mâna în sân.” Moise din nou a făcut ce i s-a spus și când și-a scos-o, mâna i se acoperise de lepră. Domnul i-a spus să bage mâna în sân din nou, iar când și-a scos-o, aceasta era din nou sănătoasă. În cele din urmă, Domnul i-a spus: „Dacă nu vor crede aceste două semne și nu vor asculta de glasul tău, să iei apă din râu și s-o torni pe pământ; și apa… va deveni sânge…”

Moise a continuat să protesteze: „Doamne, eu nu sunt un om cu vorbirea ușoară… căci vorba și limba îmi sunt greoaie… trimite pe cine vei vrea să trimiți…”

Deoarece aceasta era prima dată când Moise urma să se adreseze israeliților, s-ar părea că el nu era sigur dacă va putea să-i facă să-l înțeleagă.

Răspunsul lui Dumnezeu arată clar că, pe lângă sora de care deja am aflat, Moise avea un alt frate levit, care, în pasajul care urmează, ni se spune că era cu trei ani mai în vârstă: „Nu-i oare acolo fratele tău Aaron, levitul? Știu că el poate vorbi bine. Iată că el însuși vine înaintea ta. Tu îi vei vorbi și vei pune cuvinte în gura lui. El îți va fi drept gură.” Dumnezeu l-a asigurat de asemenea pe Moise că viața nu îi era în pericol dacă se întorcea în Egipt, pentru că „toți cei care căutau să-ți ia viața au murit”.

Moise și-a luat soția și fiii – până acum aflaserăm numai de un singur fiu, Gherșon – „i-a pus călare pe măgari și s-a întors în țara Egiptului. Și Moise a luat în mână toiagul lui Dumnezeu.” (4:20) în timpul călătoriei, el l-a întâlnit pe fratele său, Aaron. Ajungând în Egipt, ei au apărut împreună în fața unei adunări a bătrânilor fii ai lui Israel, unde Aaron a istorisit tot ceea ce Dumnezeu îi spusese lui Moise. Apoi, Moise și Aaron au mers la Faraon – aici din nou nu se indică vreo distanță – și i-au cerut permisiunea de a face o călătorie în pustie pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu. Faraonul a refuzat să îi lase. În loc de aceasta, el a dat poruncă supraveghetorilor să nu le mai dea paie pentru cărămizi: ei trebuiau să și le adune singuri, dar să facă același număr de cărămizi ca și până atunci. „Sunt niște leneși”, a spus regele. „De aceea strigă spunând «Hai să mergem și să aducem jertfe Dumnezeului nostru».”

Israeliții i-au învinuit pe Moise și pe Aaron pentru situația grea în care i-au adus. Pe de altă parte, Moise și Aaron și-au înnoit rugămințile ca israeliții să fie lăsați să plece, dar Faraon a rămas neclintit. Prin urmare, Dumnezeu și-a ținut promisiunea de a-și întinde mâna și de a-i pedepsi pe egipteni. Și Dumnezeu a trimis o serie de zece urgii – sânge, broaște, păduchi, muște, ciuma vitelor, vărsatul negru, piatră și foc, lăcuste, întuneric – asupra țării. Ca o pedeapsă finală, Dumnezeu l-a asigurat pe Moise: „Pe la miezul nopții voi trece prin Egipt; și toți întâii-născuți din țara Egiptului vor muri.” Înainte ca acea noapte – a paisprezecea din luna Abib, care trebuie considerată ca prima lună a anului evreu – să se fi sfârșit, Faraon a trimis din nou după Moise și Aaron și le-a spus: „Sculați-vă, ieșiți din mijlocul poporului meu, voi și fiii lui Israel. Duceți-vă și slujiți Domnului, cum ați zis.”

A doua zi, a cincisprezecea, a început Exodul, de la Ramses la Succoth. Șase sute de mii de oameni și familiile lor se spune că au părăsit țara care le fusese ca o casă timp de 430 de ani. De la Succoth, israeliții și-au continuat drumul spre Eltham, unde și-au așezat tabăra înainte de a începe călătoria peste pustie, spre Marea Roșie.

În Egipt, faraonul s-a răzgândit cu privire la decizia de a-și lăsa foștii sclavi să plece și a pornit într-o expediție cu carele și trupele sale, pentru a-i recaptura. Ei i-au găsit pe israeliți pe malul Mării Roșii, aparent prinși în capcană între ape și egiptenii care îi urmăreau. Evident înspăimântați, ei au protestat în fața lui Moise: „Nu erau oare morminte în Egipt, ca să ne aduci să murim în pustie?” Dar Moise și-a folosit toiagul pentru a crea un drum printre doi pereți de apă, de fiecare parte. Când egiptenii au pornit în urmărirea lor, apele s-au reașezat și s-au întors asupra lor, iar ei s-au înecat până la ultimul. Israeliții erau liberi – iar Miriam, sora lui Aaron, și-a luat tamburina și toate femeile au făcut la fel, dansând în sunetul tamburinelor, în vreme ce Miriam le cânta:

Voi cânta Domnului, căci Și-a arătat măreția:

A năpustit în mare pe cal și pe călăreț.

De la Marea Roșie, israeliții și-au continuat drumul în deșert, unde au călătorit timp de trei zile, fără să găsească apă, iar când în cele din urmă au găsit niște apă, aceasta era atât de amară, încât nu au putut să o bea. Ei i-au vorbit lui Moise, întrebând: „Ce vom bea?” Această nemulțumire, însoțită uneori de amenințări că vor alege un nou lider care să îi ducă înapoi în Egipt, este o temă recurentă în restul Pentateuchului, primele cinci cărți ale Vechiului Testament.

În a treia lună după Exod, tribul homar a ajuns la Muntele Horeb (Muntele Sinai), muntele lui Dumnezeu, unde Moise a primit Cele Zece Porunci. Israeliții însă au devenit nerăbdători în timpul absenței lui Moise de patruzeci de zile. Aaron a adunat cerceii de aur ai tuturor, a turnat metalul într-o formă de vițel. Ziua următoare, israeliții s-au trezit devreme, au adus jertfe pe un altar în fața vițelului de aur și apoi s-au așezat să mănânce și să bea. Când Moise s-a întors și a descoperit ce se întâmplase, el s-a mâniat atât de tare, încât a aruncat din mână cele două table pe care se aflau înscrise învățăturile lui Dumnezeu, iar acestea s-au sfărâmat, iar apoi a ars în foc vițelul de aur. Apoi, el le-a spus: „Cine este pentru Domnul să vină la mine!” Leviții au fost aceia care i s-au alăturat, iar el le-a spus: „Fiecare din voi să se încingă cu sabia; mergeți și străbateți tabăra de la o poartă la alta și fiecare să omoare pe fratele său, fiecare pe prietenul său și fiecare pe ruda sa.” Leviții i-au urmat ordinele și aproximativ trei mii de idolatri au murit în acea zi.

După ce Moise s-a întors la muntele lui Dumnezeu, unde el a obținut alte două table pe care se aflau scrise învățăturile Domnului, el le-a dat israeliților instrucțiuni despre construirea unui cort, primul templu mobil al evreilor. Cortul Întâlnirii a fost ridicat, ni se spune, în prima zi a primei luni a celui de-al doilea an.

La mijlocul cărții Exodului ni se dau detalii despre familia lui Moise. Ni se dau numele celui de-al doilea fiu al său, Eleazar; numele fiilor lui Levi, bunicul lui Moise (Gherșon, Kohath și Merari); numele fiilor lui Kohath (Amram, Izhar, Elebron și Uzziel) și detalii despre căsătoria lui Amram: „Amram a luat de soție pe mătușa sa Iochebed; și ea i-a născut pe Aaron și pe Moise.”

În vreme ce cartea Exodului este sursa principală, alte trei cărți din Pentateuch – Numeri, Leviticul și Deuteronomul – furnizează și alte informații despre călătoria israeliților de la plecarea lor din Egipt și până la sosirea la granițele Pământului Făgăduinței, nemulțumirile cu privire la autoritatea lui Moise fiind o temă recurentă. Cartea Numeri ne spune că Moise a trimis un lider din fiecare din cele douăsprezece triburi ancestrale să exploreze Canaanul, Țara Făgăduinței. La întoarcere, ei i-au raportat: „Cu adevărat, este o țară în care curge lapte și miere și iată-i roadele. Dar poporul care locuiește în țară este puternic, cetățile sunt întărite și foarte mari.”

Caleb, unul dintre cei doisprezece soli, a spus: „Hai să ne suim cu îndrăzneală și să punem mâna pe țară, căci putem s-o cucerim.” Aproape toți au protestat: „Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi… Înaintea noastră și față de ei parcă eram niște lăcuste.” În acea noapte, toți israeliții s-au întors împotriva lui Aaron și a lui Moise, spunând: „Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?”, iar printre ei spuneau: „Să ne alegem o căpetenie și să ne întoarcem în Egipt.”

Caleb și Iosua, celălalt optimist, le-a spus: „Țara pe care am străbătut-o noi ca să o cercetăm este o țară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în țara aceasta și ne-o va da. Nu vă temeți de oamenii aceia. Domnul este cu noi.” Drept urmare, israeliții au amenințat să-i ucidă cu pietre, dar ca pedeapsă, Dumnezeu a condamnat întreaga generație, în afară de cei care au avut încredere în Caleb și Iosua, să petreacă patruzeci de ani în pustie, în loc să între în Țara Făgăduinței.

Când israeliții au ajuns în Deșertul Zin și s-au stabilit pentru un timp la Kadesh – unde Miriam, sora profetă a lui Aaron a murit și a fost înmormântată – au existat mai multe plângeri cu privire la lipsa apei. Israeliții s-au certat din nou cu Moise, întrebând: „Pentru ce ați adus adunarea Domnului în pustia aceasta, ca să murim în ea, noi și vitele noastre? Pentru ce ne-ați scos din Egipt și ne-ați adus în acest loc rău, unde nu este nici loc de semănat, nici smochini, nici vii, nici rodii, nici apă de băut?”

Atunci, Moise și-a folosit toiagul, cu care a lovit stânca și din acel loc a ieșit apă. Apele au fost numite Meriba – un loc din partea centrală-nordică a Sinaiului, la sud de Canaan – și după cum aflăm mai târziu, pentru acest act a fost Moise pedepsit de Dumnezeu, care nu i-a permis să treacă în Țara Făgăduinței.

Cartea Numeri ne spune de asemenea că cortul construit de israeliți era situat cu fața spre est și că, de la Kadesh, ei și-au continuat drumul spre un loc situat la frontiera cu Edom, în partea de nord-est a Sinaiului și spre sud de Marea Moartă, unde Aaron a murit pe vârful Muntelui Hor. În plus, atât Numeri, cât și Leviticul conțin unele referințe la lepră. Din cartea Numeri aflăm că: „Domnul i-a vorbit lui Moise și i-a spus: «Poruncește fiilor lui Israel să scoată dintre ei pe toți cei care suferă de o boală a pielii sau cei cu scurgeri și toți cei care sunt necurați căci s-au atins de un mort…»” Ni se relatează de asemenea un incident când atât Aaron, cât și Miriam l-au criticat pe Moise pentru că și-a luat ca a doua soție o femeie cușită (din Nubia sau Etiopia). Dar Dumnezeu li s-a arătat și le-a vorbit cu asprime: „Cum îndrăzniți să vorbiți împotriva slujitorului meu Moise? Dintre toți din casa mea, numai în el am încredere.” Apoi, când Domnul a plecat, pielea lui Miriam a devenit bolnavă și albă ca zăpada. Lepra și purificarea pielii constituie de asemenea subiectul a trei capitole (13–15) despre purificarea și curățirea din cartea precedentă, Levitic, care indică de asemenea faptul că israeliții obișnuiau să se roage de două ori pe zi, dimineața și seara.

După toate eforturile sale, Moise nu a ajuns în Țara Făgăduinței. Când israeliții și-au făcut tabăra pe malurile râului Iordan, lângă Ierihon, el a aflat, conform Deuteronomului, că lui nu îi va fi dată posibilitatea de a trece râul, indiferent cât de mult s-ar fi rugat:

Lasă-mă, te rog, să trec și să văd țara aceea bună de dincolo de Iordan, munții aceia frumoși și Libanul!… Dar Domnul mi-a zis:

Nu-Mi mai vorbi de lucrul acesta… căci nu vei trece Iordanul acesta. (3:25–7)

Mai târziu, pe parcursul cărții Deuteronomului, avem o relatare a morții lui Moise. Domnul i-a spus: „Urcă pe muntele acesta Abarim, de pe Muntele Nebo, care este în țara Moabului” – cu granițele între Sinai și Iordanul de Est – „în fața Ierihonului; și privește țara Canaanului, pe care o dau în stăpânire fiilor lui Israel… Tu vei muri pe munte… pentru că ați păcătuit împotriva mea în mijlocul fiilor lui Israel, lângă apele Meriba, la Kadesh, în pustiul Zin… nu vei intra în țara pe care o dau fiilor lui Israel.” (32:49–52)

După ce a binecuvântat poporul, Moise i-a lăsat cu Iosua și a urcat pe munte. Acolo, după ce a privit Țara făgăduinței, și-a găsit moartea și a fost înmormântat de Domnul într-un mormânt pe care nu-l cunoaște nimeni, din câmpiile Moabului.

Ultima menționare a lui Moise în Vechiul Testament este la fel de curioasă ca și unele aspecte ale nașterii sale. Această menționare se află în cartea a doua a Împăraților, care oferă relatări despre diferiți conducători, la mai mult de cinci secole după Exod, conducători dintre care unii au încercat să respecte învățăturile lui Dumnezeu, iar alții mai puțin. Din categoria primilor făcea parte Ezechia:

El a făcut ce era drept înaintea Domnului, întocmai cum făcuse tatăl său David.

A îndepărtat înălțimile, a sfărâmat stâlpii idolești, a tăiat așerele și a tăiat în bucăți șarpele de bronz pe care-l făcuse Moise, căci până în acele zile fiii lui Israel arseseră tămâie înaintea lui. (II Împărați 18:3–4)

Această referință este în mod particular semnificativă, deoarece un toiag pe vârful căruia se afla un șarpe era simbolul autorității faraonului.