Hesperus

Prolog în cer

Iocari serio, studiosissime ludere

(Marsilio Ficino)

Deși regulamentele de bord, foarte minuțioase în orice privință, uitaseră să dea instrucțiuni precise asupra acestui punct, tuturor li se păru normal ca inima expediției, Jordan Craig, și creierul ei, Dennis Horton, care răspundeau funcțiunilor oficiale de șef și de organizator, să nu se supună congelării laolaltă cu ceilalți membri ai echipajului. E drept, mai târziu fiecăruia urma să-i vină rândul la veghe, după un program pe care computerul avea să-l execute infailibil. Craig și Horton fuseseră primii.

Despre aceasta nu a mai fost ulterior timp să se discute - cine se mai ocupă de chestiuni futile atunci când întreg Pământul arde, în înțelesul cel mai propriu al cuvântului? -, dar veghea celor doi se prelungise neașteptat de mult, împotriva hotărârii inițiale pe care toți o aprobaseră naiv. De la 14 martie 2382 până la 12 ianuarie 2384, cei doi nu-și cedaseră nimănui locul, iar după aceea evenimentele șterseseră din conștiința tuturor amintirea acestui abuz straniu, de netolerat în condiții de normală rutină cosmică. La urma urmei, computerul putea fi deprogramat cu ușurință, dacă șeful nu lua hotărârea de a-i transmite, printr-un cod știut numai de doi oameni - subînțeles: creierul și inima expediției - că e vorba despre o misiune irevocabilă. În mod evident, astfel de misiuni încredințate computerului trebuie să fi fost în număr foarte limitat, redus probabil la supunerea necondiționată față de anumite comenzi date - mai e nevoie s-o spunem? - de șeful sau de organizatorul zborului interplanetar Hesperus. Cunoașterea unor secrete făcea imposibilă despărțirea acestor două personaje, oricât de multă încredere ar fi avut unul în celălalt. Când miza în joc era atât de importantă, niciunul dintre ei nu-și putea îngădui nici cel mai mic risc. Cu toate acestea, Horton și Craig erau departe de a se suspecta unul pe celălalt, întrucât nu dispuneau de o putere egală.

Pe tabla de onix, figurile șahului lucrat de un meșter din Carrara, singurul lux inutil pe care expediția - sau, mai bine zis, șeful ei - și-l permisese, păreau animate de o viață proprie. Ochii scăpărători, ironici, ai lui Jordan Craig și înfățișarea sa de bufon contrastau în mod vizibil cu expresia de concentrare pe care încerca să și-o asume. Ai fi așteptat mai degrabă ca un flux neîntrerupt de vorbe să-i însoțească în orice moment prezența, pentru a cumpăni relativa greutate în mișcări la care ar fi fost normal să-l condamne corpul său de călugăr chefliu. Tăcerea lui era la fel de nefirească pe cât ar fi fost exuberanța celuilalt, un om cenușiu, cu un aer cam trist și șovăitor.

Priviră în același timp ceasurile brățară, sintonizate pe ora meridianului 0 al Pământului.

- Ultima partidă de șah, oftă Craig împreunându-și mâinile durdulii într-un gest de neputință. E drept, e pierdută ca și toate celelalte, dar presupun că iminența mesajului de pe Pământ ne va face s-o întrerupem peste exact… sau aproape șase minute.

- Nu, comunică Horton laconic. Un braț metalic apucă rapid nebunul negru și îl scoase din luptă. Calul alb îi ocupă locul, iar cavalerul din șa își îndreptă lancea spre rege, anunțând șah.

Craig înălță mâinile la cer, apoi se ridică de pe scaun cu o agilitate neașteptată.

- Totul se termină în scurt timp, Dennis, ricană el. Îți dai seama ce izbândă? Toată putreziciunea, corupția, neputința ordinii vor fi înghițite de apele binefăcătoare și fierbinți ale potopului. Noi suntem zeii răzbunării, noi doi am distrus această rasă…

- Nu uita… Horton își rosti acest memento cu voce slabă, aproape visătoare.

- Hyperboreea? continuă să peroreze Craig. Acei indivizi din scoarța arborelui Yggdrasil care se vor hrăni cu rouă până când vor repopula pământul? Mă întreb de ce i-am mai ținut în viață…

- Jordan - era în vocea lui Horton o oboseală de părinte care se chinuie să-i explice unui copil lucruri prea complicate pentru vârsta lui -, printre ei sunt creiere, sunt minți la fel cu… ale noastre. Șovăise, dar în cele din urmă, din politețe, alesese pluralul. Bufonul își schimbă deodată tactica, redevenind grav.

- O rasă perfectă va popula Pământul, sau parte din el, rasa hesperiană. Oare Hyperboreea nu va încerca necontenit să ne distrugă planurile, să iasă la suprafață? În fond, ei dispun de aceleași arme ca și noi, sunt produsul… Sau mai degrabă noi, da, noi suntem produsul lor…

- E o parte de adevăr în ceea ce spui. Suntem produsul lor, am dus la îndeplinire ideea lor de a însănătoși Pământul. Dar armele noastre nu mai sunt egale.

O transformare ciudată se produse în Craig. Părea cuprins de venerație și de o teamă sacră în fața partenerului său de șah.

- Arta…, bolborosi el, rotindu-și ochii. Mare Maestru.

- Îți propun, spuse Horton, să aruncăm o privire la ce se petrece pe Pământ.

Craig refuză cu un gest.

- La ce bun? Complexul lui Œdip nu-i atât de dezvoltat la mine încât să mă bucur că-mi văd murind tatăl, un om respectabil, dar nătâng, atunci când crede că va scăpa în adăpostul ermetic al unui șef de stat. Nu regret nimic.

Se agăță cu putere de masă, apoi își lăsă mâinile să alunece pe tăblia netedă, până ce i se prelinseră fără vlagă la pământ, printre genunchi.

- Nu regret nimic, dar nici nu mă bucur, decât… teoretic. Da, teoretic e cu totul altceva să știi că ai scăpat de toate lepădăturile și că ai reușit să elimini cauza pentru care…

Se întrerupse, văzând că celălalt nu-l ascultă, nu mai e prezent decât corporal alături de el. În momentul acela, ecranul se lumină, transmițând primele știri de pe Pământ. Explozia nucleară fu menționată abia spre sfârșit, ca un fapt lipsit de importanță. Horton păru să-și revină din absență.

- Din perspectiva Artei, spuse el atât de răspicat încât celălalt tresări, luând o poziție de atenție servilă, mă întreb dacă acestea aveau vreun rost. Din momentul în care am început să mânuiesc Arta, oricât aș fi fost de neîndemânatic, mi-am pus această întrebare. Noi vom duce planul până la sfârșit, vom curăța Pământul - cu excepția unor puțini aleși -, vom întemeia Civilizația, dar toate acestea ar putea fi absurde în comparație cu mărețele posibilități ale Artei.

- Vrei să spui…

- Mai devreme sau mai târziu, vei înțelege tu însuți. Vei deveni Directorul Artei, maestru al Jocului și bufon al universului. Tu, ca și toți cei de aici, vei trăi în afara Civilizației, pentru că tu nu-i aparții, tu ești de aceeași rasă și esență ca și…

- Hyperboreea. După o clipă de meditație, Craig începu să se căineze, frângându-și mâinile: Eu sunt un om practic, dă-mi dreptul la o educație lentă. Dacă Măria Voastră admite observația unui umil curtean, a unui bufon, ce mai încoace-încolo, mi-aș permite să vă amintesc că graba nu e oportună. Deocamdată afacerea e ca și făcută, Pământul e distrus, mai poți schimba ceva?

Horton reintrase în absența sa indescifrabilă.

Prolog pe Pământ

Les hommesrefirent eux aussi leur apparition. Car tous n’avaient pas été engloutis par la grande catastrophe. Enfermés dans le bois même du frêne Yggdrasil - que les flammes dévorantes de la conflagration universelle avaient été incapables de consumer -, les ancêtres de la future race humaine avaient échappé à la mort. Dans l’abri qu’ils avaient trouvé, leur seule nourriture avait été la rosée du matin.

(E. Tonnelat, Mythologie germanique)

Oamenii străvezii, fără vârstă, care se adunaseră în jurul mesei rotunde, împliniseră, în marea lor majoritate, vârsta venerabilă de 6000 de ani, ba chiar o depășiseră. Acest lucru care mai demult, în epoca petrolului, ar fi părut o enormitate, era un fapt atât de firesc, încât nimănui nu-i trecea prin minte că ar fi putut fi altfel. Vârsta îi simplificase pe unii, pe alții începuse să-i apese. În ambele cazuri, nu ea figura totuși ca factor responsabil, ci situația provizorie a Hyperboreei, nesiguranța, așteptarea chinuitoare a zilei când vor putea părăsi subteranele ca să iasă din nou la suprafața Pământului.

Ședința era prezidată de cei doi funcționari ai securității, McKellog și Vasiliev. Lor le revenea sarcina delicată de a transmite adunării reprezentanților Hyperboreei ordinul irevocabil al computerului, dându-le în același timp impresia că hotărârea a fost luată democratic, prin victoria majorității. Or, o decizie era greu de atins într-o problemă atât de gravă ca abandonarea subteranelor. O evaluare greșită ar fi pus în pericol existența întregii rase umane, care îndurase cu stoicism neajunsurile existenței multimilenare în măruntaiele planetei.

- Hyperboreeni, să recapitulăm faptele, rosti sec Vasiliev, individ uscat și rigid prea impopular pentru a duce la capăt o astfel de misiune, dar în același timp cunoscut pentru intransigența uimitoare cu care îndeplinea, fără să-i pese, ordinele cele mai ciudate. Intervenția lui sugera că, indiferent de rezultatul deliberării democratice, computerul ajunsese deja la o decizie care urma să fie respectată cu sfințenie.

- Horton și clica lui s-au instalat pe Pământ și au început construirea unui proiect nebunesc. Din surse sigure, știm că acest proiect se numește Hesperus, ca și expediția interplanetară dinaintea sfâr… catastrofei. El urmărește constituirea unei civilizații perfecte, care nu va cunoaște nici suferința, nici dorința, nici moartea. Toți cei prezenți știu că e vorba de realizarea visurilor schizofrenice ale epocii petrolului și ale profeților ei, Lobett și Vinogradov, acești doi blestemați iluzioniști drogați. Hesperienii vor semăna cu oamenii tot atât de puțin pe cât semănăm noi cu un archeopterix. Vor fi niște carcase devitalizate de oameni, incapabile de vreun efort de concentrare. Existența acestor nemuritori improductivi și cretini n-ar fi o pagubă deosebită, dacă am putea stabili cu ei o conviețuire pașnică. Dar avem toate motivele să credem că Horton dorește exterminarea de pe Pământ a ultimelor rămășițe de viață umană.

Vasiliev se întrerupse și, micșorând luminile din sală, aprinse ecranul video din spatele său.

- Vedeți aici, spuse el comentând imaginile, cum navele X-3 din Hesperus cercetează minuțios continentele nepopulate. Vedeți aici cum o navă X-3 dezintegrează un grup de oameni întorși la condiția de primitivitate… Iar aici același lucru, două ore mai târziu… Identic… Identic… Aici o singură femelă… Și așa mai departe.

Stinse, teatral, ecranul și făcu o pauză. Apoi reaprinse, brusc, lumina la maximum.

- Din fericire, niciunul din exploratorii noștri de pe Pământ n-a fost atins. Vânătoarea de oameni nu este pe deplin… sistematică, dacă pot să mă exprim astfel. Dar, chiar sporadică, ea trădează fără putință de eroare intențiile agresive ale lui Horton și ale clicii sale.

În rumoarea din sală, cineva ceru cuvântul; Vasiliev îl opri cu un gest ferm.

- Așteptați rândul, vă rog. Mai am ceva de spus, sau, mai bine zis, de întrebat. Cer să-mi precizați prin vot dacă materialele acestea vi se par o dovadă zdrobitoare a agresivității lui Horton. Știți ce aveți de făcut: butonul alb de sub brațul drept al scaunului înseamnă „Da”, butonul roșu înseamnă „Nu”. Cei indeciși sunt rugați să apese simultan pe ambele butoane. Cer să procedați imediat la vot.

În scurt timp, pe ecran apăru un rezultat nu din cale afară de satisfăcător pentru Vasiliev: 15 „Da”, 12 „Nu”, 27 de indeciși.

Când Vasiliev anunță că discuțiile pot începe, un individ incoerent se repezi pe scenă și rosti un monolog înfricoșător de lung, din care rezulta că nimic nu-l împiedică să creadă în intențiile belicoase ale lui Horton și în contrariul lor. Urmă o tânără născută în Hyperboreea, de tendință pacifistă, care propuse începerea fără tăgadă a tratativelor cu Horton.

Al treilea vorbitor fu Lester Holiatov, care nu se ridică din fotoliu. Holiatov era împotriva tratativelor, chiar de pe o poziție de forță.

- Nava Hesperus, spuse el, a fost lansată de noi în spațiu și echipată cu tehnica noastră. Or, chiar nepunând la socoteală progresele făcute de noi în șase mii de ani, putem afirma fără putință de îndoială că armele noastre sunt cel puțin egale. În plus, noi avem față de ei marele avantaj al secretului: îi vedem, îi cunoaștem, în timp ce ei ignoră existența noastră. Atacându-i prin surpriză, i-am putea elimina fără urmă.

- La această ipoteză va răspunde colegul meu McKellog.

Flexibil, abil, McKellog contrasta violent cu Vasiliev. Se șterse mai întâi de sudoare pe fața cărnoasă, apoi începu cu o jenă diplomatică:

- Sugestia lui Holiatov e, desigur, strălucită în simplitatea ei. Din păcate, pleacă de la o ipoteză greșită. Deși informația a fost până acum strict secretă, am primit… încuviințarea, dacă pot spune astfel, de a vă expune anumite date ca să înțelegeți dificultatea situației. Nu pentru a vă înspăimânta, ci doar pentru a vă convinge… Este trist și îngrijorător, dar armele noastre nu sunt egale cu ale lui Horton. Desigur, dezintegratoarele sunt aceleași - ba chiar, aș îndrăzni să spun, ale noastre sunt mai economice, mai precise și mai eficace. Dar, după cum știți, Hesperus a fost izolat printr-un zid electromagnetic, capabil să reziste, prin concentrare instantanee, unei încărcături uriașe de energie, pe care ne-ar fi imposibil s-o producem cu mijloacele de aici. Pe de altă parte, chiar depășită această dificultate, sau chiar - și aceasta ar fi absolut plauzibil - dacă atacul nostru s-ar desfășura altfel, prin surprindere și din interior, ne aflăm în fața unei forțe misterioase pe care Horton pare s-o fi dezvoltat după părăsirea Pământului. Nu cunoaștem precis natura acestei forțe, dar trebuie să vă spunem, cu regret, că ea depășește de departe posibilitățile celei mai bogate imaginații: ea poate, pur și simplu, sfida legile universului fizic. Din surse sigure, știm că Horton numește această calamitate Arta Transformării. Ea îi dă putința de a produce fenomene paradoxale, iluzii, de care noi nu ne putem apăra, fiindcă nu suntem în stare să le deosebim de realitate. Și chiar presupunând că am fi în stare, cum te poți apăra în fața unei iluzii, pe care n-o poți distruge cu dezintegratorul sau nimici prin alte mijloace fizice? După cum se știe, Horton a fost discipolul ilustrului nostru specialist, profesorul Damian, care se află printre noi. Cred că ar fi nimerit să-l întrebăm pe el însuși dacă ne poate descrie mai precis Arta Transformării.

Toate privirile se întoarseră către un individ firav, cu un aer obosit și absent, care se feri instinctiv, încercând parcă să se refugieze în spătarul fotoliului.

- Mai multe lucruri…, se conformă el dorinței lui McKellog. (Pornise în șoaptă și fu nevoit, fără mult succes, să ridice vocea la intervențiile celor din jur.) Aveam oricum de gând să-mi expun unele teorii, aparent bizare. Horton și cu mine am făcut anumite experimente, pe care eu le-am întrerupt de mult, deoarece nu găsisem… materia primă… Știți, Newton… Isaac Newton a fost un fervent alchimist, dar a păstrat secretul de teama puritanilor. Or, în experimentul meu, ca și în alchimie, dificultatea vine de acolo că nu știi care e materia primă… Începutul, acesta e cel mai complicat…

- V-am ruga, rosti sec Vasiliev, enervat vizibil de divagațiile savantului, să reveniți la obiect. Cu o grimasă, McKellog își strânse colegul de braț de teamă ca nu cumva această întrerupere să blocheze cu totul intervenția esențială a profesorului.

- Da, da, reluă Damian, cu o urmă de nerăbdare. În fond, desigur, puteam să mă aștept, natura acestui experiment nu vă interesează… Cum spuneam, dacă Horton a găsit materia primă, atunci ar fi posibil să sfideze convențiile universului fizic, să producă fenomene paradoxale.

- Vedeți? rânji McKellog triumfător. Și spuneți-ne, vă rugăm, mai departe: nu e oare adevărat că, fiind în posesia acestei Arte, a acestei arme, ce mai, Horton nu poate fi înfrânt de nicio forță pământească?

- Admițând…, începu Damian, dar se răzgândi. Urmă o pauză stânjenitoare, în care părea că debilul profesor adormise. Tresări la zgomotul produs de Vasiliev, exasperat de toate aceste stagnări. Da, spuse, nu poate fi înfrânt de nicio forță pământească, fiindcă sfidează convențiile…

- Protestiez! răcni un uriaș roșu, cu un puternic accent rusesc. Konventsii! Legile universului sunt legi, nu konventsii! Idealismul ne-a dus de râpă, toate aceste fantasmagorii reacționare ale lui Ghenric Abramovici Damian!

- Fantasmagorii, spuneți bine, replică indulgent Damian, cu o urmă, poate involuntară, de ironie.

- Fantasmagorii sunt un nimic! zbieră, din ce în ce mai revoltat, savantul progresist, căruia 6000 de ani nu-i ajutaseră pentru a-și domoli convingerile materialiste, nici pentru a-și îmbunătăți accentul. Dacă sunt fantasmagorii, atunci nu au nicio importanță, putem să le ignorăm complet, tovarăși!

- Din păcate, nu pot fi de părerea amicului Popov, rosti domol Damian. Cine vă spune că toată lumea înconjurătoare nu este o fantasmagorie?

- Episcopul Berkeley! urlă și mai îndârjit Popov. Prostii de acum șapte mii de ani și mai mulți! Zienon di Elea! Ahile și broasca țestoasă, crăpa-le-aș cu ea capul tuturor impostorilor care pângăresc numele științei!

- Domoliți-vă, îl invită scurt Vasiliev. Mai aveți ceva de spus? se întoarse el către Damian, încercând să-și compună un zâmbet de încurajare pe fața-i vârstată, neobișnuită cu astfel de silnice complezențe.

- Da. Aș fi vrut să adaug că… da, materialele produse de dvs. dovedesc că Horton a dezintegrat niște ființe umane. Or, dezintegrarea aceasta nu înseamnă moarte. Prin ea, existența nu încetează, e numai suspendată într-o altă dimensiune…

- Cam sofistic, se încruntă Vasiliev la această neașteptată și naivă ipoteză a profesorului. Poate cineva să se întoarcă din acea dimensiune?

- Nu cred că dorește, dar…

- De ajuns, îl opri Vasiliev. Evident că nu poate. Niciun om cu mintea solidă nu se lasă dezintegrat cu plăcere. Poate dumneavoastră?

- Nu, șopti Damian. Am de lucru… Dar nu e exclus să…

- Pe scurt, sunteți pentru, sau contra tratativelor cu Horton?

- Sunt contra.

McKellog, care urmărise cu atenție efectul pe care profesorul îl avusese asupra sălii, se gândi că acesta era momentul ideal pentru a proceda la votul decisiv. Cu toată ciudățenia personajului, sau poate tocmai de aceea, Hyperboreea depindea acum emoțional în mare măsură de părerea lui Damian.

Rezultatul votului corespunse acum așteptărilor lui McKellog: 12 fură pentru ieșirea la suprafață și începerea tratativelor cu Horton, 7 rămaseră indeciși, 35, majoritatea absolută, deciseră ca vechea umanitate să-și continue existența subterană.

Pe coridor, Holiatov și McKellog se întâlniră.

- Ce vom face, totuși?

Ștergându-se de sudoare, ofițerul îi făcu un semn misterios, care putea însemna „urmează-mă”, sau cel puțin așa fu interpretat.

- Ne vom infiltra, îi șopti el.

Popov perora într-un cerc restrâns de ascultători, în majoritate tineri pacifiști crescuți în măruntaiele Pământului:

- Vinogradov, spunea el, Vinogradov poate nu era așa de tâmpit pe cât spun unii…

Capitolul I

Jurnalul lui Keph

18 septembrie

Astăzi, în fine, iau hotărârea de atâtea ori amânată de a înregistra aceste reflecții. A trebuit să-mi înving o puternică repulsie mentală (chiar cuvântul repulsie este istoric, nu-și are locul în planul Conviețuirii): aceea de a încălca legea de bază a Civilizației noastre, legea Libertății fără efort.

Înregistrarea considerațiilor personale ar putea cădea, din punctul de vedere al colectivității, sub categoria efortului. Din punct de vedere strict practic, efectul ei ar putea fi eliminarea.

Oamenii Antichității - am aflat asta de la computerul vizual de istorie (VHC) - aveau în vocabularul lor concepte ca teamă, spaimă, rușine, onoare, dezonoare etc., pe care ar fi imposibil să le traduc în termeni moderni. Deoarece aceste stări au dispărut din existența noastră, niciun cuvânt nu mai este necesar pentru a le denumi. (Și totuși oamenii folosesc frecvent aceste cuvinte, în sens ironic; se presupune întotdeauna că sunt puse între ghilimele și, prin anacronismul lor, produc un efect comic.)

Ei bine, oricât m-aș acoperi de ridicol în ochii semenilor mei - dar și aceasta, știu bine, este o exagerare, întrucât ar implica existența unor reacții emotive din partea lor, iar acestea au fost, din fericire, de mult abolite -, trebuie să afirm că, ținând acest jurnal, îmi asum perfect riscul eliminării. (Notez cât de comic sună expresia „a-și asuma riscul”; parcă ar proveni din textele vreunuia din profeții Antichității târzii, Lobett ori Vinogradov, care și-au „asumat” și ei „riscul” de a intra în rezervația transcontinentală Kardia.) Spun toate acestea ca și cum ar trebui să-mi fie… teamă!

În fond, înregistrarea și datarea unor observații personale („jurnal”, dacă nu mă înșel) nu este nici ultima, nici cea mai singulară dintre ocupațiile mele care ar putea fi considerate un efort. Ar fi lesne să mă dezvinovățesc: trecutul îmi stârnește o mare curiozitate, iar vizitele mele prea dese la computerul VHC reprezintă un mod de a-mi cultiva plăcerea. E drept, de multe ori am procedat altfel decât semenii mei și n-am renunțat la ocupația mea încă de la primele semne de oboseală. Curios, am avut senzația că nu am mult timp, oricât de absurd ar părea aceasta. Strămoșii noștri, care-și puteau permite cel mult 50 de ani de activitate discontinuă, trebuiau într-adevăr să se grăbească. Noi, care în liniștea mileniilor n-avem a ne teme de moarte, de boală, de suferința psihică, de represiune, adică de nimic din ceea ce provoca nevrozele epocii lor, putem evita ușor orice constrângere cauzată de lipsa de timp. Poate că tocmai acest fapt ne face să ignorăm complet dimensiunea temporală și deci să fim incapabili de orice disciplină.

Mai este ceva de observat în defavoarea mea: astă-noapte, ca și în multe alte nopți, încă de acum 100, ce spun, 200 de ani, din vremea primelor mele amintiri, mi s-a întâmplat să visez. Visez lucruri fără importanță, fragmente transformate din viața de veghe, scene din trecutul speciei așa cum le-am văzut la computerele vizuale, într-un cuvânt, istorii fără niciun sens. Azi am întrebat-o pentru prima oară pe Elisa ce visează ea. Eram atât de sigur că și ea visează, încât nu am întrebat-o dacă, ci direct ce visează (în 150 de ani nu i-am pus nicicând o astfel de întrebare; dar în fond ce întrebări i-am pus?). Elisa a rămas uimită. Apoi a reflectat și a răspuns că, după părerea ei, hesperienii, oamenii civilizației noastre, nu visează deloc. Într-o clipită au fost adunați paisprezece sau cincisprezece hesperieni prin canalele vizuale (mutre cunoscute; singurul nume pe care-l țin minte e acela al lui Lester Holiatov, cu care am fost în excursie deasupra câtorva continente nepopulate), care au afirmat peremptoriu că nici ei nu visează și că recomandă interogarea computerului. Spre satisfacția mea, acesta a dat un răspuns circumstanțiat:

„De regulă, hesperienii nu visează. Totuși există cazuri foarte rare de hesperieni care visează. Aceasta nu trebuie considerată o activitate anormală ori dăunătoare Conviețuirii, întrucât este vorba de o manifestare a Libertății fără efort. La sfârșitul Antichității târzii, toți oamenii visau încă. Pionierii Civilizației noastre, cei 32 de astronauți ai expediției spațiale Hesperus-l, visau și ei. Maximilian Lobett și Yuri A. Vinogradov, profeții Libertății fără efort, au identificat în vis una din formele acestei Libertăți.

În cadrul Conviețuirii, visul a dispărut aproape definitiv. Totuși, indivizii care visează nu pot fi definiți ca antisociali și nu sunt pasibili de eliminare.”

*

Lester Holiatov este și el un individ singular. Nu mai știu când, ne-a propus, Elisei și mie, să luăm una din navele X-3 care zac în hangarele de lângă Poartă și să zburăm deasupra Pământului. Elisa a refuzat, pe motivul că această activitate este „insolită”: într-adevăr, în ultimii 200 de ani niciunul dintre cunoscuții noștri nu a făcut vreo astfel de excursie. Totuși ideea nu părea deplasată. I-am spus Elisei că, deoarece noi locuim departe de Poartă, situată în America Centrală, nu știm dacă alți locuitori din Hesperus-2 nu fac zboruri de plăcere. Faptul ar putea foarte ușor să scape experienței noastre, întrucât numărul de locuitori din Civilizație este, în mod constant, de un miliard, după cum știe oricine. Deoarece în Civilizație nu există nicio formă de control, evenimentele de care noi nu putem lua imediat cunoștință nu ne sunt comunicate în niciun fel (decât la cerere; dar aceasta presupune deja o informație preliminară fără de care nu poți pune întrebarea dorită computerului). În fine, existența navelor și a Porții dovedește prin ea însăși că o astfel de activitate este prevăzută în planul Conviețuirii, deci nu e nici anormală, nici nocivă. Cu toate acestea, Elisa a rămas la părerile ei și nici măcar n-a vrut să consulte computerul.

Am părăsit locuința noastră, blocul de spumă albastră construit din respirația nocturnă a vegetației (mulți alții, ca Lester, preferă să trăiască în case scobite în trunchiurile arborilor uriași). Pe drum, Holiatov mi-a pus anumite întrebări ciudate, care erau de acord cu rezultatul, dar nu și cu premisele demonstrației pe care i-o făcusem Elisei.

- De ce afirmi că în Hesperus nu există o formă de control?

- Deoarece controlul nu este necesar, am replicat eu convins.

- Totuși, dacă noi cerem informații primului computer întâlnit în cale, el ne va indica precis nu numai numărul ieșirilor pe Poartă de la întemeierea Civilizației (acesta este de 77148), ci și numele pasagerilor, data și numărul navei cu care s-a efectuat fiecare excursie[1].

- Aceasta nu reprezintă o formă de control, ci de generalizare a informației.

Holiatov s-a limitat la a-mi adresa un zâmbet strâmb. Hesperienii, fapt notoriu, nu zâmbesc niciodată decât pentru a exprima ironie. Folosirea zâmbetului este la noi pusă între ghilimele, ca și cuvintele arhaice pe care le întrebuințăm uneori.

Excursia a durat paisprezece zile și a reprezentat, pentru mine, o revelație pe care aș îndrăzni s-o numesc estetică. De sus, macrovegetația se vede ca o imensă pânză pe care se armonizează diverse nuanțe de verde, întreruptă numai de verdele mai strălucitor al mărilor și oceanelor. Pe vremuri, înaintea catastrofei, mi-a spus Lester, apele erau albastre. Acum sunt invadate de alge uriașe.

În mai multe rânduri, tovarășul meu mi-a propus să ne apropiem de suprafața Pământului. După instrucțiunile de bord, o distanță de mai puțin de 250 de metri este calificată drept „nesigură”, iar aterizarea este de-a dreptul „interzisă din motive de securitate personală” (formulă anacronică în Hesperus-2, unde nimic nu este interzis niciodată). Văzând că Lester rade aproape, din zbor, coroanele arborilor, i-am amintit instrucțiunile, la care el a răspuns că arborii înșiși au înălțimi care pot depăși 250 de metri, deci totul depinde de interpretarea acelei indicații. Este limpede că acestui hesperian nu-i lipsește niciodată replica justă, chiar atunci când, în mod vizibil, este vorba de un soi de sofism. În fine, a precizat el apoi, voia să-mi arate diverse animale mai mici, nu atât de aparente și răspândite ca păsările Elethal sau Gavin, care circulau deseori, cu țipete acute, împrejurul navei, sau ca omnivorii giganți din specia Raphael, pe care i-am întrezărit pe coasta unui munte.

Prin inițiativa lui Lester, am văzut într-adevăr și alte animale, în turme ori singure, pe care le-am identificat cu ajutorul computerului. Cum este posibil ca oamenii Antichității să se fi hrănit cu carne de animal? - l-am întrebat eu pe Lester, la care el a răspuns că, până azi, mâncarea noastră, preparată cu ajutorul așa-numitelor „ferăstraie moleculare” din orice fel de hidrocarburi, are încă gust de „carne”, de „legume”, de „fructe”, într-un cuvânt, gusturile care-i erau familiare omului din acele timpuri îndepărtate. Cred că aflasem ceva de acest fel de la VHC, dar nu mă interesase în mod deosebit.

Iată însă că de la un moment dat, tot în niște munți, unde lipsa florei arborescente permitea o vizibilitate aproape perfectă, am zărit o turmă de animale ciudate, un fel de maimuțe cu o pilozitate mai puțin dezvoltată (în special la exemplarele femele, care semănau foarte mult cu femeile din Hesperus, cu excepția pieptului foarte mare și a atitudinilor feline). Lester a cerut computerului să le identifice, iar răspunsul a fost: „Specie rară de cimpanzei din epoca premergătoare catastrofei”.

Tovarășul meu s-a întors către mine cu o expresie atât de batjocoritoare, încât ai fi jurat că-i vine din filmele despre Antichitate. Tradusă în vorbe, trebuie să fi însemnat: „Chiar crezi scorneala asta?”, sau ceva asemănător. S-a abținut totuși de la orice comentariu.

În urma acestei excursii am rămas cu două bănuieli de-ajuns de grave: prima se referea la competența computerului și implicit la identitatea acelei specii de maimuțe; a doua îl privea pe Lester însuși.

19 septembrie

În înregistrarea de ieri am precizat doar începutul suspiciunii mele față de Lester Holiatov. Anumite episoade ulterioare mi-au confirmat primele impresii.

Dacă îmi amintesc bine, nu mult după excursie, Holiatov ne-a întrebat, pe Elisa și pe mine, dacă nu vrem să mergem la sala principală a VHC. La răspunsul Elisei că dispunem (cu toții, de altfel) de un excelent computer vizual legat de toate computerele Civilizației, Lester a pretextat că ecranele VHC sunt mult superioare celor de acasă (ceea ce este strict adevărat) și că selectarea informației istorice este atât de anevoioasă în propria locuință, încât nu merită efortul. Această explicație pe de-a-ntregul fantezistă (un copil de cincisprezece ani poate manevra perfect computerul casnic) a avut însă darul de a o satisface pe Elisa, care ne-a însoțit fără alt comentariu. Pe drum, Lester ne-a adresat câteva întrebări, dintre care unele deplasate. Ne-a întrebat de ce nu avem copii, la care Elisa i-a replicat revoltată că, în urmă cu o sută de ani, am efectuat rata maximă de doi copii, care acum se află departe, la extrema cealaltă a continentului. Ne vorbim în videofon de câteva ori pe lună și uneori ne întâlnim sub vreun pretext oarecare.

Lester Holiatov a remarcat atunci că nu se aștepta ca persoane atât de tinere ca noi să aibă deja copii de peste o sută de ani, ceea ce, din partea lui, nu putea fi decât o batjocură, întrucât prin regenerarea celulară anuală, toate persoanele arată la fel de tinere. Chiar el, care are mai mult de două mii de ani, se prezintă din punct de vedere fizic ca un tânăr de optzeci.

Prima întrebare deplasată, pe care Lester ne-a pus-o pe drum, nu a fost cea relativă la copii, ci dacă știm că înaintea catastrofei oamenii se reproduceau, în general, pe cale sexuală. Spun „deplasată”, întrucât toată lumea știe asta. Pionierii Civilizației noastre, cu două excepții, au crescut în uterul matern până la maturitatea embrionului, iar nu în incubator sau „fiolă”, cum i se mai spune. Pe vremea aceea metoda incubatorului era foarte rară până și în Hyperboreea.

Dar această întrebare nu era, din partea lui Lester, decât o premisă strategică pentru a introduce alta: dacă noi, Elisa și cu mine, am avut vreodată raporturi sexuale după moda Antichității. Elisa i-a dat răspunsul cel mai potrivit într-o astfel de împrejurare: că o astfel de relație sexuală este imposibilă în Civilizație, întrucât dorința a fost extirpată din om.

- De ce a fost extirpată? a continuat Lester.

- Pentru că era asocială, am răspuns eu.

Deși Holiatov ne-a asigurat că toate aceste întrebări bizare nu formau decât un preliminar menit să ne stârnească interesul pentru materialul despre reproducerea sexuală în Antichitate, pe care voia să ni-l arate pe ecranul VHC, nu pot să spun că această explicație m-a convins. Vizionarea a fost plictisitoare; Elisa și cu mine mai văzuserăm acel material de cel puțin două ori. Știam că în Antichitate dorința era un mod de a stimula procreația, ca la animale. Știam că ea luase proporții uriașe, independent de procreație. Știam toate acestea și nu simțeam decât un fel de dezgust mental pentru imaginile de trupuri goale, care se îmbrățișau în spasme de plăcere.

Întorși acasă, Elisa mi-a propus totuși să încercăm și noi acel lucru, întrucât era liber și fără efort. Tentativele au fost vane, iar contactul cu un corp străin nu a produs în mine niciun fel de „emoție”. În ziua următoare, Elisa i-a povestit lui Lester eșecul nostru, la care acesta s-a mărginit să zâmbească batjocoritor. (Aș fi vrut să-l văd în locul meu!)

Un an mai târziu - trebuie să fie circa șapte ani de atunci -, Lester mi-a propus din nou o excursie în afara Porții. Am refuzat sub pretextul că voiajul necesita prea mare efort, dar am hotărât ulterior să vizitez singur continentele vreme de o lună. Spre mirarea mea, Elisa a consimțit să mă întovărășească, ba chiar a încercat să-i atragă și pe copiii noștri, Kephir și Olga. Kephir însă hotărâse cu câțiva ani înainte să trăiască în comun și să aibă copii cu Ramura Dowson, iar acum așteptau tocmai ieșirea din automatul septic. Cât despre Olga, nu era pur și simplu acasă.

Călătoria noastră a durat în realitate nu una, ci trei luni, iar Elisa n-a părut excesiv de plictisită de lipsa de companie, lucru care iarăși m-a mirat. În Hesperus nu trecea o zi să nu întâlnească vreo sută de persoane. E drept, peisajul și evenimentele destul de numeroase din timpul călătoriei erau atât de variate, încât nu cereau concentrarea obositoare a atenției asupra unui singur obiect.

Flora și fauna nu sunt aceleași pe toate continentele. În plus, Hesperus-2, singura porțiune din Terra locuită de oameni, cuprinzând o fâșie longitudinală din interiorul celor două Americi, este izolat de natura sălbatică dimprejur prin intermediul unui zid electromagnetic invizibil. Orice obiect, de orice natură, care se apropie de zid la o distanță de mai puțin de o sută de metri, este avertizat de primejdie printr-o descărcare de scântei verzi uriașe, acompaniată de un zgomot de tunet (acest lucru este valabil deopotrivă și pentru obiecte zburătoare ca păsările și norii; umiditatea necesară solului este produsă în Hesperus în mod artificial). Dacă obiectul înaintează până la o distanță de zece metri, este dezintegrat de o scânteie de același fel. Avertizarea se produce și în cazul obiectelor provenind din interiorul suprafeței circumscrise, numai că ele nu sunt niciodată dezintegrate, ci respinse de suflul unei puternice descărcări de culoare roșie.

De multe ori ne-am dus, cu Olga și Kephir, să privim prin zidul invizibil. Am asistat la dezintegrarea câtorva animale (între altele un Raphael gigant, care a dispărut de pe suprafața pământului ca și cum n-ar fi fost niciodată), dar mai ales a multor păsări, unele din specia uriașă Elethal, care se hrănesc cu fructele roșii ale arborelui Kanaph. Se vede că patrupedele au un instinct mai sigur decât păsările pentru a evita zidul.

Aria dinăuntrul cortinei electromagnetice nu e total lipsită de animale, dar aceasta exclusiv în centura forestieră care flanchează, în interior, întreaga circumferință pe o lățime de circa 100 de km. La liziera pădurii se află o serie de construcții locale de utilitate publică, cum ar fi generatoarele de energie, climatizoarele, ferăstraiele moleculare de zonă, laboratoarele de regenerare și reproducere etc. Animalele nu se aventurează niciodată în inima zonei populate, deși oamenii manifestă față de ele - ca și între ei înșiși, de altfel - o indiferență profundă. La rândul lor, oamenii nu prea pătrund în centura forestieră, deși lucrul nu este interzis, iar toate speciile care trăiesc în ea sunt erbivore, și evită contactul cu omul.

Fâșia locuită a fost în întregime concepută și realizată de pionierii civilizației noastre. Pornind de la două tipuri principale de material de construcție, ei au știut să creeze o uimitoare varietate de locuințe. Cu ajutorul ferăstraielor moleculare, au transformat respirația nocturnă a plantelor într-un fel de spumă. Fâșiile suprapuse, tratate cu pigmenți extrași din aer, care le asigură culori diverse și discrete, au format, după solidificare, mari locuințe expuse luminii, transparente dinăuntru și perfect opace pentru privitorul dinafară.

Cu ajutorul dezintegratoarelor electromagnetice, s-au săpat în arborii mai puțin înalți locuințe spațioase și plăcute, prevăzute cu lift și cu scări în spirală. Lumina pătrunde în camere prin deschideri acoperite cu plăci demontabile de spumă. În decurs de patru sute de ani au fost construite cinci sute de milioane de locuințe, plecând de la principiul că acest număr va fi întotdeauna suficient pentru o populație al cărei maxim nu poate depăși cifra de un miliard. Într-adevăr, puțini indivizi trăiesc complet singuri; majoritatea se asociază, mai ales în cupluri (ceea ce, se pare, ar fi avantajos din punct de vedere bioelectric).

Locuințele se află nu în afara, ci în mijlocul naturii: mulți arbori au fost cruțați și continuă să formeze un context estetic, ca și lacurile sau munții, însă cu grija să nu absoarbă lumina destinată caselor de spumă.

Rezum toate acestea pentru a încerca să-mi explic de ce excursia n-a plictisit-o pe Elisa: varietatea plantelor și animalelor necunoscute i-a trezit curiozitatea intelectuală, eliminând astfel efortul. (Un al doilea motiv pentru care înregistrez toate acestea este încercarea de a-mi învinge oboseala.) În timpul călătoriei, am zărit de două ori grupuri de maimuțe foarte asemănătoare cu oamenii: pe o insulă stâncoasă din apropierea Australiei, cinci astfel de indivizi stăteau în jurul unui foc (o flacără galbenă continuă, care trebuie să fi fost foc, deși computerul n-a reușit s-o identifice). În momentul în care au observat apropierea navei noastre, primul lor gest a fost acela de a stinge focul, după care s-au risipit printre stânci, cu gesturi, expresii și, desigur, strigăte de groază. Focul constituia un fapt ciudat, deoarece puține maimuțe sunt capabile să-l aprindă. Dar un fapt și mai ciudat a fost reacția Elisei: la început mi-a cerut nici mai mult nici mai puțin decât să aterizez, iar la refuzul meu, datorat instrucțiunilor de bord, a zâmbit și, concomitent, a întins mâna, plimbând-o pe capul meu. Dacă nu mă înșel, un astfel de gest era numit, în Antichitate, „mângâiere”. În Hesperus-2 nu se utilizează niciodată contacte corporale în scopul comunicării, fiindcă nimeni nu le simte nevoia. Demult, ele reprezentau gesturi de afecțiune, spontană sau nu, derivate din îngrijirea copiilor (ocupație care, văzută pe ecran, este din cale-afară de respingătoare și absurdă). Or, copiii noștri nemaifiind născuți pe cale uterină, și nemaifiind îngrijiți de părinți, ci de automatul septic, în care stau până la vârsta de un an și șase luni, după care trec în grija unui alt automat care-i învață să articuleze, să meargă și să memoreze până la vârsta de cinci ani, toate aceste gesturi nu mai au sens. În Hesperus afecțiunea nu se exprimă în niciun fel, întrucât este inexistentă. De aceea, gestul Elisei mă intrigă în mod deosebit, cu atât mai mult cu cât era gata să provoace din partea mea un reflex similar.

Cu glasul natural, uniform, dintotdeauna, Elisa întrebă computerul dacă pe glob este exclusă existența altor oameni decât cei din Hesperus. Computerul confirmă absența oamenilor, dar nu negă posibilitatea existenței unor hominieni.

La a doua întâlnire cu un grup de așa-ziși hominieni, pe coastele unor munți din Europa, unde îi zărisem de altfel și în excursia cu Lester, am prins imagini foarte clare, cu telescopul, ale unui soi de ceremonie. Ne-am oprit la înălțime mare, pentru a nu fi observați, și am transmis computerului „dansul” unui grup de opt hominieni, care învârteau în mâini niște ciomege. La sfârșitul secvenței de gesturi, cei opt porniră în șir pe costișa muntelui, urmăriți de aparatul nostru. Îi pierdurăm la intrarea într-o grotă, unde au fost întâmpinați de trei femei. Mai ales în cazul acestora, datorită lipsei pilozității corporale, asemănarea cu femeile din Hesperus era izbitoare, cu excepția bustului proeminent, care în Hesperus dispăruse aproape cu totul din cauza defuncționalizării sale. Dar astfel de forme erau foarte frecvente în Antichitatea târzie.

- Pot fi aceștia oameni din Antichitate? întrebă Elisa.

Computerul negă. Erau mutanții antropoizi ai unei specii de maimuțe primate.

- Există mutanți ai speciei umane, după catastrofa mondială? continuă Elisa.

Computerul negă iarăși. Oamenii dispăruseră cu desăvârșire.

20 septembrie

Vizita de ieri seară m-a obligat să întrerup înregistrarea. Elisa și Lester Holiatov mi-au comunicat dorința lor de a locui împreună. Asemenea restructurări ale cuplului sunt frecvente și normale în Hesperus-2, mai ales după ce bărbatul și femeia au îndeplinit amândoi rata maximă de doi copii.

Îmi repet că niciodată un hesperian n-a fost „trist” din nicio pricină. Totuși, gândindu-mă la absența viitoare a Elisei, simt fără îndoială un fel de emoție negativă. Nu este vorba de o stare mentală, ci pur și simplu de un soi de atașament animalic pe care îl consideram pentru totdeauna stârpit înăuntrul civilizației. Și totuși, există hesperieni care au schimbat în lunga lor existență peste trei sute de parteneri. Neexistând nicio legătură permanentă între noi, aceste modificări casnice sunt neesențiale. Ele se reduc la o informație transmisă computerului: cutare, cu numărul de cod cutare, nu va mai locui de aici înainte în casa cu numărul de cod cutare, ci în casa…, împreună cu… Cel care rămâne singur va transmite că a rămas singur, eventual va cere un partener, care i se distribuie automat.

Nu este cazul meu.