Necunoscuta de la Wildfell Hall

CAPITOLUL I

TREBUIE SĂ TE PORT CU MINE îndărăt pînă către toamna anului 1827.

După cum știi prea bine, tatăl meu era un fel de boiernaș din comitatul X; și, după dorința-i adeseori ex­primată cu hotărîre, am mers pe urmele lui ocupîndu-mă de proprietatea noastră, fără prea multă bucurie în această privință, întrucît ambiția mă îndemna către țeluri mai înalte, iar îngîmfarea mă făcea să cred că dacă nu ascult de glasul ei îmi îngrop talantul[1] sau, cum se zice, îmi ascund lumina sub obroc. Maică-mea făcuse tot ce-i stă­tuse în putință pentru a mă convinge că sînt în stare de realizări mai mari; dar taică-meu, care era de părere că ambiția e calea cea mai sigură spre dezastru, iar schim­barea nu poate însemna altceva decît distrugere, refuza cu îndîrjire să plece urechea la orice plan privind îmbu­nătățirea situației mele sau a semenilor mei. El mă asi­gura că toate vorbele de acest fel nu sînt decît fleacuri și, pînă și pe patul de moarte, ultimele lui cuvinte au fost rugămintea fierbinte de a nu mă abate de la datina străbună, de a-mi alege calea pe care o urmase și el, și înaintea lui, bunicul, de a mă lepăda de năzuințele-mi deșarte, purtîndu-mi cinstit pașii prin lume, fără să mă uit nici în dreapta, nici în stînga, precum și de a face în așa fel încît să las copiilor mei pogoanele strămoșești cel puțin la fel de înfloritoare cum le-am moștenit eu de la el.

Mă rog! La urma urmei, un fermier cinstit și harnic e unul dintre cei mai folositori membri ai societății; și dacă îmi închin talentele cultivării proprietății mele și propășirii agriculturii în general, voi face în felul acesta să profite nu numai rudele mele apropiate și cei ce de­pind de mine, dar, în oarecare măsură, și omenirea toată; așadar, se va spune că n-am făcut degeaba umbră pămîntului.

Cu capul plin de asemenea gînduri, mă străduiam să mă mîngîi, în timp ce mă întorceam puțin cam obosit de pe ogor într-o seară rece, umedă și înnorată de pe la sfîrșitul lunii octombrie. Dar licărirea unui foc jucăuș, întrezărit prin fereastra salonașului, a fost mai de folos pentru a mă înviora și pentru a mă dojeni pentru ne­mulțumirile mele ingrate, decît toate cugetările înțe­lepte și hotărîrile cuminți pe care încercasem să le în­cropesc în mintea mea; pentru că pe atunci — nu uita — eram destul de tînăr — n-aveam decît douăzeci și patru de ani — și nu ajunsesem încă să am nici pe jumătate stăpînirea de sine pe care am dobîndit-o acum — oricît de mică ar fi ea.

Și totuși, n-avem voie să intru în acest liman al fe­ricirii pînă ce nu-mi schimbam cizmele pline de noroi cu o pereche de pantofi curați și surtucul meu de purtare cu o haină mai onorabilă — și pînă ce nu mă făceam, în general, prezentabil pentru a mă putea înfățișa dina­intea unei societăți cuviincioase; deoarece maică-mea, în ciuda bunătății și blîndeții ei, era nemaipomenit de pe­dantă în anumite privințe.

Urcînd spre camera mea, am fost întîmpinat pe scări de o fetișcană drăguță și curățică de nouăsprezece ani, cu o siluetă frumoasă, deși cam plinuță, cu fața rotundă, ca obrajii rumeni și înfloritori, cu cîrlionți bogați și străluci­tori și cu ochișori negri și tare veseli. Cred că nu mai e nevoie să spun că era vorba de sora mea Rose. Știu că încă și acum e o matroană destul de chipeșă și, fără în­doială, cu nimic mai puțin atrăgătoare — în ochii tăi — decît în ziua fericită în care ai văzut-o prima oară. Pe atunci nimic nu-mi putea spune că ea, peste numai cîțiva ani va deveni soția unui om pe care nu-l cunoșteam deloc, dar care era menit să-mi devină după aceea un prieten mai apropiat chiar decît îmi era ea — și în orice caz mai drag decît flăcăiandrul acela prost-crescut de șaptespre­zece ani care m-a apucat de guler pe coridor, cînd cobo­ram, și era cît pe-aci să mă răstoarne. Drept pedeapsă pentru obrăznicia lui a primit o lovitură răsunătoare peste scăfîrlia care n-a suferit însă prea mult de pe urma aces­tei molestări, întrucît, în afară de faptul că era neobiș­nuit de tare, mai era și apărată de o tufă îmbelșugată de bucle scurte și roșcate, despre care mama spunea că seamănă cu frunzele ruginii ale toamnei.

Intrînd împreună în salonaș, am găsit-o pe această distinsă doamnă așezată în fotoliul ei de lîngă foc și îm­pletind de zor, așa cum îi stătea în obicei, ori de cîte ori nu avea altceva de făcut. Măturase frumos căminul și făcuse focul, care-și înălța acum flăcările semețe pentru primirea noastră. Servitoarea tocmai adusese tava cu ceaiul; iar Rose scotea zaharnița și cutia de ceai dintr-o despărțitură a bufetului negru de stejar masiv care stră­lucea ca abanosul lustruit în lumina plăcută ce învăluia în amurg salonașul.

— Ei! Uite-i pe amîndoi, strigă mama, întorcînd ochii spre noi, dar fără a întrerupe măcar o clipă mișca­rea neîncetată a degetelor ei îndemnatice și a andrelelor strălucitoare. Așa, acuma închideți ușa și apropiați-vă de foc, pînă ce se umple Rose ceștile; sînt convinsă că vă e tare foame. Ei, dar ia spuneți-mi ce-ați făcut toată ziua; tare îmi place să știu cu ce mi s-au îndeletnicit copiii.

— Eu m-am ocupat de mînzul cel sur, ca să-l învăț să meargă la pas — și n-a fost deloc o treabă ușoară. Apoi am dat porunci pentru aratul ultimei miriști de grîu — fiindcă argatul cel tînăr habar n-avea să se des­curce singur. Și pe urmă am alcătuit un plan corespun­zător și de mare folos pentru a seca și iriga lunca mereu supusă inundațiilor.

— Ei vezi ce băiat bun am?! Dar tu, Fergus? Tu ce-ai făcut?

— Am fugărit viezurele.

Și apoi începu să ne relateze în tot amănuntul această distracție, precum și dovezile respective de vitejie pe care le dăduseră pe rînd viezurele și cîinii. Maică-mea se prefăcea că ascultă cu multă atenție și-i privea fața — foarte animată în acele momente — cu o admirație maternă care mie mi se păru cam exagerată față de obiec­tul asupra căruia se revărsa.

— Ar fi timpul să te mai ocupi și de altceva, Fer­gus, i-am spus, de îndată ce o pauză de o clipă în nara­țiunea lui mi-a permis să plasez și eu un cuvînt.

— Dar ce-aș putea să fac? mi-a răspuns el. Maică-mea nu mă lasă nici să mă îmbrac ca marinar, nici să intru în armată. Iar eu sînt hotărît să nu fac nimic alt­ceva — decît cel mult să devin o asemenea pacoste pen­tru voi toți încît pînă la urmă să ziceți mersi dacă scă­pați de mine în orice condiții.

Mama îi mîngîie, cu blîndețe, buclele scurte și cam re­bele. Fergus mîrîi și își luă un aer posomorît, după care ne așezarăm cu toții la locurile noastre în jurul mesei, dînd în sfîrșit ascultare repetatelor insistențe ale Rosei.

— Ei, acum, beți-vă ceaiul, zise ea, iar eu o să vă po­vestesc la rîndul meu ce-am făcut. Am fost în vizită la familia Wilson. Și zău, Gilbert, e mare păcat că n-ai ve­nit și tu cu mine, pentru că am întîlnit-o acolo pe Eliza Millward!

— Mă rog, și ce-i cu asta?

— A, nimic! N-am să-ți vorbesc despre ea; am să spun doar atît: că e o fată plăcută și amuzantă cînd e bine dispusă și că n-aș avea nimic împotrivă să pot s-o numesc...

— Sst, sst, draga mea! Fratelui tău nici prin cap nu-i trece o asemena idee! șopti cu multă seriozitate mama, ridicînd un deget.

— Mă rog, reluă Rose. Voiam să vă împărtășesc o veste însemnată pe care am aflat-o acolo — de cînd m-am întors ard de nerăbdare să v-o dezvălui. Știți și voi că acum vreo lună s-a răspîndit zvonul că cineva o să preia conacul Wildfell Hall — și... și ce credeți? Chiar e locuit de-adevăratelea de mai bine de-o săptămînă! Și noi care habar n-am avut!

— Cu neputință! strigă mama.

— Aiurea!!! țipă Fergus.

— Ba da, așa e! E locuit de o doamnă singură!

— Dumnezeule mare, scumpa mea! Bine, dar clă­direa e o ruină!

— Doamna cu pricina a pus să i se repare vreo două-trei odăi ca să poată sta în ele; și locuiește acolo, singură-singurică — n-are decît o bătrînă care o servește, și-atîta tot!

— Vai de mine! Păi asta-i strică tot hazul — eu tră­geam nădejde să spui că e vreo vrăjitoare! strigă Fergus tăindu-și o felie groasă de pîine și ungînd-o cu unt.

— Ah, ce prostii spui, Fergus! Dar zi și tu, mamă, nu-i așa că e ciudat?

— Ciudat? Aproape că nici nu-mi vine să cred!

— Ba poți foarte bine să crezi, pentru că Jane Wilson a și văzut-o. S-a dus la ea în vizită împreună cu maică-sa care, de cînd a auzit că se află o persoană străină prin vecinătate, bineînțeles că a stat ca pe ghimpi pînă cînd n-a văzut-o și pînă nu i-a smuls toate amănuntele despre viața ei. Se numește doamna Graham și e îmbră­cată în negru — nu în doliu mare de văduvă, ci în doliu mic — dar e foarte tînără după cît zic ele — să aibă cel mult douăzeci și cinci ori douăzeci și șase de ani, — nu­mai că e tare rezervată! S-au străduit ele din răsputeri să descopere ce-i cu ea, de unde vine, cine este. Dar nici doamna Wilson cu atacurile ei îndrăznețe, ba chiar obraznice, nici Jane Wilson cu diplomația ei abilă, n-au iz­butit să smulgă nici cel mai mic răspuns satisfăcător. Sau măcar vreo observație întîmplătoare ori cine știe ce vorbă în stare a le mai potoli curiozitatea ori a arunca cea mai slabă rază de lumină asupra istoriei vieții ei, asupra situației sau rubedeniilor sale. Mai mult decît atît, nici nu s-a arătat cine știe ce politicoasă cu ele, doar cît cere buna-cuviință, și se vedea bine că a fost mai încîntată cînd le-a zis: „La revedere” decît cînd le-a urat: „Bine ați venit”. Dar Eliza Millward zice că tatăl ei are de gînd s-o viziteze în curînd pe văduvă și să-i ofere sfaturile și păstorirea lui, temîndu-se foarte că are mare nevoie de ele, întrucît — desi lumea stie că a venit în ținutul nostru la începutul săptămînii trecute — dumi­nică nu și-a făcut apariția la biserică. Iar ea — adică Eliza — ține morțiș să-l însoțească, și cu siguranță că va izbuti să smulgă cît de cît unele informații de la doamna Graham, că doar tu, Gilbert, știi că Eliza nu dă greș ni­ciodată cînd își pune ceva în gînd. Și, mămico, cred că și noi ar trebui să-i facem cîndva o vizită; îți dai seama că e de datoria noastră.

— Bineînțeles, draga mea. Biata femeie! Vai ce sin­gură trebuie să se simtă!

— Dar vă rog foarte mult să vă grăbiți! Și să nu ui­tați cumva să-mi raportați cît zahăr își pune în ceai și ce fel de bonețele și șorțulețe poartă și toate celelalte amănunte, pentru că pur și simplu nici nu știu cum am să pot să trăiesc pînă cînd voi afla aceste lucruri — zise pe un ton foarte grav Fergus.

Dar dacă el nădăjduise cumva ca replica să-i fie sa­lutată drept o manifestare de virtuozitate în domeniul umorului, eșecul lui fu vizibil, întrucît nimeni nu rîse. Numai că asta nu-l descumpăni și nici nu-l dezamăgi prea mult; de îndată ce luă o nouă îmbucătură de pîine cu unt și se pregătea să mai soarbă din ceai, deveni atît de conștient de spiritul de care dăduse dovadă, încît forța irezistibilă a umorului său îl obligă să sară de la masă și să țîșnească din odaie înecîndu-se și horcăind. Peste cîteva minute îl auzirăm cu toții țipînd de-ți lua urechile, din grădină.

Cît despre mine, mi-era tare foame, așa că m-am mul­țumit să-mi iau în tăcere ceaiul, șunca și pîinea pră­jită, în timp ce mama și soră-mea sporovăiau înainte, continuînd să discute situația evidentă sau neevidentă și istoria probabilă sau improbabilă a misterioasei doamne. Trebuie să mărturisesc însă că în urma pățaniei fratelui meu, am ridicat de vreo două ori ceașca pînă la buze, dar am lăsat-o imediat jos fără să îndrăznesc să-i sorb conținutul, ca nu cumva să-mi pătez demnitatea printr-o explozie asemănătoare cu a lui Fergus.

A doua zi maică-mea și cu Rose se grăbiră să aducă omagiul lor frumoasei sihastre; dar se întoarseră fără să fi fost mai bine informate decît la plecare. Totuși, mai­că-mea declară că nu regretă călătoria făcută, întrucît dacă ea însăși nu fusese cu nimic mai cîștigată, în schimb se măgulea cu gîndul că reușise să aducă un oarecare folos doamnei Graham, ceea ce i se părea un lucru mult mai important: îi dăduse cîteva sfaturi bune care, spera ea, n-aveau să fie irosite în vînt; deoarece doamna Graham, măcar că nu spusese mai nimic interesant, și avea un aer oarecum încăpățînat, părea capabilă să cugete cu înțelep­ciune. Atîta doar că mama nu știa unde putuse să-și tră­iască viața această biată femeie, de vreme ce dovedea o lamentabilă necunoaștere a unei sumedenii de lucruri, fără să aibă, în schimb înțelepciunea ca măcar să se rușineze de ignoranța ei.

— La ce fel de lucruri te referi, mamă? am între­bat-o eu.

— La treburile gospodăriei, și la toate micile finețuri culinare, și altele asemenea, pe care orice doamnă trebuie să le cunoască bine, indiferent dacă i se va cere sau nu vreodată să le aplice în practică. Dar eu oricum i-am furnizat cîteva informații utile, precum și niște rețete excelente, a căror valoare ea evident n-a fost în stare s-o aprecieze, căci m-a rugat să nu mă deranjez deoa­rece duce o viață atît de simplă și de modestă încît e sigură că n-o să le poată folosi niciodată. „N-are im­portanță, draga mea, i-am spus eu, sînt lucruri pe care orice femeie bine trebuie să le știe. Și pe urmă, chiar dacă acum ești singură, n-ai să rămîi întotdeauna astfel. Ai fost măritată și probabil — aș putea spune mai degrabă cu siguranță — te vei mărita din nou.” „În privința asta vă înșelați, doamnă, mi-a răspuns ea cu oarecare semeție; sînt convinsă că nu mă voi recăsători niciodată.” Bar eu i-am spus că n-o pot crede întrucît am o expe­riență mult mai mare de viață.

— Bănuiesc — am zis eu — că trebuie să fie vreo tînără văduvă romantică, venită aici să-și sfîrșească zilele în singurătate și să-l jelească în taină pe răposat. Dar toate astea n-au să țină prea multă vreme.

— Nu, nici eu nu cred, îmi dădu dreptate Rose, pen­tru că, în fond, nici nu părea chiar atît de neconsolată. Și pe urmă e și extraordinar de drăguță — aș zice chiar de o frumusețe impresionantă. Trebuie neapărat s-o vezi și tu, Gilbert; ai să zici că e perfecțiunea întruchipată, deși ar fi greu, oricît te-ai strădui, să descoperi o ase­mănare între ea și Eliza Millward.

— Păi bine, îmi pot foarte ușor închipui multe fi­guri mai frumoase decît a Elizei, dar nu și mai încîntătoare. Recunosc că nu prea poate ridica pretenții de per­fecțiune; dar pe de altă parte, susțin că dacă ar fi mai aproape de desăvîrșire, ar fi mai puțin interesantă.

— Și atunci tu îi preferi defectele față de perfecțiu­nile altora, nu?

— Chiar așa, dacă mama îmi îngăduie s-o spun.

— Vai, dragul meu Gilbert, ce prostii vorbești! Dar sînt sigură că nu crezi ceea ce spui. Nici nu poate fi vorba de așa ceva, zise mama ridicîndu-se și părăsind repede încăperea, sub pretextul unor treburi domestice, pentru a scăpa de obiecțiile care-mi stătea mie pe buze. După aceea Rose îmi făcu favoarea de a-mi mai îm­părtăși alte cîteva amănunte referitoare la doamna Gra­ham. Înfățișarea, manierele, îmbrăcămintea ei, pînă și mobila din camera în care locuia îmi fură descrise, chiar cu mai multă claritate și precizie decît doream eu. Dar întrucît nu ascultam cu prea multă atenție, n-aș izbuti să repet toate aceste amănunte, chiar dacă m-aș strădui.

A doua zi era sîmbătă. Duminică toată lumea se în­treba dacă frumoasa necunoscută va dovedi că i-au fost de folos mustrările blînde ale preotului și va veni la bi­serică. Mărturisesc că și eu mi-am îndreptat privirile cu oarecare interes către vechea strană a familiei, aparținînd conacului Wildfell, unde pernele și tapiseria altădată de culoare stacojie — dar acum ieșite de soare — nu mai fuseseră călcate și nici reînnoite de atîția ani, iar blazoanele sinistre, cu chenarele lor lugubre, de pînză neagră, decolorată, de pe peretele de deasupra păreau să se în­crunte sever la lume. În strană am văzut o siluetă înaltă de adevărată doamnă, îmbrăcată în negru. Fața ei era întoarsă spre mine și avea în ea un ce anume, care, de îndată ce mi-a sărit în ochi, mi-a țintuit privirile. Avea părul negru ca pana corbului, desfășurat în zulufi lungi și mătăsoși — o coafură cam neobișnuită pe vremea aceea, deși întotdea­una avea ceva grațios și venea bine; obrajii ei erau fru­moși, dar palizi; ochii nu i-am putut vedea, întrucît fiind aplecați asupra cărții de rugăciuni, erau ascunși de pleoapele lăsate și de genele lungi și negre; dar sprîncenele care-i umbreau erau expresive și cu un contur re­marcabil. Fruntea era înaltă, de intelectuală, iar nasul acvilin. În general nu puteai aduce nici o obiecție tră­săturilor ei, — atîta doar că obrajii erau cam supți și ochii puțin duși în fundul capului, iar buzele, deși de o formă rafinată, erau cam prea subțiri, cam prea strîmte și păreau să trădeze (sau cel puțin așa mi s-a părut) o fire nici prea blîndă, nici prea prietenoasă.

Așadar, în inima mea mi-am zis: „Frumoasă doamnă, mă tem că aș prefera să te admir de la această depăr­tare decît să împart cu dumneata un cămin”.

Tocmai atunci s-a întîmplat să-și ridice ochii și mi-a întîlnit privirile; m-am hotărît să nu întorc capul și ea s-a aplecat din nou asupra cărții, dar cu o expresie greu de definit, de dispreț calm, care pe mine m-a scos pur și simplu din sărite.

„Mă socoate un cățeluș obraznic, m-am gîndit. Hm! O să-și schimbe ea curînd părerea, dacă mi se va părea că merită să-mi dau osteneala în această privință.”

Apoi mi-a trecut însă prin minte că asemenea gînduri sînt cu totul nepotrivite pentru un locaș de rugăciune și că purtarea mea e departe de a fi pe potriva situației. Dar înainte de a-mi îndrepta gîndurile către serviciul religios, mi-am aruncat privirile prin biserică pentru a vedea dacă mă observase cineva. Nu, toți cei care nu se uitau în cărțile de rugăciune se uitau la doamna nou-venită — inclusiv mama și sora mea, precum și doamna Wilson cu fiica ei. Și pînă și Eliza Miliward trăgea, și­ret, cu coada ochiului spre ea. Eliza mi-a aruncat o pri­vire, a făcut o mică strîmbătură de mironosiță, a roșit și și-a plecat cuviincios capul spre cartea de rugăciuni, străduindu-se să-și recapete înfățișarea serioasă.

Dar iată-mă din nou păcătuind; numai că de data asta mi s-a atras atenția asupra greșelii mele printr-un ghiont pe care mi l-a dat brusc obraznicul meu frățior. Pe moment n-am putut să răspund la acest afront de­cît călcîndu-l pe picior și amînînd restul răzbunării pînă cînd vom fi ieșit din biserică.

Și acum, Halford, înainte de a încheia această scri­soare, am să-ți spun cine era Eliza Millward: era fiica mai mică a preotului, o făptură mărunțică și cît se poate de atrăgătoare; eu nu eram deloc insensibil la farmecele ei, și ea știa acest lucru, deși nu ajunsesem niciodată să i-l spun direct și nici nu aveam intenția precisă de a o face, întrucît maică-mea (care susținea că pe o rază de douăzeci de mile de jur împrejur nu există nici o fe­meie destul de bună pentru mine) nu se împăca deloc cu gîndul ca eu s-o iau de nevastă pe această fetișcană ștearsă, care, pe lîngă nenumărate lipsuri, îl mai avea și pe acela de a nu poseda nici măcar douăzeci de lire Eliza era mică de stat și durdulie, fețișoara îi era cît un pumn, și cam la fel de rotunjoară ca și a surorii mele, cu care semăna oarecum și la ten — cu toate că al ei era mai delicat și nu chiar așa de trandafiriu. Avea nasul cam obraznic și trăsăturile în general neregulate; cu una cu alta, era mai degrabă încîntătoare decît frumoasă. Dar ochii ei — de acest element remarcabil nu trebuie să uit, pentru că tocmai în ei consta principala atracție a Elizei — cel puțin în ceea ce privește aspectul exte­rior; ochii ei erau prelungi și înguști cu irisul negru sau în orice caz căprui-închis. Expresia lor era foarte di­ferită, mereu schimbătoare, dar întotdeauna fie răută­cioasă — într-un mod aș zice aproape diabolic — fie vrăjindu-te irezistibil, iar adeseori avînd amîndouă aceste particularități deodată. Glasul îi era blînd și copilăros, pasul ușor și moale ca al unei pisici; dar cel mai mult semăna cu o pisicuță drăguță și jucăușă prin felul ei de a fi — sau în orice caz asta se întîmpla cel mai des — pentru că o dată era șmecheră și obrăznicuță, o dată sfi­oasă și prefăcută, așa cum îi dicta caracterul ei dulce.

Sora ei, Mary, era cu cîțiva ani mai mare, cam cu o palmă mai înaltă și mult mai masivă și mai grosolană la trup. Era o fată simplă, liniștită și înțeleaptă care o în­grijise cu multă răbdare pe mama lor în tot timpul bolii îndelungate și apăsătoare de pe urma căreia nu se mai sculase niciodată; iar de atunci Mary fusese menajera și roaba familiei. Se bucura de încrederea și prețuirea tatălui ei, de dragostea și simpatia tuturor cîinilor, pisi­cilor, copiilor și săracilor, dar era întotdeauna jignită, în­josită și nebăgată în seamă de toți ceilalți oameni.

Cît despre reverendul Michael Millward, era un bă­trînel înalt și grav, care-și punea pălăria cu borul lat în așa fel încît îi acoperea fața lătăreață, pătrată și cu tră­sături masive. Purta întotdeauna în mînă bastonul gros, își strîngea picioarele zdravene în pantaloni strîmți de călărie cît și în ghetre — pe care la ocazii mari le înlo­cuia cu ciorapi lungi de mătase neagră. Era un om cu principii foarte rigide, plin de prejudecăți și deprins să-și respecte obiceiurile, lipsit de îngăduință față de orice abatere de la dogma stabilită. În toate acțiunile pornea de la convingerea fermă că opiniile lui sînt de-a pururi juste și oricine nu le împărtășește trebuie să fie ori jal­nic de ignorant, ori plin de orbire răuvoitoare.

În copilărie mă deprinsesem să-l privesc cu un senti­ment de teamă amestecată cu respect — sentiment pe care abia în ultima vreme am reușit să mi-l mai înfrîng în oarecare măsură, pentru că deși avea o bunătate pă­rintească pentru cei ce se purtau frumos, era partizanul unei discipline stricte și adeseori ne certase cu asprime pentru greșelile și poznele noastre tinerești. Și, mai mult decît atît, în vremea aceea, ori de cîte ori venea în vizită la părinții noștri, trebuia să ne ridicăm în picioare di­naintea lui și să-i spunem catehismul sau să repetăm vreun cîntec cum ar fi fostCe face mica, harnica albină. Sau — lucrul cel mai neplăcut cu putință — trebuia să-i răspundem la întrebări privitoare la ultima lui predică și la punctele principale ale acestei cuvîntări — pe care din nefericire noi nu izbuteam niciodată să le ținem minte. Uneori vrednicul domn îi reproșa mamei că e mult prea îngăduitoare cu fiii ei și în sprijinul acestei afirmații făcea referiri la personaje biblice ca Eli sau David și Avesalom, lucru care o amăra cumplit; și oricît de mult îl respecta ea și oricît de frumoasă părere avea des­pre spusele lui, o dată am auzit-o exclamînd totuși:

— Ce n-aș da să aibă și el un fiu! Atunci nu s-ar mai grăbi atîta să împartă sfaturi altora. Ar vedea și el ce înseamnă să ai de strunit doi băieți.

Reverendul avea o grijă lăudabilă pentru sănătatea sa trupească — se scula și se culca devreme, făcea în­totdeauna o plimbare înainte de micul dejun, era foarte preocupat să poarte haine groase și să se schimbe ime­diat dacă-l prindea ploaia. Și nimeni nu-și amintea să-l fi auzind vreodată ținînd o predică înainte de a fi înghi­țit mai întîi un cu crud — măcar că era înzestrat de natură cu plămîni buni și cu un glas puternic; în general se arăta extrem de atent în privința mîncării și băuturii deși nu exagera prin cumpătare. De fapt avea o dietă a lui proprie întrucît disprețuia din inimă ceaiul și alte asemenea licori apoase, ținînd în schimb mult mai mult la băuturile de malț, la ouăle cu șuncă, la afumături și alte mîncăruri picante, care se dovedeau foarte potrivite pentru aparatul lui digestiv. De aceea el le socotea bune și sănătoase pentru toată lumea și le recomanda cu în­credere chiar și celor mai firavi convalescenți sau bolnavi de stomac, cărora în caz că rețetele lui nu le aduceau binefacerile făgăduite, le spunea că asta se datorește lip­sei lor de perseverență. Dacă ei se plîngeau cumva de rezultatele neplăcute la care ajunseseră, erau asigurați că toate acestea nu sînt decît închipuiri.

Am să spun doar cîteva cuvinte despre alte două per­soane pe care le-am pomenit în treacăt, și apoi am să închei această lungă scrisoare. E vorba de doamna Wilson și de fiica ei. Doamna era văduva unui fermier în­stărit, o femeie cu ochelari de cal, dar mare amatoare de bîrfă, cu toată vîrsta ei înaintată, așa că nu merită să vorbesc prea mult despre ea. Avea doi fii — Robert care deprinsese toate apucăturuile oamenilor de la țară, și Richard, un tînăr retras din fire, cu obiceiuri de căr­turar, care studia clasicii cu ajutorul reverendului, pregătindu-se să intre la colegiu pentru a îmbrățișa apoi cariera preoțească.

Sora lor, Jane, era o domnișoară cu multe însușiri frumoase și cu mai multă ambiție. Conform propriei ei dorințe, primise o educație corespunzătoare la un pen­sion, mai aleasă decît îi fusese hărăzită pînă atunci ori­cărui alt membru al familiei. Spoiala și lustrul se lipi­seră bine de ea și fata învățase în mare măsură manie­rele elegante, scăpase cu totul de accentul ei provincial și se putea lăuda că are mai multe deprinderi și însu­șiri alese decît fiicele preotului. În afară de asta, mai era și considerată o frumusețe; dar nici o clipă n-a pu­tut să mă numere și pe mine printre admiratorii ei. Avea vreo douăzeci și șase de ani, era năltuță și foarte sub­țirică și avea părul castaniu, dar bătînd mai mult într-un roșu strălucitor; tenul ei era remarcabil de frumos și de luminos, iar căpșorul cu o bărbie micuță și delicată era așezat pe un gît foarte lung. Avea buzele subțiri și roșii, ochii căprui, limpezi, ageri și pătrunzători. Din ne­fericire însă, era o ființă total lipsită de poezie și de sentiment. Avea — sau ar fi putut să aibă — mulți pețitori și adoratori pe potriva rangului ei, dar îi respingea sau îi alunga cu dispreț pe toți; numai un gentleman ade­vărat ar fi putut să fie la înălțimea gusturilor ei rafinate și numai un bogătaș ar fi putut să-i satisfacă ambițiile nemăsurate. Un gentleman exista, și în ultima vreme el o înconjurase în mod vizibil cu tot felul de atenții, iar lumea șoptea ici și colo că planurile fetei sînt foarte strîns legate de inima, numele și averea lui. Acest gen­tleman era domnul Lawrence, fiul boierului a cărui fa­milie sălășluise la Wildfell Hall, dar care părăsise locul cu vreo cincisprezece ani în urmă în favoarea unui co­nac mai modern și mai confortabil din parohia înve­cinată.

Și acum, Halford, îmi iau rămas bun de la tine pen­tru moment. Asta e prima rată a datoriei mele față de tine. Dacă îți convine o plată de acest fel, te rog să-mi spui, și am să-ți trimit și restul cînd voi avea răgaz; dacă însă preferi să rămîi creditorul meu decît să-ți umfli punga cu niște monezi atît de greoaie și de neplăcute la înfățișare, — atunci iarăși te rog să mi-o spui și am să-ți iert lipsa de gust și cu multă bucurie am să-mi păstrez comoara numai pentru mine.

Al tău, cel dintotdeauna, Gilbert Markham.