Aproape casatoriti

Capitolul 1

Încerc din răsputeri să creez impresia unui călător sofisticat, dar nu sunt deloc convinsă că-mi iese.

Privind retrospectiv, probabil că m-am dat de gol imediat după ce am testat cu entuziasm prea multe parfumuri în duty-free, emanând în cele din urmă o aromă atât de puternică încât ar putea trezi pe cineva din comă.

Sunt dezamăgită și de topul meu de bumbac în stil etnic, cel despre care credeam că arată ca unul cumpărat din vreun loc fabulos de exotic din Pacificul de Sud – până când am descoperit că eticheta cu prețul ieșea afară, dezvăluind că, de fapt, costase 44,99 de lire la Monsoon.

Și poate că nici faptul că am ajuns prima la Poarta 65, depășind un grup numeros de turiști cu cel puțin o jumătate de oră, nu m-a făcut să arăt chiar atât de descurcăreață pe cât aș fi sperat.

Acum, că mă aflu în aer la propriu, e la fel: statutul meu de amator într-ale călătoriilor pe distanță lungă e dezvăluit fără milă la fiecare pas.

În momentul de față, încerc să așez în echilibru toate ambalajele goale rămase de la masa oferită pe o tavă ridicol proporționată și o cană cu cafea imposibil de băut, fără să o vărs în poala vecinului meu și să-i provoc arsuri de gradul trei pe instrument. E o variantă reală de KerPlunk, toate amenințând să se răstoarne la cea mai mică adiere de vânt.

Spre deosebire de americanul de lângă mine – el și-a așezat ingenios pliculețul cu parfum de lămâie în cana goală de ceai și a pus unul peste altul pachețelele de sare și piper și cutiuța de unt în caserola în care fusese friptura delicioasă de vită eu m-am trezit cu un talmeș-balmeș de plastic și resturi de folie de aluminiu.

— Să vă ajut, doamnă? mă întreabă stewardesa, luându-mi tava înainte să pot să împiedic cuțitul să se răstoarne pe masă.

— Hopa! strig eu, exclamație deloc conformă cu statutul de pasager cosmopolit, cum mi-ar plăcea să fiu.

Îl ridic să-l dau stewardesei, dar ea a plecat deja, împingând căruciorul pe culoar și aproape lovind coatele câtorva pasageri.

Arunc o privire alături și-mi dau seama că vecinul meu privește cu suspiciune spre cuțit.

— Ei bine, cine știe când o să am nevoie de un cuțit de plastic mânjit cu unt? spun eu ridicând din umeri.

Îmi zâmbește.

Nu e un zâmbet conspirativ, ci unul care ascunde o sclipire de amuzament. E compătimitor față de biata creatură de lângă el, care, în mod sigur, a primit o zi liberă de la ospiciu.

Mă las pe spate pe scaun, murmurând în gând un cântec care se difuza mereu la radio când eram mică și mama ardea inevitabil masa de duminică: „Plec cu avionul… la la la… la la la la la la la…”

Nu-i nimic. Sunt sigură că o să-mi aduc aminte versurile. Și, oricum, senzația contează. Cântecul e despre noi începuturi, cred. Despre cum să mergi mai departe. Despre descoperirea unei lumi noi.

Exact ceea ce fac eu acum.

Însă, după cum probabil că v-ați dat seama, n-am mai zburat până acum la capătul lumii de una singură: un zbor scurt, până la Barcelona, pentru o petrecere a burlăcițelor, da; două săptămâni cu iubitul în Turcia, nicio problemă; o săptămână cu fetele în sudul Franței, hai, fie!

Dar 6 000 de kilometri peste Atlantic? Și poate pentru totdeauna?

Nu.

Și… iată-mă făcând-o. Cu toate că mi-aș dori s-o fac cu mai mult stil.

Capitolul 2

Când eram în școala primară, pe prietena mea cea mai bună o chema Elizabeth. Era de origine jamaicană, dar avea cel mai puternic accent de Liverpool – atât de puternic că ar fi putut desfunda o toaletă.

Încă de la zece ani, Elizabeth știa ce voia să facă în viață: să vadă lumea. Dorea să escaladeze munții, să ia la pas pădurile tropicale și să vadă cât mai multe locuri diferite, să cunoască cât mai mulți oameni diferiți. Am aflat anul trecut că absolvise la Oxford, că a călătorit doi ani și că acum lucrează pentru Crucea Roșie în Stockholm.

Spun asta doar pentru a sublinia un lucru: dacă ar exista o scală cu care să măsori cât de aventuros ai fost la douăzeci de ani – după înțelepciunea populară – probabil că viața lui Elizabeth ar fi la o extremă, și a mea la cealaltă.

În ultimii șapte ani, mai precis până vinerea trecută, de fapt, am lucrat ca îngrijitoare la o grădiniță în Woolton, o suburbie a Liverpoolului care se crede elegantă. De fapt, mă subapreciez puțin: în momentul plecării ajunsesem asistent manager (cel mai tânăr pe care îl avuseseră, după cum îi informează mama, în primele treizeci și două de secunde de conversație, pe toți cei pe care-i întâlnește).

Această realizare nu reflectă vreo ambiție nemăsurată, ci simplul fapt că îmi place ceea ce fac. Chiar îmi place. Ceea ce constituie o permanentă ușurare, ținând cont că am început această carieră după ce am renunțat la Drept în primul an (ceva ce mama le spune tuturor celor pe care-i întâlnește, în următoarele treizeci și două de secunde ale conversației).

Adevărul e că grădinița Bumblebees se află la exact șase minute de mers pe jos de casa în care am crescut, la douăzeci și două de minute de mers cu mașina de spitalul în care m-am născut și atât de aproape de fosta mea școală încât, dacă privești pe vârfuri din podul maternității, încă mai poți vedea inscripția care se referea la un pupic pe care cică i l-aș fi oferit lui Christopher Timms în clasa a șasea. (Apropo, asta era o tentativă de ironie! La șaptesprezece ani, Christopher Timms era renumit pentru faptul că-și aprindea propriile pârțuri cu o asemenea regularitate încât avea nevoie de propria Unitate Specială pentru Combaterea Incendiilor.)

Viața liniștită pe care am dus-o în cei douăzeci și opt de ani ai existenței mele este – sunt perfect conștientă – ușor tragică, dar am o scuză bună. Ba nu. Două scuze: am găsit o slujbă pe care o iubeam și un bărbat pe care-l adoram.

Și, atunci, de ce să vreau să renunț la ele?

Îmi schimb poziția pe scaun într-o altă încercare zadarnică de a mă simți confortabil. E un spațiu care n-ar frece normele UE nici pentru transportul găinilor, darămite al oamenilor.

Dar nu are rost. Fundul mi-a amorțit de două ore bune și nu cred că mi se va dezmorți în curând.

Îmi ridic rucsacul, căutând ceva – orice – de făcut, și-mi scot oglinda să mă admir. Nu e o experiență plăcută.

Nu sugerez că, în condiții normale, aș amenința contractul cu L’Oreal al Evei Longoria, dar, până de curând, am fost relativ mulțumită de cum arăt. Am moștenit o structură osoasă bună de la tata, picioare frumoase de la mama și – după mulți ani de angoase – am învățat să trăiesc cu abdomenul scândură pe care, din păcate, nu l-am moștenit de la niciunul. Acum însă, trăsătura mea cea mai evidentă nu sunt ochii negri sau gura plină pentru care mi se făceau complimente, ci tenul, care e atât de palid încât arăt ca și cum aș avea nevoie de o pensulă și de puțină culoare.

Acum câteva săptămâni, mi-am luat unul dintre autobronzantele acelea de tip spray, să văd dacă „strălucirea arămie naturală” din reclamă mă ajută. Din păcate, genunchii și coatele au căpătat o nuanță atât de portocalie încât sunt convinsă că esteticianei care l-a aplicat îi plăcea să-l tragă și un pic pe nas. Cireașa de pe tort a fost că, în mai puțin de o lună, silueta mea 38-40 – pe care o credeam atât de definitivă încât mă plângeam de ea de cel puțin două ori pe zi – a fost cumva înlocuită cu una care e cu exact șapte kilograme și jumătate mai rotundă (și continuă să crească).

Da, ați citit bine: șapte kilograme și jumătate. Dacă nu v-ați dat seama până acum că e posibil să te îngrași atât de mult într-un timp atât de scurt, atunci vă asigur că nici eu nu știam. Dar e posibil, iar eu m-am îngrășat. Probabil pentru că mi-am petrecut ultimele luni mâncând nervos cât pentru doi.

Care a fost cauza tuturor acestor lucruri?

Ce credeți? Un bărbat, evident. Bărbatul meu.Sau, cel puțin, era bărbatul meu.

Acum pot spune că Jason Redmond – contabil ambițios, campion de biliard, iubit de prieteni și de părinți deopotrivă și, ah, iubirea vieții mele – nu mai corespunde acestei descrieri.

Indiferent câte nopți am stat trează vărsând lacrimi amare în pernă; indiferent câte ore am petrecut ascultând-o pe Leona Lewis la iPod; indiferent de câte ori mi-am însoțit prietenii bine intenționați în barurile de karaoke și m-am străduit să fiu convingătoare în timp ce cântam din răsputeri I will survive.(OK. „O să mă scufund în adâncurile disperării până când mă sună din nou” nu are aceeași rezonanță.)

Îmi închid oglinda și o arunc înapoi în rucsac.

— Vă trebuie un formular I-94W, doamnă? mă întreabă stewardesa, răsărind lângă umărul meu.

— Ăăă, de ce nu? răspund eu, luându-l din mâna ei cu relaxarea cuiva care completează așa ceva la fiecare două săptămâni, când zboară până la Buenos Aires pentru o partidă de polo.

După ce pleacă, arunc o privire pe câmpurile formularului, întrebându-mă dacă e necesar în cazul meu.

— Aveți pașaport britanic? mă întreabă vecinul american. Aranjându-și perna în formă de U, un obiect pe care l-am râvnit în ultimele șase ore.

— Ăă… da, răspund suspicioasă.

— Atunci, dacă mergeți în State doar pentru vacanță, trebuie să-l completați.

Îmi zâmbește.

— A, da… știu, mint eu. Adică, e mai mult decât o vacanță, dar…

— Emigrați în State?

— Am o viză de muncă de un an, îi explic eu, îndesând formularul în buzunarul scaunului din față, lângă cuțitul de unt și cele două pahare de plastic cu resturi de Diet Pepsi pe fund. Așa că voi sta acolo cel puțin douăsprezece luni; asta dacă nu mă dau afară înainte!

Îmi zâmbește din nou, dar de data asta nu mai e nici măcar zâmbetul compătimitor. E genul de zâmbet pe care i-l arunci unui terorist sinucigaș ca să-i insufli o stare de calm în timp ce încerci să-ți dai seama unde sunt ieșirile de urgență.

— Doamnelor și domnilor, vă vorbește căpitanul, anunță o voce cu accent britanic printr-un difuzor pârâitor. În scurt timp, vom ateriza pe JFK…

Mă îndrept pe scaun și trag aer în piept.

Viață nouă, atenție că vin!

Capitolul 3

Suntem atât de bombardați de cultura americană în Marea Britanie, încât uneori e imposibil să privim Statele Unite ca pe o țară străină. Și, totuși, din clipa în care cobor din avion, aeroportul JFK nu mi-ar putea părea mai străin nici dacă s-ar afla în cel mai îndepărtat punct de pe Jupiter. Mă învârt prin sala de așteptare a aeroportului, încercând să nu petrec prea mult timp analizând panourile de zbor cu o expresie pierdută pe față, să dau cuiva impresia că nu știu ce fac, și sunt înconjurată de sunete și de imagini necunoscute mie: accente care fac ca vocalele mele să pară atât de britanice încât mă simt de parcă aș da o probă de prezentator de știri la BBC în 1953; cuvinte pe care le recunosc – diapers, cell phones,mommies, zip codes^[1]dar pe care nu le-am folosit niciodată. Și e o atmosferă agitată de fast-food care face ca o parte din mine să fie nerăbdătoare, iar cealaltă să tânjească după un loc unde se vinde un pateu ca lumea, cu carne, și un ceai care a fost fiert cât trebuie, câteva zile.

Am avut o senzație premonitorie săptămâna trecută, când am vorbit la telefon cu noii mei angajatori. Voi fi bona lui Summer (trei ani și jumătate) și a lui Katie (doi ani), fiicele lui Josh și Karen Ockerbloom. Familia Ockerbloom deține propria agenție imobiliară în afara orașului Kalamazoo, Michigan – destinația mea finală – și par de treabă. Chiar de treabă. Și incredibil de… americani.

Karen și-a dat toată silința să sublinieze cât de încântați sunt ea și Josh să mă primească în casa lor – „o bonă englezoaică de încredere”.

Pe deasupra, voi avea propria mea mașină (un SUV – mulțumită lui Google, știu acum că nu e vorba despre gradul de protecție al unei loțiuni solare), nu va trebui să fac treabă în casă (au personal) și ar vrea să merg cu ei în vacanță în Bermude luna viitoare, cu toate cheltuielile incluse.

Simt că-mi vibrează mobilul. Am primit un mesaj nou de la agenția la care m-am înscris, British Supernannies. Se pare că sunt foarte buni – agenția britanică cu cea mai rapidă creștere din America – deși, după numele ales, modestia nu e specialitatea lor.

„Un mesaj pentru Zoe Moore” se aude vocea lui Margarret, secretara ușor senilă cu care am discutat în ultimele: săptămâni. „Îmi pare foarte rău, Zoe, dar s-a schimbat planul. Te rog, sună-mă când poți și, foarte important, înainte să iei avionul de legătură.”

Urmează o conversație lungă – și încerc să nu mă enervez prea tare – din care rezultă că nu mai merg la Kalamazoo. Merg la Hope Falls, care e aproape de Boston. Ceea ce înseamnă că nu voi mai locui cu Karen și Josh, nici nu voi mai conduce SUV-ul lor, nici nu voi mai merge în Bermude. Hope Falls[2]? Puteți să o mai spuneți o dată.

Acum merg la doamna Miller, o mamă singură, ca să am grijă de cei doi copii: Ruby, care are aproape șase ani, și Samuel, care tocmai a împlinit trei. Se pare că a fost o schimbare de ultim moment. Karen și Josh au bonă, o fată din Surrey care a fost la ei anul trecut și care a devenit brusc disponibilă după ce s-au înțeles pentru o mărire de salariu.

Îmi iau rucsacul și mă forțez să afișez atitudinea „Thelma și Louise” și să-mi aduc aminte că sunt o femeie puternică, încrezătoare și independentă, care e mai mult decât fericită să trăiască la limită și să-și schimbe planurile când e necesar – chiar și atunci când asta înseamnă că Bermudele ies din discuție.

Mă îndrept spre un magazin să cumpăr o sticlă de apă și, când ajung la casă să plătesc, planturoasa vânzătoare afro-americană îmi aruncă un zâmbet.

Nu, nu. Nu e bine. Un zâmbet e prea puțin spus. E genul de rânjet pe care te-ai aștepta să-l aibă o femeie care tocmai a slăbit șase kilograme, a câștigat la loterie și a găsit cea mai frumoasă pereche de pantofi pe care i-a văzut vreodată… la reduceri.

— Mergeți într-un loc frumos, doamnă? îmi zâmbește ea larg.

— La Boston. Cu serviciul, răspund eu suficient de vag pentru ca restul oamenilor de la coadă să-și imagineze că sunt o avocată specializată în drepturile omului, pe cale să îndrepte o eroare judiciară sau două.

— La Boston, hm? Distracție plăcută.

— Mulțumesc.

Iau sticla și încerc s-o pun în rucsac înainte să mă îndepărtez. Dar șnurul de sus nu se clintește. Îmi eliberez mâinile luând poșeta în dinți, apoi încerc să îndes sticla în buzunarul din față. Dar, pur și simplu, nu merge. Nu ușor, oricum.

Împing, trag și înghesui, dar sunt departe de a reuși să bag sticla în geantă și dureros de conștientă de coada care se mărește în spatele meu.

Cum femeia de lângă mine mormăie de ciudă și-și dă ochii peste cap, rup baierele buzunarului din spate, îndes sticla în el și-mi îndrept spatele revoltată.

Tocmai în acest moment, închizătoarea poșetei mele, pe care încă o țin între dinți, prinde viață. Se deschide și banii țâșnesc ca și cum aș vomita monede de doi penny. Femeia din spate arată de parcă și-ar fi pierdut cheful de viață. Alții se grăbesc să mă ajute, în timp ce eu stau ghemuită, încercând stângace să-mi adun banii.

Obrajii îmi sunt în flăcări.

— Ăă, mulțumesc… oh, scuze, eu… ăăă, mulțumesc frumos, scuze… mă bâlbâi eu. Încercând să dispar cât mai repede, îmi pun poșeta goală între genunchi și mă împleticesc spre ieșire cu brațele pline de monede, carduri bancare și cu rucsacul, forțându-mă să ignor chicotelile înfundate.

— O zi bună, doamnă! îmi strigă vânzătoarea, în timp ce dispar după colț, sperând să înțeleagă de ce nu-i răspund.

Capitolul 4

După ce am luat monorailul până în Grand Central Station, mă pun pe așteptat trenul spre Boston și-mi scot revista. În timp ce o răsfoiesc, simt pe cineva așezându-se lângă mine și un val de aftershave care îmi stârnește imediat simțurile.

Calvin Klein Truth. L-aș recunoaște oriunde. E aftershave-ul cu care se dădea Jason cu religiozitate, în fiecare dimineață, imediat după ce-și verifica frizura și-și îndrepta cravata, în felul pedant pe care am ajuns să-l cunosc atât de bine. Uitând unde mă aflu, privesc în sus, cu pulsul accelerat.

Dar nu e Jason. Normal că nu e Jason. Nu l-am văzut de aproape două luni, de ce-aș crede că e aici, în State?

Vecinul meu, un tip îndesat de vreo patruzeci de ani, cu un breton anemic, îmi zâmbește timid. Îi zâmbesc la rândul meu și mă întorc la revista mea, chiar dacă am răsfoit-o din scoarță în scoarță de trei ori până acum.

Eu și Jason ne-am întâlnit când eu aveam douăzeci de ani, iar el douăzeci și trei – o diferență mică de vârstă, dar atunci părea una de proporțiile diferenței dintre Michael Douglas și Catherine Zeta-Jones.

Renunțasem deja la Facultatea de Drept, pe care o uram, și eram ucenică la Bumblebees; el absolvise deja, petrecuse un an hoinărind prin Europa și tocmai fusese acceptat într-un program pentru absolvenți, la una dintre cele mai mari firme de contabilitate din Marea Britanie.

Primul lucru pe care ar trebui să-l subliniez este că Jason e cel mai atipic contabil pe care l-ai putea întâlni. Nu că aș avea ceva împotriva contabililor, dar percepția publică asupra profesiei nu îi plasează la aceeași cotă cu un cercetător NASA mediu.

Jason infirmă în totalitate acest mit. Sufletul oricărei petreceri, el e una dintre acele persoane cu mare lipici la toți cei pe care îi cunoaște, parc-ar fi un tub uman de gel Vidal Sassoon. Mi se părea fermecător, captivant și absolut superb. Întorcea capete oriunde ar fi mers. E adevărat, asta avea legătură și cu faptul că, în anul în care ne-am întâlnit, Gareth Gates tocmai se clasase pe locul doi laPop Idolși trebuie spus că e vorba de mai mult decât de o mică asemănare între el și ex-ul meu.

Jason era genul clasic de băiat frumușel și acum, la treizeci de ani, e la fel. E cam slăbănog și numai cu câțiva centimetri mai înalt decât mine, dar chipul și zâmbetul lui sunt bestiale. El a fost Făt-Frumosul meu personal și eram moartă după el.

Sentimentele mele s-au cristalizat în ceea ce eram sigură – ba nu, în ceea ce știam – că era o iubire profundă, eternă. Asta nu înseamnă că, timp de șapte ani, ne-am uitat unul în ochii celuilalt ca niște cățeluși neajutorați. Dar ne știam defectele și am continuat să ne iubim în ciuda lor. După atâta timp împreună, iubirea noastră nu mai era atât de pasională ca în primele zile. Dar era solidă. O iubire adevărată. Baza unei vieți petrecute împreună. Sau asta credeam eu.

Cum am putut să mă înșel atât de rău?