Sase plimbari prin padurea narativa

Doamne iartă-măl – exclamă taică-meu, ieșindu-și din fire, dar străduindu-se în același timp să-și tempereze tonul vocii: A mai întrerupt vreodată o femeie, de Ici Eva încoace, < un bărbat cu o întrebare atît de prostească?'""^J

După cum vedeți, tatăl gîridește despre mamă exact ce gîndește cititorul despre Sterne. A mai frustrat vreodată un autor, fie el cît de pișicher, în așa hal previziunile cititorilor săi?

Cu siguranță, după Sterne, narativa avangardelor a încercat adeseori nu numai să pună în criză așteptările noastre de cititori, dar pînă și să creeze un cititor ce se așteaptă, din partea cărții pe care o citește, la o totală libertate de alegere. Insă această libertate este gustată tocmai pentru că - în virtutea unei milenare tradiții, de la miturile primitive pînă la nuvela polițistă modernă - în general , cititorul se pregătește să-și facă propriile alegeri în pădurea narativă, bănuind că unele sînt mai juste decît altele.

Am spus juste, ca și cînd ar fi vorba de opțiuni inspirate din simțul comun. Dar.ar fi banal să presupunem că pentru a citi o carte de ficțiune trebuie procedat potrivit simțului comun. Cu siguranță nu asta ne cereau Ste(pe sau Poe, și nici măcar autorul Scufiței Roșii - dacă la origine o fi existat vreunul. In fapt. simțul comun ne-ar impune să reacționăm la ideea că în pădure ar exista un lup care vorbește. Atunci, ce anume înțeleg, cînd spun că cititorul, în pădurea narativă, trebuie să facă niște opțiuni plauzibile?

Privitor la asta trebuie să mă refer la două concepte pe care le-am luat deja în discuție în cărțile mele precedente:

10. La vita e Ic opinioni di Tristram Shandy, gentiluomo, trad. Antonio M'eo. Torino, Einaudi, 1958, p.8.

e vorba de cupluLEîțitor Model și autor Model.''

CititoruFModel al unei povestiri nu este CititorUt Empiric. Ci/îtorul empiric sîntem noi, aceștia, eu, dumneavoastră, oricine altcineva, atunci cînd citim un text. Cititorul empiric poate citi în multe feluri, și nu există nici 6 le^e care să-i impună cum anume să citească, pentru că adesea folosește textul ca pe un ambalaj pentru propriile-i pasiuni, care pot proveni din exteriorul textului, sau pe care textul i le poate stîrni în mod întîmplător.

Dacă vi s-a întîmplat să vedeți un film comic într-un moment de profundă tristețe, veți fi știind cît de greu reușești atunci să te distrezi; mai mult, vi s-ar putea întîmpla să revedeți același film după mulți ani, și să nu reușiți nici atunci să zîmbiți, pentru că fiece imagine vă va aminti de tristețea acelei prime experiențe pe care ați avut-o. Evident, ca spectatori'empirici veți "citi" filmul într-un mod greșit.-însă greșit față de ce anume? Față de tipul de spectator la care regizorul se gîndise anume, un spectator dispus să zîmbească și să urmărească o țesătură de lapte ce nu îl implică direct. Acest tip de spectator (sau de cititor al unei cărți) îl numesc eu Cititor Model'- un cititor-tip pe care textul n±i numai că-1 prevede ca pe un colaborator, dar pe care și caută să.-l creeze. Dacă un text începe cu "A fost odată", el lansează un semnal ce imediat își selecționează propriu-i cititor model, care-ar trebui să fie un copil, sau cineva dispus să accepte o poveste ce trece dincolo de înțelesul obișnuit.

După ce-mi publicasem romanul meu Pendulul lui t, un vechi prieten din copilărie, pe care nu-1 mai văzusem de ani de zile, mi-a scris: "Dragă Umberto, nu-miaminteam să-ți fi povestit patetica întîmplare a unchiului și S a mătușii mele, dar mi se pare incorect că tu ai folosit-o pentru romanul tău." Or, în romanul meu eu povestesc niște episoade care privesc un anume unchi Carlo și o mătușă Caterina, și care sînt rudele protagonistului Jacopo Belbo, și de fapt aceste personaje au existat cu adevărat: fie și cui cîteva deosebiri, eu povestisem o întîmplare din copilăria! mea, care se referea la un unchi și la o mătușă ce se numeau] însă altfel, l-am răspuns acelui prieten al meu că unchiul! Carlo și mătușa Caterina erau rudele mele, asupra cărora eui aveam deci drept de copyright, și nu rudele lui, și că nul știam nici măcar dacă el avea sau nu vreun unchi. Prietenul' s-a scuzat: se identificase atît de mult cu povestirea, încît crezuse că recunoaște niște evenimente care li se întîmplaseră rudelor sale - fapt ce nu e imposibil, pentru ca, în timp de război (aceasta era epoca din care datau amintirile' mele) unor unchi diferiți li se întîmplă lucruri analoage.

Ce anume i se întîmplase prietenului meu? El căutase în pădure un lucru care se afla îrTschimb în memoria lui particulară. E drept ca eu, plimbîndu-mă printr-o pădure să folosesc orice experiență, orice descoperire, ca să trag învățăminte despre viață, despre trecut și viitor, h^sî^pentru că pădurea a fost concepută pentru toți, nu trebuie să caut în ea fapte și sentimente ce mă privesc numai pe mine. Altfel, așa cum am scris în cele două cărți recente ale mele,, Limitele interpretării și Interpretation and Overinterprctation¹² [Interpretare și suprainterpretarej,

12. I limiti dell'interpretazione. Milano. Bompiani, 1990 (versiunea românească, Ed. Pontica, 1996, trad. Ștefania Mincu si Daniela Bucșă - n.t.): Interpretation and Overinterpretation, Cambridge, Cambridge U.P., 1992 (Bompiani).

_nl/interpretez(un text, ci înă folosesqde el. Nu e interzis să folosești un text ca să visezi cu ochii deschiși - și cîteodată toți facem asta. Dar a visa cu ochii deschiși nu-i o^ctivitate publică. Ne aduce în situația să umblăm prin pădurea narativă ca și cum ar fi grădina noastră privată':*

Exislă prin urmare niște reguli ale jocului, iar cititorul model e acela care se pricepe să-1 joace. Prietenul meu uitase pentru o clipă regulile jocului și-și suprapusese așteptările lui proprii de cititor empiric peste tipul de așteptări pe care autorul le pretindea de la cititorul-modcl.

Desigur că autorul, ca să-i dea instrucțiuni propriului său cititor-model, dispune de niște semnale anume, de gen. Dar de multe ori aceste semnale pot fi foarte ambigui. Pinocchio începe astfel:

"A fost odată... Un împărat!, vor spune repede micii mei cititori. Nu, copii, ați greșit. A fost odată o bucată de lemn."

Acest început e foarte complex. La prima vedere Collodi pare să anunțe că începe o poveste. Dar nici nu apucă cititorii să se convingă că e vorba de o poveste pentru copii, și iată că sunt aduși în scenă copiii, ca interlocutori ai autorului, care, judecind ca niște friște-copii obișnuiți cu poveștile, fac o previziune greșită. Așadar povestea nu e dedicată copiilor? însă Collîodi se adresează, pentru a corecta previziunea greșită, chiar copiilor, adică micilor săi cititori. De aceea copiii vor putea continua să citească povestea ca și cum le-ar fi adresată lor, dîndu-și seama foarte firesc că nu e povestea unui împărat, ci a unei păpuși de lemn. Iar ajungînd la sfîrșitul ei nu vor fi dezamăgiți. Și totuși, începutul acela e un fel de a le face cu ochiulcititorilor adulți. E posibil ca povestea să fie și pentru ei? Deci ei trebuie s-o citească în alt mod, dar pentru a înțelege semnificațiile alegorice ale basmului trebuie să se prefacă a fi și ei copii? Un început de acest fel a fost de ajuns ca să dezlănțuie un șir de lecturi psihanalitice, antropologice, satirice ale lui Pinocchio, și nujpatoate sînt neverosimile. Poate Collodi voia să facă un joc dublu, iar pe presupunerea asta se bazează în mare parte farmecul acestei mici capodopere.

Cine ne impune oare aceste reguli ale jocului și aceste constrîngeri? Cu alte cuvinte, cine-1 construiește pe cititorul model? Autorul, vor spune repede micii mei cititori.

Dar după ce ne-am dat atîta osteneală să distingem cititorul empiric de cititorul model, va -trebui oare să ne gîndim la autor ca la un personaj empiric pare scrie povestea și hotărăște, poate din motive nehiărturisite și cunoscute decît de psihanalistul său, ce fel de cititor-model trebuie să construiască? Vă voi spune deîndată că mie de autorul empiric al unui text narativ (în rejalitoț£^_al_gricărui. _ț££t posibil) îmi pasă foarte puțirh_Șțiu foarte bine că spun ceva care-i va ofensa pe mulți dintre ascultătorii mei, care probabil își.irosesc mult timp citind biografii ale lui Jane Austen sau Proust, Dostoievski sau Salinger. și înțeleg foarte bine că e frumos și pasionant să pătrunzi în viața personală a unor oameni vii pe care simțim că-i iubim ca ,pe niște prieteni intimi. A fost un mare exemplu și o mare consolare pentru tinerețea mea neliniștită de ceroetător să aflu că Immanuel Kant își scrisese capodopera sa filosofică doar la vîrsta venerabilă de cincizeci și șapte de ani - după cum am fost cuprins de o invidie greu de reprimat aflînd că Radiguet a scris Le diable au corps la douăzeci de ani.

Dar aceste elemente nu ne ajută să discernem ce

18

motive avea Kant să sporească numărul categoriilor de la zece la douăsprezece, nici dacă Le diable au corps este o capodopera (ar putea să fie și dacă Radiguet ar fi scris-o la cincizeci și șapte de ani). Caracterul posibil hermafrodit al 'Tjiocflndei/reprezintă un subiect interesant pentru o discuție estetică, însă habitudinile sexuale ale lui Leonardo da Vinci rămîn, în ceea ce privește modul meu de a-i citi tabloul, o bîrfă oarecare.

Și în următoarele mele conferințe mă voi refefr adesea la una dintre cărțile cele mai frumoase ce au fost scrise vreodată,'¹ Sylvie a lui Gerard de Nerval. Am citit-o la douăzeci de ani, iar de atunci n-am încetat niciodată de a o reciti. I-am dedicat în tinerețe un studiu foarte neizbutit, iar din 1976 încoace o serie de seminarii la Universitatea din Bologna -ea rezultat au apărut trei teze de licență, și în 1982 un număr special al revistei VS'\ în 1984 i-am dedicat un Graduate Course la Columbia University, și au apărut multe term papers foarte interesante. îi cunosc de-acum fiece virgulă, fiece mecanism secret. Această experiență de lectură repetată, care m-a însoțit timp de patruzeci de ani, mi-a dovedit cît de nesărați sînt cei care spun că anatomizînd un text și exagerînd cu "close reading-ul" îi ucizi farmecul. De fiecare dată cînd iau în mînă Sylvie, cu toate că-i cunosc profund anatomia, mă îndrăgostesc de ea ca și cum aș citi-o pentru prima dată. Sylvie'⁴ începe astfel:

13. Umbeito Eco, II tempo di Sylvie, Poesia e critica 2, 1962; pp. 51 -65. Sur Sylvie, număr monografic din VS 31732, sub îngrijirea Patriziei Violi.

14. Sylvie, Souvenirs du Valois (prima ediție în La Revue des D Mondes, 15 iulie 1 853; a doua ediție revăzută în Les filles