De prisos in univers

De prisos in univers de Milivoj Matusec

Alexandru Macedon și Pero Catastrofă în clasă domnea o liniște deplină, de puteai să auzi și musca. Din păcate, bâzâitul nu se auzea, pentru că nu se găsea acolo nicio muscă. Se aflau doar treizeci de elevi și un profesor de istorie.

Faptul acesta nu explica deloc liniștea. Ba, dimpotrivă, o făcea de neînțeles. Treizeci de elevi și un profesor de istorie stârnesc mai degrabă gălăgie decât liniște. Tăcerea adâncă a celor treizeci de elevi o pricinuia catalogul. Catalogul stătea deschis, ceea ce însemna pentru clasă un pericol mare: examinarea ounoștințelor. Cu alte cuvinte: bătălie, vijelie, furtună. Or, timpul dinaintea bătăliei, vijeliei saiu furtunii e întotdeauna plin de liniște. Aceasta era adevărata explicație a tăcerii și nemișcării celor treizeci de elevi.

Și iată că a început să tune. Vocea profesorului anunță începerea bătăliei, furtuna care va veni.

— Pero! strigă profesorul.

— Catastrofă! adăugă cineva din ultimele bănci.

Ouvântul acesta din urmă fu însoțit de chicoteli, în care se ghicea și încordare și -ușurare, dar și obrăznicie.

— Nu permit să mi se spună Catastrofă! zise furios Pero, soulându-se în picioare. O să reclam.

Aerul se cutremură de ifisete.

— Mie îmi zic Tic-Tac și nnam de gând să reclam pe nimeni, declară un băiat cu o mutrișoară gravă și cu

3

ochi verzi. Pur și simplu, fiindcă mu știu cui aș putea să reclam.

— Autorităților școlare! grăi cineva.

— Părinților și tutorilor!

— Opiniei publice!

— Ajunge! strigă Pero, strângând pumnii.

— Roagă-mă pe mine să spun „ajunge!“ zise profesorul. Dealtminteri, nici nu trebuie să mă rogi. Voi face singur acest lucru. Hai, ajunge! Gata î

— Cum, gaița? întrebă cu naivitate un glăscior timid. Râsul ajută la sănătate. La fel și mânia. E dovedit științific.

Profesorul îl căută cu ochii pe posesorul glasului naiv. Vru să spună ceva, dar se răzgândi. Se uită la Pero, care stătea posomorit și zbârlit.

— Cum ai ajuns la această poreclă? De ce îți zic Catastrofă?

Pero dădu din umeri furios și nu răspunse. Două degete stăteau ridicate sâcâitor chiar în fața profesorului. Era Tic-Tac. Nu așteptă ca profesorul să-i dea voie ori să-i interzică să vorbească. Sări în sus ca un arc.

— Porecla i se potrivește. E corectă. De tot ce se apucă Pero, iese rău. Totdeauna iese câte o grozăvie. Înțelegeți? Ca-ta-stro-fă!

Pero strânse și mai tare pumnii. Scrâșni din dinți și se înroși de mânie.

— În mediul ăsta nu se poate lucra. Mereu își bat joc de mine. Dacă un lucru nu iese cum trebuie, ei zic că numai Pero e de vină. El e cu catastrofa. Ce să fac: să reclam, ori mă las păgubaș?

Se așeză brusc, bosumflat. Profesorul râse prietenește.

— Nu te lăsa. Dar nici nu reclama. Cel puțin nu imediat. Ai timp. Dacă se vor întrece cu gluma, eu te voi apăra. Hai să vorbim despre lucruri serioase.

Pero nici nu se mișcă, de parcă cuvintele profesorului n-ar fi ajuns să străbată prin carapacea supărării sale.

4

De parcă descurajarea l-ar fi țintuit de bancă.

— Rildică-te în picioare, Pero! porunci profesorul.

— Eu? întrebă mirat? Pero. Chiar eu?

Izbucxiiră râsete diin toate părțile.

— Chiar tu! confirmă grav profesorul. Aș dori să aud câte ceva despre Alexandru Macedon. Câteva lucruri mai însemnate.

Pero se sculă încet și fără chef. Se încruntă, de parcă acest lucru i^ar fi pricinuit o durere fizică.

— Deci, să auzim, îi dădu ghes profesorul.

— Era fiul unui rege macedonean. Unicul fiu.

Cei din clasă nu râseră. Rămaseră liniștiți și atenți. Așteptau să urmeze fapte mai mari și mai importante.

— Unicul fiu, zici? întrebă profesorul, înveselit parcă.

— Fapt dovedit istoricește, rosti sobru Pero. A crescut repede și a tăiat și mai repede un nod, tocmai în Asia Mică.

— Și mai departe?

— Mai departe, nimic.

Clasa n-a mai putut să se stăpânească. Izbucni într-un hohot de râs de se cutremurară pereții. Iar cineva, abia adunândiu-și puterile, strigă:

— Mă, Catastrofă!

Mâna profesorului, ridicată brusc, domoli hohotele dezlănțuite.

— Mai știi ceva despre Alexandru?

— Păi, nu-i de ajuns?

— Nu-i de ajuns.

— Dar am spus tot! Și despre tatăl lui, și despre el, și despre nodul acela.

Profesorul se încruntă. Semn rău.

— Termină cu gluma, Pero! Iar n-ai învățat?

— Ba, am învățat.

5

Profesorul strânse din umeri și se îndreptă spre catedră.

— N-o să ne certăm. Tu crezi că știi ceva, iar eu cred că nu știi multe.

— Confruntare de păreri! spuse careva în surdină.

— În detrimentul lui Pero! adăugă altul.

— Ca-ta-stro-fă! glăsui cu importanță Tic-Tac.

Profesorul nu ținu seamă de aceste observații. Privea îngândurat catalogul deschis.

— Două note slabe… trei note slabe… patru note slabe… și cu Alexandru Macedon fac exact cinci note slabe.

îl căută din ochi pe Pero. Pero ședea și privea cu atenție un punct invizibil pe peretele opus.

— Poți să șezi, Pero!

— Mulțumesc. M-am așezat.

— Ce crezi tu despre mine și despre toți cei care suntem cu tiine în clasă?

— Nimic. Reflectez acum asupra altor lucruri. Încerc să-mi amintesc unde am auzit că Alexandru Macedon era unicul fiu al regelui. Interesantă informație; nu pot însă nicicum să-mi aduc aminte de unde o știu.

în clasă era liniște deplină. Elevii așteptau o furtună mai năprasnică decât examinarea cunoștințelor. Așteptau sentința.

— Astăzi vom avea întâlnire cu părinții, la sfârșitul orelor de curs, spuse încet profesorul, de parcă i-ar fi părut rău să tulbure liniștea. Tatăl tău va auzi multe lucruri neplăcute despre tine. Niște lucruri care-l vor durea. Crede-mă că nu mi-ar face plăcere să fiu în locul lui. Și nici în locul tău.

Pe coridor sună clopoțelul. Profesorul se ridică în picioare și se îndreptă spre ușă. Pero rămase nemișcat. Căuta cu ochii un punct invizibil.

6

Reporterul TUNETULUI caută un fapt senzațional

TUNETUL e un ziar mare. Toate ziarele mari au reporteri mari. Așa a fost și va fi întotdeauna. Cel mai mare dintre toți marii reporteri ai ziarului TUNETUL este N.K. Nu e numele lui complet, ci numai inițialele numelui și prenumelui. Toți din redacție s-au obișnuit să-i spună pe numeme prescurtat, adică ENKA. Prescurtarea aceasta a devenit numele lui de ziarist. Nume atrăgător, misterios și plin de forță. Nu se știe precis dacă reporterul ENKA își datorează succesul numelui său, sau, dimpotrivă, dacă numele și-l datorează succesului. De altfel, asta n-are importanță. E important însă de știut că ENKA e cel mai mare dintre reporterii marelui ziar TUNETUL.

În după-amiaza aceea, reporterul ENKA era preocupat de un lucru foarte important. Căuta un fapt senzațional. Cel mai senzațional din istoria ziaristicii. Acest lucru îl făcea în fiecare după-amiază. De aceea a și devenit celebru. Celebritatea nu poate să-l ocolească pe reporterul care caută în fiecare zi o senzație mai mare decât cea precedentă.

Era bine dispus cu toate că încă nu descoperise faptul. Lovea cu creionul în propria lui frunte și citea cu atenție titlurile de pe paginile ultimei ediții a TUNETULUI. Nu făcea acest lucru fără motiv. De multe ori i s-a întâmplat ca în coloanele propriului său ziar să descopere urmele unui vânatJ mai deosebit.

Iri ziua aceea în ziar nu erau decât lucruri obișnuite. Nimic răsunător. De abia în ultima pagină, unde se tipăresc anunțurile, numele noilor născuți și înștiințările despre întrunirile asociațiilor publice, organizațiilor și

7

cluburilor, o știre măruntă, fără să bată la ochi, îi atrase atenția. O citi de câteva ori și se încruntă.

— Hm! zise vag. Hkn! repetă și mai nehotărât.

La masa din colțul camerei ședea reporterul Pană- ascuțită, primul după marele ENKA pe scara celebrității. Se uita cu multă atenție la prietenul său. Era sigur că se pregătesc lucruri mari. Altminteri, ENKA n-ar fi zis de două ori „hm“. Ori ar fi făcut-o o singură dată, ori ar fi tăcut.

— Prin urmare? întrebă scurt Panăascuțită.

— Ascultă! îi spuse ENKA mulțumit. Am găsit un anunț foarte ciudat.

Tuși și începu să citească:

— NECUNOSCUTULE! Dacă e atât de important, sunt gata să mă intilnesc cu dumneata, cu toate că nu iau în seamă scrisorile care nu sunt iscălite cu numele adevărat. Ora pe care o pi’opui îmi convine, pentru că în fiecare zi, la șase după-amiază, ies la plimbare. Cu locul întâlnirii sunt de asemenea de acord. Dacă e vreo glumă nesărată, ar ji, mai bine să renunți dinainte. Profesorul G.

ENKA îi aruncă lui Panăascuțită o privire cercetătoare. Celălalt mare reporter nu arătă vreun interes deosebit față de cele auzite.

— Și ce-i cu asta? întrebă el fără însuflețire. Un anunț ca toate anunțurile. Cineva vrea să se întâlnească cu cineva, dar își dă importanță în prealabil.

ENKA îl privi compătimitor, de parcă ar fi vrut să zică: „N-ai fler pentru o senzație adevărată. De aceea nu vei deveni niciodată primul reporter. Fără supărare, dar îți lipsește o coardă im/portantă.u

Panăascuțită ghici, cel puțin parțial, gândurile celui mai mare reporter. Fața i se întunecă un pic.

— Iarăși nu mă crezi capabil să dau de urma unei știri cu adevărat senzaționale, n-u-i așa?

8

— Să lăsăm cearta, făcu ENKA, puțin ofensat. Mar bine ascultă ce cred eu despre acest lucru. Sunt sigur că acest anunț nu e unul obișnuit. Iată de ce: Cineva a scris o scrisoare în care îl roagă pe profesorul G. Să se întâlnească cu el. E în regulă. E frumos ca oamenii să se întâlnească, dar totuși ceva nu-mi miroase a bine. Piroâfesonul G. Locuiește undevai, fără îndoială. Omjul care a scris scrisoarea îi știe adresa, căci, altminteri, cum i-ar fi trimis scrisoarea? Urmează prima întrebare importantă: DE CE ACEL OM NU L-A VIZITAT PE PROFESOR LA EL ACASĂ? Ai observat poate încă un lucru. Omul n-a iscălit scrisoarea. Așadar, a doua întrebare importantă: DE CE DOREȘTE SA RĂMlNA NECUNOSCUT? Nu se ascunde, oare, în această invitație o cursă bine ticluită? Nu cumva profesorul G., care crede că e vorba de un lucru de importanță deosebită, va deveni victima expeditorului misterios al scrisorii?

Panăascuțită întinse aimndouă mâinile, de parcă ar fi vrut să se apere de mucțimea întrebărilor și concluziilor prietenului său.

— Ajunge! Ai spus prea muilt. Numai cât aii povestit până acum e destul pentru o povestire captivantă. Accentuez, povestire, nicidecum reportaj. Dar uiți că a rămas neexplicată încă o întrebare importantă: CINE E PROFESORUL G.?

— Excelent! zâmbi ENKA. Văd că ai început să gândești. Dar n-ai dreptul să spui că am uitat acest amănunt. Mi-a venit în miinte imediat. Ba, pot să-ți spun și mai mult. Chiar din cauza acelui profesor m-a atras toată afacerea.

Panăascuțită clătină din cap și recunoscu sincer:

— Nu înțeleg.

ENKA zâmbi blî-nd, de parcă nici n-ar fi așteptat alt răspuns.

9

— Există în orașul nostru un profesor al cărui nume începe cu litera G. Acest profesor e o personalitate binecunoscută. Îți dai seama Ia cine mă gândesc?

— Bineînțeles. E vorba de profesorul Galaktici.

— Așa e.

Panăascuțită nu păru impresionat.

— Aș putea să pun pariu cu tine că în orașul nostru există cel puțin zece profesori al căror nume începe cu litera G. Cred că te-iai pripit să tragi concluziile.

ENKA nu se dădu bătut. Avea pregătit răspunsul.

— În anunț scrie: „În fiecare zi la ora șase după-amiază ies la plimbare.44 N-ai observat, băiete, acest lucru? Doar no să afirmi că toți profesorii G. Ies la plimbare la ora șase. În cel mai bun caz, ar putea să facă asta doi sau trei. Niciunul mai mult. În ce-l privește pe profesorul Galaktici, el iese la plimbare în fic- care zi la ona șase după-amiază. Nu-i nevoie să-ți) ur că e așa, pentru că știi și singur. Așadar, suntem, sau nu sân, tem aproape de marele reportaj?

Panăascuțită fu nevoit să admită că ENKA l-a pus cu botul pe labe. Dovezile lui erau mult prea puternice. Totuși îi venea greu să-și recunoască înfrângerea.

— S-ar putea ca tot ce ai spus să fie exact. Poate că toate acestea îl privesc chiar pe profesorul Galaktici. Dar să fie, oare, vorba despre ceva senzațional? S-ar putea să fie un lucru cu totul mărunt și fără importanță. Poate că omul acela e un fost coleg de școală al profesorului, poate că n-a reușit în viață și dorește până în ultima clipă să rămână necunoscut, de teamă ca profesorul să nu-l refuze. Oamenii sunt sensibili, ține minte acest lucru. Cine știe, poate că are de gând să-i ceară profesorului bani cu împrumut ori vreun alt serviciu? Dacă-i așa, atunci unde ți-e faptul de senzație?

— Totul e posibil, căzu de acord mărinimos ENKA. Dar atâta timp cât mai există și o altă posibilitate, pentru mine chestiunea nu e lipsită de importanță. Să

10

presupunem că nu e coleg de școală, că nu e un cunoscut care are nevoie de bani sau de vreun serviciu. S-ar putea să fie vorba de altceva. După cum s-ar putea să fie așa cum ai-spus tu. Prin urmare, merită să încercăm.

Panăascuțită știa că nu există forță care să-l facă pe marele reporter să dea înapoi de la ceea ce a hotărât să facă. De aceea a renunțat la orioaire alte (argumente. A tras concluzia că toate acestea nu-J privesc defel și că i-e totuna ce face ori intenționează ENKA să facă.

— Îți doresc vânat bun! îi spuse scurt.

— Acesta-i cuvântul potrivit! exclamă ENKA, sculându-se de pe scaun. Mai întâi voi vizita secția de publicitate, să văd dacă nu cumva cei de acolo se află în posesia unor date precise despre profesorul G. Apoi, cu ceva mai înainte de ora șase, mă voi duce și eu la plimbare. Știi și tu că-l voi găsi ușor pe profesorul Galaktici.

Ieși din birou, fredonând o melodie. Panăascuțită se întoarse la masa lui de lucru. Pe biroul marelui reporter rămase desfăcut numărul din ultima ediție a ziarului TUNETUL.

Tatăl și fiul nu se înțeleg

Tatăl lui Pero era tare amărât. Abătut, îndurerat și îngrijorat. Cele auzite la consfătuirea cu părinții erau prea multe pentru un om căruia i^ar fi plăcut să aibă o părere foarte bună despre fiul său. Acum această părere bună se clătinase. O zdruncinau notele slabe și corn

îi

portarea de neînțeles a fiiuilfui său Pero, poreclit Catastrofă.

„Nu-l înțeleg, își zicea tatăl, dar mă interesează dacă el însuși se înțelege. Cine știe? Ceva se întâmplă cu băiatul. Dar ce? Până acum n-am observat nimic deosebit. Parcă era totul în ordine. Era, oare? Nu cumva i-am acordat eu prea puțină atenție?“

Tatăl măsura cu pași mari odaia. Unu, doi, trei, patru, cinci. Și înapoi. Unu, doi, trei, patru, cinci. Cinci pași. Cinci note slabe. Celelalte fapte nu pot fi apreciate prin note. „Alexandru Macedon a fost unicul fiu al lui taică-său. Mulțumesc. M-am așezat. Mă gândesc de unde am această informație despre Alexandru.“ O- brăznicie. E clar că își bate joc de profesor.