Arta fugii

IMAGINAȚI ARMATA ÎN GOLF

„Și-am râs, prostește, fără voia mea…“

„N-am putut niciodată să asociez un nasture cu un suflet, o minge sau o stea…

M-am uitat la nasture, la versul stupid și-am râs, prostește, fără voia mea.“

(Geo Dumitrescu – Psihoză)

Intram în camera aceea uriașă și în mijloc era o masă plină cu tot felul de obiecte vechi și curioase, compotiere și farfurii și servicii de oțet și untdelemn și cești de ceai albe. Scaunele erau roase și demne. Aveau în spătar o gemă în formă de inimă și erau pline de ornamente.

Zidurile erau negre de tablouri, portrete, străbunicul acela bărbos cu care toți spuneau c-ar trebui să mă fălesc fiindcă fusese un mare nu-știu-ce și avusese odată o mare importanță, dar eu nu reușeam niciodată să mă fălesc cum se cade.

În tot cazul străbunicul ocupa un perete și dedesubt era o fotografie foarte mare și acolo stătea zâmbind soția lui, purtând niște cercei despre care fusesem avertizat că sunt de aur.

Apoi era o fată cu părul răvășit de un vânt imaginar și ochii închiși și buzele întredeschise, reprezentând capodopera unui mare și necunoscut pictor local.

Pe urmă două fetițe cu pantaloni, una era tata la treisprezece ani – vârsta mea – și cealaltă un unchi și între ei un câine alb cu limba scoasă.

Și atunci M., împins pe la spate de mama, se apropia de bătrâna în negru din capul mesei și-i dădea bună seara și treceam eu la rând și bătrâna se uita la mine lung și mă săruta pe frunte ca și cum s-ar fi bucurat că mă vede și apoi o săruta și pe mama lăsând-o să creadă același lucru.

Apoi totul se petrecea întocmai ca în ceilalți ani, strângeam mâinile umbrelor din jurul mesei și râdeam grozav pe înfundate și izbucneam din când în când și apoi le ziceam tuturor „la mulți ani“ și mama scotea un calendar și-l dădea bătrânei și apoi venea la rând un personaj interesant, senin, cu o barbă rară și albă și cu ochi urduroși și care mânca întotdeauna un ou și dacă nu-l mânca îl avea mereu în față ceea ce era aproape același lucru. Ne așezam, mama la masă, iar noi pe pat.

Bătrâna întreba: „Nu vreți un ceai?“ și noi răspundeam: „Nu, mulțumim, nu vrem un ceai“ și, transcrisă exact, întrebarea bătrânei ar fi fost: „Nu vresi un seai?“ și noi răspundeam tot așa: „Nu mulsumim, nu vrem un seai“ și ne prăpădeam de râs.

Scoteam, apoi, cu grijă, două pachete lunguiețe în care se aflau boabe de fasole și cocoloașe de pâine și trăgeam discret în capul unui octogenar cu o chelie respectabilă înconjurată de fire albe. La început nu simțea proiectilele aruncate cu măiestrie și atunci intensificam tirul și trăgeam cu boabe de fasole și sărmanul începea să se foiască pe scaun și să arunce priviri disperate încoace și-ncolo.

În anul acela M. avusese ideea genială să strecoare o peniță în ceaiul bătrânei și penița se înfipsese în lămâie și când dădu să mănânce lămâia, bătrâna extrase din ea obiectul acela ciudat, îl privi lung și apoi îl puse demnă pe farfurie.

Îl întrebam apoi pe bătrânul cu barbă dacă a făcut vreodată fotografii, asta îl întrebam în fiecare an fiindcă știam că în viața lui nu făcuse decât fotografii și el ne aducea o cutie mare plină cu bărbați mustăcioși și ne explica: „Ăsta era generalul Stamate și ăsta era unchiul nostru“ – și noi mânjeam fotografiile pe dos cu clei și apoi le puneam una peste alta.

În fiecare an, bătrânul aducea o cutie nouă, resemnat și trist și când râdeam prea tare se uita la noi puțin abătut și puțin mirat.

Niciunul din ei nu înțelegea de ce râdem și uneori mă băteam cu palmele peste genunchi de atâta râs și ei se uitau cu toții, puțin abătuți și puțin mirați și noi mai că-i arătam cu degetul.

Iar la sfârșit vărsam amândoi în tăcere câte o lacrimă.

Cronica, Iași, 4 martie 1967

Atmosferă senină

Era foarte frig, dar pictorul se întoarse acasă cu broboane de sudoare la rădăcina capului.

De ce am asudat oare? – se întrebă el.

— Fiindcă porți căciulă, îi răspunse soția, înțelegându-i frământarea. Într-adevăr, pictorul își agățase căciula în cuier.

— Trebuie să urmez un tratament, spuse pictorul.

— Ai în tot cazul foarte mult talent, îi spuse soția.

Relațiile dintre ei erau fundamentate pe o profundă înțelegere reciprocă.

— Mă frământ foarte mult, zise el.

— Te-ai frământat foarte mult și în tinerețe.

— Dar mă frământ și acum.

Și-și aduse aminte pentru a 6821-a oară tinerețea sa zbuciumată de febrile căutări, pe care în curând le va așterne pe hârtie. Va fi în tot cazul un profund îndemn la muncă pentru tinerii de azi care se comportă cât se poate de anormal.

— Au totul de-a gata, sunt nepoliticoși și zurbagii, au părul lung și pantaloni strâmți, zise pictorul spărgând un pahar. Soția sa își udă degetele cu scuipat și începu să șteargă praful de pe mobile.

— După o zi de muncă, zise pictorul, trebuie să facem inventarul creațiilor.

Scoase din geantă (iertați-mi omisiunea, uitasem să spun că pictorul avea o geantă galbenă cu patru buzunare care costa atât de mult încât numai un contabil experimentat putea să și-o cumpere; pe stradă, observai în mod trist și invariabil geanta înaintea personajului), scoase din geantă, spuneam, o umbrelă, un ciorap și două picturi.

— A, spuse el, le-am pus una peste alta și s-au lipit.

— Trebuie să aștepți să se usuce, zise soția, punându-și blana.

— Să mergem, zise pictorul.

Porniră spre bar, călcând mărunt – pictorul la zece metri în spatele ei ca să n-o piardă din ochi.

Până la bar n-o pierdu din ochi și atunci intră mulțumit după ea.

— Stimate domn, zise pictorul barmanului care stătea într-un picior și zgâlțâia o sticlă de suc, vă rog mult și chiar vă conjur să-mi serviți mie și soției două pahare mici de coniac șase-cinci-patru sau trei stele.

Barmanul nu-i dădu atenție și continuă să zgâlțâie sticla de suc.

Temperamentul năvalnic din tinerețea pictorului nu se stinsese, așa că după două minute de așteptare, acesta fierse de mânie și plecă.

Soția plăti două coniacuri, nu le bău și plecă după el.

Apoi merse cuminte zece pași în spatele lui, ca să nu-l piardă din ochi. Îi fu de-ajuns de greu, dar nu-l pierdu din ochi, ajunseră acasă, se opriră în fața ușii, pictorul scoase cheia din buzunar și întrebă:

— Oare n-am pierdut cheia?

Soția scoase și cheia ei din poșetă și spuse:

— Precis am pierdut-o.

Apoi o îndoială le încolți în inimă; și-o exprimară amândoi într-un glas, pictorul vorbind cu nouă octave mai sus decât ea:

— Asta e casa noastră?

Pe plăcuța de sticlă de dedesubtul soneriei scria: XY – PICTOR.

— Parcă da, zise ea.

Dar dorința de a căpăta o certitudine era mai mare decât tentația îmbietoare de a crede fără dovezi că într-adevăr casa le aparținea.

— N-ar fi cinstit, spuseră amândoi, așa că porniră pe străzi cântând pe patru voci și solo melodia aceea foarte cunoscută și veselă numită „Suntem foarte fericiți. E bine“.

Trecătorii erau scăldați în lumini de vis și oricine mergea pe strada asta de sfârșit de toamnă era imediat îmbătat de atmosfera senină, clară, feerică, minunată care învăluia pe toți și pe toate.

Cronica, 10 iunie 1967

În loc de început: mereu început

Și aici, mereu, ca și în celelalte locuri, plictisul pornea dintr-o dată ascuțit și chemându-l spre zările nevăzute și poate inexistente, niște orizonturi care-i fugeau la infinit prin față printre câmpii când verzi când albe în mișcarea înapoi a stâlpilor și în mișcarea alăturată a vântului și a ploii și a zăpezii care n-avea nimic de spus în goana asta.

Orașele erau pustii și reci și apoi deveneau calde, șiroind de oameni fără deprinderi, tineri între ei și copii între alții, cu fețele zâmbind sau posomorâte și obrazul ca luna plină ori ca merele scofâlcite de frig, ăștia erau toți oamenii pe care-i vedea și plecările căutau un aer nou și cu totul altfel de ființe și de aceea erau întotdeauna un nou și inepuizabil început.

Mai târziu, cu mult înainte de firele albe și de iluzoria înțelepciune, înainte chiar de vârsta bătăioasă la care Cocteau strigase „Voi avea treizeci de ani!“, se convinse că nu știa ce caută, frumusețe-forță-dragoste, de vreme ce totul se găsea oriunde printre oameni, niciodată în același loc și totuși răspândit cât se poate de bine – perfect aproape – și atunci se mâhni simțind că unica răspundere fusese a lui însuși, unicul gând fusese începutul și în același timp, întorcându-se, afla un sfârșit aidoma, neprevăzut și de-ajuns de ciudat.

De aceea, când i se ceru să ÎNCEAPĂ de undeva el spuse: MEREU ÎNCEP și astea nu erau câtuși de puțin vorbele mari pe care le spusese fie Cezar fie Ludovic al XIV-lea și de aceea n-ar trebui scrise cu majuscule, dar pentru el, cred, era mai important să nu moștenească nimic din prostia făloasă a ăstora și să nu spună niciodată vorbe mari.

Cronica, 10 iunie 1967

Obiecte în mișcare

Băiatul se împrietenise cu un pictor bătrân și ratat. Stăteau în aceeași casă, el în mansarda umplută de o căldură tare, materială, apăsătoare și pictorul la ultimul etaj și se vizitau unul pe altul o dată pe zi cu o ceremonie niciodată călcată.

Pictorul ciocănea încetișor la ușă, e voie? și apoi băiatul îi spunea: Vă rog să luați loc și avea două cafele fumegânde pe masă.

Pictorul venea cu un pachet mare sub braț, zâmbea puțin timid și se așeza. În mansardă erau două scaune, dar unul avea doar trei picioare, așa că băiatul își făcea loc pe patul plin de cărți și zâmbea și el așteptând. Mai întâi discuția se înfiripa greu. E o zi superbă, zicea pictorul, păcat numai că priveliștile pe care ni le oferă geamurile astea sunt de ajuns de meschine.

În fața geamului deschis se aglomerau maghernițe dărăpănate, în partea aceea a orașului nu ajunseseră construcțiile. Și totuși cerul era tot așa de frumos ca-n oricare altă parte, albastru-auriu. Asta remarca băiatul, orizontul e totuși foarte bine colorat. Uneori niciun tablou nu poate colora orizontul atât de bine.

Aducea vorba de tablouri ca să înfrângă timiditatea pictorului. Am adus iarăși câteva încercări, zâmbea acesta. Avea mereu un zâmbet blând și-și cerea mereu scuze pentru îndrăzneala de a exista.

Mă ierți, spunea, dacă n-or să-ți placă. Știi că de fapt eu nu, adică eu nu am pretenția că aș fi pictor.

În viața de toate zilele fusese proiectant ori desenator tehnic, băiatul nu știa exact ce, dar în tot cazul scria cu o dexteritate uimitoare litere de tipar.

Pictorul scotea apoi primul tablou.

O natură statică, spunea și zâmbea iar în felul lui cu totul deosebit.

Tabloul reprezenta un vas cu garoafe. Vasul era galben deschis, în chip de pasăre măiastră a lui Brâncuși și se vindea la magazinele de artizanat. Era foarte lucios și foarte bine caligrafiat, pe fondul mesei de lemn negeluit. Garoafele erau și ele roșii și, la fel, bine desenate.

După umila mea părere, zicea pictorul accentuând pe umila cu un aer foarte amuzat, aproape chicotind de plăcerea de a sugera umilă o părere pe care o socotea fundamentală, după umila mea părere, fantezia acestui tablou vine de la contrastul dintre scândurile negeluite și vasul acesta atât de cizelat.

Când își discuta operele, pictorul avea un aer profesoral și pronunța cuvintele foarte îngrijit.

O, dar tabloul e foarte frumos, zicea băiatul simțind un râs-plâns invadându-l și oprindu-i-se ca un nod în gât. Perfecțiunea garoafelor și imperfecțiunea mesei fac toate paralele. Vă rog să beți cafeaua. Pictorul își turna cafea în farfurioară, sufla și apoi o sorbea cu înghițituri de pasăre, aruncând mereu priviri pânzei pe care acum o contempla băiatul.

Vezi, spunea el puțin jenat, nici nu m-am gândit că garoafele sugerează perfecțiunea. Eu credeam că vasul, care oricum, e, să spunem, un produs finit. Dar s-ar putea să ai dreptate.

Și băiatul: Garoafele sunt în tot cazul o sugestie zdrobitoare a desăvârșirii naturii. Într-un anume sens, garoafele sunt și ele sau ar putea să fie un produs finit al naturii. Dar natura o să le-aducă peste un milion de ani perfecționări, așa că singurul obiect finit din tablou e vasul, căruia nimeni nu-i mai poate aduce vreo perfecționare.

Pictorul râdea, puțin jenat. Un vas se poate sparge, spunea, așa că de fapt tot garoafele și lemnul negeluit creează…

Și băiatul: Dar pe pânză vasul nu se poate sparge. Susțin că aveți dreptate. Și pictorul: E ciudat, dar dumneata m-ai convins de lucrul acela și acum ți-ai schimbat părerea.

Și băiatul: Susțin că aveți dreptate. De altfel vasul ăsta e magistral, seamănă cu Măiastra lui Brâncuși, deci atinge, să spunem, esența lucrurilor.

Și pictorul, râzând încetișor, incitat: Da-da-da. E chiar un vas frumos. L-am luat de la consignație. E chiar puțin, adică aș îndrăzni să spun că are de fapt o patină de vechime.

Băiatul simțea iar crescând în el râs-plânsul, amețindu-l și ridicându-l deasupra clădirilor și făcându-l să treacă prin orizontul albastru.

Stăteau de vorbă până seara, pictorul îi arăta cele șase-șapte tablouri și apoi băiatul îl conducea la ușă, zâmbind, iar pictorul îi spunea: Mi-a făcut multă, multă plăcere și mai rămâneau puțin pe palierul scării.

Se culca apoi fără niciun gând, veghind lăsarea serii împrejur, peste el, pufăitoare și cu zgomote de fabrici care-și încetează lucrul.

Cronica, 10 iunie 1967

Seara, lângă perete

I

De ce n-am căutat în știință dramul de veșnicie care-mi lipsește, în cercurile care mai mari sau mai mici sunt tot cercuri, sigure și nemișcătoare, cercuri pe nisip, copaci, ape ori hârtie? Negustoria n-am îmbrățișat-o. E scârbavnică și-aș scoate mai bine sabia decât să mă tocmesc zile-ntregi cu limba subțire. Popă nu m-am făcut căci Dumnezeu Domnul nu se arată: ori ai în față o moarte nevăzută ori un Dumnezeu nevăzut, totuna e. O înșelăciune schimbată cu alta. O altă închipuire a vieții întregi și-atunci cum să nu mă-ntreb de ce trăiesc?

Vara cleioasă și murdară de oraș. Gol și alb. Nu spun nimic despre Dan cel Brav, domnul Valahiei, încerc să vorbesc despre mine și lucrurile nu se potrivesc, alegoria e ieftină și bătătoare la ochi.

Dan al II-lea avea oricum în față Moartea, lupta într-un fel de concret și lipsit de probleme, adică în siguranță, cu Moartea în față, cu inamicul în față: eroismul nu-și avea rostul sau și-l avea, părerile sunt împărțite și toate s-au spus și ceea ce a fost va fi, deci se vor spune iarăși. Așadar timpul lor, timpul tuturor cu legile, negarea legilor, resurecția lor, iarăși negarea nu oferă niciun fel de garanție a obiectivității deși se mișcă în el oameni serioși, iar de la un moment dat credem în ei doar fiindcă au dovedit că sunt oameni serioși.

Ridică de jos o revistă, femeia frumoasă de pe copertă, zâmbetul gurii și al acelor picioare cu dunga bună a locului unde se separă, nu ca forme ci ca simple pete bidimensionale, mate și umbrite, dând și trupului iluzia bidimensionalității, a lipsei de adâncime.

Urma să se-mbrace și deodată în locul actelor care ar fi trebuit să miște obiectele se ridică o cu totul altă dorință, de a le sfida, de a nu li se supune, jefuit de libertate de vreme ce avea în lucruri un stăpân care dicta micile și marile mișcări, dicta sentimentele, chiar pasiunile, întinse de altfel pentru totdeauna asupra unui obiect. Clipa, golul acela, senzația că timpul său se oprește (scoase ceasul de la mână și-l aruncă în sertarul mesei pentru a nu suferi de pe urma decalajului între noul timp și timpul comun) însemnau înstrăinare și detașare sub imperiul unor legi relative și prea puțin necesare, dovedindu-și friabilitatea prin chiar posibilitatea de a fi călcate.

Dacă omul n-avea chef să mai mănânce, să-și urmeze în mod reflex actele considerate normale? Puțin probabil și totuși posibil, de zece ori posibil. Fu nevoit să declanșeze mecanismul gesturilor de fiecare zi, se îmbrăcă, fierse laptele pe reșoul verde, își agăță o țigară în colțul gurii și apoi deschise ușa mansardei supraîncălzite, lovind cărți și foi de hârtie. Afară se împiedică de o sfoară întinsă la semi-înălțime în coridor. Copiii o zbughiră strigând pe scări. Un gest de neputință și enervare, gestul băiatului înainte de a plânge, singurătatea și iubirea contrariate cel puțin ca sentimente generale.

II

Ajuns afară își reîncepu mișcarea în timpul altora, aproape spirit, aproape imaterial, privind din timpul său obiectele cu maximumul detașării de vreme ce obsesia imperiului lor acționa la scara temporală, nu depășea granițele unei ore a tuturor, unui ceas al tuturor, unei convenții a tuturor. Așadar convențional nu mai apărea el, ci toți ceilalți apăsați de semne vorbite sau scrise, de fatalitatea comică a acestor semne și de reprezentările lor incerte, improbabile, deformate de optica nesigură a fiecăruia.

Băiatul înlănțuit cu fata în rochie albastră cu volane albe, bătrânul cu pălărie de pe banca din parc și soția cu ochelari rotunzi și pudrată cu roșu, fetele care chicoteau umblând puțin năuce de virginitate, bărbatul cu cămașa albă desfăcută pe un piept slab și osos, cei doi băieți care vorbeau distinct (larma celorlalți alcătuia confuzia sonoră a locului): Nu cred că am putut-o uita acasă fiindcă mi-a dat-o Virginica odată, sigur are mai multe șanse…

Îl oprește Fredi, spune: Salut, băiatule, cum o mai duci. Perfect. În fond îi poate fi chiar simpatic pentru că a pătruns foarte adânc în legile existenței tuturor, atât de adânc încât uneori a trecut de ele, călcându-le. Și el se mișcă absurd, are aceeași figură absurdă și vorbele sale sunt țepene, goale de sensuri, sensurile le-au fost răpite într-o bătălie fantastică, iată animale monstruoase, tigri galbeni cu dungi și leoaice galbene și maimuțe colorate, Fredi, chintesența tuturor și capul de șarpe păros, cu ochi mobili, la om ochii au depășit rotunzimea din necesitatea de a vedea în lături.

Bem un coniac, spune Fredi. Aproape aici un fiat omieoptsute care nu e din comerț, o minune, niște francezi. Era ei un plaimut mașină americană cu strapontine șapte locuri faină acolo-n față la onete. Și iată venind aprobarea: Sunt mașini grozave foarte frumoase. Intră în restaurant, masa cleioasă. Iar o față de masă borâtă, spune Fredi, dar stau deja jos și S.C. spune ceva despre Dos Passos care era un scriitor prost deși și-a permis anumite lucruri, măcar formale, pe care alții nu și le permit. La masa vecină o pereche de picioare subțiri, lungi, cu genunchii mici și glezne ascuțite, prevăzând sub rochia verde-neagră pulpe vânjoase și perfecte, ele în sumă perfecte. Admirația frumosului, unicul lucru posibil în timp și acolo pasager ca o umbră, fără să-ți aparțină, fața gingașă și ochii albaștri mirați de copil, atitudinea copilărească a buzelor întredeschise, părul tuns scurt și deodată se scoală și pleacă El și Ea, ea aparținându-i și risipindu-se în același timp, dăruindu-se tuturor prin dorința privirilor, răspunzând mirată și unică – plăsmuire sau certitudine? Deja nu mai e, chelnerul aranjează scaunele, trage fața de masă, ia farfuriile cu urme de sos roșu închegat ca un sânge întins printre firimituri de pâine.

…când i-am ars două palme. După toate astea nu era hotărâtă…

S.C. se decide să asculte.

…dacă trebuie sau nu să țină la mine deși începea să nu mai existe altă alternativă. Andrei ăla bubos cu ochii verzi, un nătărău și nu-mi putea sta în cale…

(S.C. înțelege, participase vag la poveștile astea odată, mici povești de dragoste, era și acolo vorba de un Andrei asemănător – poate același – și acum se întreabă cu un zâmbet rău dacă n-a intrat vreodată în același joc al vorbelor.)

…așa că fata era de-acum a mea.

Toate astea le spuse nu vulgar și supărător, ci convins și pe-ndelete. S.C. nu-și devie simțurile, continuă să asculte. Au fost cam douăsprezece filme, ce vrei, bătrâne, mă cunoști. Pe urmă acasă la ea, nimeni, luam sticla de coniac…

S.C. privește băutura din față sclipind deodată în alte pahare… și beam până simțeam că începe să se lase moale, era numai în capot și-avea combinezonul de nailon alb cu întărituri (gest) la sâni și-atunci să te ții, o sărutam până nu mai puteam (eu) și nu voiam să dau de belea și-atunci plecam pe străzi amândoi nu piliți dar veseli, din nou parcuri, noaptea, știi cât e de plăcut noaptea când ziua e atât de caldă. Până într-o zi când n-am mai răbdat și-am întins-o pe pat (zâmbește rimei neașteptate), ea n-a zis nimic („Îmi place la tine că ești animal“). Nu se sparge nimic fiindcă monologul e obișnuit, întâmplător, atenția se mută în sine și coboară deodată în cu totul alte zone, acolo e o icoană de femeie într-o postură absolut trivială, copila perfectă de adineaori și cum poate exista în presupusa ei inocență o postură trivială? Lichidul nesuferit și arzător și apoi se ridică amândoi și își dau mâna sperând formal într-o altă revedere, fără zâmbet, serios, neapărat bărbătește.

III

Soarele disperant de uniform luându-și locul între construcțiile cenușii, între ferestrele negre, razele de aparență sulfică printre boabele de ciment plin de zgură de pe pereții blocurilor, o bucată de cer și încă una, minut cu minut, căldura care nu-l iartă deși S.C. crede că a dispărut din timp, broboanele groase de sudoare, soluția acidă scurgându-i-se pe brațe, senzația de murdărie și nesupunere a corpului, furnicături enervante în pielea picioarelor și infecția purulentă a căldurii din ce în ce mai sufocantă.

Beți cu încredere noul produs Pepsi-Cola, ceea ce și face, noul produs cald foarte acidulat, lacrimi în ochi, râgâie de două ori comprimat dar prelung și se întoarce la domnia lui Dan al II-lea, și-l imaginează în mijlocul soldaților (deși a renunțat să mai scrie vreodată o piesă de teatru cu subiect fixat), dar are trăsături cunoscute, propriile-i trăsături, iar soldații sunt foști colegi de facultate îmbrăcați în zale, în frunte contele de Timișoara Pippo Spana, figura durdulie și bucălată a fostei lui iubite cu o platoșă groasă în dreptul inimii, iată-l și pe împăratul Sigismund sub trăsăturile profesorului de fizică, în fine rivalul său Radu Prasnaglava e chiar Fredi zâmbind cu buze subțiri, povestind scene de viol și uneltind. Căutați femeia, spune căpitanul mercenarilor, colegul înalt și voinic, Fredi îl apucă pe Pippo Spana de cozi, el se află a fi femeia inviolabilă toată în fier și de aceea surâd puțin trist (până și împăratul Sigismund)… Se află tot la o masă de cafenea, sorbind o băutură albă cu miros puternic de conifere, o femeie ireală și dezolată ținând în mână un ou de porumbel, pulover negru cu gâtul înalt, pletele blonde-ațoase, ochii nesiguri îndreptați enigmatic și senzual către simbolul creației, buzele ușor întredeschise, S.C. nu are virtuți de june prim, are în schimb un fizic nepotrivit, își termină băutura, plătește și pleacă, râde împiedicându-se lamentabil în mese și scaune, autobuzul merge, șapte tipi citind Secolul 20, o discuție despre filosofia presocratică între locurile rezervate (femei bolnave – gravide – bătrâni cu copii în brațe).

Nu acesta este Absurdul, spune S.C. unui domn cu pălărie panama și coboară din autobuz, e oră de primire la mătușile sale și n-a dejunat de două zile din cauza unor întâmplări abominabile, deci intră pe ușa gălbuie decis să discute lucruri interesante în acea societate de pensionari preocupați exclusiv de aspectele serioase ale existenței – acumulare de o viață întreagă a experiențelor duse la bun sfârșit, venerabili o dată în plus fiindcă mai au și copii (unii i-au fost lui S.C. tați – mame – unchi – mătuși).

Așadar, i se servește un ceai cu o bucată de cozonac.

Vai, dar ești tare slab, spune mătușa I.

Arată bine, spune mătușa II care e oarbă de-a binelea.

E bărbat doar, spune Unchiul I, întors cu spatele. Apoi nu-i mai preocupă persoana lui S.C. care rămâne umilă și abandonată într-un colț, privind tablourile vechi și de prost gust.

Personajele sunt imobile și uniforme, seamănă unul cu altul, îmbrăcămintea e cenușie, vocea într-o ultimă schimbare e ascuțită. Beau ceai și molfăie cozonac discutând despre HRANĂ, RUDENIE, MOARTE.

Ei cunosc prețul laptelui și al cărnii, se ceartă și au fiecare dreptate.

Preludii. Apoi trec la subiecte serioase, pentru ei nu numai oamenii se înrudesc, există o contingență intimă între lucruri, în special case, străzi, între pietre și ape. Amplasamentul unui obiect e fix pentru fiecare din ei, dar nicio reprezentare nu coincide, se ceartă pentru locul unei pete pe un zid dărâmat în 1920 sau pentru culoarea scrinului unui amic mort de apendicită în timpul primului război. Anecdotica e fabuloasă în jurul existenței unui oarecare vag cunoscut. Ei știu că la treisprezece ani s-a îndrăgostit de o femeie măritată (lucru anormal), apoi umbla îmbrăcat în negru în vremea facultății, s-a căsătorit cu o fată dintr-o categorie foarte joasă, apoi s-a apucat de băut până când… Se fac și se desfac frunzele de staniol ale arborilor genealogici. Iar apoi se vorbește despre morțile mai mult sau mai puțin recente.

Fiecare varsă obligatoriu câte o lacrimă sau își simte ochii umezi înaintea propriei sale morți și totul e grotesc, dezgustător, halucinant. Descompunerea materiei înainte de putred, culori convergând spre humus, decor apăsător, mobile grele și desperecheate, masive și mohorâte.

Sărutând mâini zgârcite și pline de pete, S.C. se retrage cu spatele, urmărit de zâmbete strâmbe (mușchii nu ascultă impulsurile) și se reîntoarce după exact opt minute în soarele străzii.

IV

Un joc pervers în care S.C. se complace e rememorarea posibilităților. Actele sale au o răscruce, drumul însă e unic, supus timpului, deci nu poate apuca decât fie la dreapta, fie la stânga. Nu poate cunoaște ce-ar fi fost dacă apuca cealaltă cale. Acum însă dispune de ficțiune pentru a zbura peste timp, jocul nu-i face o mare plăcere, dar parcurgerea sa înseamnă crearea unui timp nicidecum mai trandafiriu, ci mai condensat. Ceea ce s-ar fi întâmplat dacă se căsătorea atunci când a avut posibilitatea. Și iată faptul magic: trupul său rămâne în tramvaiul plin și se află în același timp într-un parc, toamnă și apă, frunze galbene, calcă amândoi prin noroi, ea e cam grasă și cu trăsături spălăcite în plus picioare foarte urâte și astea sunt principalele lucruri care-l deranjează. Perfecțiunea nu se află decât pe copertele revistelor de cinema.

Dar rememorarea posibilității se întrerupe, un cunoscut îi vorbește revoltat despre lucruri care se clarifică abia mai târziu. Bine că s-au luat măsuri, sunt o plagă socială, da, o plagă, nu vor să lucreze și-și lasă de asta plete, poartă pantaloni cu cât mai murdari cu atât zic ei mai frumoși, e un lucru intolerabil. Azi l-am pălmuit în tramvai, mă-mpinge cu cotul, mă urc ca să coboare el și îi spun pe-aici te cobori?… S.C. dă din cap cu o expresie impenetrabilă, el e de părere că fiecare are dreptul să facă tot ce vrea, nu-l jenează pletele, blue-jeans și pantofii înalți, beat-boy-ii spun că nu-și lasă plete doar cine nu poate. Nu se simte în stare să servească argumentele obișnuite, aprobă și coboară din tramvai.

Revoltat în timpul său, S.C. nu poate scăpa de timpul celorlalți care îl agață mereu cu punctele lor de vedere, produsele cele mai lamentabile ale individului, convingerile sale de orice fel pe care le opune neliniștii, de fapt unică stare prin care poate cerceta Restul cu antene sensibile.

S.C. își descoperă gustul curios de a teoretiza, de a deveni idealul unei generații atunci când recunoaște un vechi prieten. Băiețelul îl salută grav, cu fruntea mare și ochii albaștri și tenul lui de fată, puțin trist chiar, în ce clasă mai ești, Mircea? întreabă S.C. prostește și glasul celuilalt vibrează emoționat, articulează cu grijă: în clasa a cincea. Desigur gustul nu-i vine văzând aluatul acesta fraged și inconsistent, în formare încă mult timp de-acum înainte, dar revederea micului prieten se suprapune gândului care lichidează celebra piesă de teatru Dan al II-lea domnul Valahiei, gând cheie pe care însă îl uită privind mișcarea unor roți de autobuz.

V

După o scurtă absență, somn fără culori sau vise, S.C. revine în larma crescută a străzii, soarele obosit înroșește atmosfera altfel cenușie, în fața unei cârciumi joacă un țigan beat în sunetele unui acordeon.

Remarcă orientalismul orașului, străzi pavate cu pietre printre case și grădini cu grilaje de fier, forfota cartierului de mici prăvălii cu totul obișnuite și nespălate (nume de reclamă început de secol, „Păianjenul“, „La Papagal“), ganguri și bazare, mașini negre în fața bastimentelor vopsite galben de plumb, cinematografe obscure și un stop care clipește mereu portocaliu.

Plimbarea de seară e o vânătoare în căutarea absolutului, realizabil cu puțină bunăvoință. Se reîntâlnește cu Fredi, abătut, e în plin proces pentru seducere, îl așteaptă câteva luni de închisoare, lui S.C. asta nu-i produse nicio impresie.

În sfârșit găsește femeia ideală, femeia care nu face nazuri, a nu se citi decât noaptea, ziua produce dureri de cap. E foarte înaltă, frumusețe vulgară, părul șaten bine coafat, ochii-tenul-buzele bine făcute, un gât cam prea arcuit în față. Poartă un tailleur roz despicat la spate, pantofi și poșetă neagră. În local atrage atenția, picior peste picior, o privesc un bătrân cu proteza prost executată, cu un surâs silit sau rictus profesional, și un tip voinic cu barbă. Femeia pozează, știe perfect fiecare cută pe care i-a luat-o îmbrăcămintea, aranjează încet un tiv fustei, calculează cam cât și-ar putea dezgoli piciorul. Pusi, o vodcă, spune ea. S.C. cere două vodci mici, bea în tăcere. Pusi iar ai devenit foarte serios probabil lucrezi prea mult. Am insomnii, spune el, ești antidotul insomniilor, modul meu de-a-mi face rezerve de absolut pentru nopțile următoare.

În egoismul acestei experiențe e totuși nevoit să caute o ființă în timpul comun, ridicându-se apoi amândoi deasupra oricărui timp din rațiuni diferite pentru fiecare. Băutura începe să-și facă efectul, femeia istorisește ceva cu râsete scurte și ar putea deveni grotescă, spectatorii așteaptă cu ochi lucitori momentul și atunci S.C. se scoală, o ia la braț, umblă prin forfota străduțelor prost luminate.

Se trezește puțin mahmur, se îmbracă și coboară scările tocite, afară e seară, caută un vânzător de ziare, fascinația roților de autobuz îl golește de gânduri.

Cronica, 26 august 1967