Patimile inimii

CAPITOLUL I

Când a venit momentul ca Virginia să-și ia rămas bun de la Lisa, în holul mare al clinicii, a reușit, nu fără greutate, să pară veselă.

Lisa arăta atât de plăpândă! Ai fi zis că oboseala călătoriei o slăbise și mai mult. Niciodată ochii ei negri nu păruseră atât de imenși pe chipul ei palid. Cu toate acestea, conturul ferm al buzelor indica o voință intactă.

Cu inima strânsă, Virginia i-a promis cu căldură:

— Vin să te văd mâine și îți aduc și niște ziare și cărți să citești. Am întâlnire cu doctorul Hanson și cred că mă va lăsa să te văd după-amiază.

— Petrecere frumoasă la cină, astă-seară. Pune-ți rochia bleu când cobori la masă, i-a spus Lisa surâzând.

Virginia a făcut un efort pentru a-i răspunde și ea cu un zâmbet.

— Sunt atât de obosită, încât voi cere să mi se aducă mâncarea în camera; cât despre tine, sper că vei mânca tot ce ți se va da. Noapte bună, Lisa.

A ieșit și a luat un taxi pentru a se întoarce la hotelul Milano. Admirabil situat, hotelul avea vedere spre lacul pe care soarele la asfințit începea să-l acopere de sclipiri aurii. Noaptea de primăvara era plăcuta și suprafața apei nu avea nici o încrețitură. Virginia s-a instalat pe balconul mic al camerei ei, pentru a admira mai bine peisajul:

— Ce diferența, fața de locuința de la Cromwell Road, din Londra.

Când Virginia și sora ei Lisa părăsiseră aeroportul din Londra, cădea o ploaie rece și primăvara părea destul de îndepărtată. Dar aici, pe malul acestui lac elvețian, exploda deja peste tot. Cât de minunată trebuia să fie vara în acest decor înflorit, cu lacul liniștit și munții cu crestele lor înzăpezite!

Virginia și-a ridicat ochii spre cerul senin, plin de stele și degetele i s‑au crispat pe balustrada balconului. Dea domnul să reușească operația Lisei!…

Fusese necesar să vină pâna în Elveția pentru a găsi un chirurg care să‑i dea speranțe Lisei! Virginia trebuia să se întâlnească cu el a doua zi de dimineață la orele unsprezece; fără îndoială o va vedea pe Lisa înainte.

Dacă operația eșua, Lisa nu va mai putea cânta niciodată la pianul care rămasese tăcut de la accidentul de acum zece luni și ea va continua să ducă această existență de persoană pe jumătate moartă, care producea mari îngrijorări familiei.

Pentru Lisa, muzica nu reprezenta numai un lucru serios, ci era pur și simplu viața ei. La cincisprezece ani, se hotărâse să devină pianistă de concert și la douăzeci de ani proiectele ei erau angajate ferm în acest domeniu. Părinții Lisei recunoșteau în ea un geniul muzical? și nu făcuseră ei oare totul pentru reușita ei? Erau convinși ca numele Lisei Holt va deveni celebru. Primul recital al fiicei lor îi recompensase imediat pentru anii lor de sacrificiu și de muncă, steaua tinerei artiste se ridica, luminoasă, fermecătoare, pe firmamentul artiștilor. Lisa era sclipitoare, remarcabilă. Și pe deplin fericită.

Până în seara când taxiul care o ducea acasă, pe Cromwell Road, a fost sfărâmat într-un accident rutier.

Când s-a știut ca Lisa va trăi, toată lumea s-a întrebat însă în ce stare… Și-a revenit încet, încet s-a deprins din nou să-și folosească membrele, cu excepția mâinii drepte, care a rămas paralizată. Constituia o tragedie pentru o artistă ca Lisa, consumată de o ambiție devorantă.

Apoi, a intrat într-o succesiune disperată, toate tratamentele posibile fiind încercate în zadar. Să trăiască astfel, pentru Lisa însemna să nu trăiască deloc.

Ochii ei, atât de mari pe chipul ei micuț, își pierduseră strălucirea. Grația părea să fi părăsit acel corp și surâsul ei era încărcat de amărăciune. S-ar fi lăsat pradă morții dacă, într-o zi, un specialist nu i-ar fi vorbit despre un mare chirurg elvețian, capabil să redea viața și suplețea degetelor ei imobile.

Virginia și-a elaborat gândurile triste și a plecat de pe balcon pentru a se îmbrăca înainte de a coborî la cină. Deși era obosită, suferea prea mult de solitudine pentru a lua masa singură în cameră. Ca să-i facă plăcere Lisei, a îmbrăcat frumoasa rochie bleu, unica ei ținută care știa că-i vine foarte bine.

Cu patru ani mai mare decât sora ei, Virginia nu îi semăna deloc. Ochii cenușii și trăsăturile fermecătoare ale fizionomiei purtau pecetea blândeții. Tenul ei avea culoarea pastel a florilor de măr și părul șaten părea pudrat cu aur.

Nasul nu avea același desen clasic ca al Lisei și gura plină nu purta amprenta unei voințe ferme.

Virginia n-ar fi putut face față tuturor încercărilor pe care le suferise Lisa pentru a-și realiza ambiția. De fapt, nu era deloc ambițioasă. Dar depășise douăzeci și cinci de ani și se întreba uneori care avea să fie viitorul ei…

Cu toate că Lisa era bolnavă, ea pusese la punct toate detaliile voiajului lor, primul pe care cele două surori îl întreprindeau fără părinții lor.

Expediția îl solicitase serios pecuniar pe bietul domn Holt. Mai ales că Lisa nu beneficia de ajutor social în străinătate. Iar Virginia renunțase la postul ei de secretară pe lângă un notar, pentru a o însoți pe bolnavă. La care se mai adăugau și cheltuielile de sejur. Ori, Lisa insistase ca sora ei să profite, cel puțin câteva zile, de luxul unui mare hotel. Mai târziu, vor fi nevoite să caute un loc mai modest.

În plus, în familie mai erau încă doi frați, care nu-și terminaseră încă studiile.

Dar toți ar fi făcut orice sacrificiu pentru a-i da Lisei o șansă să-și reia cariera întreruptă.

Când Virginia a coborât în holul strălucitor luminat, s-a simțit puțin deplasată în mijlocul acestei mulțimi elegante care se înghesuia acolo, deși se aflau în afara sezonului.

Șeful de sală a așezat-o la o măsuța adăpostită de priviri de o plantă mare verde, cu frunze late.

Tânăra fată a încercat să utilizeze cele câteva noțiuni de franceză școlară pentru a comanda meniul, dar chelnerul i-a răspuns surâzător într-o engleză impecabilă, ceea ce a făcut-o repede să se simtă în largul ei.

În felul acesta, Virginia putea să-i observe pe îndelete pe ceilalți oameni fără să fie văzută. A remarcat astfel, la o masă apropiată, două perechi care păreau foarte importante după considerația pe care o manifestă personalul. Una dintre femei, o ființă fermecătoare, foarte elegantă și plină de sex-appeal, se adresa însoțitorului ei cu mult șarm și surâsuri strălucitoare. Parul blond minunat era răsucit în cozi dese, care îi încununau capul. Bărbatul, care se înclina curtenitor spre ea, era îmbrăcat cu o eleganță sobră și perfectă. Virginia i-a admirat profilul de medalie, cu nasul drept, buzele cărnoase și bărbia autoritară. Cu ei se gasea o pereche ceva mai în vârsta a cărei înfățișare era la fel de rafinată.

Dupa părerea Virginiei, era vorba de niște logodnici însoțiți de părinții unuia dintre ei. Din bateria cu gheața se ivea o sticla de șampanie.

Sărbătoreau oare chiar logodna?

Îndată ce a terminat de mâncat, Virginia s-a ridicat, hotărâtă să stea numai o jumătate de oră în salon, înainte de a se urca să se culce. În momentul în care se apropia de ușă, tocmai soseau din sens opus doi tineri blonzi cu alură de oameni de munte, care, fără s-o observe, au împins cu bruschețe ușa laterală. Virginia a fost lovită violent în frunte și s-a clătinat, în timp ce i se părea ca toate luminile sălii i se învârteau înjur.

Cei doi vinovați au scos o exclamație de consternare și s-au aruncat spre ea s-o susțină.

— Oh, domnișoară, a rostit unul dintre ei, scuzați-ne. V-ați lovit rău?

— Nu, nu, sunt numai amețită. Virginia a încercat să zâmbească pentru a-i liniști, deși se simțea oribil. Palidă complet, s-a cramponat cu disperare de mânerul ușii.

Unul dintre tineri se pregătea să-i ofere brațul pentru a o conduce în salon, când a fost ferm dat la o parte de necunoscutul pe care Virginia îl remarcase la masa vecină cu a ei. Luând-o de talie, a condus-o la un fotoliu, unde ea s-a așezat imediat. A examinat-o un moment, înainte de a-i vorbi într-o engleza perfectă.

— Nu vă neliniștiți, spuse grav.

L-a apucat de încheietura mâinilor lui viguroase și s-a simțit imediat mai bine. În mod curios, luminile au încetat să-i mai joace în fața ochilor. Și obrajii și-au recăpătat culoarea, în timp ce bâiguia:

— A fost greșeala mea. Am… ar fi trebuit să mă uit în față. Tinerii aceia nu sunt vinovați cu nimic, cu adevărat.

Aceștia din urma, care tocmai veniseră lângă ea, au copleșit-o cu scuze într-un limbaj în care se amesteca engleza cu germana. Din nou. seducătorul necunoscut i-a îndepărtat cu un gest ferm, în timp ce un picolo aducea un pahar pe care el îl comandase. I l-a întins Virginiei, care a avut instictiv o mișcare de recul.

— Beți, vă va face bine! i-a impus el pe un ton ce nu admitea replică.

Ea a ascultat și a fost cât pe aci să se înece. Era un alcool foarte tare. Dar s-a simțit pe loc reconfortată.

În acest timp, bărbatul continua să se ocupe de ea și cu degetele lui ușoare îi masă craniul, în căutarea unui cucui sub buclele ei mătăsoase. A privit-o surâzându-i.

— Cred că vă va durea puțin, timp de câteva zile. O să vă dau o pomadă pentru a vă calma durerile. Acum ar fi potrivit să vă urcați în cameră.

— Da, într-adevăr, a recunoscut Virginia.

— Vă veți simți mai bine mâine dimineață.

— Sper!

— Sunt sigur că ați început să vă simțiți deja mai bine, nu?

A încercat o emoție stranie sub privirile lui pătrunzătoare și a răspuns, murmurând:

— Da, mult mai bine.

Fără îndoială că el îi găsea răspunsurile laconice și puțin stupide, dar se mai afla încă sub impactul acelui accident care, adăugat oboselii drumului și emoțiilor zilei, o lăsa puțin descumpănită.

— Daca doriți, pot să vă conduc pâna la camera dumneavoastră, i-a propus el, văzând-o că ezită.

— Nu, mulțumesc. Mă duc singură.

Nu prea știa cum să-i mulțumească pentru atențiile față de ea. Probabil că era medic… Rămăsese cufundată în gânduri, când, precedată de un parfum deosebit, superba necunoscută s-a apropiat de ei.

— Pot să vă ajut? Bolnava ta profită cum trebuie de îngrijirile tale. Francis? s-a interesat ea pe un ton suav.

Virginia a ridicat capul și a întâlnit ochii de un albastru extraordinar de strălucitor ai acelei femei, a cărei frumusețe o remarcase.

— Vă mulțumesc… a intervenit fata. Ma simt deja mai bine. N-a fost decât un mic accident. Sunteți bun să mă conduceți până la cameră?

Bărbatul s-a îndreptat imediat și a ajutat-o să se ridice. Se mai clătina încă puțin și genunchii îi tremurau. El a susținut-o când a făcut câțiva pași, sub privirile ironice ale celeilalte femei, care îi recomandă totuși cu o voce blândă:

Nu întârzia prea mult, Francis. Nu uita că suntem așteptați de familia Von Loon. Și cum nu vă sunt de nici un folos…

— De acord, mulțumesc, Carla, a răspuns bărbatul peste umăr.

Virginia s-a întors spre el și a încercat cu timiditate să-și exprime gratitudinea:

— Ați fost foarte amabil…

— Cu plăcere, era foarte firesc.

Ușa ascensorului s-a închis între ei.

Ajunsă în camera ei, la etajul trei, Virginia a simțit dintr-odată povara oboselii. Subit, a început s-o doară groaznic capul. S-a dezbrăcat, nu fără greutate și s-a lăsat să cadă în pat, cu un oftat de ușurare. Era atât de confortabil așezată, încât a adormit imediat, fără să se mai gândească măcar să stingă lumină.

CAPITOLUL II

Virginia a rămas foarte contrariată când s-a trezit foarte târziu a doua zi de dimineață. Presată de ora întâlnirii cu doctorul Hanson, n-a avut măcar timp să bea o ceașcă de cafea. Bineînțeles, și mai puțin, să facă cele câteva cumpărături promise Lisei.

Așezată în sala de așteptare, a admirat ornamentele sobre: pereții albi erau împodobiți cu acuarele frumoase și un vas splendid de Delft trona pe o mobilă veche de stejar.

Când a pătruns în cabinetul de consultații al medicului, a rămas pironită locului de uimire: l-a recunoscut pe cel care se ocupase atât de atent de ea cu o seară înainte.

El a surâs de stupefacția ei.

— Vă rog așezati-vă, domnișoară Holt. Ce vă face capul în dimineața asta? s-a interesat el amabil.

— Oh, mai bine, mult mai bine!

Și-a trecut mâna prin păr și a adăugat:

— Cucuiul mai doare încă, dar am dormit atât de bine, încât nu i-am acordat prea mare importanță.

— E perfect. Ați avut un șoc, însă v-am spus atunci că va fi mai bine astăzi!

I-a aruncat o privire admirativă.

Ea purta un taior și o bluză alb-gălbuie. Soarele, care pătrundea din abundență în cameră, forma în părul ei mii de reflexe aurii și tenul ei părea și mai proaspăt la lumina zilei.

— Vă întrebați dacă știam cine sunteți, ieri seară, nu? a continuat el. Ei bine, nu știam, însă m-am informat la recepție.

I-a întins o tabacheră de argint cu țigări și bricheta aprinsă. Ea a surprins o sclipire de amuzament în ochii lui negri. A reluat:

— Mi se pare că sunteți mai tânără decât sora dumneavoastră, domnișoară Holt.

— Nu, sunt mai mare decât ea cu patru ani. Însă Lisa ia viața atât de în serios și de la accident a pierdut plăcerea vieții, de aceea pare mai mare.

În realitate, Virginia se grăbea să vorbească de mezina ei cu chirurgul și inima îi bătea să-i rupa pieptul, în așteptarea verdictului lui. Nu îndrăznea să-l întrebe, dar anxietatea i se citea pe chip.

Conștient de așteptarea ei, doctorul Hanson a luat o figură gravă și, plecând ochii pe birou, a început să se joace involuntar cu stiloul. Virginia i-a remarcat mâinile frumoase, cu degete prelungi, din care se degaja o impresie de forță și îndemânare.

El a fost acela care a angajat conversația asupra subiectului arzător:

— Dacă înțeleg bine, sora dumneavoastră nutrește ambiția de a deveni pianistă de concert?

— Era țelul ei, de fapt… înainte… Doctorul Hanson a ridicat capul și s-a uitat adânc în ochii ei.

— În cazul în care nu va fi în stare să-și realizeze acest proiect, credeți că ar refuza să ia în considerare orice altă profesie, din care va lipsi muzica? E tânără: s-ar putea gândi să se căsătorească…

— Ma îndoiesc ca Lisa s-ar putea gândi la altceva decât profesia ei de pianistă.

— Adevărat? Ambiția e o trăsătură generală a familiei?

— Nu, sigur că nu!

Sub privirile perspicace ale doctorului. Virginia s-a îmbujorat ușor.

— Nu avem pe nimeni extraordinar în familie, i-a explicat ea în grabă. Acesta trebuie să fie motivul pentru care suntem atât de mândri de Lisa… extrem de mândri!

Ea l-a implorat din ochi, înainte de a continua.

— Doctore, exista cea mai mică speranță în ce-o privește? Sunt șanse să reînceapă într-o zi să cânte la pian, dacă vă decideți s-o operați?

— Domnișoara, o să fiu sincer cu dumneavoastră. Sunt sigur ca voi putea să-i redau surorii dumneavoastră cvasi-mobilitatea mâinii drepte. În ceea ce mă privește, marja de incertitudine și riscurile eșecului sunt minime. Însă este cu totul altă problemă să știu dacă, odată în posesia capacităților fizice, va deveni o mare artistă.Va fi capabilă să cânte din nou, asta e singura noastră certitudine. Poate pentru a deveni un excelent profesor de muzică. Dar, desigur, nu la asta visează ea și nici familia ei.

Cu inima strânsă, Virginia a trebuit să recunoască că ambiția Lisei se plasa la un nivel mai înalt. A încercat să-i descrie chirurgului caracterul atât de intransigent al muzicii ei: natura ei de neînfrânt, într-un corp plăpând, putea să înșele la prima vedere asupra realei ei personalități.

Doctorul Hanson o asculta cu atenție, dar expresia chipului nu dezvăluia nici unul din sentimentele lui. În cursul carierei sale, a reflectat Virginia, trebuie să se fi confruntat cu cazuri mult mai tragice ca cel al Lisei, în realitate, aceasta nu rămăsese decât cu un handicap mic din accidentul ei, chiar dacă-i spulbera ambiția vieții. Cu toate acestea, fata nutrea speranța secretă ca medicul va fi mișcat de tinerețea pacientei și că va admira curajul ei excepțional.

Lisa profesoară de muzica, atunci când toata familia ei și-o imagina strârnind entuziasmul delirant al melomanilor… nu!

Cu o voce scăzută, l-a întrebat pe chirurg:

— Și speranța dumneavoastră se limitează la atât?

— Câtuși de puțin! Vom putea merge mult mai departe. Dar vroiam să vă înfățișez o imagine realistă a situației. În cel mai rău caz, sora dumneavoastră își va recăpăta folosința mâinii și brațului drept. În momentul de față practic paralizate. O folosință normală. În cel mai bun caz, își va recupera utilizarea maximă a degetelor, ceea ce îi va permite sa‑și reia activitatea artistică întreruptă, cu prețul a numeroase exerciții de suplețe, bineînțeles.

— Oh! a exclamat Virginia, strălucindu-i ochii, incapabilă să mai zică altceva.

El s-a grăbit să-i tempereze entuziasmul.

— Dar, țin să adaug – și este imperios necesar – ea trebuie să-și dobândească mai întâi un minimum de calm. Pentru moment, e întinsă ca o coardă de vioară. Va trebui s-o țin în clinică una, două săptămâni, timp necesar evaluării efectului pe care-l va produce asupra ei un repaus fizic, dacă nu și moral perfect. De altfel, pe deasupra, aerul de aici îi va face numai bine.

Virginia a rămas o clipă consternată. Câte cheltuieli îi așteptau în perspectivă! Toți de acasă spuseseră ca sejurul în Elveția va fi scurt…

Doctorul Hanson o examina cu acea franchețe care o jena și o tulbura în același timp.

Nu-i prea plăcea să-i întâlnească privirea, într-atât se temea ca ar putea să-i citească gândurile.

— Presupun ca veți rămâne lângă ea? s-a interesat el.

— Bineînțeles! I-am promis asta și, de altfel, nici n-aș putea suporta ideea de a o părăsi.

— Atunci, rămâneți în aceeași cameră de hotel?

A ridicat capul, vrând să nege.

— E prea costisitor. Va trebui să caut un loc maj modest.

— Înțeleg.

A rămas pe gânduri un moment, apoi și-a îndreptat din nou privirea sinceră spre ea.

— În acest caz, aș putea să vă ajut… dacă doriți, bineînțeles.

— V-aș fi recunoscătoare, deoarece nu cunosc pe nimeni aici și nici nu vorbesc limba.

— Sunt sigur că vă veți descurca perfect cu franceza pe care ați învățat-o la școală. Totul va merge spre bine, o să vedeți. Acum. dacă vreți să mă scuzați, am o dimineață foarte încărcată. Cu toate acestea, vă voi însoți până la hotel, dacă îmi permiteți.

Luându-și rămas bun, i-a recomandat să-i ridice moralul surorii ei și să o convingă de succesul operației.

După-amiază, Virginia a dat fuga să o viziteze pe Lisa. Cum a văzut-o, a descoperit o licărire de spaimă în ochii ei.

— Ei bine, l-ai întâlnit pe doctorul Hanson? Și ce ți-a spus? a întrebat-o Lisa imediat.

Sora mai mare s-a grăbit s-o liniștească.

— Totul e bine, Lisa, și e convins că va reuși. Însă cu o condiție foarte importantă: trebuie neapărat să te relaxezi, să te eliberezi de anxietate. E singura ta modalitate – indispensabilă – de a-l ajuta. Altfel, nu poate să întreprindă nimic.

Vorbind, Virginia contempla peisajul admirabil care o fermeca, la fel ca și în ajun. Totuși, o pâcla slabă acoperea suprafața lacului și soarele părea că strălucește printr-un fluid ușor. Pe cerul de un albastru palid și liniștit, pluteau câțiva nori timizi.

Lisa își luase un aer meditativ.

— Da, doctorul Hanson mi-a făcut aceleași recomandări. Dar în loc să mă examineze, mi-a glorificat meritele țării sale, pe care pare să o iubească enorm. Mi-a descris primăvara și vara de aici, care se pare că sunt încântătoare. În plus, l-am găsit foarte sigur pe el, pe plan profesional.

— Aceasta e indispensabil pentru a crea încredere pacienților săi.

— Într-adevăr. Se pun atâtea speranțe în el…Văzând-o pe Lisa că se posomorăște, Virginia s-a hotărât să schimbe subiectul.

— În orice caz, ai deja o mină mai bună și obrajii puțin roz.

— Evident! Am fost instalată pe acest șezlong de pe terasa și aerul e atât de tare încât ar fi de mirare ca fața mea să nu se coloreze puțin. Dar Virginia, spune-mi, a mai zis doctorul Hanson ceva?

Aceasta din urmă s-a întins la soare, înainte de a răspunde pe un ton lejer:

— Nu, nimic important. E sigur de reușită, cu condiția ca tu să-l ajuți, să uiți de griji și să profiți la maximum de săptămânile pe care le vei petrece aici.

— Săptămâni! E imposibil!

— Oh, două sau trei, cel mult. Și ai șansa să te afli într-un loc minunat.

— Și tu? Nu vei mai putea rămâne la același hotel. Socotisem să stau cel mult cincisprezece zile!

— Nu te neliniști! Încerc să mă cazez mai modest, poate chiar în pensiune la o familie elvețiană. Ar fi în orice caz mai ieftin și mai agreabil pentru mine decât la hotel.

— Biata mea Virginia! s-a înduioșat sora ei. Ma tem ca te vei plictisi teribil! Cel puțin, la hotel sunt oameni, mișcare. Nu ești o femeie să te izolezi într-o cameră sordidă.

— De ce? Ma crezi atât de timidă? Sau timorată?

— Nu, dar ești atât de feminină… și foarte frumoasă!

— Nu mai vorbi prostii, știi prea bine că sunt departe de a fi seducătoare.

— Din contra, semeni cu o eroină de roman, care își așteaptă iubitul.

— Virginia a izbucnit în râs.

— Așteptarea riscă să se prelungească! N-am găsit încă sufletul potrivit… În orice caz, nu te neliniști în privința mea pentru perioada imediată, sunt încă în acel hotel luxos, unde viața mi se pare plină de atracții și oamenii fascinanți. Acum te las să te odihnești. Profită și citește cărțile pe care ți le-am adus: povești cu zâne elvețiene, traduse în engleză, bineînțeles, și câteva reviste. Astea te vor ocupa până ce voi veni din nou să te văd, adică mâine după-amiază.

Cu aceste cuvinte, Virginia a sărutat-o cu dragoste pe sora ei și a părăsit-o cu inima strânsă.