Placile de plumb de la Sinaia

Plăcile de plumb de la Sinaia

Povestea Plăcile de plumb constituie un corpus de peste o sută (posibil chiar peste două sute) de inscripții în relief, scrise într-o limbă necunoscută, cu caractere predominant grecești și cu ilustrație bogată, cu referințe la civilizația geților și a dacilor. Piesele au fost fotografiate în timpul celui de-al doilea război mondial de către Dan Romalo, în subsolul Muzeului de Antichități din București, la inițiativa de publicare a arheologului Ioan Nestor. O tânără cercetătoare, Marioara Golescu, urma să publice aceste piese sub titlul de falsuri. Conform declarației lui I. Nestor, piesele ar fi apărut în muzeu în vremea lui Grigore Tocilescu, deci undeva la cumpăna dintre secolele 19 și 20. Nimeni nu s-a îndoit vreodată de neautenticitatea lor, nimeni nu le-a publicat (din păcate nici Marioara Golescu nu a mai apucat), nu le-a studiat nici un cercetător.

Nu au beneficiat niciodată de inventariere sau de o mențiune cât de sumară în vreo lucrare. Piesele au dispărut cu timpul (eforturile lui Dan Romalo de a le regăsi, în anii '80, au eșuat). Au reapărut (nu se știe de unde) 35 de exemplare în anul 2002, aflate acum la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din București. Două piese se află în posesia Mănăstirii Sinaia, iar alte câteva, de dimensiuni mai mici și din materiale diverse, se află în colecții particulare sau în muzee din țară.

Nu se știe de unde provine acest corpus, dar tradiția orală susține că piesele de plumb ar fi fost turnate în ultimul sfert de veac 19 din ordinul regelui Carol I, după originale de aur, descoperite într-un tezaur în Poiana Văcăriei, unde urma să se sape fundația Castelului Peleș. Probabil după înființarea Muzeului de Antichități (în 1881), copiile au fost transferate la București. însă singurul lucru pe care îl putem afirma cu destulă certitudine este acela că piesele de plumb aflate astăzi la București provin de la Sinaia, informație transmisă prin tradiție chiar în Institutul de Arheologie, după cum ne-a certificat directorul institutului, acad. Alexandru Vulpe. Acesta știe de la tatăl său, Radu Vulpe, că însuși Vasile Pârvan știa de aceste piese și de proveniența lor din Sinaia.

În anul 2003 Dan Romalo a valorificat o parte din fotografiile făcute (din nefericire multe fotografii au fost distruse de vitregiile timpului, o dată cu negativele) în volumul Comica apocrifă pe plăci de plumb?, la editura Arvin Press, reeditat în 2005 sub titlul Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb?, la editura Alcor. Dispunem astăzi, prin intermediul acestei cărți, de cca 50 de imagini inedite, după piese dispărute, la care se adaugă cele 35 de piese regăsite. Dan Romalo a lansat pentru prima dată ipoteza autenticității plăcilor (deși a pus-o sub semnul întrebării) și a fost primul care a studiat cu temeinicie întreg ansamblul, a transcris textele și a încercat o decriptare a lor. Probabil lipsa unei pregătiri de specialitate în domeniu, care săi confere autoritate, dar și inerția, scepticismul și reaua credință a unor oameni de știință (la care se adaugă, poate și unele interese oculte) l-au scos pe nedrept în afara credibilității, deși eforturile sale au fost considerabile (peste 20 de ani de muncă), iar metodele sale riguroase. Chiar și după apariția cărții, subiectul a continuat să fie considerat lipsit de importanță, deși amploarea și complexitatea ansamblului indică, în cazul unui fals, o minte cu totul genială. Citește aici răspunsul dlui Dan Romalo la reacțiile stârnite de apariția cărții.

Analizele de material făcute la Institutul de Fizică și Inginerie Nucleară din București de către dr. Bogdan Constantinescu, în luna mai a anului 2004, au relevat o compoziție asemănătoare celei a plumbului tipografic din sec. XIX, confirmând ipoteza copiilor sau a unui eventual fals. Ipoteza plumbului antic, original, este greu de susținut la ora actuală. Totuși, analizele întreprinse pe o singură piesă, piesa 023, la Oxford, de către dr. Peter Northover, au lăsat discuția deschisă, arătând că plumbul din această piesă este destul de asemănător cu cel dintr-o scoabă dacică autentică, scoasă din zidul cetății Sarmizegetusa și folosită ca martor (ROMALO 2005: 291-292). Lipsa fondurilor destinate unor analize avansate pe toate piesele păstrate, ne împiedică să ajungem la concluzii clare.

Specialiștii de la Monetăria Statului, pe care i-am consultat, au apreciat, pe baza unor detalii tehnice, că este vorba mult mai probabil de copii făcute în grabă după niște originale, decât de creații moderne.

Cercetările noastre au început imediat după apariția primei ediții a cărții dlui Romalo (în toamna anului 2003). Am prezentat o comunicare în noiembrie 2003, la Institutul de Lingvistică din București, o conferință în iunie 2004, la Academia Română, și o a doua conferință, în ianuarie 2005, la Seminarul de Arheologie "Vasile Pârvan" al Facultății de Istorie, Universitatea București.

În momentul de față nu există nici un program oficial de studiere, sau cel puțin de protejare a pieselor, care sunt, în continuare, neinventariate și prost păstrate. Lipsa de interes a oamenilor de știință, fie ei lingviști ori istorici, și a instituțiilor în grija cărora ar trebui să se afle studierea acestei arhive, este dublată de entuziasmul unor "traducători" fanteziști, lipsiți de o minimă pregătire în domeniu, care discreditează în mod regretabil subiectul. Chiar dacă buna credință a acestora nu trebuie pusă la îndoială, rezultatele lor intoxică opinia publică, compromit subiectul și îi îndepărtează și mai mult pe specialiști.Tipuri de scriere

Introducere

Există o mare varietate de scrieri în aceste plăci, însă alfabetul predominant este cel grecesc, cu unele adaptări. Este surprinzătoare, pentru un falsificator, această opțiune, mai ales că, la vremea aceea, Hasdeu vehicula existența a două alfabete dacice inedite - unul adus chipurile de către Deceneu din Egipt, altul perpetuat într-un sistem de scriere atribuit secuilor din Transilvania prin sec. XIII. Autorul presupusului fals ar fi putut pune pe seama dacilor un alfabet propriu, unitar, dacă ar fi vrut să demonstreze gradul lor superior de civilizație.

E bine știut că un popor care nu cunoaște scrierea, atunci când împrumută un sistem de scriere, nu selectează din el doar anumite semne, pe care le consideră necesare, ci îl ia în bloc, cu toate semnele, chiar dacă acestea nu îi sunt suficiente (pentru că deține și unele sunete străine față de limba neamului de la care împrumută scrierea), sau chiar dacă unele semne nu îi sunt de folos (pentru că nu cunoaște sunetele respective). Cu timpul, semnele inutile sunt eliminate sau folosite pentru notarea altor sunete, și se adaugă semne noi pentru sunetele specifice limbii respective (JEFFERY 1961: 41 și urm.).

Exemplul clasic îl constituie alfabetul grec, descendent din cel fenician, care era un alfabet consonantic, potrivit pentru notarea unei limbi semitice. Grecii au folosit unele dintre semne pentru notarea vocalelor, au redistribuit semnele care notau cele patru siflante feniciene (căci ei nu aveau decât o siflantă), au creat semne noi (de pildă omega - G, creat de ionieni prin alăturarea a doi omicron - o, sau H - psei, de origine necunoscută). Au existat diferențe în modul cum grecii din diverse părți au adaptat alfabetul fenician. De pildă, alfabetele grecești occidentale au folosit semnul het pentru notarea aspirației, în vreme ce ionienii, al căror dialect nu cunoștea psiloza, au folosit acest semn pentru notarea vocalei e lung (eta), grecii occidentali notau prin X grupul consonantic ks, pe când cei orientali notau velara surdă aspirată kh etc. Multă vreme, grecii nu au perceput noul lor alfabet ca pe un alfabet propriu, ci spuneau că scriu cu Utere feniciene. în realitate, după toate modificările aplicate alfabetului fenician, a rezultat un alfabet nou. La fel sa întâmplat și cu alfabetul latin, care are la bază alfabetul grecesc occidental (chalcidic), luat prin intermediar etrusc. La fel se poate spune și despre scrierea geților de pe plăci: nu mai putem vorbi de alfabetul grec, ci de o scriere getică proprie, așa cum mai târziu se va vorbi de un alfabet gotic și de unul chirilic.

Geții cunoșteau, pe lângă scrierea grecească, și alte scrieri de origine necunoscută, probabil foarte vechi. E posibil ca aceste scrieri să nu fi fost foarte potrivite pentru notarea limbii lor și, la un moment dat, să fi început să folosească alfabetul grec, în varianta sa ioniană (se știa oare, la vremea presupusului falsificator - nu mult după jumătatea secolului al XIX-lea, că în coloniile dobrogene se folosise alfabetul ionian?). Sau, la fel de posibil, să fi adoptat alfabetul grec din motive de "modă", din nevoia de a-și alinia "cancelaria" la curentul vremii, deoarece mai toate neamurile barbare care cunoșteau scrierea (fie și doar la nivelul curții) foloseau acest alfabet. Probabil că încercarea de a folosi alfabetul grec curat, nemodificat (tipul A), nu a avut mari sorți de izbândă, din pricina diferențelor considerabile dintre sistemul fonetic grecesc și cel getic: getica pare să nu facă distincție între vocale lungi și scurte (dar distinge între vocale deschise și închise), și cunoaște sunetele palatale, absente din greacă. Din acest motiv, alfabetul grec a fost, în prima fază, augmentat (tipul B), prin adăugarea semnelor pentru cele două palatale, luate dintr-o scriere arhaică cursivă (tipul C), iar în a treia fază simplificat (tipul D), prin eliminarea semnelor pentru vocalele lungi - eta și omega, și a lui y. Procesul este foarte asemănător cu cel suferit de alfabetul fenician ajuns la greci, și de alfabetul grec ajuns la etrusci și la romani. La fel s-a întâmplat și cu alfabetul gotic (care cuprinde trei semne superflue, fără valoare fonetică) și cu cel chirilic (care a adăugat o mulțime de semne noi), ca să ne raportăm doar la aria europeană. în epocile mai recente, adaptările s-au făcut cu predilecție prin adăugarea de diacritice la semnele existente, nu prin adăugarea de semne noi (vezi cazul românei, cel al limbii cehe, al polonezei, al limbii turce), așa încât nu mai iau naștere alfabete oficiale noi.

Există în aceste plăci o mare diversitate de scrieri, vădind nu doar "mâini" diferite, ci și epoci și locuri diferite. Tipurile de scriere se corelează impecabil cu detaliile din plăci (ilustrație, decoruri, informații din texte), lucru foarte greu de realizat de către un plauzibil unic autor.

Dan Romalo a operat o clasificare generală a alfabetelor din tăblițe în clasic, preclasic și arhaic. Noi propunem o clasificare mai detaliată, în câteva categorii mari, fiecare având subtipuri și variante. Am identificat două categorii: grecești (categoria I) și "semigrecești" sau cursive (categoria II), la care se adaugă o categorie eterogenă de scrieri necunoscute (III). Inciziile, făcute după turnarea plăcilor, beneficiază de o atenție specială, în categoria IV. De asemenea, monogramele și logogramele (categoria V). Primele două categorii, cel mai bine reprezentate, conțin fiecare câte trei tipuri mari, notate cu litere majuscule (care uneori au coincis cu inițiala unui nume propriu asociat). Subtipurile sunt notate prin adăugarea unei cifre la litera tipului. Variantele tipurilor sau ale subtipurilor sunt notate prin adăugarea unei litere minuscule.

Între tipurile nedescifrabile, cele mai interesante (și mai vechi) par să fie scrierile de pe altare și de pe frontoanele templelor. Dintre scrierile descifrabile, tipurile CI și FI par a fi cele mai arhaice și mai depărtate de alfabetul grec. Există, indubitabil, o logică limpede în distribuția acestor scrieri în plăci, și se întrevede cu destulă ușurință modul în care au evoluat în timp, și-au adăugat semne proprii, au renunțat la semnele inutile, au coexistat sau au fost concurate de scrieri mai "moderne", s-au adaptat la curentele vremii. Dacă tot acest proces a fost gândit de o singură minte umană, ne aflăm, cu siguranță, în fața unui geniu inegalabil.

I. alfabete grecești

1. A (Helis

1),

Al,

Aa,

Aal,

Ab,

Ac

3.

B

(Burebista),

Bl

2. D (Decebal), D 1 (Duras), D a (Orolio / Helis 3), Db (Cotizo 2)

II. alfabete "semigrecești" cursive

1. C (Ceneu / Helis 2), C1

2. E (Sarmisegetuza arhaic)

3. F (Cotizo 1), F1

III. scrieri necunoscute

IV. incizii

V. monograme și logograme

Tipuri de scriere Tipul A (Helis

1) Cel mai simplu tip de scriere, tipul A (Helisl), îl reprezintă alfabetul grec ionian, prezent exclusiv în tăblițele care par să fi fost scrise la Helis în perioada dinaintea lui Burebista. Acesta include semnele K - omega și H - eta, folosite în alfabetul ionian pentru notarea vocalelor o lung și e lung. în mod evident, limba tăblițelor nu făcea distincție de cantitate (nu avea vocale lungi și scurte), astfel încât omega și omicron sunt folosite aleatoriu. Eta este folosit uneori în distribuție liberă cu iota sau ypsilon, acestea la rândul lor, notând un i scurt perceput probabil foarte deschis, de fapt un e (cf. forme precum baseleu, chilearcho). Singura diferență față de alfabetul grec ionian o constituie desenarea în oglindă a semnului Z, poate din încercarea de a reda un sunet specific acestei limbi, inexistent în greacă. Acest mod de grafiere se găsește și în numele căpeteniei gete Zalomodegikos, pomenit în Stela Solilor (sec. III a. Chr.), descoperită la Histria în 1959. D.M. Pippidi a descris și analizat această piesă (ISM I: nr. 8.), dar nu a pomenit nimic în legătură cu această stranie redare a literei Z. Ea nu se regăsește în alte cuvinte, grecești, din inscripțiile de la Histria sau din alte cetăți pontice, însă este destul de frecventă în inscripțiile frigiene scrise în alfabet grecesc. De asemenea, acest semn este atestat în unele inscripții latinești în nume proprii provinciale (d.ex. CIL III 8302, unde acest semn apare în toponimul Brizidia din Dalmația).

Semnul psei - O lipsește din acest tip, dar și din toate celelalte (excepție 017), însă absența sa este justificată prin lipsa secvenței consonantice [ps] (ea este prezentă doar în placa 045 în cuvântul grecesc notat anepsyos "văr" și în placa 017, care prezintă diferențe considerabile de limbă față de restul plăcilor). Nu există semne speciale pentru notarea palatalelor, ci se folosesc K - kappa și T - gamma urmate de e sau i. Această procedură este, din perspectiva dlui Sorin Olteanu, un semn clar de modernitate, căci falsificatorul ar fi folosit, în ignoranța lui, ortografia italiană din sec. al XIX-lea. Trebuie să-i amintim însă dlui Olteanu că aceasta este cea mai firească variantă de notare a palatalelor într-un alfabet care nu posedă semne speciale, și că la fel au procedat și grecii pentru a nota numele străine (cf. AEKENEYZ la Strabo; TENOYKAA, AEKEBAAOZ,

AIHriZ la Dio Cassius; ZAPMIZETE0OYZA la Ptolemeu), și la aceeași soluție au recurs și romanii în perioada târzie, când velarele se palatalizaseră - și nu le putem atribui o grafie "italienizantă". Subtipul Al are trăsături stilistice proprii, la fel și subtipul A2, care se caracterizează prin forma rombică a literelor și un aspect destul de cursiv.

Tipul A (detaliu placa 002)

Subtipul A2 (detaliu placa 109)

Tipul B (Burebista)

Al doilea tip de scriere, tipul B (Burebista), pare să fie derivat din cel anterior și apare în timpul regelui Burebista. Se caracterizează prin prezenta unor semne aparte, care notează, foarte probabil, palatalele c și g, la care se adaugă, în unele plăci, semnul V cu valoarea u, la fel ca în alfabetul latin. Primele două semne (dar posibil și cel de-al treilea) par să fie preluate din scrieri locale mai vechi, în primul rând din tipul C. Astfel, tipul B apare ca un alfabet ionian augmentat cu semne necesare notării unor sunete inexistente în limba greacă.

În cadrul tipului B se pot identifica două etape. în prima etapă, semnul V este necunoscut, iar u este redat prin OY și este reprezentată de o serie de plăci din vremea lui Burebista, care par să aparțină primei perioade de domnie, și de câteva plăci din Dobrogea. Celei de-a doua etape, în care s-a inclus semnul V, îi aparțin plăci exclusiv din vremea lui Burebista și două plăci din Dobrogea, în care apare numele lui Dapyx. Urmărind povestea acestui tip de scriere, deducem că el a apărut la Genucla, prima capitală a lui Burebista, probabil din augmentarea tipul A, ionian pur, cu elemente din tipul C, foarte arhaic, prezent tot la Helis, și care va constitui "semnătura" lui Ceneu (= Deceneu) în majoritatea plăcilor.

De la Genucla, tipul B a fost dus la Sarmizegetusa, unde a înlăturat probabil tipul E arhaic cursiv, imbricat (cu care coexistă în placa 058). Noul tip de scriere câștigă teren în toate regiunile supuse lui Burebista: la Genucla înlătură tipul arhaic C, așa încât în vremea lui Dapyx se folosește doar tipul Burebista; la Helis înlătură tipul ionian A, care nu nota palatalele, vezi placa 091, scrisă în vremea lui Oroles, după moartea lui Burebista, și tipul foarte vechi C1; la Moleodabo, cetatea lui Zyraxes, este singurul tip atestat imediat după înlăturarea lui Burebista (035 și 134).

Tipul C (Ceneu)

Tipul C (Ceneu/Helis2) pare să fie o scriere cursivă, probabil foarte veche, ce include semnele speciale pentru notarea sunetelor palatale c și g, și pentru u, preluate ulterior de tipul B. Primele două semne există și in alfabetul chirilic, fapt ce i-a determinat pe mulți sceptici, lipsiți de o pregătire temeinică, să declare falsuri aceste piese. Totuși, originea acestor semne în alfabetul chirilic nu este lămurită, semnul ce având origine necunoscută, iar cel pentru ge, existent azi doar în alfabetul sârb, fiind considerat de unii de origine românească în

alfabetul sârb, de alții de origine sârba in scrierile românești cu alfabet chirilic ( PETAN 2005:319). Valoarea fonetică a unora dintre semnele acestui tip de scriere este dedusă din context, deoarece ele nu par a avea corespondențe în alte alfabete

cunoscute. Altele însă se regăsesc în scrieri din aria mediteraneană, micrasiatică și din orientul apropiat. De exemplu alfa redat printr-un cerc cu 6 „picioare" evocă semnul cipriot pentru a, tau alcătuit din trei haste verticale tăiate de una orizontală se găsește în alfabetele sud- semitice cu valoare fonologică asemănătoare, dzeta reprezentat printr- o linie ondulată, tăiată la un capăt de o linie scurtă, există în unele scrieri din Asia Mică cu aceeași valoare etc.

Scrierea cursivă C1 a coexistat, la Helis, cu scrierea A, cum reiese din unele plăci. Subtipul C1 apare doar în peceți sau cartușe. în plăcile din vremea lui Burebista, scrise în tipul B, foarte adesea "semnătura" lui

Deceneu, de la sfârșitul textului, este scrisă în tipul C, pe care l-a luat cu sine de la Helis la Sarmizegetusa. Tipul C este arhaic (poate cel mai arhaic), provine în mod limpede din Dobrogea și nu a fost niciodată utilizat după epoca Burebista-Deceneu. El se înrudește cu tipurile F/F1 și E.

Tipul C (Detaliu placa 010)

Semnătura Marelui Preot Cotopolo Ceneo (detaliu placa 080) Subtipul Cl (pecetea regelui Zyeado, placa 076) Tipul D (Decebal) La prima vedere, tipul D (Decebal) pare să derive dintr-o scriere grecească occidentală, care nu cunoștea semnul K (omega), inventat de ionieni. Tot spre tipul occidental trimite și notarea grupului cs prin X, nu prin M, în unele plăci (cf. numele lui Zamolxe în placa ll7), acesta din urmă fiind specific alfabetului ionian. Este remarcabilă, de asemenea, raritatea semnului Y (în unele plăci este cu totul absent), iar în plăcile care nu conțin pe y, nu există nici eta. Totuși, lipsesc alte caracteristici ale alfabetului chalcidic (de pildă notarea lui A prin L), iar în unele piese apare eta (în 6 din cele 28 scrise în acest tip). Deducem de aici că ar putea fi vorba nu de un izvor direct dinspre sudul Italiei sau Grecia occidentală, ci de o simplificare a tipului oriental, sub influența alfabetului latin sau, mai puțin probabil, a alfabtului chalcidic (altfel nu sar explica de ce au fost eliminate tocmai semnele specific ioniene). Apariția acestui tip în perioada geto-dacă târzie (probabil a doua jumătate a sec. I a. Chr., după moartea lui Burebista), pledează în favoarea influenței dinspre Italia. Tipul D se regăsește în plăcile din vremea regelui Duras și în toate plăcile din vremea lui Decebal, uneori însoțit de scrieri incizate, foarte rar (două cazuri) de scrieri necunoscute. Mai este atestat și la Helis (Da sau Helis 3), în vremea lui Oroles în perioada postburebistană, cînd s-a renunțat la scrierea B a lui Burebista și s-a adoptat acest alfabet probabil sub influență romană. La acestea se adaugă alte trei piese de la Helis, care îl pomenesc pe Dromichete. Aspectul modern al acestor trei plăci poate fi un semn că ele constituie rescrieri din vremea lui Oroles ale unor texte redate inițial în tipuri arhaice, devenite greu lizibile. în sfârșit, în cetatea Saetopeiodabo a lui Cotizo, se folosește același tip, cu unele trăsături stilistice specifice (Db, Cotizo 2), alături de tipul arhaic F, specific acestui rege.

Utilizarea tipului occidental de către Oroles și Cotizo nu este surprinzătoare, deoarece ambii aveau relații mai strânse cu romanii decât cu grecii (Cotizo era în Banat, departe de influența dobrogeană, iar Oroles era aliat cu romanii și fusese declarat amicuspopuli Romani de către Octavian). Subtipul Dl apare în plăcile lui Duras. și se individualizează printr-un semn specific pentru notarea lui t (trei haste verticale tăiate de o hastă orizontală; semnul se găsește și în tipul arhaic C, și în unele alfabete sud-semitice, unde are aceeași valoare fonetică), care coexistă cu semnul tradițional tau. Tipurile specifice epocilor anterioare (A, B și C) sunt total absente în vremea lui Decebal.

Tipul D (detaliu placa 121)

Tipul E (Sarmisegetuza arhaic)