Casa Umbrelor

Lista personajelor

DomnulBayham Badger, medic, liber profesionist în Londra.

MatthewBagnet („Lignum Vitae”), fagotist, fost artilerist.

WoolwichBagnet, fiul său.

LawrenceBoythorn, prietenul impetuos și cordial al domnului Jarndyce.

InspectorBucket, ofițer de poliție, detectiv ager și neobosit.

DomnulWilliam Buffy, Pair, membru în Parlament, prieten al lui sir Leicester Dedlock.

RichardCarstone, minor în tutela domnului Jarndyce, reclamant la înalta Curte de Justiție.

DomnulChadband, preot, bărbat voluminos, unsuros, mulțumit de sine, nu aparține niciunei secte aparte.

Sir Leicester Dedlock, reprezentantul uneia dintre familiile faimoase din țară.

DomnulGridley (Omul din Shropshire), reclamant ruinat de înalta Curte de Justiție.

WilliamGuppy, secretar de avocat, în serviciul firmei „Kenge și Carboy”.

CăpitanulHawdon („Nemo”), ofițer în armată; mai târziu copist de texte și acte juridice.

JohnJarndyce, bărbat mărinimos, cinstit, necăsătorit, de vreo șaizeci de ani; tutorele lui Richard Carstone și al Adei Clare.

DomnulJellyby, soțul blajin și modest al doamnei Jellyby.

PeepyJellyby, fiul neglijat și nefericit al celui de mai sus.

Jo(Vlăjganul), măturător de stradă.

TonyJobling (Weevle), copist judiciar și prieten al domnului Guppy.

DomnulKenge (Kenge, Vorbă-Lungă) persoană corpolentă și arătoasă; coproprietarul cel mai în vârstă al firmei „Kenge și Carboy – avocați”.

DomnulKrook, negustor de articole marinărești, bătrân cam sărit.

Mercury, lacheu în serviciul lui sir Leicester Dedlock.

DomnulRouncewell, metalurgist, fiul îngrijitoarei de la Castelul lui Sir Leicester Dedlock.

GeorgeRouncewell (domnul George), alt fiu; flăcău nesăbuit ce se-nrolează în armată; mai târziu patronul unui pavilion de tir.

WattRouncewell, nepotul doamnei Rouncewell.

HaroldSkimpole, bărbat scânteietor, vesel, sentimental, dar egoist cu desăvârșire.

BartholomewSmallweed, nepotul domnului și-al doamnei Smallweed.

BuniculSmallweed, bătrân din cale-afară de vârstnic.

DomnulSnagsby, librar, specialitate cărți juridice; om blând și timid.

PhilSquod, om de serviciu la pavilionul de tir al domnului George.

Little(Micul) Swill, cântăreț comic, cu fața roșie.

DomnulTulkinghorn, avocat pe lângă înalta Curte de Justiție; sfătuitor jurist al lui sir Leicester Dedlock.

DomnulTurveydrop, bărbat ce se comportă ca un gentilom; celebru pentru „înalta-i Ținută”.

PrinceTurveydrop, fiul său, tânăr, blond, cu înfățișare de adolescent.

DomnulVholes, avocatul lui Richard Carstone.

AllanWoodcourt, tânăr medic militar.

DoamnaDayham Badger, doamnă între două vârste, ce se îmbracă de parcă ar fi o tinerică.

DoamnaBagnet, femeie cu înfățișare soldățească; soția lui Mathiew Bagnet.

Maltași Quebec Bagnet, fiicele ei.

DoamnaBucket, soția ageră a domnului inspector Bucket.

DoamnaChadband, femeie severă și tăcută; soția domnului Chadband, preot.

AdaClare, minoră în tutela domnului John Jarndyce.

LadyHonoria Dedlock, doamnă mândră și distantă, soția lui sir Leicester Dedlock.

VolumniaDedlock, doamnă de șaizeci de ani, vară a lui sir Leicester Dedlock.

Domnișoara Flite, bătrână mică de statură, pe jumătate nebună, reclamantă la înalta Curte de Justiție.

Gușter, slujnică la familia Snagsby.

MademoiselleHortense, camerista lady-ei Dedlock.

DoamnaJellyby, doamnă devotată nevoilor publice, în dauna celor casnice.

CarolineJellyby (Caddy), fiica cea mai mare și secretara ei.

Jennyși Liz, soții de cărămidari.

ChartolleNeckett (Charley), fată cu apucături de femeie matură, sigură de sine, fiica mai mare a unui funcționar de percepție.

DoamnaPardiggle, membră activă a mai multor comitete de conducere.

Rozalucrează ca servitoare pentru lady Dedlock, frumusețe de brunetă, venită de la țară.

DoamnaRouncewell, bătrâna îngrijitoare frumoasă și maiestuoasă a lui sir Leicester Dedlock.

BunicaSmallweed, bătrână căzută în mintea copiilor.

JudySmallweed, nepoata ei.

DoamnaSnagsby, femeie scurtă de statură și îndărătnică.

EstherSummerson, protejata domnului Jarndyce, persoană precaută și înțeleaptă și prietenă plină de abnegație.

DoamnaWoodcourt, doamnă vârstnică, opozantă; Allan Woodcourt e fiul ei.

1

La înalta Curte

Londra. Sesiunea de toamnă pe terminate și Lordul Președinte înscăunat în sala de ședințe de la Lincoln's Inn. Vreme neîndurătoare de noiembrie. Pe străzi atâta noroi de parcă apele abia s-ar fi retras de pe fața pământului și n-ar fi de mirare să întâlnești un megalozaur, lung de patruzeci de picioare sau cam așa ceva, urcându-se legănat ca o șopârlă uriașă pe colina Holborn. Fum ce se lasă în jos de pe gurile hornurilor și se preface într-o burniță înceată și neagră cu fulgi de funingine mari cât fulgii de zăpadă... jelind, ți-ar veni a spune, moartea soarelui. Câinii, una cu noroiul. Caii, stropiți chiar până sub ochelarii hamurilor, nu-s mai acătării. Trecătorii, ciocnindu-și umbrelele unii de alții, morocănoși cu toții de parc-ar fi cuprinși de o molimă, alunecă și cad din picioare la colțuri de stradă, unde, de la ivirea zorilor (dacă se mai poate spune că s-au ivit într-adevăr zorile) zeci de mii de alți trecători au călcat greșit și au alunecat, adăugând noi depozite la straturile de noroi adunate unele peste altele, ce se lipesc temeinic de caldarâm în locurile acelea și sporesc îndoit rezerva.

Ceață pretutindeni. Ceață în susul Tamisei, ce se strecoară printre ostroave și pajiști verzi; ceață în josul Tamisei ce se rostogolește întinată de navele rânduite în șiruri și de scârnăviile unei metropole mari, dar murdare, aruncate pe malurile apei. Ceață pe mlaștinile Essexului, ceață pe culmile Kentului. Ceață târându-se în cabinele vapoarelor de cărbuni, ceață așezându-se de-a lungul șantierelor, ceață plutind peste odgoanele marilor corăbii; ceață lăsându-se peste bordurile bărcilor și ale luntrilor. Ceață în ochii și gâtlejurile pensionarilor vârstnici din azilul Greenwich ce abia își trag sufletul pe lângă focurile din dormitoare; ceață în coada și-n găoacea lulelei de după-amiază a comandantului mânios în cabina lui strâmtă, neaerisită; ceață ce-nțeapă fără milă degetele de la picioarele și mâinile micuțului ucenic care tremură pe punte. Oameni din întâmplare pe poduri, aruncându-și privirile peste balustrade în cerul de ceață de sub ei, cu ceața jur-împrejurul lor, ca și cum ar fi sus într-un balon și ar spânzura printre norii neguroși.

Lumină de felinare întrezărită în diferite locuri pe stradă atât cât poate și soarele de pe ogoarele afânate licări gospodarului și plugarului. Prăvălii, cele mai multe cu luminile aprinse cu două ceasuri înainte de vreme... ceea ce și gazul pare să știe, deoarece lumina lui e slabă și dușmănoasă.

După-amiaza umedă și rece e mai umedă și mai rece, ceața deasă, mai deasă, iar străzile noroioase încă mai noroioase lângă Poarta Temple, vechi și plumburiu obstacol, podoabă potrivită pentru pragul unei vechi și plumburii corporații. Și drept lângă Bariera Temple, în sala de ședințe de la Lincoln's Inn, în chiar inima ceții, stă înscăunat înaltul Lord Președinte în înalta sa Curte de Justiție.

Acolo nicicând n-ar fi ceața destul de deasă, și nici noroiul destul de mare pentru a se potrivi cu orbecăirea și zbaterea în care înalta Curte de Justiție, cea mai infamă dintre toți păcătoșii învechiți în rele, ține azi ședința sub căutătura îngăduitoare a cerului și a pământului!

Pe o asemenea după-amiază și nu pe alta se cuvenea ca înaltul Lord Președinte să stea înscăunat aici... așa cum și este... cu o aureolă de ceață în jurul capului, îngrădit în țarcul său căptușit cu stofe și draperii stacojii, ascultând la un avocat, uriaș de statură, cu favoriți mari, voce mică și cu o pledoarie fără de sfârșit, și părând că își îndreaptă privirile către felinarul din tavan unde nu poate vedea altceva decât ceață. Pe o asemenea după-amiază, vreo douăzeci de apărători de la înalta

Curte de Justiție se cuvenea să fie... așa cum și sunt... prinși în negura uneia dintre cele zece mii de faze ale unui proces fără de capăt, împiedicându-se la tot pasul de jurisprudențe vagi, împotmolindu-se până peste cap în proceduri, împungând pereții de cuvinte cu capetele lor apărate de peruci din păr de țap sau de cal și invocând, cu aer grav de actor, dreptatea. Pe o asemenea după-amiază feluriți juriști fără drept de pledare, din procesul pe care doi sau trei l-au moștenit de la tații lor, ce s-au îmbogățit de pe urma lui, s-ar cuveni să fie... dar ce, nu sunt?... aliniați în șir, jos pe o bancă rotundă ca o fântână capitonată (dar zadarnic ai să cauți Dreptatea în fundul acelei fântâni) ce stă între masa roșie a grefierului și cea a consilierilor Coroanei, cu citații, somații, interpelări, depoziții, încheieri, declarații sub luare de jurământ, contestații, citate din doctrină, concluzii scrise, maldăre de absurdități costisitoare, îngrămădite dinaintea lor. Întunecată e sala de ședințe cu lumânările ei ce se mistuie ici și colo, grea e ceața ce s-a strâns în ea ca să nu mai iasă niciodată. Șterse sunt culorile ferestrelor cu vitralii ce nu mai lasă lumina zilei să străbată înăuntru, iar neștiutorul de pe stradă, ce-și aruncă privirile prin sticla geamurilor de la ușă, șovăie să intre, speriat de aspectul sinistru și de ecoul rostirii solemne și apatice, care răsună până-n tavan după ce a pornit de pe estrada capitonată de unde înaltul Lord Președinte privește la felinarul stins și unde consilierii cu peruci sunt pierduți în norul de ceață! Nu e de mirare. Asta-i înalta Curte de Justiție, cea care-și are în fiecare comitat case în ruină și ogoare năpădite de buruiană; care-și are nebuni istoviți în fiecare balamuc și morți în fiecare cimitir; care-și are împricinați ruinați, cu tocuri scâlciate și haine jerpelite, împrumutând și cerșind de la toți cunoscuții luați la rând; care dă puterii banului mijloace din plin să înfrângă dreptul; care istovește până într-atât avutul, răbdarea, îndrăzneala, speranța; care doboară mintea și distruge sufletul în așa hal, încât nu e om cinstit în rândul celor ce profesează în cadrul ei care să nu-ți dea sfatul... și cine nu s-ar grăbi să ți-l dea...: „Mai curând să înduri orice nedreptate de pe lume decât să vii aici!”

Cine se întâmplă să mai fie la Curte în după-amiaza asta întunecoasă, în afară de Lordul Președinte, avocatul din proces, alți doi, trei avocați care nu-s niciodată în niciun proces, și banca avocaților pomenită mai înainte? Mai este grefierul, mai jos de judecător, cu perucă și robă, și mai sunt doi, trei aprozi, sau garderobieri, sau perceptori ori cine știe ce ar putea să fie, îmbrăcați în uniformele curților de judecată. Cu toții cască fiindcă nici-o fărâmă de plăcere nu pică din procesul de pe rol: Dosarul Jarndyce, proces care ani după ani a fost stors până la ultima picătură. Stenografii, cronicarii și reporterii gazetelor, împreună cu restul asistenței, o iau invariabil din loc când procesul Jarndyce vine la rând. Locurile lor rămân goale. Într-o latură a sălii, pe un loc cât mai bun ca să nu scape privirilor ei nimic din sanctuarul plin de draperii, se află o bătrânică nebună cu o bonetă strâmtă, care e totdeauna în sala de ședință, de la intrarea Curții până la ieșire, așteptând mereu să se pronunțe vreo hotărâre de neînțeles în favoarea ei. Unii zic că într-adevăr este sau a fost parte într-un proces, dar nimeni nu știe c-ar fi sigur așa, fiindcă nimănui nu-i pasă de ea. Poartă în geantă niște gunoaie pe care le numește documente, constând în principal din câteva petice de hârtie, chibrituri și lavandă uscată. Un arestat gălbejit s-a ivit cu escorta după el, pentru a șasea oară, ca să înainteze o petiție personală, în vederea absolvirii de vină, ceea ce nu-i probabil să obțină fiind singurul supraviețuitor implicat într-o neregulă de conturi despre care nici nu se pretinde că ar fi avut vreodată cunoștință. Între timp planurile sale de viață au căzut baltă. Un alt reclamant ruinat, care periodic își face apariția de la Shropshire și se trudește să adreseze cuvânt președintelui când se termină procesele zilei, și care în niciun fel nu poate fi făcut să înțeleagă că, după lege, președintele n-are cunoștință de existența lui, după ce timp de-un sfert de veac i-a otrăvit-o, se-așază într-un loc bun și pune ochii pe judecător, gata să strige: „Excelență!” cu o voce tânguitoare și răsunătoare, în clipa în care magistratul se ridică să plece. Câțiva secretari de avocați și alții, care-l știu din vedere pe petiționar, zăbovesc, nădăjduind să afle de la el oarecare haz și să învoioșeze puțin vremea cenușie.

Procesul Jarndyce continuă să lâncezească. Ajuns ca o sperietoare de procese, cu timpul s-a învălmășit atât de tare, încât nici-o suflare de om nu mai știe ce scopuri urmărește. Părțile din proces nu-l înțeleg aproape de loc, dar s-a băgat de seamă că niciodată doi avocați de la înalta Curte nu pot vorbi despre pricina de față cinci minute măcar fără să ajungă la o totală neînțelegere în privința temeiurilor în cauză. De la intentarea acțiunii, nenumărați copii s-au născut adăugându-se în proces; nenumărați tineri s-au căsătorit; nenumărați bătrâni au murit de atunci încoace. Zeci de oameni s-au pomenit din senin parte în procesul Jarndyce, fără să știe cum și de ce; familii întregi au moștenit o ură legendară odată cu procesul. Micuțul reclamant sau pârât, căruia i s-a făgăduit un cal nou de lemn când se va soluționa procesul Jarndyce, a crescut, a avut un cal adevărat, și a trecut în trap pe cealaltă lume. Minorele frumoase de la Curte s-au ofilit, ajungând mame și bunici; o procesiune lungă de președinți s-au petrecut începându-și și încheindu-și cariera în proces; teancul de acte depuse la dosar s-au schimbat pur și simplu în acte de deces; n-au mai rămas poate nici trei Jarndyce pe fața pământului de când bătrânul Tom Jarndyce și-a zburat creierii la o cafenea pe Chancery Lane; dar procesul Jarndyce își târăște zilele mohorâte în fața Curții fără speranța de a se mai sfârși.

Procesul Jarndyce a ajuns de râsul lumii. E singurul lucru bun căruia i-a dat naștere. A adus moarte multora, dar pentru oamenii de lege e o farsă. N-a fost jurisconsult care să nu fi avut de-a face cu el. N-a fost președinte care să nu fi pledat „în el” pentru unul sau altul pe vremea când era încă avocat la bară. Lucruri de duh s-au spus despre acest proces de către decanii bătrâni cu ghete scâlciate și cu nasuri vinete, în comitete selecte, la un pahar de vin, de după prânzurile oficiale ale breslei. Stagiarii aveau obiceiul să-și ascută spiritul juridic pe seama faimosului proces. Ultimul Lord Președinte s-a folosit de-al său cu dibăcie când, completându-i pe domnul Blowers, eminentul consilier al Coroanei care zicea că un anume lucru are să se întâmple cândva să ploaie cu cartofi din cer, a adăugat: „sau când vom da o hotărâre în procesul Jarndyce, domnule Blowers”, glumă ce-a desfătat mai ales pe aprozi și pe purtătorii însemnelor și peceților.

Asupra câtor oameni în afara cauzei și-a întins procesul Jarndyce nefasta-i mână ca să-i strice și să-i corupă, asta-i o problemă foarte vastă. De la maestrul jurisconsult, pe ale cărui dosare capsate teancuri de mandate prăfuite din procesul Jarndyce s-au închircit în forme de tot felul, până la copistul din biroul celor șase arhivari care i-a copiat zecile de mii de pagini pe foile duble ale Curții de Justiție sub aceeași eternă titulatură, firea nimănui nu s-a îmbunătățit datorită procesului ăstuia. În șiretlic, subterfugiu, amânare, jefuire, pisălogeală, sub false prefăcătorii de tot felul, se află înrâuriri care niciodată nu se termină cu bine. Chiar valeții avocaților, care i-au tot amânat pe nefericiții petiționari, asigurându-i nu se mai știe de câte ori că domnii Chizzle, Mizzle, sau cum îi mai cheamă, sunt peste măsură de ocupați și au audiențe până la cină, chiar și ei pot să-și fi pervertit firea datorită procesului Jarndyce. Administratorul bunurilor respective a dobândit o sumă frumușică de bani prin proces, dar a dobândit și neîncrederea propriei sale mame, precum și un dispreț pentru propria lui funcție. Chizzle, Mizzle sau cum îi mai cheamă și-au luat obiceiul de a făgădui în mod vag că vor cerceta mica pricină nerezolvată și vor vedea ce se poate face pentru Drizzle... care nu e destul de deprins cu sistemul... când procesul Jarndyce va ieși de pe rol. Eschivarea și pungășia, sub toate multiplele lor variante, au fost semănate pe scară întinsă de nenorocitul proces; și chiar și aceia care, urmărind desfășurarea procesului au înțeles tot răul pe care îl generează, au fost pe nesimțite ademeniți să lase răul să-și urmeze cursul și s-au împăcat cu ideea că dacă lumea merge strâmb asta-i pentru că, într-un fel sau altul, nu-i făcută să meargă drept.

Astfel, în mijlocul noroiului și-n inima ceții, stă-nscăunat înaltul Lord Președinte la înalta sa Curte de Justiție.

— Domnule Tangle, zice înaltul Lord Președinte cam neliniștit de-o bucată de vreme de elocința învățatului gentilom.

— 'Ccelență!, zice domnul Tangle. Domnul Tangle știe despre procesul Jarndyce mai mult decât oricine. Cu asta a ajuns de pomină... fiind de presupus că el niciodată n-a mai citit nimic altceva de când a părăsit școala.

— Ați epuizat argumentele dumneavoastră?

— 'Ccelență, nu... felurime de puncte... simt de datoria mea să mă supun... 'Ccelenței Voastre, e răspunsul ce țâșnește din domnul Tangle.

— Mai sunt de ascultat și alți reprezentanți ai barei, cred?, zice președintele cu un zâmbet șters.

Optsprezece colegi erudiți de-ai domnului Tangle, fiecare înarmat cu câte un mic sumar de câte o mie opt sute de pagini, saltă în sus ca optsprezece ciocănele de la un pian, fac optsprezece plecăciuni și se cufundă pe cele optsprezece locuri, în întunecime.

— Vom continua ședința de miercuri în două săptămâni, zice președintele.

Fiindcă punctul în litigiu nu-i decât asupra cheltuielilor de judecată, cât un fleac de mugur pe-un arbore de codru din procesul inițial, și sigur se va pronunța o hotărâre în una din zilele acestea.

Președintele se ridică; avocații se ridică; arestatul e scos afară în grabă; omul din Shropshire strigă: „Excelență!”. Aprozi, garderobieri și purtători de însemne impun cu indignare liniște și se încruntă la omul din Shropshire.

— În ceea ce privește pe tânăra fată..., urmează președintele tot referitor la procesul Jarndyce.

— Iertare, 'Ccelență... băiat, zice domnul Tangle, pripindu-se.

— În ceea ce privește urmează președintele, limpede și răspicat^ pe tânăra fată și pe băiat, ambii tineri...

Domnul Tangle se dă bătut.

— ...Cărora le-am acordat astăzi audiență și care se află acum în cabinetul meu, am să-i văd și voi chibzui asupra utilității redactării ordinului de fixare a reședinței la unchiul lor.

Domnul Tangle iar se ridică în picioare.

— Iertare, 'Ccelență... mort.

— La bunicul lor, rostește președintele, privind prin ochelari la hârtiile de pe masă.

— Iertare 'Ccelență... victimă a unui suicid... zburat creierii.

Pe neașteptate, un avocat, tare mic de statură, cu o voce teribilă de bas, se ridică, umflat în pene cât se poate pe fundalul de ceață din spate, și zice:

— Excelența Voastră îmi îngăduie? Îl reprezint. E văr de-al nu știu câtelea grad. În clipa de față nu sunt pregătit să aduc la cunoștința Curții în ce anume grad e văr; dar e văr.

Dând drumul acestei replici (rostită cu o voce ca de dincolo de mormânt) ce răsună printre bârnele acoperișului, avocatul tare mic de statură se lasă să cadă la locul lui și se pierde în ceață. Degeaba îl caută toată lumea cu privirea. Nimeni nu-l mai poate vedea.

— Am să vorbesc cu amândoi tinerii, zice președintele iarăși, și voi chibzui asupra fixării reședinței lor la vărul acela. Voi comunica hotărârea mâine dimineață, când se deschide ședința.

Președintele este pe punctul de a se înclina spre banca avocaților, când i se înfățișează arestatul. Din încurcătura în care se găsește arestatul nimic alta nu poate să iasă decât trimiterea sa îndărăt la închisoare, ceea ce se și face numaidecât. Omul din Shropshire se încumetă să rostească iarăși demonstrativ „Excelență!”, dar președintele, zărindu-l, se strecoară dibaci, dispărând. Toată asistența dispare și ea repede. Un regiment de dosare albastre sunt umplute cu teancuri de hârtii, luate și scoase din sală de funcționari; bătrânica nebună iese cu documentele sale; curtea rămasă goală e închisă. Dacă toate nedreptățile pe care le-a săvârșit și toate nenorocirile pe care le-a pricinuit ar putea și ele să fie încuiate în ea și totul să ardă într-un imens rug funerar... vai! ar fi cu mult mai bine pentru alte părți, dar nu și pentru cele implicate în procesul Jarndyce!

2

Înalta Societate u-i vorba decât de o aruncătură de ochi asupra lumii AM rl din înalta Societate tot în aceeași după-amiază noroioasă. Nu e chiar atât de lipsită de asemănare cu Curtea de Justiție, ca să nu putem trece de la un decor la celălalt, așa, în linie dreaptă, cum zboară cioara. Atât înalta Societate, cât și Curtea de Justiție sunt instituții stăpânite de cutume vetuste și datine; ca și prea adormitul Van Winkle care nu s-a trezit nici în toiul trăsnetelor, ca și frumoasa din pădurea adormită pe care Cavalerul a deșteptat-o într-o zi, când toate frigările încremenite din bucătărie s-au pornit să se învârtă de mai mare minunea!

Nu-i o lume mare la număr. Chiar și în comparație cu lumea asta a noastră, care și ea își are hotare (așa cum și Maria Voastră va constata după ce va fi făcut ocolul ei și va fi ajuns la un pas de golul de dincolo) e cât un fir de praf. În ea sunt multe lucruri bune; în ea sunt mulți oameni buni și cinstiți; își are locul ei fixat. Dar păcatul ei e că-i o lume prea înfășurată în linuri și mătăsuri, ca o bijuterie, și nu poate auzi frământarea lumilor mai mari și nici nu le poate vedea cum se învârt în jurul soarelui. E o lume înăbușită ce respiră greu în atmosfera asta nesănătoasă, lipsită de aer.

Nobila lady Dedlock s-a întors la casa ei din oraș, câteva zile înaintea plecării la Paris, unde Domnia Sa are de gând să stea câteva săptămâni, după care deplasările sale sunt nesigure. Veștile din înalta Societate grăiesc așa, pentru mângâierea parizienilor, și ele au cunoștință de tot ce se petrece în înalta Societate. Să știi lucrurile altcum înseamnă să nu fii la curent cu ce se petrece în înalta Societate. Lady Dedlock s-a dus la „reședința ei”, așa cum o numește ca în conversațiile intime, din Lincolnshire. Apele au inundat în Lincolnshire. Un picior de pod, în parc, a fost desfundat și luat de ape. Terenul alăturat, așezat mai jos, pe o lățime de-o jumătate de milă, arată ca o baltă stătătoare, cu arbori melancolici în chip de insule și cu fața împunsă pe tot întinsul ei, cât e ziua de lungă, de ploaia care cade. „Reședința” doamnei Dedlock a fost îngrozitor de mohorâtă.

Vremea, zile și nopți de-a rândul, a fost atât de umedă de parc-ar fi răzbit apa prin copaci, și uscăturile mărunte și crengile sărite sub securea pădurarului nu mai pot pârâi și nici trosni când cad. Căprioarele, ude leoarcă, lasă urme pline de apă pe unde trec. Pocnetul de flintă își pierde tăria în aerul umed, iar fumul se mișcă încet, ca un nor mic și leneș, către movila verde, acoperită de-un crâng, ce alcătuiește fundal ploii care cade. Priveliștea de la chiar ferestrele nobilei doamne e când cenușie ca plumbul, când neagră ca tușul. Vazele de pe terasa de piatră, așezate în față, adună ploaia toată ziulica, iar picăturile grele cad toată noaptea, pic, pic, pic, pe caldarâmul lat, din lespede, ce poartă din vremea de demult numele de Drumul Stafiei. Duminicile, bisericuța din parc miroase a mucegai; amvonul de stejar începe să asude o sudoare rece și peste tot e o duhoare și un iz de mormintele vechilor Dedlock. Nobila lady Dedlock (care n-are copii), privind afară devreme în asfințit, din iatacul ei, la căsuța paznicului și văzând lumina unui foc, prin geamurile zăbrelite, și fum ieșind de pe coș și un copil alungat de o femeie, alergând afară prin ploaie ca să-i iasă înainte unui om cu fața radioasă, venind pe poartă, înfășurat în manta, a fost scoasă de tot din sărite. Nobila lady zice c-a fost „plictisită de moarte”.

De aceea, doamna Dedlock a plecat din casa de la Lincolnshire și a lăsat-o ploii, și ciorilor, și șoarecilor, și căprioarelor, și potârnichilor și fazanilor. Portretele celor din familia Dedlock, trecuți și dispăruți, păreau că se topesc în umbra pereților umezi într-o adevărată stare de posomorâre, în timp ce îngrijitoarea trecea prin vechile încăperi închizând obloanele. Dar cândva veni ziua să iasă iarăși la lumină, cărturarii din înalta Societate, care sunt ca și demonii întru toate știutori ai prezentului și trecutului, dar nu și ai viitorului, nu-și pot lua încă răspunderea s-o spună.

Sir Leicester Dedlock nu-i decât baronet. Dar nu există baronet mai veritabil ca el. Familia lui e tot atât de veche precum munții, dar infinit mai respectabilă. Are o părere vagă că lumea ar putea merge înainte și fără coline, dar ar fi nimicită fără „dinastia” Dedlock. E gata să admită că Natura e ceva reușit (cam vulgar, când nu-i îngrădită de-un grilaj de parc) dar ceva ce, ca să se desăvârșească, depinde de marile noastre familii din comitate. E-un gentilom cu principii riguroase, disprețuind meschinăria și josnicia sub orice formă, gata la cel mai mic semn mai curând să moară de orice moarte ți-ar plăcea să-i alegi, decât să dea prilej la cea mai mică știrbire a integrității sale. E un om onorabil, îndărătnic, cinstit, violent, plin de prejudecăți și de-o perfectă nesăbuință.

Sir Leicester e cu douăzeci de ani împliniți mai în vârstă decât Doamna Sa. N-are s-ajungă la șaizeci și cinci, poate nici la șaizeci și șase și nici la șaizeci și șapte. Îl chinuie din când în când câte o criză de gută și merge puțin cam țeapăn. Are o înfățișare respectabilă cu părul și favoriții ușor încărunțiți, cu un jabou strașnic, vesta-i de un alb imaculat și haina albastră, cu nasturi strălucitori, totdeauna îmbumbată. E ceremonios, solemn, câtse poate de curtenitor în orice împrejurare cu nobila lady și are cea mai înaltă prețuire pentru farmecul ei personal. Curtoazia lui față de lady Dedlock, care a rămas neschimbată de pe vremea când umbla după ea, e singura urmă de fantezie romantică pe care o are.

Într-adevăr, s-a căsătorit cu ea din dragoste. Mai umblă șoapta că ea n-a avut nici măcar familie; oricum ar fi, sir Leicester are așa de multă familie, încât se vede că i-a fost deajuns și s-a putut lipsi de încă una. În schimb, doamna a avut frumusețe, mândrie, ambiție, îndrăzneală și minte destulă ca să mai dea la o gloată întreagă de doamne distinse. Averea și rangul, în adaos la cele de mai sus, au înălțat-o curând în frunte; și sunt ani la mijloc de când lady Dedlock se află în centrul spiritualității aristocratice ca o stea a înaltei Societăți.

Oricine știe cum a plâns Alexandru când n-a mai avut nici-o lume de cucerit, sau s-ar cuveni să știe la vremea asta, deoarece subiectul a fost destul de des citat. Nobila Doamnă, după ce și-a cucerit lumea ei, a căzut într-o dispoziție nu înfierbântată, ci mai curând înghețată. Trofeele victoriei sale sunt un calm surmenat, o indiferență extenuată, o liniște obosită ce nu pot fi tulburate nici de curiozitate și nici de satisfacție. E perfect educată. Dacă mâine ar putea fi dusă în Ceruri, ar fi de așteptat să se poată înălța fără să arate nici-o emoție.

E încă frumoasă și dacă nu mai este în zorile tinereții, nu e nici în apusul ei. Are o față plăcută... care la început se putea numi mai curând drăgălașă decât frumoasă, dar care a câștigat un stil clasic prin dobândirea conștiinței că face parte din înalta Societate. Cu talia-i elegantă lasă impresia că e înaltă. Nu că ar fi așa, dar, după cum declară onorabilul Bob Stables, gata să jure, „și-a pus în valoare toate însușirile”. Același personaj adăuga că se gătește cu un gust desăvârșit și observa, mai ales spre lauda părului ei, că „e femeia cea mai bine țesălată din toată herghelia”.

Împodobită cu toate perfecțiunile citate mai sus, nobila Noastră Doamnă a sosit de la reședința ei din Lincolnshire (întâmpinată cu însuflețire de crema înaltei Societăți), ca să petreacă la cea din metropolă câteva zile mai înainte de a pleca la Paris, unde Senioria Sa are de gând să stea câteva săptămâni, după care deplasările sunt nesigure. Și la reședința din metropolă, în după-amiaza aceea noroioasă și întunecoasă, se înfățișează un gentilom vârstnic și demodat, om de lege și avocat la înalta Curte de Justiție, care are cinstea să îndeplinească funcția de sfătuitor juridic al soților Dedlock și are atâtea clasoare de metal în biroul lui cu numele de mai sus înscris pe ele, de parcă actualul baronet ar fi moneda cu care-și face boscarul scamatoria, scoțând-o întruna din mânecă și arătând-o celor ce cască gura la el. Vârstnicul gentilom este îndrumat de către un fecior înzorzonat, ca să se prezinte doamnei, trecând prin sala mare, apoi sus pe scări, apoi de-a lungul coridoarelor și prin saloane, strălucitoare la vremea recepțiilor și întunecate în restul timpului, țară de basm în zilele de primire, dar un pustiu dezolat dacă e să trăiești în el.

Vârstnicul gentilom parcă-i scos de la naftalină când te uiți la el, dar îi merge faima că a strâns bani deoparte de pe urma aranjamentelor dotale, matrimoniale, aristocratice și a testamentelor nobililor și că e foarte avut. Este învăluit într-o tainică aureolă de secrete de familie, al căror depozitar tăcut e cunoscut a fi.

În luminișuri de parcuri, printre bușteni și ferigi ce se înalță, se află mausolee nobile țintuite de secole, care poate că închid mai puține taine decât cele câte umblă afară prin lume și-s pecetluite în inima domnului Tulkinghorn. El aparține așa-numitei școli vechi, expresie prin care în general se înțelege orice școală ce pare că n-a fost niciodată tânără; și poartă pantaloni scurți, legați sub genunchi cu panglici, și jambiere sau ciorapi lungi. O particularitate a hainelor sale negre și a ciorapilor săi negri, fie ei de mătase sau de lână, e că niciodată nu strălucesc. Mute și tainice, nesimțitoare la scânteierile de lumină oricare-ar fi ele, hainele lui sunt ca și el. Nu stă niciodată de vorbă, decât dacă e consultat profesional. E de văzut câteodată, rezervat, dar ca la el acasă, în reședințele de la țară ale nobililor, la un colț de masă sau pe lângă ușile saloanelor, prezent la conversațiile la care aristocrația se pricepe de minune; aici îl cunoaște orișicine și jumătate din lorzii Angliei se opresc să-i spună: „Bună ziua, domnule Tulkinghorn”; primește salutul cu gravitate și-l îngroapă alături de celelalte taine știute de dânsul.

Sir Leicester Dedlock se află împreună cu doamna și-i fericit că-l vede pe domnul Tulkinghorn. Domnia Sa se prezintă cu un aer ceremonios care îi este totdeauna plăcut lui sir Leicester; îl primește ca pe un soi de omagiu cuvenit și-i plac hainele domnului Tulkinghorn, pentru că și ele poartă pecetea respectului. Ținuta lui deosebit de respectuoasă sugerează oarecum pe cea a servitorimii. Ar putea fi majordomul tainelor juridice sau pivnicerul cămării treburilor judiciare ale familiei Dedlock.

Are oare domnul Tulkinghorn vreo părere în această privință? S-ar putea să aibă ori s-ar putea să nu, clar este un fapt vrednic de luat în seamă, ce trebuie reținut în tot ceea ce o privește pe nobila doamnă, atât ca una ce face parte dintr-o clasă, cât și ca a ceea ce conduce și reprezintă lumea ei mică. Domnia Sa își închipuie că e o ființă de nepătruns, cu totul în afară de înțelegerea muritorilor de rând... văzându-se în oglinda în care într-adevăr așa arată. Cu toate acestea, toate steluțele palide ce se învârt în jurul ei, de la cameristă până la impresarul Operei Italiene, îi cunosc slăbiciunile, prejudecățile, nebuniile, aroganțele și toanele; iar în privința firii ei își fac un calcul tot atât de precis și-i iau o măsurătoare tot atât de potrivită, ca și croitoreasa ce-i ia măsura după forma trupului. E de lansat o haină nouă, un obicei nou, un cântăreț nou, un dansator nou, o formă nouă de bijuterie, un pitic sau un uriaș nou, o credință nouă sau un te miri ce nou? Într-o duzină de meserii există oameni deferenți pe care Doamna Noastră îi presupune că se prosternează în fața ei, dar care îți tot spun cum să te porți cu ea, ca și cum ar fi un copil; care nu fac nimic altceva toată viața lor decât s-o dădăcească și care, prefăcându-se cu umilință că preasupușii o urmează, o duc de nas și pe ea și pe toți din ceata ei; care agățând în undiță pe unul, îi agață pe toți ceilalți și-i duc după ei așa cum Lemuel Gulliver a tras după el flota importantă a mărețului Lilliput. „Dacă doriți să comunicați cu ai noștri, domnule”, zic Blaze și Sparkle, bijutierii, înțelegând prin „ai noștri” pe lady Dedlock și restul, „trebuie să vă amintiți că nu aveți de-a face cu marele public; trebuie să-i luați pe partea lor cea mai slabă și partea lor cea mai slabă e în cutare loc.” „Ca să faceți articolul ăsta să meargă, domnilor”, zic Sheen și Gloss, negustori de mărunțișuri, prietenilor lor negustori de manufactură, „trebuie să veniți la noi, pentru că noi știm cum să ne purtăm cu înalta Societate și-l putem lansa ca să fie la modă.” „Dacă dorești să răspândești tipăritura asta pe mesele tuturor clienților mei din lumea bună, domnule”, zice domnul Sladdery, bibliotecarul, „sau de dorești ca piticul sau uriașul ăsta să pătrundă în casele clientelei mele din înalta Societate, domnule, sau dacă dorești să-i asiguri spectacolului său patronajul clientului meu aristocrat, domnule, te rog să lași totul pe mine, pentru că am studiat în amănunt pe conducătorii înaltei mele clientele, domnule, și pot să-ți spun, fără să mă laud, că pot să-i port pe degete”, ceea ce nu-i exagerat deloc din partea domnului Sladdery, om serios de felul lui, ce nu exagerează defel.

De aceea, cu toate că se poate ca domnul Tulkinghorn să nu știe ce se petrece în clipa prezentă într-o minte de Dedlock, e cu putință totuși ca să știe.

— Procesul doamnei mele a fost iarăși pe rol la președinte, domnule Tulkinghorn, nu-i așa?, întreabă sir Leicester, întinzându-i mâna.

— Da. A avut astăzi iarăși termen, răspunde domnul Tulkinghorn, făcând o plecăciune modestă ca de obicei nobilei doamne ce se află pe o sofa lângă foc, ferindu-și fața cu un evantai.

— Ar fi de prisos să întreb, zice nobila doamnă, încă sub povara plictiselii sale din reședința-i din Lincolnshire, dacă s-a făcut ceva.

— Nimic, din ceea ce ați putea Domnia Voastră numi „ceva”, nu s-a făcut astăzi, răspunde domnul Tulkinghorn.

— Și nici n-are să se facă vreodată, zice nobila doamnă.

Pe sir Leicester nu-l supără procesul nesfârșit de la înalta Curte de Justiție. E un soi de treabă înceată, costisitoare, englezească, constituțională. Bineînțeles, el n-are interes vital în procesul în chestiune, în care doamna apare ca parte pentru unica proprietate pe care i-a adus-o; și sir Leicester are o impresie sumbră că e un accident cât se poate de ridicol ca numele său, numele de Dedlock, să fie într-un proces și să nu fie pus pe coperta dosarului. Chiar dacă procedura instanței de față implică uneori amânarea proceselor și o sumă de mici încurcături, totuși Domnia Sa privește înalta Curte de Justiție ca pe o instituție născocită împreună cu multe altele de înțelepciunea omenească pentru statornicirea pe vecie (omenește vorbind) a tuturor lucrurilor. Și în general are o părere definitivă că a-și alătura autoritatea persoanei sale la sprijinul unor plângeri aduse împotriva înaltei instanțe ar însemna să dea apă la moara unora din clasele de jos să se răzvrătească cumva, ca Wat Tyler.

— Deoarece câteva declarații proaspete sub prestare de jurământ au fost anexate la dosar, zice domnul Tulkinghorn, și fiindcă sunt scurte, și cum eu procedez potrivit principiului anevoios de a cere permisiunea să pun la îndemâna clienților mei toate actele noi din proces; (prudent om e-acest domn Tulkinghorn, neluând asupră-și mai multă răspundere decât e nevoie); și apoi, văzând că plecați la Paris, le-am adus cu mine, în buzunar.

Cu toate că și sir Leicester pleacă la Paris, fiindcă veni vorba, totuși interesul și încântarea înaltei Societăți erau destinate doamnei.

Domnul Tulkinghorn scoate hârtiile, cere îngăduința să le așeze pe un talisman de aur de pe masa de la cotul Doamnei Noastre, își pune ochelarii și începe să citească la lumina unei lămpi umbrite de abajur:

„înalta Curte. Între John Jarndyce...”

Doamna Noastră îl întrerupe cerându-i să treacă peste oribilele formule, pe cât se poate.

Domnul Tulkinghorn aruncă o privire peste ochelari, apoi începe iarăși ceva mai de jos. Nobila doamnă, nepăsătoare și disprețuitoare își sustrage atenția. Sir Leicester dintr-un scaun impozant privește la foc și se arată a gusta o plăcere solemnă pentru limbajul juridic plin de repetiții și subtile întortocheri, ca și când ar fi unul dintre stâlpii citadelei naționale. Se întâmplă ca focul, unde șade doamna, să dogorească tare, iar evantaiul, nestemat dar mic, să fie mai mult frumos decât folositor. Doamna, întorcându-se, vede hârtiile pe masă, se uită la ele mai de-aproape... se uită la ele încă mai de-aproape... și întreabă, pierzându-și stăpânirea de sine:

— Cine a copiat asta?

Domnul Tulkinghorn se oprește scurt, uimit de însuflețirea doamnei și de tonul ei neobișnuit.

— E ceea ce numiți voi juriștii caracter judiciar?, întreabă iarăși uitându-se drept la el, din nou în felul ei nepăsător și jucându-se cu evantaiul.

— Nu chiar. Se vede că – domnul Tulkinghorn cercetează scrisul în vreme ce vorbește -caracterul judiciar pe care îl are a fost dobândit după ce originalul a căpătat formă definitivă. Pentru ce întrebați?

— Ca să schimb cu ceva monotonia asta nesuferită. Hai, mergi mai departe, citește!

Domnul Tulkinghorn citește iarăși. Căldura e mai mare, Doamna Noastră își apără fața cu evantaiul. Sir Leicester moțăie, apoi deodată se scoală în picioare și strigă:

— Ei, ce spui?

— Spun că mă tem, zice domnul Tulkinghorn, care se ridicase în pripă, că lady Dedlock nu se simte bine.

— Mă simt istovită, murmură doamna, cu buzele albite, numai atât; dar e ca un leșin de moarte. Nu vorbi cu mine. Sună. Sună și du-mă în camera mea!

Domnul Tulkinghorn se retrage în altă încăpere; clopoțeii sună, pașii se târăsc și tropăie, apoi urmează liniște. În sfârșit, feciorul îl roagă pe domnul Tulkinghorn să revină.

— Acum e mai bine, repetă sir Leicester, propunându-i juristului să ia loc și să-i citească numai lui. Am fost foarte îngrijorat. Nu știu să fi leșinat vreodată Doamna Mea până acum. Dar vremea e teribil de apăsătoare, și într-adevăr s-a plictisit de moarte acolo, la reședința noastră din Lincolnshire.