Sangele sfant si sfantul graal

Sîngele sfânt și Sfintul Graal

Henry Lincoln s‑a născut la Londra, în 1930. Francofon pătimaș, a fost, pentru mult timp, extrem de interesat de limba, istoria și cultura franceză, încă din copilărie, s‑a angrenat în studiul egiptologiei și a învățat singur să descifreze hieroglifele. Misterele care înconjoară Egiptul antic l‑au condus, în scurt timp, către alte enigme ale istoriei. Astfel a avut prilejul de a explora mitologia, religiile și o serie de aspecte ezoterice. Este autorul a peste o sută de scenarii pentru televiziune.

Cu toate că, de peste douăzeci de ani, cercetează enigmele istoriei și o serie de subiecte ezoterice, Richard Leigh este, în primul rînd, romancier și nuvelist. Născut în 1943, în New Jersey, și‑a făcut studiile la Universitatea Tuffs, la Universitatea din Chicago și la Universitatea din New York, de unde și‑a obținut diploma, începînd de atunci, a ținut numeroase prelegeri la colegii și universități din Statele Unite, Canada și Marea Britanie.

Născut în Noua Zeelandă, în 1948, Michael Baigent este licențiat în psihologie și s‑a pregătit pentru cariera de profesor, în același timp și‑a menținut activ interesul pentru istorie, religie și ezoterism. În 1973 a devenit fotograf profesionist, în această calitate, a călătorit în zone îndepărtate, cum ar fi Laos și Bolivia, în 1976 a revenit în Anglia pentru a face cercetări în vederea unui studiu asupra Cavalerilor Templieri. După un foarte scurt timp, i‑a întîlnit pe Richard Leight și pe Henry Lincoln și s‑a implicat în investigațiile legate de misterul de la Rennes‑le-Chateau.

INTRODUCERE

În 18 ianuarie 1982, The Holy Blood and the Holy Grail a fost lansată în Marea Britanie. Cinci săptămîni mai tîrziu, în 26 februarie, a apărut și în Statele Unite, în lunile care au urmat apariției cărții în aceste țări ne‑am trezit prinși într‑un adevărat vîrtej. Scrisesem o carte care ne așteptasem să stîrnească controverse. Dar ne așteptam să fie criticată așa cum se procedează de obicei - în recenzii, de exemplu, scrise de cei cărora le înfruntasem concepțiile teologice și istorice -, dar nu credeam că i s‑ar fi putut acorda mai mult decît atenția cuvenită oricărei alte apariții editoriale. Spre consternarea noastră, am devenit tot atît de celebri (sau, mai corect spus, notorii) ca niște conspiratori care ar fi plănuit o lovitură de stat la Vatican. Nu am avut parte doar de recenzii. Am căpătat statutul protagoniștilor unui reportaj șocant, ai unui adevărat scandal de presă care umplea prima pagină a tuturor ziarelor. Era, sîntem de acord, o perioadă lipsită de evenimente: în Polonia se instaurase un calm relativ; nici o personalitate politică nu fusese recent împușcată; Argentina încă nu invadase insulele Falkland. În lipsa a ceva cît de cît catastrofal care să electrizeze cititorii, am devenit favoriții presei. Răspunsurile și reacțiile publicului s‑au trasformat într‑un torent care se prăvălea nu numai în paginile ziarelor, ci și asupra noastră, asupra editorilor și a agenților noștri. Spectrul acestor opinii era atît de variat, încît aveai impresia că se referă la cărți diferite. La o extremitate se situau laudele, care culminaseră cu o scrisoare ce considera volumul nostru „cea mai importantă lucrare a secolului" - o apreciere cu care nu avem cum să fim de acord. La polul opus, se situau afirmații care, deși mai succinte, sugerau tot ce poate fi mai rău. În cazul nici unui alt eveniment editorial recent nu se mai iviseră atîtia Don Quijote care să se repeadă cu atîta înverșunare asupra unei singure biete mori de vînt.

Scandalul a luat amploare mai ales în urma emisiunii Omnibus de la BBC, în cadrul căreia Barry Morman ne‑a invitat împreună cu episcopul de Birmingham, Hugh Montefiore, și istoricul Marina Warner. Dînd întru cîtva dovadă de naivitate, noi am acceptat invitația de a participa la emisiune, încrezători ca un miel care nu știe că e dus la tăiere. Pe un ton convingător, producătorul ne‑a asigurat că era vorba de o „discuție" care ar fi oferit ocazia unei cercetări amănunțite a ipotezelor lansate de cartea noastră. Definiția dată de el termenului „discuție" ni se pare azi cît se poate de nepotrivită. Pentru noi, „ambuscada organizată de urmașii Inchiziției" descrie mult mai fidel cele ce au urmat. După ce Barry Norman a prezentat, în grabă, ceva care avea doar o vagă asemănare cu lucrarea noastră, Marina Warner și episcopul au început să lanseze acuzații de pe o listă deja întocmită și atît de stufoasă încît nu mai era nevoie de nimic altceva pentru ca, atît cartea noastră, cît și noi înșine, să fim arși pe rug fără întîrziere. Ca să continuăm metafora, eram victimele unui blitzkrieg. Generalități banale și trivialități pedante erau lansate împotriva noastră de o adevărată flotilă aeriană. Le‑am fi putut respinge pe toate, așa cum am și făcut cu o bună parte dintre ele. Dar unei voci care își atribuie autoritatea deplină îi este suficientă o clipă pentru a stigmatiza o carte - eti‑chetînd‑o drept iresponsabilă, neverosimilă, nedocumentată sau, pur și simplu, proastă. Și e nevoie de ceva mai mult timp ca să respingi astfel de acuzații. Așa ceva se face punct cu punct, enu‑merînd exemple adecvate. Trebuie să te adîncești în detalii și în subtilități academice, ceea ce nu se face la o televiziune care se respectă, care își desfată telespectatorii mai degrabă cu un măcel sîngeros decît cu un schimb sec de informații. Pentru fiecare jumătate de duzină de obiecții ridicate de criticii noștri din studio ni s‑a permis să dăm câte o singură replică; iar cînd emisiunea a fost difuzată în 17 ianuarie, chiar și puținele noastre intervenții au fost trunchiate. Contribuția fiecăruia dintre noi a fost redusă la unul sau două comentarii superficiale. Și asta a fost tot. Ca urmare, „discuția" la care au asistat cei ce au văzut emisiunea era cît se poate de diferită de aceea care avusese loc în studio. Au fost mulți cei care, ulterior, au remarcat că, după toate aparențele, nu prea ni se oferise ocazia să ne exprimăm punctul de vedere, în realitate, am avut ceva mai multe șanse de a ne apăra, dar cele mai multe dintre vorbele noastre s‑au pierdut în camera de montaj.

Firește, astfel de lucruri se întîmplă des în lumea televiziunii - o lume care ne era destul de familiară pentru ca să nu putem spune că am fost surprinși. Dar, din păcate, s‑au pierdut momente extraordinar de comice. De exemplu, la un moment dat, Barry Norman l‑a întrebat pe episcopul de Birmingham dacă lucrările de genul celei publicate puteau fi considerate „periculoase". „Indiscutabil", a răspuns prelatul, care nu citise decît ultimele două capitole. Cartea noastră, a afirmat el, era o exploatare nerușinată a sexului, o goană după senzațional. O liniște împietrită a cuprins studioul. Sex? Scrisesem o carte despre sex? Stupefiați, ne‑am uitat unul la altul, fiind pe punctul să ne întrebăm dacă nu cumva vreun tipograf cu mintea rătăcită ne inserase în volum cîteva pagini din Kama Sutra. Ori poate înlocuise una dintre ilustrații cu nudul unui templier. După aprecierea noastră, pe o scară a sexualității, cartea se afla undeva sub Giulgiul de la Torino - care, la urma urmelor, deși reprezintă un bărbat dezbrăcat, nu a atras niciodată prea mult interes din acest punct de vedere.

Capul lui Barry Norman a zvîcnit - exact mișcarea pe care o faci cînd încerci să‑ți scoți apa din urechi. Chiar și Marina Warner părea vădit stînjenită. Noi am fost tentați ca, mai degrabă la modul ironic, să‑l întrebăm pe episcop ce carte citise de fapt. Dar, înainte de a apuca să o facem, Cel de Sus a intervenit sub forma unui tehnician care a dat buzna în studio și ne‑a cerut să reluăm scena. Ceva mersese anapoda, ne‑a explicat el, poate că vreun gremlin dereglase aparatura. Ca urmare, Barry Norman și‑a repetat întrebarea. Episcopul, care între timp își dăduse seama că o făcuse de oaie, s‑a grăbit să profite de ocazie. Cartea noastră putea fi considerată „periculoasă"? Cîtuși de puțin, a replicat el, cu o seninătate îngerească. Dimpotrivă, era convins că lumea creștină avea puterea de a ignora provocarea noastră. Și, pentru că intenția noastră nu era să demolăm creștinătatea, nu ne‑am permis să‑i punem la îndoială optimismul.

Dar, așa cum am spus, această secvență, ca și multe altele, a fost tăiată în întregime. Totuși, pentru lovitura nu tocmai onorabilă care ne fusese dată în emisiunea Omnibus, existau circumstanțe atenuante: tipul programului, puținul timp alocat, exigențele specifice televiziunii. Și, la urma urmei, ne așteptam ca lucrarea noastră să fie atacată și răstălmăcită, însă ceea ce nu se poate trece cu vederea este încercarea vădită a BBC -ului de a‑l prezenta pe ducele de Devonshire într‑o lumină ridicolă, ceea ce pare să fi fost principala intenție a producătorului, în cartea noastră, exprimîndu‑ne fără echivoc, am stabilit că este posibil ca unii membri ai familiei Devonshire să fi fost singurii deținători ai unor informații semnificative. Declarația este bazată pe anumite dovezi datînd din secolul al optsprezecelea ca și pe comentariile făcute, în zilele noastre, de un membru al unei ramuri colaterale a familiei, care nu poate fi asociată, în mod direct, chiar cu ducele. Cu răbdare și cu conștiinciozitate, i‑am dat aceste explicații producătorului, care ne presa, insistînd asupra subiectului. Dar el era hotărât să dezgroape cîteva aspecte senzaționale legate de Marea Britanie, așa că, din exces de zel, a ajuns la Chatsworth ca să‑l intervieveze personal pe duce. Pentru ca totul să pară cît mai dramatic, l‑a pus pe acesta în fața unei afirmații pe care noi nu am făcut‑o niciodată. Excelenței Sale i s‑a relatat că, într‑un volum în curs de apariție, se menționa că familia Devonshire ar fi descins direct din Isus. Cum era de așteptat, ducele s‑a simțit ofensat. „Ce infamie!", a exclamat, indignat. Pentru că nu ne aparținea, afirmația căreia el îi dădea replica a fost tăiată din forma finală a emisiunii. Telespectatorii l‑au văzut doar pe duce, care exclama „Ce infamie!", referindu‑se la nu se știe ce. Răspunsul ar fi putut fi dat unei întrebări legate de tactica francezilor în bătălia navală de la Quiberon Bay din 1759 sau de calitatea tweed‑ului englezesc de azi.

Pe parcursul emisiunii Omnibus, episcopul de Birmingham a susținut că existau nu mai puțin de „șaptezeci și nouă de mistificări" în doar două capitole - singurele două capitole pe care le citise. O astfel de acuzație, făcută de un personaj atît de ilustru, părea să fie autentică - o judecată de necontestat, rostită de însuși Vocea Adevărului; ca urmare eram definitiv osîndiți. Știre pe care ziarele, radioul și televiziunea au preluat‑o ca atare și au răspândit‑o pe întreg mapamondul. „Ați fost criticați de un episcop", ne‑a spus, îngrijorat, un cunoscut care ne‑a sunat tocmai din Statele Unite. „Sînteți cumva în pericol?"

Nu era cazul să ne alarmeze perspectiva de a fi atacați de un detașament de episcopi - un comando de teroriști cu mitre, cu cîrjele episcopale transformate în aruncătoare de flăcări și cu măști de ski a la SAS peste patrafirele și mantiile fluturînde. Dar, prima oară cînd am fost învinuiți pentru existența a șaptezeci și nouă de erori, am rămas, pe moment, înmărmuriți. Era oare posibil să fi greșit de șaptezeci și nouă de ori? Mărturisim că a existat o neliniște pasageră, o clipă în care ne‑am îndoit de noi înșine. Dar, în săptămîna următoare, la solicitarea noastră, episcopul a binevoit să ne transmită lista dactilografiată a „erorilor" pe care pretindea că le‑am fi comis. Era un document întru totul original. Admitem că episcopul descoperise într‑adevăr patru greșeli minore. Afirmaserăm, în mod eronat că, în epoca lui Isus, Palestina era împărțită în două provincii. Așa cum prelatul observase în mod corect, era, de fapt, formată dintr‑o provincie și două tetrarhii. Spuseserăm și că informația că Isus ar fi fost dulgher provine din Evanghelia după Luca. Episcopul avea și aici dreptate, e vorba de Evanghelia după Marcu. De asemenea, un zețar neatent, a cărui eroare ne scăpase printre degete, plasase existența lui Iulius Africanul în secolul al treilea în loc de secolul întîi; iar un redactor scrisese, probabil din greșeală, în manuscris „cetatea Efes din Grecia", în loc de „cetatea grecească Efes". Efes se află, desigur, în Asia Minor.

În aceste patru privințe, nu puteam decît să ne recunoaștem vinovăția. Episcopul avea dreptate, căzuserăm în greșeală și se cuvenea să‑i acceptăm corecturile. Dar ce era cu celelalte șaptezeci și cinci de mistificări pentru care mass‑media, citîndu‑l pe înaltul prelat, cerea sus și tare să fim trași la răspundere? Efectiv, toate s‑au dovedit a nu fi denaturări ale faptelor, ci doar erori de interpretare - sau, mai exact, aspecte controversate, pentru că modul în care ar trebui înțelese este încă obiectul unor dezbateri. Noi „păcă‑tuisem" doar neprivindu‑le prin prisma tradițiilor existente. De exemplu, episcopul listase drept „erori" o serie de afirmații asupra cărora „se mai poate discuta", iar explicațiile oferite de noi nu erau „susținute de majoritatea specialiștilor" - spunea el, referindu‑se, bineînțeles, la cercetătorii tradiționaliști care îi împărtășeau părerile, în aceeași listă indusese și menționarea unui text apocrif, pe care el nici nu îl cunoștea, nici nu îl avea în biblioteca personală, cu toate că este ușor de procurat, atît în ediție cartonată cît și în ediție broșată. Cu alte cuvinte, eram greșeala noastră că textul lipsea din propria lui bibliotecă. Totodată, episcopul etichetase drept greșeală o referință care i se părea lipsită de sens - explicația se afla în primele capitole ale cărții, pe care el nu citise, în sfirșit, noi susțineam că „Evangheliile nu sînt altceva decît niște documente istorice, ca oricare altele", iar el considera asta o altă eroare. „Nu, a afirmat, sînt documente unice, prin care veștile bune aduse de Hristos ne sînt redate sub forma unor cronici." Orice ar putea însemna asta, nu putem fi încriminați pentru mistificare. Dacă păcătuim cumva, o facem doar prin faptul că părerea noastră despre Evanghelii nu coincide cu a episcopului.

Iată deci pentru ce anume ne încriminase episcopul de Bir‑mingham. În lumina celor de mai sus, condamnarea noastră pentru „șaptezeci și nouă de mistificări" apare ca fiind cel puțin puerilă, ca să nu spunem eronată. Totuși, cele mai multe critici venite din partea instituției bisericești, sînt, în esență, de aceeași natură, în cartea noastră, ne referim la ceea ce este posibil și probabil din punct de vedere istoric și, ori de cîte ori faptele sînt cunoscute, la realități istorice. Criticii noștri teologi, dintre care cei mai mulți nu sînt specialiști în istorie, ne puteau ataca doar din punctul de vedere al credinței religioase. Credința nu oferă cea mai bună perspectivă asupra istoriei, dar mulți dintre criticii noștri nu aveau de ales. Aveau impresia că atacasem anumite interese pe care ei se simțeau obligați să le apere, apelînd la argumente oricît de șubrede.

„Cartea dumneavoastră nu s‑a bucurat de o primire favorabilă din partea autorităților bisericești", puteau să ne spună acum reporterii de radio și televiziune și ar fi fost sinceri - deși totul era stupid. Ca și cum lucrurile s‑ar fi putut petrece și altfel. Ca și cum ar fi fost de așteptat ca oricare episcop creștin să spună „Aveți dreptate" și să ne predea mitra.

Eram, de asemenea, blamați pentru că făcusem speculații. Dar noi recunoscusem asta. Am cerut să fie luat în considerație faptul că declarasem explicit că nu era vorba decît de niște ipoteze, iar ipotezele nu se pot baza decît pe niște speculații. Raritatea informațiilor demne de încredere referitoare la problemele ridicate de Biblie îl obligă pe orice cercetător al domeniului să recurgă la speculații, dacă nu cumva preferă să păstreze tăcerea. Desigur, speculațiile nu trebuie făcute la întîmplare, este necesar să fie încadrate în contextul informațiilor istorice existente. Dar ideea este că nu poți decît să faci presupuneri - să interpretezi mărturiile insuficiente și de multe ori neclare. Studiile biblice implică speculația, la fel și teologia. Evangheliile sînt documente sumare, ambigue și adeseori contradictorii, în ultimele două mii de ani, oamenii au purtat nu numai discuții aprinse, ci și războaie, fără să se pună de acord asupra sensului anumitor pasaje, în coagularea tradiției creștine, un singur principiu a fost stabilit definitiv: în trecut, de cîte ori se confruntau cu una dintre numeroasele ambiguități din scriptură, autoritățile ecleziastice făceau speculații legate de sensul acesteia. Concluziile la care s‑a ajuns astfel, odată acceptate, au fost păstrate cu sfințenie, devenind dogme și - în mod eronat - după cîteva secole au ajuns să fie considerate fapte dovedite. Dar aceste concluzii nu sînt cîtuși de puțin fapte. Sînt speculații și interpretări adunate într‑o tradiție; și, permanent, greșim considerînd tradiția adevăr.

Un singur exemplu ar trebui să fie suficient pentru a ilustra acest proces. Conform celor patru Evanghelii, Pilat se referă la Isus numindu‑l „regele iudeilor" și o inscripție cu această titulatură este fixată de cruce. Dar nu ni se relatează nimic mai mult. Evangheliile nu povestesc dacă titulatura este justificată sau nu. La un moment dat, în trecut, cineva pur și simplu a presupus că titlul fusese dat în bătaie de joc, iar cei mai mulți dintre creștinii de astăzi acceptă, orbește, ca dovedit faptul că Isus a fost numit astfel în derîdere. Dar nu există absolut nici o dovadă în acest sens. Citind Evangheliile fără nici o idee preconcepută, nu poți găsi nimic care să sugereze că titulatura nu ar fi fost folosită cu toată seriozitatea, că nu ar fi fost perfect justificată. Din punctul de vedere al Evangheliilor, Isus poate să fi fost regele evreilor și să fi fost recunoscut ca atare de către contemporanii săi, inclusiv de Pilat. Doar tradiția ne spune că nu ar fi așa. Acest raționament li se pare dubios comentatorilor de astăzi ai Bibliei numai datorită tradiției creștine. Cînd am sugerat că Isus ar fi putut fi, în realitate, „regele iudeilor", nu am contrazis faptele, ci numai o veche tradiție, un sistem de credințe încetățenit și bazat pe interpretarea speculativă făcută de cineva.

„Nu vă puteți dovedi concluziile", este un alt cap de acuzare ridicat împotriva noastră de reporteri și de teologi - ca și cum s‑ar fi așteptat să le oferim o declarație dată sub jurământ, semnată de Isus însuși și corespunzător atestată de martori și de un notar. Bineînțeles că nu ne puteam „dovedi" concluziile. Așa cum am tot repetat și subliniat chiar în carte, am prezentat o simplă ipoteză. Dacă am fi putut să o dovedim, nu ar mai fi fost o ipoteză, ar fi fost o realitate; și nu ar mai fi existat nici o controversă, ci doar o dezvăluire senzațională, un fapt împlinit. Dar, în contextul existent, ce ai constitui o „dovadă" autentică? Din tot ce ni se relatează în Noul Testament, poate fi ceva astfel „dovedit"? Evident, răspunsul este „nu". Cînd e vorba de Noul Testament, nimic nu poate fi demonstrat fără drept de apel. Dacă noi nu ne putem „dovedi" concluziile, tot așa nu poate fi dovedit că Isus s‑a născut din fecioară, că a pășit peste ape, că a înviat din moarte, într‑adevăr, nu putem „dovedi" nici măcar că Isus a fost un personaj istoric. De fapt, numeroși autori de ieri și de azi au adus argumente convingătoare că nu a fost așa.

În ultimă instanță, problematica „dovezilor" iese din discuție. Dată fiind lipsa mărturiilor, atît documentare cît și arheologice, aproape nimic - sau chiar nimic - legat Isus nu poate fi „dovedit". Ceea ce au la dispoziție majoritatea cercetătorilor este evidența, iar „evidență" nu înseamnă „dovadă". Cînd ne referim la studiul Noului Testament, evidența nu poate „demonstra" nimic, poate doar sugera gradul de plauzibilitate al relatărilor sau probabilitatea, mai mare sau mai mică, ca acestea să corespundă adevărului. Această evidență trebuie studiată, evaluată și interpretată pentru a trage niște concluzii demne de încredere: de exemplu, că o anumită succesiune a evenimentelor este mult mai verosimilă decît alta. Dacă se procedează astfel, problema se reduce la una de bun‑simț și de cunoaștere a condiției umane. Este evident mult mai verosimil ca un om să se fi căsătorit, să fi procreat și să fi încercat să cîștige un tron decît să fi fost născut de o fecioară, să fi mers pe apă și să se fi ridicat din morți.

În ciuda afirmațiilor teologilor și reporterilor, declarația de mai sus nu constituie „un atac asupra însăși esenței creștinătății și a etosului creștin". Pentru că acestea rezidă în învățăturile lui Isus. Învățături care, din cele mai multe puncte de vedere, sînt unice, însăși exprimarea acestora este „noua învățătură", ele sînt „veștile bune" destinate umanității și sînt justificate prin ele însele. Nu trebuie să fie susținute de detaliile unei biografii miraculoase și mai ales nu de acel tip de amănunte supranaturale care caracterizează rivalitățile dintre divinitățile lumii antice. Dacă învățăturile au nevoie de asemenea detalii, asta conduce la o altă concluzie: fie că învățăturile au serioase imperfecțiuni, fie că, ceea ce este mai plauzibil, credința creștinilor lasă de dorit. Un creștin adevărat ar trebui să înțeleagă că adevărata însemnătate a lui Isus stă în învățăturile pe care s‑a străduit să le răspîndească. Iar acestea nu pot fi anulate dacă se dovedește că au fost elaborate de un om care a fost soț și tată. Și nici nu sînt mai întemeiate dacă provin de la un bărbat cast.

Cei mai mulți dintre teologii și clericii de rang înalt care ne‑au criticat erau protestanți. De fapt, majoritatea erau anglicani, ca episcopul de Birmingham, în timp ce biserica catolică a păstrat tăcerea asupra subiectului. Dar un fost important funcționar ne‑a mărturisit că - deși nu se va face niciodată o declarație oficială în acest sens -, la nivele superioare ale ierarhiei catolice, a fost recunoscută, în cadru restrîns, dacă nu absoluta veridicitate, cel puțin plauzibilitatea concluziilor noastre. Și, în timpul unei discuții radiodifuzate din cadrul campaniei de promovare din Statele Unite, am evaluat implicațiile cărții împreună cu dr. Malachi Martin, unul dintre reprezentanții de vîrf ai Vaticanului și un fost membru al Institutului Pontifical, în final, concluzia domniei sale a fost că, din punct de vedere teologic, nu există obiecții legate de supoziția că Isus s‑ar fi căsătorit și ar fi procreat.

Puțini dintre istoricii reputați au binevoit să ne acorde atenția lor. În lumina unor considerații ulterioare, ne‑am dat seama că acest lucru nu este chiar atît de surprinzător. Savanții, ca și politicienii, sînt prudenți. Condamnarea noastră definitivă ar fi putut genera, în viitor, o serie de complicații - s‑ar fi putut întîmpla să iasă la iveală documente care să vină în sprijinul concluziilor noastre. Iar să ne susțină ar fi putut fi încă și mai riscant - se punea problema deplasării reputației profesionale în prima linie a unei controverse potențial explozive, în concluzie, pentru istorici era mult mai înțelept să se eschiveze, să nu‑și facă cunoscută părerea, păstrînd tăcerea cu sfințenie sau, după caz, să adopte o atitudine condescendent olimpiană, superioară și ironică. Prin astfel de mijloace, lucrarea noastră putea fi minimalizată pînă la proverbialul statut de furtună într‑un pahar cu apă, evitîndu‑se cu abilitate orice confruntare cu materialele pe care le aduce în discuție.

Cu toate acestea, cînd și cînd, ne loveam de o împotrivire stranie, alimentată de înfrigurata disperare a unui bastion asediat de barbari sălbatici. Astfel, Marina Warner nu ne‑a atacat doar în Omnibus, ci și în recenzia semnată de ea în The Sunday Times (ediția londoneză), în această recenzie (care a fost etichetată de un comentator drept „cea mai grosolană recenzie a anului", iar un altul a considerat‑o, pur și simplu, isterică), doamna Warner ne‑a criticat cu asprime și pentru că ne‑am încrezut în anumite surse de informare îndoielnice - surse la care, de fapt, noi nici nu apelasem, în The Times Literary Supplement, Jonathan Sumption ne‑a blamat din aceleași motive. El a citat, ca exemplu de utilizare a unei surse nedemne de încredere, o referință pe care nu știa că o găsisem chiar într‑o lucrare a Marinei Warner. Doctor Sumption ne‑a taxat cu o medie de o eroare pe pagină. Cînd reporterul de la Telegraph l‑a rugat să menționeze cîteva astfel de erori, dr. Sumption a devenit brusc foarte vag.

Criticile istorice întemeiate de care am avut parte pot fi încadrate în două categorii. Unele, incontestabil valide și de valoare, ne‑au corectat în ceea ce privește anumite aspecte specifice - statistici, da’te, titluri nobiliare, terminologii și alte amănunte într‑adevăr eronate, dar care nu afectau argumentele, ipotezele și concluziile noastre. Au fost totuși și istorici care au pus la îndoială metodele noastre generale de abordare a subiectului. Aceștia au susținut că nu am procedat „ca la carte". Comparate cu standardele cercetării academice consacrate, metodele noastre nu respectau regulile, erau cît se poate de neortodoxe, neobișnuite și chiar eretice. Nu ținusem cont de anumite proceduri științifice conservate cu sfințenie, de precauții dogmatice de abordare. Demostrasem astfel, spuneau ei, că nu eram decît niște amatori, niște diletanți care nu prezentau nici o garanție și care nu trebuiau luați în considerație. Mai mult, săvîrșisem infracțiunea de a nesocoti suveranitatea „experților", încălcîndu‑le teritoriul, în consecință, nu puteam fi priviți decît cu o serioasă și îndreptățită dezaprobare.

Studiasem temeinic tehnicile „oficiale" de cercetare academică și, efectiv, știam destul de bine cum să le punem în practică. Dacă n‑am fi recurs la metodele noastre, ca ei am fi procedat. Nu ne‑am străduit să scriem un bestseller, așa cum credeau, literalmente, fundamentaliștii creștini. Totodată, nu am intenționat să scriem o carte care să li se adreseze, în exclusivitate, specialiștilor - și care ar fi putrezit pe rafturile bibliotecilor. Dimpotrivă, am dorit ca, fără să compromitem integritatea lucrării noastre, aceasta să fie accesibilă marelui public. (La urma urmelor, aveam de spus o poveste foarte interesantă și nu am vrut să o transformăm într‑o comunicare seacă, ci într‑o istorisire captivantă.) Am făcut eforturi pentru ca cercetarea noastră să respecte cele mai riguroase criterii. Dar am decis să‑i prezentăm rezultatele sub forma unei lecturi cît se poate de antrenante.

În ultimă instanță, modul nostru de lucru a fost dictat de cu totul alți factori, mult mai importanți. De fapt, a fost impus de specificul subiectului abordat. Materialul nostru documentar a acoperit un spectru diversificat, de mare anvergură, în ceea ce privește proveniența, tipul și cronologia. Am fost nevoiți să‑l sintetizăm într‑o succesiune coerentă de informații, de la Noul Testament pînă la o societate pe jumătate secretă din Europa zilelor noastre și de la Evanghelii și de la legendele Graalului pînă la reportajele de actualitate din ziarele contemporane. Pentru o astfel de întreprindere, tehnicile academice de lucru erau extrem de inadecvate. Necesitatea interconectării aspectelor atît de diversificate ale subiectului atacat ne‑a obligat să adoptăm și să perfecționăm un mod de abordare comprehensibil, bazat mai degrabă pe sinteze decît pe tradiționalele analize. (Această abordare este explicată pe larg chiar în carte, în subcapitolul „Nevoia de a sintetiza".)

O astfel de tehnică a fost bine‑venită mai ales din cauză că metodele tradiționale își demonstraseră deja ineficiența în ceea ce privește cercetarea unor domenii atît de vaste precum cele acoperite de materialul nostru, în plus, investigațiile noastre pătrundeau în sfere care, în cercurile academice, erau considerate suspecte. Orice perioadă a unei epoci trecute ai examina, este imposibil să nu întîlnești o serie de aparente anomalii - incidente, fenomene, grupuri sau indivizi care îți atrag atenția asupra lor, dar care lasă impresia că nu s‑ar încadra în fluxul acceptat al evenimentelor istorice. Cînd sînt confruntați cu astfel de evenimente, istoricii cei mai ortodocși preferă să le igno’re, să le excludă, considerîndu‑le anomalii ocazionale, periferice, neesențiale. De aceea Nostradamus, de exemplu, are statutul unui personaj straniu, dar irelevant, și nu i se acordă suficientă atenție cînd se studiază istoria Franței din secolul al șaisprezecelea, în același mod sînt tratate majoritatea problemelor referitoare la Ordinul Cavalerilor Templieri, care apar doar ca note de subsol în relatările despre cruciade. Prin însăși specificul lor, societățile secrete îi pun adesea în încurcătură pe istorici; neavînd intenția să‑și mărturisească ignoranța, aceștia preferă să minimalizeze importanța subiectului. Francmasoneria - pentru a cita un singur astfel de exemplu - este de o importanță vitală pentru tot ce ține de aspectele sociale, psihologice, culturale și politice ale istoriei Europei din secolul al optsprezecelea, ca și pentru întemeierea Statelor Unite; cu toate acestea, majoritatea manualelor nici măcar nu o pomenesc. Multe dintre cele mai importante evenimente istorice nu se regăsesc în documentele existente. Pare să fie o tactică implicită - tot ceea ce nu este complet și satisfăcător atestat se consideră irelevant și, în consecință, nu merită să fie luat în discuție.

Pînă nu demult, rozicrucienii din secolul al șaptesprezecelea nu erau luați în seamă, fiind considerați o sectă de lunatici; iar spectrul disciplinelor cunoscute sub apelativul „ezoterice" - astrologia, alchimia, Cabala, tarotul, numerologia și geometria sacră - erau, de asemenea, etichetate ca nesemnificative și puse sub interdicție, în prezent, datorită activității desfășurate de regretata Frances Yates, de colegii săi de la Warburg Institute, asemenea subiecte pot fi privite în perspectivă și astfel ele devin într‑adevăr importante. Misterioșii și evazivii rozicrucieni pot fi acum percepuți ca avînd un rol crucial în desfășurarea evenimentelor care au condus la declanșarea Războiului de Treizeci de Ani și la întemeierea Societății Regale din Anglia. Iar disciplinele ezoterice nu mai sînt considerate simple ciudățenii cu vagi tangențe la istoria occidentală, ci o cheie vitală pentru înțelegerea Epocii Renașterii. Oricum, aceste „aberații" se încadrează în curentul principal al istoriei mai bine decît subiectele de obicei etichetate ca atare.

O mare parte dintre materialele folosite de noi erau, din punct de vedere academic, suspecte de „ezoterism" sau de un pretins rozi‑crucianism, motiv pentru care numai cîțiva istorici le‑au luat în discuție. Existau puține cărți demne de încredere și foarte puține conexiuni relevante fuseseră făcute. Am fost deci forțați să desțelenim noi terenuri, con‑fruntîndu‑ne cu anomaliile și chiar reconsiderîndu‑le cu suficientă flexibilitate, în urma unei abordări comprehensive. A fost necesar să stabilim conexiuni noi, să găsim adevăratele legături către domenii astăzi uitate, să readucem anumite subiecte tabu la statutul lor inițial. Și a trebuit să cercetăm lucrările unor scriitori ocultiști și mistici și să le plasăm în adevăratul lor cadru istoric, dar fără a ne lăsa atrași în capcanele destinate credulilor.

Așadar, modul nostru de abordare a materialului cercetat a fost impus chiar de acesta: de necesitatea de a fi sintetizat, de a investiga și integra în istoria cunoscută „anomaliile" pe care, de obicei, istoricii tradiționaliști le ignoră. De aceea nu am fost surprinși că acești istorici au pus la îndoială stilul nostru de lucru. Dar este demn de subliniat, nu doar ca o coincidență, că cele mai favorabile reacții față de cartea noastră au venit din partea personalităților vieții literare - de exemplu de la scriitori ca Anthony Burgess sau Anthony Powell și Peter Vansittart. Spre deosebire de istoricul profesionist, romancierul este familiarizat cu modul în care noi am tratat subiectul. El însuși sintetizează diferite materiale pentru a face conexiuni mai flexibile decît cele menționate în mod explicit în documente. El știe că istoria nu se reduce doar la faptele intrate în cronici, ci adesea poate fi descoperită în zone mult mai puțin palpabile - în realizările în plan cultural, în mituri, legende și tradiții, în trăirile psihice ale personalităților și chiar ale oamenilor simpli. Pentru un romancier, cunoașterea nu se împarte în compartimente rigid demarcate, nu există nici tabuuri, nici „subiecte rău famate". Pentru el, istoria nu este înghețată, perioadele și epocile nu sînt blocuri de piatră precis delimitate, pentru ca fiecare să poată fi izolată și supusă cîte unui experiment de laborator riguros controlat. Istoria este, dimpotrivă, un proces fluid, organic și dinamic, prin care psihologia, sociologia, politica, artele și tradiția se întrepătrund într‑o aceeași unică țesătură. Viziunea noastră, înrudită cu a romancierului, a fost aceea care ne‑a călăuzit de‑a lungul strădaniilor de a ne duce cartea la bun sfirșit.

Poate că am pus prea mult accentul pe reacțiile ostile la cartea noastră. Au existat și reacții favorabile, venite de la recenzenți, de la reporterii din mass‑media și din rîndurile publicului larg. Aceste reacții favorabile și categoria de interese pe care le reflectă sînt extrem de diferite în Marea Britanie față de Statele Unite.

În America, atenția s‑a concentrat pe ultimele patru capitole ale cărții, capitolele referitoare la Isus, „dinastia Graalului", originea creștinismului și istoria bisericii timpurii. Pentru publicul american, cel mai important aspect al cărții pare să fie dezbaterea asupra creștinismului și implicațiile pe care le pot avea teoriile noastre. Pe parcursul circuitului de promovare întreprins în Statele Unite am descoperit un public viu și entuziast, gata să discute multe dintre adevărurile religioase considerate înainte ca imuabile. Mulți erau fascinați de procedura birocratică prin care anumite lucrări au fost inserate în Noul Testament, iar altele au fost excluse. Și era bine Primită dezvăluirea noastră referitoare la faptul că Noul Testament este mai puțin un tablou al Țării Sfinte în timpul lui Isus cît o imagine a valorilor și atitudinilor bisericii din secolul al patrulea, în plus, argumentele noastre au fost însușite imediat de feministele din America, ele înțelegînd rapid implicațiile celor spuse de noi, implicații considerabile asupra unor probleme contemporane extrem de controversate, precum celibatul preoților și rolul femeii în biserică și în societate. Fusesem conștienți de aceste implicații, dar eram surprinși de buna primire făcută de mișcarea feministă.

În Marea Britanie, situația era oarecum diferită. Controversele legate de Isus s‑au aprins și s‑au stins imediat. Ce a rămas a fost interesul de lungă durată în latura istorică ale lucrării noastre, aspect în general ignorat în Statele Unite. Interesul britanicilor s‑a concentrat asupra unor subiecte precum cavalerii templieri și cruciadele, erezia catară, rozicrucianismul și francmasoneria, ca și asupra unor aspecte culturale, cum ar fi semnificația lui Poussin și a altor personalități artistice sau criptografia, descifrarea codurilor și a cifrurilor, des întîlnită în lucrare. Iar cele trei filme produse la BBC stârniseră deja în rîndurile publicului televiziunii britanice interesul asupra misterului de la Rennes‑le-Chateau.

Fiecare dintre subiectele de mai sus ar fi putut furniza material pentru o carte. Și este loc și se simte nevoia scrierii acestor cărți pentru fiecare subiect în parte și, așa cum am tot spus în interviuri, considerăm că lucrarea noastră doar deschide drumul. Dincolo de toate celelalte teme, trei rămân de cel mai mare interes: misterul de la Rennes‑le-Chateau; „dinastia Graalului" sau legătura de sînge; și Prioria din Sion, această societate secretă care, din Evul Mediu și pînă azi, a avut un rol central în povestea noastră. Considerăm că lucrarea noastră a amorsat suficient fiecare din aceste trei teme. În timpul lunilor care au trecut de la apariția cărții, am primit numeroase scrisori, ne‑am întîlnit cu numeroase persoane și am obținut noi informații relevante și valoroase.

De la apariție, cel puțin un lucru este clar: cartea noastră este numai un preludiu, doar deschide drumul. Dacă noi o să mai abordăm sau nu aceste subiecte, este greu de spus, iar subiectul este departe de a fi fost epuizat.