Povesti ardelenesti

TRIFON HĂBĂUCUL

A fost odată, ce a fost, că de n-ar fi fost, nu s-ar pomeni, au fost odată doi oameni, un bărbat și o muiere, dar tare nepotriviți, după cum prea des se-ntîmplă în lume. Și muierea era foarte isteață și din neam bun, iar bărbatul era un hăbăuc ca vai de el; nu era cu nădejde la nici un lucru. Oriunde mergea numai singur, totdeauna făcea prostii, apoi mai era și băutor, încît biata muiere se luase de gînduri cu el. Nu era nici o mirare dacă muierea-l cam sfădea, ba, gurile rele ziceau că-l și dobza cînd i da mîna. Și muierea cerca cu el și cu buna, cu frumușelul, dar nerodul nerod rămîne și-n ziua de Paști! Nu era chip să o ducă laolaltă; altă muiere nici două zile n-ar fi mîncat cu el dintr-un blid, dar ea tot credea, doar azi, doar mîne și-a veni hăbăucul în fire, să nu se mai facă de rîsul lumii.

Drept aceea răbda și-l mai probozea și-l mai învăța: „ai de grijă, bagă de seamă ce faci, că doară nu ești copil, să nu se poată omul încrede în tine, uită-te tu cum fac și alți oameni, nu fi tot prost!”

Într-o posomorîtă zi de toamnă, ningea și bătea vîntul de gîndeai că piere lumea și ei nu aveau nici un lemn la tăietor. Îndată a doua zi muierea se sculă des-de-dimineață și clătind pe nerodul din pat îi zice:

— Dar scoală, somnore, ce zaci ca o vită, vezi de gată carul și mergi la pădure, că doară vezi că nu avem nici un lemn de foc!

El însă, de sub țol, somnuros cum era, îi răspunde:

— Mă scol de sculat, dar în pădure nu merg de nu vii și tu!

— O! ierte-te Dumnezeu, nătîntocule, dar nu ți-ar fi chiar rușine să nu vreai tu a merge-n pădure fără mine; tu un ometeu cît un urs și eu o muiere slabă, printr-o vreme ca asta? Unde ai mai văzut tu muierile mergînd la pădure după un cărucean de lemne, cu bărtat cu tot? Ridică-te și te cară, că azi rîde dracul de noi!

— Apoi te ascult dară, – zise Trifon. Și se îmbrăcă el încetinel, își înjugă boii și merse la pădure. Frigul îl făcu cu mult mai harnic și mai sprinten, decum credea el că este; încărcă deci carul numaidecît. Cînd să plece însă cătră casă, îi vine un vultur mare și punîndu-se pe car, îi zice:

— Frate, nu mai pot de foame, dă-mi un bou să-l mînc, că de mare folos ți-oi fi la vreme de lipsă. Și hăbăucul nu se gîndi la paguba ce ar avea-o dînd boul, ci numai la împrejurarea că: ce-o zice muierea de va merge numai cu un bou și cum să-și ducă carul? Deci îi răspunse vulturului:

— Ei bine, eu poate că ți l-aș da, dar cum să-mi duc carul cu lemnele pînă acasă și ce să zică muierea?

— Numai de atîta te plîngi? zise vulturul, carul ți-l duc eu apoi acasă, doar nu muierea e mai mare, ci bărbatul!

— Apoi mîncă-l dar!

Țipă odată vulturul și se adunară mai mult de douăzeci de vulturi și-ndată-i mîncară boii amândoi.

— Ei duceți-mi carul acasă, – zise prostul, – ori de ce mi-ați mîncat boii? Ei însă nu voiră, ci zburară de-acolo zicînd:

— Îți mulțumim, frate că și noi ți-om prinde bine odată.

Rămas nerodul singur lîngă car, începu a se gîndi ce să facă? „Tot sînt eu prost, bine zice muierea mea, să las eu boii pradă vulturilor și acasă n-am nimic, nici un lemn de foc; muierea cu frații ei tot mă omoară; nu-i de-a merge acasă, fug în lume”! Așa zise nerodul și se duce pînă ce dă într-o poiană. Acolo era o căpiță de fîn. El aprinse fînul. În fîn erau o mulțime de șerpi, se adăpostiseră peste iarnă și cînd simțiră fumul și fierbințeala, începură a ieși unul cîte unul din foc. Dar care cum ieșea, îl lovea nerodul cu săcurea și-l omora. Mai în urmă-și scoase capul din fum un șarpe mai mare, uriaș și i se rugă nerodului:

— Frate, cruță-mi viața și mă lasă slobod, că-ți dau avere cît ai putea duce: îți dau turme de oi, ciurde de boi și bani, cîți-i putea duce-n spate.

Și ajută nerodul la șarpe să iasă din foc și se luă tot după el, haidi, hai! prin crînguri și prin desișuri, pînă ce-l pierdu din vedere. Acum iar începu a se năcăji: „Vai prostul de mine, azi dimineață-mi dădui boii la vulturi, acum umblu flămînd și ostenit după un șarpe; el să mă facă avut, dacă nu avui minte să-l omor; acum cum amarul voi ști ieși de-aci? Nu știu pe unde am venit, nu mă pot nici mișca din loc”, că era înfundat într-un desiș, lîngă o prăpastie. Atunci îi vine vulturul și-i zice:

— Frate, ce năcaz te-a ajuns? Iată, am venit să te scap.

— Să fii afurisit, mișelule, mă lăsași fără boi, acum vino și mă mănîncă și pe mine, că tot nu mai pot ieși de aci la lume!

— Ba nu te voi mînca, ci hai, sui pe mine călare și eu te voi duce la tata șarpelui celui uriaș, pe care l-ai mîntuit tu azi; el e împăratul șerpilor și dacă-i vei spune că i-ai scăpat copilul de pieire, te va îmbia cu turme de oi și cu ciurde de boi și cu bani cîți vei putea duce; dar tu să nu iai nimic decît mărgeaua de după măsea, că aceea te face mai bogat decît toți bogații din lume. Trifon hăbăucul (că așa-i era numele) se sui călare pe vultur și-ntr-o minută fu lîngă curțile împăratului șerpilor.

— Dă-te jos, zise vulturul, dar ai de grijă ce ți-am spus, să nu lăcomești la nimic, numai la mărgeaua de după măsea. Trifon intră înlăuntru la împăratul șerpilor. Șarpele cel tînăr îl cunoscu și zise către bătrînul:

— Tată, iată acest om de omenie m-a scăpat azi din foc, fii bun și-l miluiește cu ceva, că e un om sărac și de omenie. Și împăratul șerpilor îmbie pe Trifon numaidecît să șează și-i zise:

— Fiindcă ești om de omenie, iată-ți dau o turmă de oi și o ciurdă de boi și bani cîți vei putea duce cu tine. Dar Trifon răspunse:

— Înălțate împărate! Sînt om sărac, dacă m-ar vedea lumea cu atîtea vite, ar zice, că le-am furat, dar nici nu aș avea cu ce să le țin, banii încă sînt grei și eu sînt slab, – dar să-mi dai mărgeaua cea de după măsea. Împăratul șerpilor se mînie foc pe el pentru această cutezare și voi ca să-l mănînce, dar totuși la ruga copilului nu-l mîncă, ci-i dete mărgeaua și-l slobozi din curți.

Deloc se întîlni Trifon iară cu vulturul, apoi se sui călare pe el și veni în lumea oamenilor, iar aci vulturul se cam mai duse.

Acum iar începu Trifon a blestema pe vultur: „Prostul tot prost rămîne”, zicea el, „dracul m-a pus să ascult de vultur, nu puteam eu lua banii, boii și oile, să merg bogat acasă? Baremi de nu mi-ar fi așa foame! Fă-mi acum de mîncare, tu mărgea!” El o aruncă jos ca pe un lucru făr de preț, iar acolo se întinde o masă cu fel de fel de mîncări și băuturi, cu muzicanți și cu veselie de să tot trăiești. Și unde mi se pune Trifon a mînca și-a trăi bine și-a cînta după muzică, de gîndeai că-i un crai. „Totuși e bună mărgeaua asta”, zise acum Trifon, „Doamne ține pe vulturul, care m-a învățat s-o cer!” Își strînse apoi masa și se duse mai departe. În mijlocul unui sat îi veni pofta să se mai ospăteze, ca să vază și alții ce domnește știe el trăi. Și-și face voie bună, uitînd de toate supărările de pînă atunci. Mulțime de oameni se adunară pe lîngă el și se minunau de traiul lui cel bun.

Doamne, și multă lume mai umblase după mărgeaua aceea, dar nimeni nu putu să ajungă la împăratul șerpilor și dacă a și ajuns cineva și-a pus capul pentru ea și tot n-a căpătat-o.

Pe cînd își petrecea Trifon mai bine, iată că se ivește un om cu o sabie ruginită și-i zice:

— Măi fărtate, să schimbăm, uite-ți dau sabia și tu să-mi dai mărgeaua.

— Dar de ce folos este sabia aceea, întrebă Trifon.

— O, Doamne, răspunse omul acela, sabia aceasta este de mare folos, că ea omoară singură pe cine vei porunci.

— Așa? Atunci schimbăm! Și schimbară numaidecît. Dar îndată ce-și văzu Trifon sabia în mînă, îi porunci să omoare pe omul care l-a înșelat cu mărgeaua. Și sabia îndată-i tăie capul, iar Trifon își luă mărgeaua.

Acum avea și mărgea și sabie.

Mergînd mai departe se-ntîlnește cu alt om, care avea un băț mare de-a umăr și o cîrjă mică în mînă:

— Buna ziua frate, zise cel cu bețele.

— Să fii sănătos frate, răspunse Trifon. Dar unde mergi cu două bețe?

— Mă duc să-ntîlnesc pe cel cu mărgeaua, doară vom putea face schimb, să-mi dea mărgeaua și să-i dau lui bețele.

— Eu sînt cel cu mărgeaua, zise Trifon, dar de ce folos sînt bețele acestea?

— Hei, frate, de mare folos sînt aceste, căci dacă vei porunci să bată pe cineva, apoi nici grindina nu-ți flecește mai tare cucuruzele decum ți-i dobzază aceste bețe și cu deosebire cea mică e bună de dezmierdat muierea.

— Dacă stă treaba așa, zise Trifon, atunci hai să schimbăm, că eu sînt omul cel cu mărgeaua. Și schimbară. Dar după ce căpătă bețele, porunci la sabie și deloc îi tăie capul și-i luă mărgeaua înapoi.

Acum avea mărgea, sabie și două bețe și plecă astfel mai departe. Dar nu merse mult și se-ntîlni cu alt om, care avea o pălărie rea-n cap și nește desagi tot țiră-n spate.

— Bună ziua, frate!

— Să trăiești cu bine, frate!

— Dar unde mergi cu desagii aceia răi și cu pălăria asta rea?

— Merg să mă-ntîlnesc cu omul cel cu mărgeaua, doar voi putea face schimb cu el.

— Și de ce folos sînt aceste?

— Hm! de mare folos; dacă vei lua pălăria din cap înaintea cuiva, acela se face stan de piatră; iar dacă vei arunca desagii jos, din ei ies cătane cîtă frunză și iarbă, tot înarmați pînă-n dinți.

— Dacă-i așa, hai să schimbăm, că eu sînt omul cel cu mărgeaua.

Și schimbară numaidecît. Dar după ce se văzu Trifon și cu aceste scule, porunci săbiei să-i taie capul, apoi își luă mărgeaua și se cam mai duse.

Nu merse încă mult și se întîlni cu alt om purtînd un zbici grozav de mare pe umăr.

— Bună ziua, frate!

— Să fii sănătos, frate!

— Dar unde mergi cu zbiciul acesta grozav?

— Merg, doară voi întîlni pe omul cel cu mărgeaua, poate că putem schimba?

— Eu sînt omul cel cu mărgeaua, dar de ce treabă e zbiciul tău?

— O doamne, zbiciul acesta-nvie orice morți, ori oameni, ori dobitoace.

— Dacă e așa, hai să schimbăm, iată mărgeaua și dă-mi zbiciul. Ei schimbară. Dar îndată ce căpătă Trifon zbiciul, el îi și porunci săbiei să-i taie capul și-și luă mărgeaua.

Cu toate sculele-n spate se apropie de casă. Muierea cît ce-l zări îi ieși-nainte suduindu-l și ocărîndu-l:

— O ucigă-te crucea, tu ai chiar nebunit de tot, de porți ruptura aceea de pălărie pe cap și desagii-n spate ca un cerșitor; dar sabia aceea de unde-o ai, parcă te-a făcut dracul și cătană! Nu-i alt modru, ai căpiat. Unde-i carul, unde-s boii? Nemernicule, văieratule, prăpăditule, bețivule?! El însă se făcu a nu o vedea și a nu o auzi, ci intră în casă, se așeză după masă și zise cătră mărgea: „Vezi de-mi dă de mîncare”, și îndată se umplu masa de mîncări și băuturi, iar bănzile ziceau de gîndeai că atunci e nunta dracului. El mînca și se veselea, dar muierea mai văzînd și una ca asta, nu se putu stăpîni a nu începe din nou la el:

— Bețivule, prăpăditule, blăstămatule, mi-ai dat boii pe mîncări și pe băuturi și încă mai aduci și bănzi în casă, și-atunci se repezi să dea-n el. Dar Trifon zise:

— Tu muiere, fii cu minte, că de te mîncă cojocul, acum am ac de el; temu-mă, că tu-i plînge, mai bine vino și tu și mîncă și bea și te desfătează, mulțumește lui Dumnezeu, că ai din ce. Ei, dar muierea ca o meliță nu-l mai slăbea din: blăstămatule, afurisitule, neghiobule și cîte-i vineau la gură. Atunci și Trifon își ieși din răbdare – și era poznaș cînd pierdea răbdarea, îi zise dar cîrjei:

— Dezmiardă-mi, fii bună, pe drăguța mea de muiere. Iar bîta nu glumi, mi-o-ncinse cum e data, de tot mieunîndu-se, ca o pisică cu coada tăiată, fugi la părinții și frații ei și le spuse că Trifon a bătut-o și că și-a vîndut boii și i-a dat pe mîncări și beuturi și încă a venit cu bandă acasă. Frații ei numaidecît veniră cu bîte să bată pe Trifon, ba să-l și omoare de l-or putea. Dar Trifon văzîndu-i că vin asupra casei lui, porunci bîtei să le iasă înainte. Aceea nu glumi, ci mi-i purecă cît se poate de bine.

La larmă și la tolălăul cel mare, se sculă tot satul cu furci de fier, cu securi și cu bîte să vază ce hoț e acela la care strigau frații muierii, tot hoț și tîlhar.

Dar o pățiră cît se poate de rău, căci el le ieși-n cale înarmat cu sabia, cu bîtele și cu pălăria și cu desagii de-a umăr; apoi le zise sătenilor:

— Să știți voi, că nu de voi, dar nici de împăratul, cu toate cătanele lui nu mi-e frică. Atunci sătenii dau năvală asupra lui; Trifon însă nu le dă răgaz, ci luă pălăria de pe cap și toți se făcură stan de piatră, numai pe primarul satului l-a cruțat, ca să fie de mărturie despre puterea lui. Apoi zise primarului:

— Ei, vedeți acum, ce putere mare aveți voi? Primarul plîngea văzînd atîta moarte deodată și temîndu-se că și rîndul lui vine. Plînse dar primarul, plînse mult, pînă-i veni în minte, că cine are putere a omorî gloate de oameni, fără să pună mîna pe careva, trebuie să are putere să-i învie; deci se rugă de Trifon, zicînd:

— Fii bun, Trifoane și învie pe nemernicii ăștia, ce veniră cu gînd rău asupra casei tale. Iar Trifon îi zise:

— Poate că o să te-ascult numai ca să vezi ce putere am. Apoi porunci zbiciului să pocnească pe fiecare cîte odată și pe care din cei împietriți cum îl pocnea, îndată se trezea ca dintr-un somn greu și: la drum copile! nu se mai oprea pînă-acasă după cuptor de frica lui Trifon.

Dar sătenii nu putură suferi o rușine atît de mare, să tremure ei toți înaintea unui om, înaintea lui Trifon hăbăucul, deci ținură sfat în ascuns, vedeți dumneavoastră cum țin toți păcătoșii și ticăloșii în ascuns, închiși în casă și cu țundre-n ferestri și șoptind numai ca-n biserică de tare: „Oare ce să facem, să ne mîntuim de Trifon?” Iar primarul zise: „Dar nu vă aduceți aminte, că s-a lăudat, că nici de împăratul nu se teme cu toate armezile lui?” Apoi mai sfătuiră și scriseră carte mare la împăratul, precum că Trifon s-a lăudat, că e mai tare singur decît împăratul cu toate armezile lui.

Și nu trecu multă vreme și-i veni lui Trifon poruncă de la împăratul să meargă la un raport. Și Trifon își băgă mărgeaua în șerpar, încinse sabia cea ruginită la brîu, luă pălăria cea stricată pe cap și desagii pe umăr, asemenea bîtele și zbiciul și plecă. Cînd ajunse Trifon, astfel îmbrăcat la curtea împărătească, împăratul era numai singur în casă, dar el intră înlăuntru și nici nu-și luă pălăria de pe cap, că-i zise:

— Bună ziua, împărate! împăratul se uită lung la el, apoi zise:

— Cine te-a adus pe tine-aici-n curtea mea? cerșitor ești? nebun ești, ori cum de umbli cu atîtea bîte și zbiciuri și nici nu-ți iai pălăria din cap?!

Iar Trifon răspunse:

— Înălțate împărate, nu sînt cerșitor, că sînt mai tare și mai bogat ca tine, cu toate că eu nu asupresc pe nimeni cum asuprești tu țara; nu sînt nici nebun, ci tu ești nebun, fiindcă crezi că vei împărăți pînă la sfîrșitul vieței, cu toate că eu încă azi îți voi ascunde soarele de voi voi; pălăria din cap nu o arunc, căci nu ești mai mare decît mine și va fi vai de pielea ta cînd o voi arunca.

Auzind împăratul vorbele lui Trifon, crezu că-n adevăr e nebun, îi zise deci:

— Du-te la Dumnezeu, nefericitule, că nu voi să am vorbe și cu nebunii.

Ei, dar Trifon nu avea grija aceea, ci-i zise împăratului:

— Dacă m-ai chemat aci, hai să ne batem, să ne știm odată răfuiți, să nu ne tot temem unul de altul. Auzind împăratul vorbele acestea, se mînie foc și-i porunci să iasă afară la cîmp și comandă cătanele să iasă și ele în cîmp și să-l împuște. Pînă se puneau cătanele împăratului în rînd de bătaie, Trifon sta de-o parte fălos și rîdea de ei; iar cînd le comandă împăratul să puște… atunci își luă Trifon pălăria din cap și toți amorțiră ca morții, afară de împăratul, că așa vruse Trifon.

Să fi văzut acum pe împăratul cum plîngea, căci știa că fără cătane și el e pierit, îi zise dar lui Trifon:

— Să te lupți tu luptă dreaptă cu cătanele mele, nu să le omori tu iar așa cu vorba.

— Bucuros, zise Trifon, iată ți le scol îndată, apoi să vezi ce-o mai fi, și Trifon pocni odată cu zbiciul în cătanele împăratului de toate se sculară, dar cum înviară, cum o tuliră la fugă de frica lui Trifon. Dar împăratul le poruncește să stea-n loc și stau cătanele să țină luptă dreaptă cu Trifon, iar Trifon aruncă desagii jos și se făcură cătane cîtă frunză și iarbă și văzînd împăratul și una ca asta, i se făcu părul măciucă-n vîrful capului și începu a plînge și-a zice:

— Vino, Trifoane să-ți dau avere, că văd că ești mai tare decît mine, numai lasă-mă-n pace; dacă vrei îți dau și jumătate împărăția, numai pace să am din partea ta. Dar Trifon răspunse:

— Din partea mea pace poți avea, că nu rîvnesc la calicia ta, ca totuși să nu zici că sînt mînios, iată primesc o căruță cu doi cai ș-un car cu doi boi. Și i-a dat împăratul și s-a dus Trifon de a dat carul cu boii la muierea lui, iar cu căruța umblă în lume-n sus și-n jos, mai tînăr și mai frumos decît fusese pîn-atunci.

Scrisă în comuna Pănade, lîngă Tîrnava Mică în Ardeal.

AFLATUL

În vremurile cele bătrîne, cînd umblau ursitoarele-n lume printre oameni și le urseau soarta pe viața-ntreagă, de la leagăn și pînă la mormînt, în acele vremi a avut loc întîmplarea ce voiesc a vi-o povesti; fiți deci cu luare-aminte, dragii mei, că nu vă spun acum nici o poveste cu zmei și balauri, nici cu împărați și cu crai, nici cu alte năluciri ca de altădată, ci vă spun o drăguță de poveste cum o auzii la desfăcutu de cucuruz de la George Găureanul, de la șchiopul din Sîncel, colo lîngă Blaj, în Ardeal.

Zice că o dată, cam de mult de bună seamă, pe cînd nu erau pe la noi căi ferate, mergea un boier mare acasă pe jos, cine știe de unde. Destul că-l prinde pe boier ploaia și se face tină pînă în glezne, de abia mai putea păși. Ba dă Dumnezeu de vine și drăguța de noapte și el tot nu mai sosește acasă, ba nici de sat nu se apropia. Colo pe la cina cea bună nimerește însă într-un sat. Acum începuse a răsufla mai ușor văzîndu-se-n sat și începu a bate pe la ușile oamenilor să-l lase de mas. Dar gîndeai că-i făcătură: unul nu-i răspundea, altul nu voia să-l lase, al treilea avea bolnavi în casă, la al patrulea plîngeau copiii, al cincilea avea chiar mort și nimeni nu voiește a lăsa pe boier de mas. Tot bătînd la uși și la ferești și, lătrat de cei cîni, părîndă satul întreg; numai o căsuță se mai vedea în capul satului, la care să nu-și fi cercat norocul. Merse și acolo pînă la fereastră, de unde văzu licărind o rază slabă în vatra focului și-un bărbat stînd lîngă foc, iar lîngă pat o muiere bătrînă. După ce se uită oleacă pe fereastră strigă:

— Dormi, bade?

— Ba nu, dar de ce?

— Să faci bine să mă lași de mas, că plouă de cură afară și bate vînt și e-ntunerec de nu-ți vezi nuna, încît nu-i modru să mai pot merge pînă se lumină de ziuă și cîtu-i satul de mare m-am rugat la toți oamenii să mă lase de mas, dar nici unul n-a voit: fii bun lasă-mă dumneata.

— Bucuros te-am lăsa, îi zise stăpînul casei, dar vezi că muierea mi se trudește cu durerile nașterii, moașa e acolo, de-aseară de pe la vecerne se tot trudește și nu poate să nască, ni-i oare cumva să lăsăm om străin în casă chiar cînd avem o astfel de întîmplare.

— Da fie, nu mă alunga de la casă-n cap de noapte, că, zău, mi-i groază să ies afară și nici la un om nu văzui lumină; stau într-un unghiu oriunde, fie batăr și în tindă.

Atunci moașa țipă de bucurie: Mulțam Doamne! și muierea din pat oftează o dată și-ncetează de a mai geme. Toate se schimbară spre bucurie.

Născuse muierea un fecioraș frumos și sănătos de pare că să te tot uiți la el. Peste o jumătate de ceas lumina se stinse; căsenii, obosiți fiind de priveghere, toți se așează care pe unde pot și adorm ca duși din lume. Boierul fu culcat pe o laviță la fundul casei sub fereastră. Cîntatul cocoșului de miezul nopții nu-l auzise nimeni din căseni, afară de boierul, care singur nu dormea-n toată casa. Cînd încetă cocoșul cu cîntatul, vin ursitoarele la fereastră și încep a ursi. Una zice: „Prin multe necazuri va trece acest copil, dar bine va ajunge cu vremea”; alta zice: „Voinic și frumos se va face și foarte cuminte, dar și norocul i se arată”; a treia ursitoare zice: „Și va moșteni toată averea boierului, ce azi e în casa aceasta”.

După vorbele acestea ursitoarele se cam mai duc și boierul rămase cam supărat, văzînd ce-i cobiră ele. De unde să mai închidă ochii? Cît fu noaptea de mare nu dormi cît ai coace-un ou, ci se tot gîndea și se răzgîndea, cum ar putea prăpădi copilul ce are să-i moștenească averea. De abia a așteptat să se facă ziuă o dată. După ce se ridicară din așternut, boierul începu:

— Dragii mei, toată nopticica n-am dormit, tot m-am gîndit ce bine ar fi dacă mi-ați da voi mie copilașul acesta, voi sînteți săraci și tineri, puteți încă să mai aveți copii destui, dar eu sînt boier avut și nu avui noroc de la Dumnezeu să am un copil. Eu l-aș ținea și l-aș crește ca pe un cocon, dacă mi l-ați da mie; ce ziceți?

— Doamne ferește-ne, boierule, ziseră bărbatul și muierea cu un glas: doară n-am ajuns pînă într-atîta să ne dăm pruncuțul nostru cel dintîi! Nu mai grăi de acestea, să te țină Dumnezeu.

— Ian stați, oameni buni, zise boierul, nu trebuie să vorbim așa, iată aci o sută de galbeni, da-ți-mi copilul și fie ai voștri. Zicînd boierul acestea, puse pe masă o sută de galbeni frumoși și sclipitori, de la soare pare că te-ai fi putut uita o țîră, dar la ei ba.

Văzînd oamenii noștri banii cei mulți și frumoși, de cari ei nu avuseră în viața lor, își gîndiră în capul lor, copii ne va mai da Dumnezeu, dar o sută de galbeni nu știu cînd vom mai vedea. Și adunară banii și dădură pruncuțul înfășat boierului, care se cam duse cu el.

— Mulțam, Doamne, zise boierul ieșind din casă, mulțam, Doamne, de-acum să-l văd cum o să-mi moștenească el averea mea!

După ce ieși din sat dete cătră casă prin o pădure a sa. În mijlocul pădurei puse pe bietul copilaș în scorbura unui lemn borțos și se duse mai departe gîndind în inima sa cea neagră, că prin fapta asta va putea face de minciună pe ursitoare și copilul murind în scorbură nu-i va moșteni averea. Dar Dumnezeu e părintele și sprijinitorul celor fără de putere. Copilul neputincios trezindu-se din somn, începu a zbiera cît bietul putu de tare. Un cioban al boierului chiar trecea pe-acolo înaintea turmei și auzind plîns de copil din scorbură, zise către fiul său, ce era îndărătul turmei:

— Mă băiete, ian ascultă și tu, pare că aud ceva glas înădușit, ca și cum ar fi plîns de copil mic, ascultă și tu c-auzi mai bine.

— Dar lasă, tată, zise copilul, o fi „Doamne apără” să nu ne trecem vremea căutîndu-l, mai bine să ne facem cruce și să zicem: feri-ne Doamne!

— Așa ar fi să fie, dar mie nu-mi stă bună, parcă mi-ar fi păcat, să nu văd că cine plînge, de o fi „Ucigă-l toaca”, ne facem cruce și-l închinăm în stani și bolovanu: de-i suflet de om, vedem să-l scăpăm de pieire. Și-ncepură amîndoi, tata și feciorul a-și face cruce și a-l căuta zicînd „Tatăl nostru”. Dar nu căutară mult, căci îndată ce se apropiară de borta arborelui, auziră mai lămurit și scoțîndu-l, văzură că de bună seamă e copil mic, care crezură că atare blăstămată l-a aruncat, ori poate vreo muiere prăpădită, ca să scape de el.

— Mulțam, Doamne, ziseră atunci amîndoi, că ne-ai adus pe această cale, de putem mîntui cap de om. Să-l luăm, dragul tatii, să-l luăm cu noi, e frumos, sănătos, înfățișat bine, l-om boteza, că Dumnezeu știe botezatu-i ori ba și apoi l-om apleca la oi ca pe miei și bun e Dumnezeu, o să ne fie de ajutorință de va trăi; de unde nu, fie voia Tatălui! Și-și făcură păcurarii cruce și plecară la părău unde-l botezară și-i puseră numele „Aflatul”.

Și creștea Aflatul ca din poveste de iute și se-ntărea și era din ce în ce mai mare și mai frumos, hrănit cu laptele de oaie și legănat într-un leagăn de cetină. Iarna, vara era cu ciobanii, la ei se deștepta, pe ei începu a-i cunoaște, în munți se deprinse a umbla în picioare, jucîndu-se cu mieii și cu iezii; de la mierlă învăță a cînta cu gura, fluieră îi făcuse nenea Pahon, iar în frunză-l învăță a zice moș Gligor. Aflatul creștea ca din apă și nu se scobora din munți de la turmă nicicînd. Cînd era cam de douăzeci de ani, vine boierul la stînă să-și vază turma. El nici nu știa de Aflatul ciobanilor. Dar cînd îl văzu întrebă pe moș Gligor:

— Moșule, al cui e feciorandul acesta?

— Al nostru, boierule, e al nostru și al lui Dumnezeu sfîntul.

— Cum al vostru? Eu știam că tu ai numai pe Pahon, iar Pahon nu e însurat, cum zici că e al vostru?

— D-apoi iac-așa, boier dumneata, l-am aflat acum vreo douăzeci de ani într-o scorbură în pădurea cutare și fiindu-ne milă de el, l-am crescut și-acum de cînd a apucat măricel ni-e de mare trebuință la turmă; el cu Pahon umblă la oi și eu rămîn la stînă de fac cașul și de-ale mîncării pînă vine vremea mulsului.

Cînd auzi boierul una ca asta, îi trecu un fior rece prin sîn ca un șarpe. Dar peste puțin își reveni iar în fire și zise către moș Gligor:

— Știi ce, moș Gligor, să-mi dai tu mie pe Aflatul, să-l țin la curtea mea, că nu capăt argat cu credință; el știu că-mi va fi cu credință, voi l-ați crescut în frica lui Dumnezeu și știu că nu m-a fura.

— O Doamne, boierule, dar cum să facem noi una ca asta, că doară de aceea ne-am trudit de l-am făcut mare, ca să ne fie de ajutorință; nu-l putem da, boier dumneata, nu, nicidecum.

— Mă, moș Gligor, știți bine că vi-l pot lua și cu puterea, dar nu voiesc, ci uite aci ai o sută de galbeni, pune banii bine și mi-l lasă mie argat, adică slugă precum se zice.

Moș Gligor, care nu avusese-n viața lui nici un galben, dar o sută nici văzuse cîndva, lăcomi la suta de galbeni și primind-o zice:

— Apoi hai, de, fie, ci m-i că nu va vrea să meargă, iar eu ferească-mă Dumnezeu să-l fac cu puterea să se ducă.

— Nu așa moș Gligor: îl vom trimite c-o carte pînă la cucoana mea, la boierița, și-apoi dumneaei îl va lua cu buna cum știu muierile și el nici că se va mai gîndi la voi și la turmă.

Învoiala fu făcută. Pahon și Aflatul nu știuseră nimic de unealta boierului cu moș Gligor. Boierul scrise o carte pe o foaie de hîrtie, o împătură în patru și-o dete lui moș Gligor, să o dea lui Aflatul, iar acela s-o ducă la cucoana boierului acasă.

— Mă Aflatule, strigă moș Gligor, mă, ian hai încoace. Și după ce se apropie feciorul de ei îi dădu petecul de hîrtie scris pe de-o parte și-mpăturat, zicîndu-i:

— Să mergi cu aceasta la cucoana boiereasă, la curte, boierul nu merge acasă vreo săptămînă, iar tu să stai acolo pînă se va reîntoarce boierul și după ce dumnealui va sosi acasă, iar te va slobozi și vei veni la oi; înțelesu-m-ai?

— Înțeles, moș Gligor; ci mă rog de iertare, să meargă nenea Pahon, că eu nu am fost nicicînd în sat între oameni, nici nu știu unde să duc cartea, nicicum să vorbesc cu cucoana, îți spun drept, că eu de voie nu merg, fără silit doar.

Moș Gligor scăpă o lacrimă, dar simțind, că-l arde pe obrazi se-nturnă într-o parte de-o șterse și-apoi zise:

— Du-te tu, dragul moșului, du-te, nu trebuie să ne arătăm împotrivnici boierului, că iacă la turma domniei-sale trăim și-n locurile dumisale; apoi doară o săptămînă, două, nu-i un cap de lume, pînă va veni boierul, ci tu fii cuminte și credincios jupînesei boierițe.

Cu aceste vorbe trimiseră pe Aflatul spre sat, arătîndu-i de departe la poalele muntelui un turn acoperit cu pleu și spunîndu-i că acela e al bisericii, iar lîngă biserică sînt casele boierului, singure cu două rînduri de ferestri în tot satul, să întrebe numai de curțile boierului, că oricine i le va arăta, nefiind alți boieri în tot satul, apoi cartea să o dea jupînesei.

S-a dus.

Boierul își căută de cale zicînd un: „mulțam, Doamne”, și gîndind în mintea iui: „acum tot nu scapă”. Moș Gligor încă zise un „mulțam Doamne” și arătă lui Pahon galbenii, care văzînd atîta aur deodată, mai că înlemni și nici cuteză a întreba pe bătrînul: de unde-s galbenii, dar nici nu-i plesni prin minte, că doar aceia ar fi prețul Aflatului. La plecare Aflatul își ridică căciula de pe cap, făcu trei sfinte cruci și zise de trei ori: „Doamne ajută”! așa era învățat de moș Gligor.

Și merse Aflatul, și merse, dar merse voinicește pe colnic în jos și colea cînd arde soarele mai tare, dete de o fîntînă sub un fag mare. „Aci o să poposesc una”, zise Aflatul și se puse la umbra fagului și beu o dată apă păcurărește, se trînti a lene pe spate și aruncînd căciula cît colo cu carte cu tot, scoase fluierul și-ncepu a trage un cîntec, de mierlele stau pe cloambele fagului ca mute și-l ascultau, parcă ar fi vrut să-nvețe și ele a cînta ca el. Tot zise, tot zise, din fluier și deodată-i căzu fluierul din mîini, adormi.

Pe-atunci umbla Dumnezeu cu Sfîntul Petru pe pămînt. Chiar ajung la fîntîna aceea și beură apă și ei, ca drumarii, cînd sînt obosiți de cale. Sfîntul Petru vru să trezească pe Aflatul, dar Dumnezeu zise:

— Lasă-l să se odihnească, că e obosit sărmanul; vezi ce bine-i cade somnul. Apoi luă cartea de lîngă căciulă și ceti: „Dumneata, jupîneasa mea, să știi că flăcăul, ce aduce cartea aceasta, se cheamă Aflatul, și eu doresc și poruncesc, ca-ndată ce ajunge acasă, să-l mîni în pivniță după ceva, iar țiganul nostru să fie ascuns după ușa pivniții și cum ce va vedea că intră acolo Aflatul, să-i taie capul. Dacă nu vei face, cum îți poruncesc eu, să nu mă aștepți acasă, fără să mergi cît te vor duce doi ochi. Peste o săptămînă și eu merg acasă.

Nime, afară de țiganul nostru, nu are să știe de tot lucrul”. Aci era apoi iscălitura boierului.

Dacă văzu Dumnezeu ce-i scris în carte, zise lui Sfîntul Petru:

— Vezi, prietene, boierii și-mpotriva ursitoarelor vor să se pună, dar una ca asta tot n-a fi. Apoi scrise sfinția-sa altă carte, chiar ca aceea de mare și o puse lîngă căciula Aflatului, iar cartea boierului o puse în buzunar și se cam mai duseră.

De la o vreme, colea după ce se sătură de somn, se sculă și Aflatul, fără să știe că doară cineva a mai fost pe-acolo și puse fluiera după șerpar, căciula pe ceafă, cartea într-o mînă și bîta într-alta și hai către sat. Era pe la ojină, cînd ajunse la curtea boierească și dete jupînesei cartea. Aceea cunoscu scrisoarea că-i a boierului, apoi chemînd pe Aflatul în casă, unde era și Săftica, cuconița boierului, și singura lui fată, ceti cu glas înalt: „Să știi că flăcăul care aduce cartea asta se cheamă Aflatul, e din neam mare și voiesc să poruncesc ca îndată ce va sosi cartea la mîna ta, tu să chemi preotul satului și să-i spui să-l cunune cu coconița noastră Săftica. Asta e dorința și porunca mea și dacă nu o vei împlini, să mergi cît te vor duce doi ochi, să nu te aflu acasă. Eu voi sosi acasă peste vreo săptămînă”. Aci apoi era iscălitura boierului.

— Ați auzit, dragii mei, ce poruncește soțul meu, boierul?

— Auzit mamă, răspunse Săftica, și nu se sătura destul uitîndu-se la frumosul și voinicul flăcău.

— Auzit, cocoană, răspunse Aflatul, uitîndu-se cu niște ochi mari la gingașa și frumoasa cuconiță, cît gîndeai să o mînce cu ochii. Îndată fu îmbrăcat boierește, preotul veni și-i cunună, și satul întreg era la nunta coconiței cu a boierașului Aflatul. Nici dragoste ca la cei doi miri nu se prea vedea, decît arareori. Ei erau fericiți; Săftica mulțămea lui Dumnezeu că i-a trimis un bărbat voinic și frumos și înțelept; dar și Aflatul mulțămea lui Dumnezeu că i-a trimis pe acel boier de cinste-n cale.

La săptămînă veni boierul acasă și află pe jupîneasa lui în genunchi mulțămind lui Dumnezeu de fericirea fiicei sale, iar pe Aflatul cu Săftica umblînd și jucîndu-se ca copiii prin grădină printre flori.

— Ce ai, nevastă? întrebă boierul intrînd în casă.

— Dar ce să am, mulțămesc lui Dumnezeu, că ne-a dat un ginere vrednic de casa noastră.

— Ce ginere? întreabă boierul.

— Dar ce ginere, pe acela pe care mi l-ai trimis tu azi e săptămînă!

— Tu muiere, tu nu ai făcut ce-am poruncit în scrisoare; ian adu scrisoarea!

— Cum să nu? zise jupîneasa dîndu-i scrisoarea. Boierul cum ceti scrisoarea crîșni din dinți, dar deodată-și veni în fire și zise:

— Îmi place, bine-i că s-a întîmplat.

În deseară începu a se înnora. Boierul merse pînă la vie și zise vințelerului:

— Mă, strugurii și piersicele sînt bune de mîncare, am înțeles că le cam fură, tu nu grijești bine. Iată-ți spun, vai de pielea ta dacă voi afla, că nu păzești cum se cade. Ai să puști pe oricine ar veni noaptea-n vie, nu-i iertat să dai la nime pardon; priceputu-m-ai? Iar dacă-i putea pușca numai un mișel de hoț, ai cinci galbeni de la mine, m-ai priceput?

— Priceput, boierule.

Colea pe la cină începu a ploa, de nu altmintrelea, fără gîndeai, că o să piară lumea, fulgera și bubuia de se clătinau oalele-n cui. După cină zise boierul:

— Doamne cum aș mai mînca vre-o doi struguri buni, proaspeți, cînd s-ar afla un voinic, să-mi aducă o corfiță.

— Aci sînt eu, tată, zise Aflatul, și luă o corfiță și du-te pe ușă afară, muierile nici nu prinseră de veste pînă era și dus.

— Doamne, Doamne, zise Săftica, n-ai putut trimite un argat, de chiar pe el l-ai aflat să meargă pe o vreme ca asta?

— Doar așa, întregi cocoana.

— Ian tăceți, zise boierul, doar ați văzut, că el numai de drag a mers, știu că nu l-am trimis eu; apoi doară e voinic nu tîndală. În gînd însă zise:

— Doamne, mulțam, acum știu că nu scapă nepușcat, și tot rămîn și ursitoarele o dată de minciună, că nu va moșteni averea mea, ce nici să nu-i ajute Dumnezeu. Dar atunci ușa se deschide și Aflatul intră cu corfiță plină de struguri frumoși și buni.

— Nu v-am spus? zise boierul, nu v-am spus că-i voinic, nu-i tîndală?! Dar în gînd nu se putea împăca cum de-a scăpat nepușcat. Într-aceea mai stete ploaia și boierul ieși fără veste afară și hai la vie, să pedepsească pe vințeler. Cînd dă să intre-n poala viei… puff!! o pocnitură de pușcă și boierul se răstoarnă răcnind ca un bou. Apoi vine vințelerul să vadă cine e, și se îngrozește văzînd că e chiar boierul!

— Nu te speria, nu-i nimic, zise boierul, bag seamă asta așa a fost să se întîmple, du-mă acasă la ai mei.

Mai trăi boierul pînă către miezul nopții, apoi muri, dar pînă nu închise ochii, zise:

— Împotriva ursitoarelor să nu se pună om pămîntean, fie chiar și boier, iată eu m-am pus, dar mi-am pus capul!

Aflatul și Săftica moșteniră averea și boieria și de n-au murit și astăzi mai trăiesc.