Cimitirul din Praga

Pentru că episoadele sunt întotdeauna necesare, ba chiar alcătuiesc partea principală a unei povestiri istorice, am inclus executarea a o sută de cetățeni spânzurați în piața publică, pe cea a doi călugări arși de vii, ivirea unei comete, toate descrierile care fac cât cele o sută de turniruri și care au darul de a-i abate cititorului mai mult ca oricând mintea de la acțiunea principală.

Carlo Tenca, Drumul câinilor

1

Trecătorul care-n dimineațaaceea cenușie

Trecătorul care-n dimineața aceea cenușie din martie 1897 ar fi stră­­bătut pe propriu-i risc Place Maubert, sau Maub, cum o numeau borfașii (fost centru al vieții univer­sitare în Evul Mediu, când adăpostea mulțimea studenților ce frecventau Facultatea de Arte din Vicus Stramineus sau Rue du Fouarre, iar mai târziu loc al execuției unor apostoli ai gândirii libere, precum Etienne Dolet), s-ar fi pomenit într-unul din puținele locuri ale Parisului cruțate de demo­lările baronului Haussmann, într-o încâlcire de străduțe rău mirositoare, tăiate în două sectoare de canalul Bievre, care în zona aceea încă ieșea la iveală din măruntaiele metropolei, unde fusese de multă vreme îngrădit, ca să se arunce febri­citând, horcăind și viermuind în Se­na, aflată în apropiere. Din piața Maubert, tăiată acum de Boulevard Saint-Germain, se mai desprindea un păienjeniș de străzi mici, ca Rue Maître-Albert, Rue Saint-Severin, Rue Galande, Rue de la Bucherie, Rue Saint Julien le Pauvre, până la Rue de la Huchette, presărate cu hoteluri sordide, ținute în general de inși de prin Auvergne, niște hangii de o lăcomie legendară, care cereau un franc pentru pri­ma noapte și patruzeci de cenți pentru următoarele (plus douăzeci de bani dacă mai voiai și un cearșaf).

Dacă după aceea ar fi luat-o pe Rue Sauton, pe la jumă­tatea ei, între un bordel travestit în berărie și o tavernă în care se servea, cu vin foarte prost, un prânz de câțiva bănuți (încă din epoca aceea puțini, însă atât își puteau permite studenții de la Sorbona aflată nu departe), ar fi dat de o fundătură care se numea, pe atunci, Impasse Mau­bert, însă înainte de 1865 se numea Cul-de-sac d'Amboise, iar cu și mai mulți ani înainte găzduia un tapis-franc (în limbajul lumii interlope, o bombă, o ospătărie de rangul cel mai prizărit, ținută de regulă de careva certat cu legea și frecventată de ocnași abia ieșiți din temniță) și rămăsese cu o faimă tristă și pentru că în secolul al XVIII-lea acolo se ridica laboratorul a trei otrăvitoare celebre, ce fuseseră gă­site într-o zi asfixiate de aburii unor substanțe mortale pe care le distilau pe plitele lor.

Pe la jumătatea străduței trecea cu totul neobservată vitrina unui telal, pe care o firmă spălăcită o dădea drept Brocantage de Qualite — vitrină prin care nu prea vedeai nimic din cauza prafului gros ce-i murdărea geamurile, iar acestea arătau prea puțin din mărfurile expuse și din interior, deoarece fiecare dintre ele abia dacă era ceva mai mare decât un pătrățel cu latura de douăzeci de centimetri, și erau unite toate printr-o ramă de lemn. Lângă vitrina aceea trecătorul ar fi văzut o ușă, permanent închisă, iar lângă sfoara unui clopoțel, un cartonaș care atrăgea atenția că pe moment proprietarul lipsea.

Căci dacă, așa cum rar se întâmpla, ușa s-ar fi deschis, cel ce-ar fi intrat ar fi întrezărit la lumina nesigură din vizuina aceea, așezate pe niște rafturi șubrede și pe câteva mese, și ele șubrede, o puzderie de obiecte care la prima vedere puteau părea mai acătării, dar care la o cercetare mai atentă, s-ar fi dovedit cu totul nepotrivite oricărui schimb comercial onest, pe lângă faptul că erau oferite la niște prețuri la fel de ciumpăvite. De pildă, o pereche de pirostrii ce-ar fi făcut de rușine orice sobiță, o pendulă cu smalțul albastru-închis sărit, per­ne poate altădată brodate în culori vii, suporturi înalte de ghivece cu îngerași de ceramică ciobiți, măsuțe șchioape de stil greu de definit, un coș de hârtii din sârmă ruginită, cutii de tot felul, pirogravate, evan­taie grosolane de sidef ornate cu desene chinezești, un colier care părea de chihlimbar, doi botoșei din lână albă cu cata­rame încrustate cu diamante mici de Irlanda, un bust știrbit al lui Napoleon, fluturi sub sticlă plesnită, fructe de mar­mură policromă sub un clopot din sticlă altădată străvezie, nuci de cocos, albume vechi cu modeste picturi în acuarelă cu flori, câteva dagherotipuri înrămate (care nici în epocă n-aveau aerul unor antichități) — așa încât cel ce s-ar fi a­morezat de vreuna din rămășițele acelea rușinoase de bunuri sechestrate de pe la familii nevoiașe, pus față-n față cu proprietarul, demn de toate bănuielile, ar fi întrebat de preț, ar fi auzit o sumă atât de mare, încât i-ar fi pierit cheful până și celui mai pervers dintre colecționarii de trăsnăi de anticariat.

Iar dacă, până la urmă, vizitatorul, înarmat cu vreo recomandare, ar fi trecut pragul celei de-a doua uși, ce despărțea interiorul prăvăliei de caturile superioare ale clădirii, și ar fi urcat treptele unei insta­bile scări în spirală ce caracterizează casele pariziene cu fațade înguste cam cât ușa de la intrare (acolo unde ele se-nghesuie cu chiu cu vai una-ntr-alta), ar fi pătruns într-un salon larg ce părea să găzduiască nu talmeș-balmeșul de la parter, ci o colecție de obiecte de cu to­tul altă factură: o măsuță stil „empire” cu trei picioare împodobite cu capete de vultur, o consolă sprijinită pe un sfinx înaripat, un dulap de secol XVII, o mobilă cu rafturi din mahon care expunea vreo sută de cărți frumos legate în marochin, un birou din cele ce se numeau americănești, cu închizător pe role și cu nenumărate sertărașe, ca un secretaire. Iar dacă ar fi trecut în camera de-alături, ar fi dat de un pat luxos cu baldachin, o etajeră rustică pe care erau porțelanuri de Sevres, o narghilea turcească, o mare cupă de alabastru , un vas de cristal, iar pe peretele din fund niște panouri pictate cu scene mito­logice, două mari pânze ce le reprezentau pe muzele istoriei și pe cea a comediei, iar ici și colo, atârnate pe pereți, niște burnuzuri arabe, alte veșminte orientale din cașmir, o ploscă veche de pelerin; și apoi un trepied pentru lavoar, cu o consolă deasupra, plină cu obiecte de toaletă din materiale de calitate — în sfârșit, o împerechere bizară de obiecte curioase și scumpe, care poate că nu vădeau un gust coerent și rafinat, dar cu siguranță o dorință de opulență neascunsă.

Revenind în salonul de la intrare, vizitatorul ar fi identi­ficat, în dreptul singurei ferestre prin care răzbătea lumina săracă din străduța aceea oarbă, așezat la o masă, un ins în vârstă, înfășurat într-un ha­lat de casă, care, atât cât ar fi putut vizitatorul să-și dea seama a­runcându-și privirea peste umerii lui, tocmai scria cele ce ne vom grăbi să citim și pe care Naratorul le va rezuma din când în când, ca să nu-l obosească prea tare pe Cititor.

Cititorul să nu se aștepte cumva ca Naratorul să-i dezvă­luie că o să se mire recunoscând în personaj vreun ins numit mai înainte, de­oa­rece (povestirea de față începând chiar acum) nimeni n-a fost încă numit în ea, și nici Naratorul însuși nu știe cine este misteriosul ins care scrie, propunându-și s-o afle (odată cu Cititorul), în timp ce a­mândoi trag cu ochiul pe furiș și urmăresc semnele cu care tocul res­pectivului ins așterne rânduri pe hârtie.

2

Cine sunt eu?

24 martie 1897

Mă simt întru câtva încurcat apucându-mă de scris, de parcă mi-aș dezgoli sufletul, din porunca — nu, la naiba! să zicem că la sugestia — unui evreu neamț (sau austriac, dar tot aia e). Cine sunt eu? Cred că mai de folos ar fi să mă întreb despre patimile mele, de care poate că sufăr și acum, decât despre faptele vieții mele. Pe cine iubesc? Nu-mi vin în minte chipuri îndrăgite. Știu că-mi place bucătăria de calitate: când aud rostindu-se numele „La Tour d'Argent” simt un fel de freamăt prin tot trupul. Asta-i iubire?

Pe cine urăsc? Pe evrei, îmi vine să spun, dar faptul că aș ceda atât de supus instigărilor doctorului ăluia austriac (sau neamț) îmi spune că n-am nimic împotriva blestemaților de evrei.

Despre evrei nu știu decât ce m-a învățat bunicul: — Sunt acel popor ateu prin excelență, mă instruia el. Pornesc de la concepția că binele trebuie realizat aici, nu dincolo de mor­mânt. Deci făptuiesc numai pentru cucerirea lumii acesteia.

Anii copilăriei mi-au fost plini de întristare din pricina fantasmei lor. Bunicul îmi descria ochii aceia ce te spio­nează, așa de falși încât deveneai livid, surâsurile alea unsu­roase, buzele de hienă înălțate deasupra dinților, privirile apăsătoare, infecte, urâțite, cutele dintre nas și buze mereu neliniștite, săpate de ură, nasurile alea ale lor coroiate ca niște ciocuri de păsări din sud... Iar ochiul, ah, ochiul... Se rotește febril cu pupila de culoarea pâinii prăjite și dă la iveală boli ale ficatului, stricat de secrețiile produse de o ură de optsprezece veacuri, se pleacă peste o mie de riduri ce se adâncesc odată cu vârsta și, încă de pe la douăzeci de ani, iudeul pare veștejit ca un bătrân. Când zâmbește, pleoapele umflate i se închid pe jumătate, abia lă­sându-i o linie imperceptibilă, semn de viclenie, zic unii, de desfrâu, preciza bunicul... Iar când mă făcusem destul de mare ca să înțeleg, îmi amintea că evreul, pe lângă că e înfumurat ca un spaniol, ignorant ca un croat, lacom ca un levantin, ingrat ca un maltez, obraznic ca un țigan, murdar ca un englez, unsuros ca un calmuc, poruncitor ca un prusac și clevetitor ca unul de la Asti, mai e adulter din pricina poftei neînfrânate — depinde de circumcizie, care-i face mai sculăței, cu o disproporție monstruoasă între piticenia trupească și ver­geaua aia cavernoasă a excrescenței lor pe jumătate mutilate.

Eu, unul, pe evrei i-am visat noapte de noapte, mulți ani la rând.

Din fericire, n-am întâlnit nici unul, afară de târfulița din ghetoul de la Torino, pe când eram copilandru (dar n-am schimbat mai mult de două vorbe) și de doctorul austriac (sau neamț, totuna).

Pe nemți i-am cunoscut și am și lucrat pentru ei: cel mai scăzut nivel de omenie ce se poate închipui. Un neamț produce în medie dublul fecalelor unui francez. Hiperactivitate a funcției intestinale în da­una celei cerebrale, fapt ce demonstrează inferioritatea lor fiziologică. Pe timpul năvălirilor barbare, hoardele germanice presărau pe tot parcursul grămezi incre­dibile de materii fecale. Pe de altă parte, chiar și în secolele trecute, un călător francez pricepea numaidecât da­că tre­cuse sau nu frontiera alsaciană după mărimea anormală a ex­crementelor lăsate de-a lungul drumurilor. Și de-ar fi numai asta: e tipică pentru neamț bromhidroza, adică mirosul dezgustător al sudo­rii, și e lucru dovedit că urina unui neamț conține douăzeci la sută azot, pe când cea a altor rase doar cincisprezece.

Neamțul trăiește într-o stare de perpetuu deranj intestinal datorat excesului de bere și de cârnați din ăia de porc cu care se ghiftuiește. I-am văzut într-o seară, în timpul singurei mele călătorii la München, în acel soi de catedrale dezafectate, pline de fum ca un port englezesc, puțind a untură și slănină, până și doi câte doi, el și ea, cu mâinile încleștate în jurul stacanelor de bere care ar astâmpăra ele singure câte o turmă de pahiderme, nas în nas într-un dialog amoros animalic, ca doi câini ce-și adulmecă mirosul, cu izbucnirile lor în râs, ră­sunătoare și lipsite de grație, cu ilaritatea lor guturală și tulbure, strălucind de o grăsime perenă care le unge fețele și membrele ca ule­iul de pe pielea unor atleți de circ antic.

Au mereu gurile pline cu Geist al lor, ce vrea să-nsemne spirit, dar e spiritul de berică, ce-i prostește încă de tineri, și asta explică de ce dincolo de Rin nu s-a produs nimic interesant în artă, afară de câteva tablouri cu mutre respin­gătoare și poeme ce te plictisesc de moarte. Ca să nu mai vorbesc de muzica lor: nu zic de Wagner ăla, neîndemânatic și funebru, care astăzi îi înfurie și pe francezi, dar, din puținul pe care l-am auzit, compozițiile lui Bach al lor sunt total lipsite de armonie, reci ca o noapte de iarnă, iar simfoniile lui Beethoven sunt o orgie de grosolănii.

Abuzul de bere îi face neînstare să aibă cea mai mică idee despre vulgaritatea lor, dar superlativul acestei vulgarități este că nu se rușinează că sunt germani. Au luat în serios un călugăr mâncău desfrânat ca Luther (poți lua în căsătorie o călugăriță?) doar pentru că și-a bătut joc de Biblie traducând-o în limba lor. Cine a zis că au abuzat de cele două mari narcotice europene, alcoolul și creștinismul?

Se consideră profunzi pentru că limba lor e vagă, nu are claritatea celei franceze și nu spune nici odată exact ce ar trebui, așa încât nici un neamț nu știe vreodată ce voia să spună — și confundă nesiguranța asta cu profunzimea. Cu nemții e ca și cu femeile, n-o scoți nici odată la capăt. Din nefericire, limba asta neexpresivă, cu verbele pe care, când citești, trebuie să le cauți înfrigurat din ochi, pentru că nu stau nici odată acolo unde ar trebui să fie, bunicul m-a obligat s-o învăț de mic copil — nici nu-i de mirare, cam austriac cum era el. Și așa că limba asta am urât-o, cam tot pe-atât cât iezuitul care venea să mi-o predea cu lovituri de nuia peste degete.

De când a scris Gobineau despre inegalitatea raselor, se pare că, da­că cineva vorbește de rău un alt popor, asta-i pentru că îl consideră superior pe al său. Eu n-am prejudecăți. De când am devenit francez (cum și eram pe jumătate, dinspre partea mamei), am înțeles cât erau noii mei compatrioți de leneși, de escroci, de ranchiunoși, de geloși, orgolioși dincolo de orice limită, până-ntr-acolo încât credeau că cine nu-i francez e un sălbatic, incapabili să accepte reproșuri. Însă am înțeles că, pentru a-l face pe un francez să recunoască vreo tară a neamului său, ajunge să-i vorbești de rău un alt popor, ca de pildă „noi, polonezii, avem cutare sau cutare defect”, și, dat fiind că nu vor să fie pe locul al doilea după nimeni, nici măcar în rău, imediat reacționează printr-un „o, nu, aici, în Franța, noi stăm și mai rău” — și dă-i și bârfește-i pe francezi atât timp cât nu-și dau seama că i-ai prins în cursă.

Nu-și iubesc semenii, nici măcar când trag din asta un folos. Nime­ni nu-i mai needucat decât un cârciumar francez, are aerul că-și urăște clienții (și poate că așa și este) și că dorește să nu existe (iar asta-i fals, pentru că franțuzu-i foarte lacom). Ils grognent toujours. Încearcă numai să-l întrebi ceva: sais pas, moi, și-și țuguie buzele de par­că ar cerși.

Sunt răi. Ucid din plictiseală. E singurul popor care și-a ținut ocupați timp de câțiva ani buni cetățenii ca să-și taie reciproc capetele, și noroc că Napoleon le-a deviat furia asupra celor de altă nație, încolo­nându-i ca să distrugă Europa.

Sunt mândri de faptul că au un stat despre care zic că-i puternic, dar își petrec timpul încercând să-l facă să cadă, nimeni nu-i atât de iute ca francezul la făcut baricade din orice motiv și la orice adiere de vânt, adesea fără ca măcar să știe pentru ce, lăsându-se scos în stradă de către ultima canalie. Francezul nu știe bine ce anume vrea, dar știe la perfecție că nu vrea ceea ce are. Iar ca să spună asta nu știe să facă altceva decât să intoneze cântece.

Ei cred că întreaga lume vorbește franțuzește. S-a întâmplat acum câteva decenii cu acel Lucas, om de geniu — treizeci de mii de docu­mente autografe false, furând hârtie veche, tăind paginile de gardă ale unor cărți vechi de la Bibliotheque Nationale și imitând feluritele caligrafii, chiar dacă nu așa de bine pe cât aș putea s-o fac eu... Îi vân­duse din ele nu știu câte la un preț foarte mare imbecilului ăluia de Chasles (mare matematician, se spune, și membru al Academiei de Științe, dar și mare nătărău). Și nu numai el, dar mulți dintre cole­gii săi academicieni au luat-o de bună că în franceză își scriseseră scrisorile Caligula, Cleopatra sau Iuliu Cezar și că tot în franceză își scriau unul altuia Pascal, Newton și Galileu, când până și copiii știu că învățații din secolele acelea scriau în latină. Cărturarii francezi n-aveau idee că alte popoare vorbeau și altfel decât franțuzește. În orice caz, scrisorile false spuneau că Pascal descoperise gravitația universală cu douăzeci de ani înainte de Newton, iar asta era de-ajuns ca să-i orbească pe sorbonarzii roși de ifosele naționale.

Poate că neștiința este efectul avariției lor — viciul național, pe care ei îl iau drept virtute și-l numesc parcimonie. Numai în țara asta s-a putut imagina o întreagă comedie în jurul unui avar. Ca să nu mai vorbim de moș Grandet.

Avariția se vede și după apartamentele lor prăfuite, cu tapetele nici odată refăcute, cu căzile de baie care datează din strămoși, cu scările în spirală făcute din lemn instabil, ca să profite cu zgârcenie de spa­țiul îngust. Altoiți, așa cum se face cu plantele, un francez cu un evreu (eventual, unul de origine germană) și o să aveți ceea ce avem, cea de-a treia republică...

Dacă m-am făcut francez este pentru că nu puteam suporta să fiu italian. Ca piemontez (prin naștere) simțeam că sunt doar caricatura unui gal, dar cu idei mai limitate. Pe piemontezi, orice noutate îi pironește, ce e neașteptat îi terorizează, ca să-i faci să se miște până-n Cele Două Sicilii (dar printre garibaldini se găseau foarte puțini pie­montezi) a fost nevoie de doi ligurici, un exaltat ca Garibaldi și o piază rea ca Mazzini. Și să nu mai vorbim de cel pe care l-am descoperit când am fost trimis la Palermo (când a fost asta? trebuie să reconstitui). Numai vanitosul ăla de Dumas iubea popu­lațiile acelea, poate pentru că-l adulau mai mult decât o făceau francezii, care-l considerau totuși unul cu sânge ames­tecat. Le plăcea napolitanilor și sicilienilor, bastarzi ei înșiși, nu din greșeala unei mame stricate, ci printr-o istorie de generații, născuți din încrucișări de levantini nedemni de încredere, arabi leoarcă de sudoare și ostrogoți degenerați, care au lu­at ce era mai rău de la fiecare dintre hibrizii lor strămoși, de la sarazini indolența, de la șvabi cruzimea, de la greci inconcludența și pofta de a se pierde în flecăreli până la despicarea firului în patru. Iar în ce privește restul, e de-ajuns să-i vezi pe ștrengarii care la Na­poli îi încântă pe străini strangulându-se cu spaghete pe care și le vâră pe gâtlej cu degetele, mânjindu-se cu roșii stricate. Nu i-am văzut, așa cred, dar știu asta.

Italianul e neîncrezător, mincinos, laș, trădător, se simte mai în lar­gul său cu pumnalul decât cu sabia, mai bine cu otrava decât cu leacul, necurat în tratative, coerent doar când își schimbă steagul du­pă cum bate vântul — și am văzut ce s-a întâmplat cu generalii bour­bonici, de îndată ce au apărut aventurierii lui Garibaldi și generalii piemontezi.

Asta-i pentru că italienii s-au modelat după preoți, singurul guvern adevărat pe care l-au avut vreodată de când pervertitul acela de ultim împărat roman a fost sodomizat de barbari deoarece creștinismul încovoiase mândria rasei antice.

Preoții... Cum anume i-am cunoscut? Acasă la bunicul, cred, am amintirea obscură a unor priviri furișate, danturi stricate, respirații grețoase, mâini asudate care încercau să mă mângâie pe creștet. Ce scârbos. Trândavi, aparțin claselor periculoase, precum hoții și vagabonzii. Cineva se face preot sau călugăr numai ca să trăiască în trândăvie, iar trândăvia e garantată de numărul lor. Dacă preoții ar fi, să zicem, unul la o mie de suflete, ar avea atâtea de făcut că n-ar putea sta cu burta la soare mâncând claponi. Iar dintre preoții cei mai netrebnici, guvernul îi alege pe cei mai stupizi și-i numește episcopi.

Începi să-i ai prin preajmă abia născut, când te botează, îi regăsești la școală, dacă părinții tăi au fost atât de bigoți încât te-au încredințat lor, apoi vin prima împărtășanie, și catehismul, și taina miruirii; preotul e cel care-n ziua căsă­toriei tale îți spune ce trebuie să faci în odaia de culcare, iar în ziua următoare, la spovedanie, te întreabă de câte ori ai făcut-o ca să se poată excita dincolo de zăbrea. Îți vorbesc cu oroare despre sex, dar în toate zilele îi vezi ieșind dintr-un pat incestuos fără ca măcar să se fi spălat pe mâini și se duc să-l mănânce și să-l bea pe domnul lor, pentru ca apoi să-l cace și să-l pișe.

Repetă că împărăția lor nu e din lumea aceasta și pun mâna pe tot ce pot acapara. Civilizația nu va atinge perfec­țiunea atât timp cât ultima piatră a ultimei biserici nu va fi căzut peste ultimul preot, iar pământul o să fie liber de tagma aia.

Comuniștii au răspândit ideea că religia este opiul popoa­relor. E adevărat, pentru că servește la a ține-n frâu ispitele supușilor, iar dacă n-ar fi religia, ar fi de două ori mai multă lume pe baricade, pe când în zilele Comunei nu erau destui și i-au putut doborî fără să aștepte prea mult. Însă, după ce l-am auzit pe medicul ăla austriac vorbind despre avantajele drogului columbian, aș spune că religia este și cocaina popoa­relor, pentru că religia a împins și împinge la războaie, la masacrarea necredincioșilor, iar asta-i valabil pentru creș­tini, musulmani și alți idolatri, iar dacă negrii din Africa se mărgineau să se masacreze între ei, misionarii i-au convertit și i-au făcut să devină trupă colonială, foarte potrivită să moară în prima linie și să batjocorească femeile albe atunci când intră într-un oraș. Oamenii nu fac nici odată răul atât de complet și cu atâta entuziasm ca atunci când îl fac din convingere religioasă.

Mai răi decât toți sunt, cu siguranță, iezuiții. Parcă am senzația că le-am jucat niște feste, sau poate că ei sunt cei ce mi-au făcut rău, încă nu-mi amintesc bine. Sau poate că erau frații lor trupești, masonii. Sunt ca și iezuiții, poate puțin mai haotici. Aceia cel puțin au o teologie a lor și știu cum s-o manevreze, ăștia au prea multe și-și pierd capul din cauza lor. Despre masoni îmi vorbea bunicul. Împreună cu evreii i-au tăiat capul regelui. Și au dat naștere carbonarilor, masoni ceva mai stupizi, deoarece se lăsau împușcați, odi­nioară, iar după aceea au făcut să li se taie capul pentru că au greșit la fabricarea unei bombe, ori au devenit socialiști, comuniști și comunarzi. Cu toții la zid. Bine lucrat, Thiers.

Masoni și iezuiți. Iezuiții sunt masoni îmbrăcați în haine femeiești.

Urăsc femeile, pentru puținul pe care-l știu despre ele. Ani de zile am fost obsedat de acele brasseries a femmes, pe unde se grămădesc răufăcători de toate spețele. Mai rău decât casele de toleranță. Acestea măcar întâmpină greutăți să se instaleze, din cauză că se opun vecinii, pe când berăriile pot fi deschise pretutindeni deoarece, se spune, sunt localuri unde lumea se duce să bea. Însă se bea la catul de jos și se practică prostituția la caturile de deasupra. Fiecare berărie are un specific, iar costumația fetelor este adecvată, colo vezi niște chelnerițe nemțoaice, colo, în fața Palatului de Justiție, cameriste în togă de avocați. Pe de altă parte, sunt de-ajuns denumirile, cum ar fi Brasserie du Tire-cul, Brasserie des belles marocaines sau Brasserie des quatorze fesses, nu departe de Sorbona. Sunt ținute aproape întotdeauna de nemți, iată un mod de a submina moralitatea franțuzească. Între arondismentele al cincilea și al șaselea există pe puțin vreo șaizeci, însă în tot Parisul sunt aproape două sute și toate sunt deschise chiar și pentru cei foarte tineri. Băietanii intră mai întâi din curiozitate, apoi din viciu, iar în cele din urmă se aleg cu blenoragie — asta în cel mai bun caz. Dacă berăria se învecinează cu vreo școală, la ieșire elevii se duc să spioneze fetele prin ușa de la intrare. Eu mă duc ca să beau. Și ca să-i spionez dinăuntru, prin ușă, pe elevii care spionează la ușă. Și nu numai pe elevi. Înveți multe lucruri despre obiceiuri și despre felul de a frecventa al adulților, și pot oricând să-ți servească.

Lucrul care mă distrează cel mai mult este să disting pe la mese natura feluriților pești în așteptare, unii dintre ei sunt soți care-și duc traiul pe seama farmecelor soției, iar ăștia stau laolaltă, bine îmbrăcați, fumând și jucând cărți, iar birtașul sau fetele vorbesc despre ei ca despre masa celor încornorați; însă în Cartierul Latin mulți sunt foști studenți faliți, mereu încordați de teama ca vreunul să nu le sufle câștigul, și deseori scot cuțitele. Cei mai liniștiți sunt hoții și asasinii, care se duc și vin, pentru că trebuie să ia seama la loviturile lor și știu că fetele nu-i vor trăda, pentru că-n ziua următoare ar pluti pe apele canalului Bievre.

Sunt și homosexuali pe-acolo, care se ocupă cu agățatul unor depravați sau chiar depravate de orice fel, pentru servi­ciile cele mai scârboase. Culeg clienții la Palais-Royal sau pe Champs-Elysees și-i atrag prin semne convenționale. Adesea își lasă să intre în cameră complicii travestiți în polițiști, aceștia amenință că-l vor aresta pe clientul în chiloți, el începe să implore milă și scoate un teanc de bani.

Când intru prin lupanarele acelea, o fac cu prudență, pentru că știu ce-ar putea să mi se întâmple. Dacă clientul dă impresia că are bani, patronul face un semn, o fată se apropie de el și încet, încet, îl convinge să le invite la masă pe toate celelalte, și dă-i cu lucrurile cele mai scumpe (dar ele, ca să nu se îmbete, beau anisette superfine sau cassis fin, apă colorată pe care clientul o plătește scump). Apoi caută să te facă să joci cărți, firește că-și fac semne, tu pierzi și trebuie să le plătești cina la toate, plus patronului și nevestei lui. Iar dacă încerci să pui capăt, îți propun să joci nu pe bani, ci la orice mână câștigată una dintre fete își scoate un articol de îmbrăcăminte... Și la orice dantelă care cade, iată apărând cărnurile alea albe, scârboase, sânii ăia bombați, subsuorile alea brune cu o dogoare care-ți macină nervii...

N-am urcat nici odată la etajul superior. Unii au spus că femeile nu sunt decât un surogat al viciului solitar, numai că se cere mai multă fantezie. Așa că mă-ntorc acasă și le visez noaptea, doar nu sunt făcut din fier, și-apoi ele sunt cele care m-au provocat.

L-am citit pe doctorul Tissot, știu că ele fac rău până și de departe. Nu știm dacă spiritele animale și lichidul genital sunt unul și același lucru, dar sunt sigur că aceste două fluide au o anume analogie, iar după lungi poluții nocturne nu doar îți pierzi puterile, dar trupul slăbește, chipul devine palid, memoria se fărâmițează, se-ncețoșează vederea, vocea răgușește, somnul e tulburat de vise neliniștite, simți dureri în ochi și apar pete roșii pe față, unii scuipă materii calci­nate, acuză palpitații, sufocări, leșinuri, alții se plâng de constipație sau de ieșiri afară tot mai fetide. În cele din urmă, orbirea.

Poate că sunt exagerări, ca băiat aveam fața plină de coșuri, dar se pare că e ceva tipic vârstei, sau poate că toți băieții își procură astfel de plăceri, unii în mod excesiv, pipăindu-se zi și noapte. Acum însă știu cum să mă dozez, am vise tulburi doar atunci când mă-ntorc de la o berărie și nu mi se-ntâmplă, așa cum li se-ntâmplă multora, să am erecții imediat ce văd o fustă pe stradă. Munca mă scutește de ușurătatea moravurilor.

Dar de ce să filozofez, în loc să reconstitui faptele? Poate pentru că simt nevoia să știu nu doar ce-am făcut înainte de ieri, ci și cum sunt pe dinăuntru. Admițând că aș avea un lăuntru. Se spune că sufletul este doar ceea ce facem, însă dacă urăsc pe cineva și-mi cultiv ranchiuna asta, înseamnă că un lăuntru există, hotărât lucru! Cum spunea filozoful? Odi ergo sum[1].

Mai adineauri a sunat cineva jos, la intrare, mă temeam să nu fie vreunul așa de prost, încât să vrea să cumpere ceva, însă individul mi-a spus de îndată că l-a trimis Tissot — de ce oare oi fi ales parola asta? Voia un testament olograf, semnat de un anume Bonnefoy în favoarea unui anume Guillot (bineînțeles că acesta era el). Avea hârtia de scrisori pe care o folosește sau o folosea acel Bonnefoy și o exemplificare a cali­grafiei lui. L-am lăsat pe acest Guillot să urce în salon, am ales un toc și niște cerneală potrivită și, fără să fac măcar o probă, am ticluit documentul. Perfect. Ca și cum Guillot ar cunoaște prețurile, mi-a întins o răsplată pe măsură când i l-am înmânat.

Prin urmare asta mi-e meseria? E frumos să construiești din nimic un act notarial, să ticluiești o scrisoare care pare adevărată, să elaborezi o mărturie compromițătoare, să creezi un act care va duce pe cineva la pierzare. Puterea artei... Să mă premiez cu o vizită la Cafe Anglais.

Probabil că am memoria în nas, dar am impresia că sunt veacuri de când n-am mai simțit în nări mireasma respectivului meniu: souffles a la reine, filets de sole a la Venitienne, escalopes de turbot au gratin, selle de mouton puree bretonne... Și ca antreu, poulet a la portugaise sau pâte chaud de cailles, sau homard a la parisienne, sau toate la un loc și, ca plat de resistance, știu și eu? Canetons a la rouennaise sau ortolans sur canapes, iar ca entremet aubergines a l'espagnole, asperges en branches, cassolettes princesse. Ca vin n-aș prea ști, poate Château-Margaux, sau Château-Latour, sau Château-Lafite, depinde de anul de producție. Iar ca încheiere, o bombe glacee.

Bucătăria mi-a dat întotdeauna satisfacții mai mari decât sexul — poate-i o urmă pe care mi-au lăsat-o preoții.

Simt permanent un fel de nor în minte, care mă-mpiedică să privesc înapoi. De ce dintr-odată îmi revin în memorie fugile mele la Bicerin în veșmintele părintelui Bergamaschi? Uita­sem complet de părintele Bergamaschi. Cine era? Îmi place să-mi las tocul să rătăcească după cum îmi poruncește instinctul. După doctorul ăla austriac, ar trebui să ajung la un moment cu adevărat dureros pentru memoria mea, care ar explica de ce așa, deodată, am șters atâtea lucruri.

Ieri, când credeam că-i marți, 22 martie, m-am deșteptat de parcă știam bine cine sunt: căpitanul Simonini, șaizeci și șapte de ani bătuți pe muchie, dar bine purtați (sunt gras numai cât trebuie ca să fiu considerat ceea ce se numește bărbat bine), și luasem în Franța titlul acela în amintirea bunicului, invocând vagi fapte militare petrecute în rândurile celor O mie de garibaldini, lucru care în țara asta, unde Garibaldi e cinstit mai mult decât în Italia, se bucură de un anumit prestigiu. Simone Simonini, născut la Torino, din tată torinez și mamă franțuzoaică (sau savoiardă, însă, după câțiva ani de la nașterea ei, Regatul Sardiniei cedase Savoia Franței).

Stând încă în pat, rătăceam cu închipuirea... Cu problemele pe care le aveam cu rușii (rușii?) era mai bine să nu mă arăt în jur, prin restaurantele mele preferate. Aș fi putut să-mi gătesc singur câte ceva. Mă destinde să trebăluiesc câteva ore ca să pregătesc o mâncărică. De pildă, niște cotes de veau Foyot: carne groasă de cel puțin patru centimetri, porție cât pentru doi, se-nțelege, două cepe de mărime mijlocie, cincizeci de grame de miez de pâine, șaptezeci și cinci de par­mezan ras, cincizeci de unt, se fărâmițează miezul de pâine până se face pesmet care trebuie amestecat cu brânza rasă, apoi se curăță și se toacă cepele, se pun la topit patruzeci de grame de unt într-o tigaie mică, în timp ce într-alta se vor căli ușor cepele cu untul rămas, se tapetează fundul unei farfurii cu jumătate din ceapă, se condimentează carnea cu sare și piper, se pune pe farfurie și i se garnisește o latură cu restul cepei călite, se acoperă totul cu un prim strat de pesmet amestecat cu parmezan, făcând să adere bine carnea la fundul farfuriei, lăsând să curgă untul topit și apăsând ușor cu mâna până se formează un fel de cupolă și adăugând unt topit, se stropește totul cu vin alb și cu supă, fără să treacă de jumătate din înălțimea cărnii. Se pune totul la cuptor pentru circa o jumătate de oră, continuând să stro­pești cu vin și supă. Garnisit cu sote de conopidă.

Îți ia ceva timp, dar plăcerile gătitului încep înainte de plăcerile gustului, iar să prepari înseamnă să și preguști, așa cum făceam eu, încă tolănit în pat. Proștii au nevoie să-și țină sub cuverturi o femeie sau un băietan, ca să nu se simtă singuri. Nu știu că să-ți vină apă-n gură e mai ceva decât o erecție.

Aveam în casă aproape tot, mai puțin parmezanul și carnea. Pentru carne, de-ar fi fost în altă zi, era măcelarul din place Maubert, însă, cine știe de ce, marțea ține închis.

Totuși, cunoșteam altul la două sute de metri distanță, pe boulevard Saint-Germain, și o mică plimbare n-avea să-mi strice. M-am îmbrăcat și, înainte să ies, în fața oglinzii de deasupra lavoarului din dormitor, mi-am aplicat obișnuita pereche de mustăți negre și barba mea frumoasă pe bărbie. Apoi mi-am pus peruca și am pieptănat-o cu cărare pe mijloc, muind ușor pieptenele în apă. Mi-am pus redingota și-am vârât în buzunărașul vestei ceasul de argint cu lănțișorul la vedere. Ca să par un căpitan ieșit la pensie, îmi place, în timp ce vorbesc, să mă joc cu o cutiuță de baga, plină cu romburi de lemn-dulce, iar pe dinăuntrul capacului având portretul unei femei urâte, dar bine îmbrăcate, fără îndoială vreo moartă iubită. Din când în când îmi pun în gură o bucățică de lemn-dulce și mi-o trec dintr-o parte în alta a limbii, ceea ce mă face să vorbesc mai rar — iar ascultătorul îți urmărește mișcarea buzelor și nu e prea atent la cele ce spui. Problema e că ai aerul cuiva dotat cu o inteligență mai puțin decât mediocră.

Am coborât în stradă, am cotit pe rue Sauton, încercând să nu mă opresc în dreptul berăriei, din care încă de dimineață devreme se auzea larma nefericită a femeilor ei pierdute.