Jocul de smarald

Introducere

În 1972 am părăsit România, silit de condiții neprielnice. La sosirea pe aeroportul de la Roma, singura mea valiză nu și-a făcut apariția din avion. M-am dus și m-am interesat zilnic până când, în cele din urmă, am primit-o, după aproximativ o săptămână. De-abia când am început să despachetez, în camera mea de hotel, am descoperit că îmi lipseau pantofii; în locul lor am găsit un volum legat în piele de vițel, de o vechime considerabilă, înfășurat în una dintre cămășile mele. Manuscrisul era voluminos, iar paginile – scorțoase, degradate de umezeală – erau umplute de un scris mărunt, egal. Se folosise limba latină, o variantă idiosincratică plină de prescurtări și adăugiri încâlcite. Explicațiile marginale, din loc în loc, și tonul primelor pagini m-au determinat să presupun că era vorba mai degrabă de un jurnal personal decât de o lucrare menită să fie copiată și pusă în circulație.

Mă aflam pe atunci într-o situație precară și deopotrivă în jenă financiară. Depusesem pașaportul împreună cu o cerere de azil politic și, în așteptarea permisului de rezident sau a îngăduinței de a imigra, fusesem luat sub oblăduire de H.I.A.S., din Roma. Îmi era teamă de reacția autorităților, atât italiene cât și române, dacă aș fi mărturisit că posed o piesă antică furată, ascunsă în valiza mea și scoasă prin contrabandă dintr-o țară unde nu intenționam să revin vreodată. Ar fi fost posibil oare să mi se respingă cererea și să fiu expulzat, extrădat sau judecat? Fără îndoială că cererea mea de a rămâne în Italia și considerentele umanitare în evaluarea ei ar fi fost primejduite dacă mă implicam în vreun scandal. Mai mult, nu cunoșteam circumstanțele (posibil violente) în care necunoscuții exportatori obținuseră cartea, și nici ce devenise destinatarul ei – cel care trebuia să o intercepteze la Roma – nu știam. Din pricina acestei stări de nesiguranță n-am pomenit nimănui despre carte și am început să o citesc.

Am menționat mai înainte particularitățile de scris și de limbaj folosite în manuscris; ele m-au făcut să socotesc problematică traducerea textului și atunci m-am apucat să-l transcriu sub forma unei tălmăciri brute pe măsură ce citeam, pentru a urmări mai bine firul întortocheat al evenimentelor. Acolo unde textul era auto-referențial, abrevierile deveneau inteligibile, la fel și inițialele ce desemnau diferite partide și locuri. Dar câteva secțiuni mi-au rămas misterioase; de aceea am lăsat fraze latinești netălmăcite, iar unele semne de întrebare sau rezumate conjecturale fac parte din traducerea mea. Așa mi-am umplut după-amiezele de iulie și august – înainte de a-mi începe studiile în toamnă – evadând, din existența mea îndoielnică și suspendată în aer, într-o enigmă veche de patru sute de ani.

Într-una din zile, la 1 septembrie, când îndrăznisem pentru a doua oară să mă aventurez în stradă, am observat o mașinuță bleumarin urmărindu-mă. Nu l-am putut distinge pe șofer, dar am ghicit imediat că proprietarii veniseră să ceară ceea ce le aparținea. Din trei posibilități: să mă duc și să relatez poliției toată povestea; să ascund cartea și să risc o confruntare ori să predau marfa, nădăjduind să scap nevătămat, am ales-o pe ultima. Nu puteam să dispar, lucrul era imposibil din pricina statutului meu de rezident cu permis condiționat. Deși țineam cu toată ardoarea să păstrez manuscrisul, din care vreo douăzeci de pagini captivante, cred, rămăseseră netraduse, frica și disperarea au exclus celelalte două căi alternative. M-am înapoiat în grabă în camera mea din hotel pentru a constata că manuscrisul dispăruse, nu însă și carnetele cu textul tradus, care rămăseseră acolo unde le pitisem.

Un șuvoi de evenimente m-a antrenat în anii următori: studii, conferințe, cursuri de predat, scrierea unui mare număr de cărți și articole. M-am mutat de mai multe ori. Întâmplările din vremea șederii mele liminale la Roma mi s-au estompat în memorie, ca un interludiu oniric. De-abia în 1987 i le-am povestit asociatei mele, tânără savantă deja consacrată, cu care lucram la desăvârșirea unui proiect academic pentru un editor francez. La îndemnul ei am făcut cercetări în marile biblioteci din lume, îndeosebi la Biblioteca Bodleiană și la Vatican – nicăieri nu am dat de urma unui astfel de manuscris.

Timp de trei luni, nu departe de orașul Courmayeur, localitate la poalele Mont-Blane-ului, asociata mea și cu mine am trudit asupra însemnărilor din vechile caiete, reconstituind un text ce din întâmplare îmi trecuse prin mâini în urmă cu cincisprezece ani. Ajutat de bunele cunoștințe ale colegei mele în paleografie latinească și în istoria religioasă a epocii, am împlinit segmentele nesigure ale lucrării prin comparații și paralele conceptuale, lăsând textul să vorbească de la sine. Am descifrat literalismele și am dres în mod sintetic sintaxa. Traducerea englezească rezultată finalmente nu era exactă – citate directe au fost înlocuite cu dialoguri parafrazate și altele asemenea –, însă mesajul documentului se afla comunicat într-o limbă modernă.

***

Și acum încă, multe întrebări rămân deschise; cum au putut să ajungă însemnările unui englez de la sfârșitul secolului al XV-lea – prima jumătate a celui de-al XVI-lea într-o colecție românească – poate într-una dintre acele cunoscute biblioteci din Transilvania veacului al XVIII-lea? În mâinile cui se află în prezent manuscrisul? În fine, care este conținutul ultimelor vreo douăzeci de file, probabil deznodământul ce urmează climaxului? Meditând la aceste necunoscute și la altele, împreună cu colega mea – a cărei contribuție la alcătuirea cărții nu-i mai mică decât a mea personală – am decis să oferim textul cititorilor, însoțit doar de un scurt Post-scriptum istoric.

Courmayeur, 4 octombrie 1987

Lui NikkiWiesner

Pe măsură ce anii trec, ochiul ți se ascute și razele lui disting ceea ce-a fost secvențial din alcătuirea unui edificiu – sălașul pe care acum mă pregătesc să-l părăsesc. Astăzi pot pătrunde și ieși din labirintul încăperilor care odinioară mă împresurau cu o fermitate zidită de emoții copleșitoare. Circumspecția erodează de bună seamă piscurile înalte ale senzațiilor din trecut și le risipește întocmai castelelor de nisip, după cum se știe că dimensiunile obiectelor descresc pe măsură ce te îndepărtezi de ele. Sfidând năvala sentimentelor, un gând se încheagă cu suficientă forță ca să-și arunce umbra asupra mea, după patruzeci și cinci de ani de îndoieli. Cu această spovedanie mă eliberez. Oare crima care îmi apasă sufletul a fost rodul propriei mele voințe sau cel al destinului meu? Nu voi mai repeta întrebarea, dar las, formulând-o, ca o altă instanță, superioară, să pronunțe verdictul. În același timp sunt convins că voi dezvălui aici o taină mare, nebănuită, a unor vremuri extraordinare.

Oxfordshire, 17 august 1539

Capitolul I – Descrierea originilor șocante ale situației

Fațada luminoasă a bisericii Santa Maria Novella a fost prima minunăție pe lângă care am trecut în seara sosirii mele la Florența. În mod curios, ulițele pietruite, goale, și porțile pustii vădeau o dezolantă splendoare. Obosit de călătoria pe mare și de lungul drum străbătut de la Pisa, priveam orașul ca în vis, fără interes, lăsându-mă pe spate în șa. Martino, sluga mea, căută în zadar vreun paznic care să ne arate drumul, apoi ciocăni la câteva uși care rămaseră închise. Undeva la un cat de sus o fereastră se deschise și se trânti îndată la loc. Continuam să înaintăm călări prin liniștea misterioasă. Fluviul Arno își desfășura panglica neagră ca onixul sub cerul de-acum întunecat.

În această solitudine am dat peste il campanile al lui Giotto, fantomatică dantelărie în marmură. Nu m-am oprit să privesc, la lumina unei torțe, porțile de bronz de la battistero, ale căror paneluri complicate prietenul meu Pietro degli Ecati le includea printre cele șapte minuni ale Florenței. În schimb, am admirat dimensiunile vastului dom ce încununează catedrala durată de Brunelleschi cu trei sferturi de secol în urmă. Se întrezărea vag prin întunericul care cuprindea treptat văzduhul, ca epava unei corăbii prin pânza rară a aburilor înălțați din apă. Același prieten îl socotea, cu toată modestia, drept una din cele șapte minuni ale lumii.

În timp ce ne continuam drumul pe străzile devenite mai largi, am văzut cum cerul căpăta o tentă portocalie, iar o lumină care se răsfrângea pâlpâind pe turla înaltă a bisericii împurpura marmura sculptată, albită până atunci de lună. Au început să se audă voci, apoi o rumoare crescândă punctată de țipete. Și am văzut atunci un spectacol pe care cămara memoriei din creierul meu l-a păstrat pentru totdeauna.

O sumbră procesiune cu torțe, înfășurată în haloul unui Ave monoton, întrerupt de vociferările și convulsiile curioșilor înșirați în rânduri rare de ambele părți ale drumului, se mișca spre noi și dispărea la dreapta, în ceea ce am recunoscut mai târziu a fi labirintul ulițelor lăturalnice care duceau la Santa Croce. Cu prapuri, cruci și alte însemne religioase pășeau în frunte grupuri de oameni în robe și glugi uniforme, dar de culori diferite; între ei, bărbați despuiați până la brâu își flagelau ritmic spinările cu bice lungi, din fâșii de piele albă, acum înroșite de sânge. Era întâi un stindard mare cu o stea galbenă, purtând în mijloc chipul Sfintei Fecioare; urmau flagelanții îndărătul unora în robe de în, având o cruce galbenă înscrisă în cercul roșu de pe piept. Apoi o lungă procesiune se înșira în spatele altui stindard, cu Isus răstignit pe o parte și cu o stea roșie pe fond verde pe cealaltă parte. În timp ce oamenii defilau prin fața mea, pedepsindu-se cu strășnicie pentru păcatul originar și pentru altele comise pe parcurs, am văzut întipărit, pe mâneca stângă a sutanelor din pânză de sac, chipul Sfântului Dominic, dominat de o stea. Veneau alții, îmbrăcați în negru și sub flamuri negre, după care șirul flagelanților înceta; fără îndoială însă că ratasem cea mai mare parte a mohorâtei parade.

Am fost nevoiți să descălecăm și să mergem pe jos, alături de șuvoiul care se scurgea, și astfel am dat colțul; în fața noastră se întindea un spațiu larg: Piazza della Signoria. Spre uimirea mea piața era plină de oameni, mulțimea având ochii îndreptați în direcția opusă nouă, către un spectacol, după cum se părea. Privind și eu într-acolo, am zărit un grup de bărbați de vârste diferite, printre ei călugări înveșmântați în negru, ale căror siluete se agitau în fața unui rug imens în flăcări, înconjurat de alte câteva mai mici. Limbile de foc se înălțau ca un turn mișcător în văzduh, iluminând scena. L-am lăsat pe Martino cu lucrurile noastre la capătul unui pasaj îngust, populat cu siluetele întunecate, cu glugi, ale cerșetorilor și mi-am croit cărare prin mulțimea de la margine, încercând să văd mai bine ce se petrecea acolo. Tocmai îmi lungeam gâtul ca să arunc o privire, când am simțit că am călcat pe ceva moale. Mi-am tras iute piciorul înapoi și am aruncat o căutătură încruntată spre pietrele de pe jos, să văd ce putea fi: era o bucată de catifea făcută ghem, de fapt o rochie de catifea fină cu dantelă, abandonată printre cioburi de oale și așchii de lemn. Fumul ajuns atunci la nările și la ochii mei purta arome de lemn de cedru, de cuișoare, de vin, ba chiar și o undă de parfum; iată un rug cam costisitor, mi-am zis.

Nedumerit, mi-am croit drum prin mulțimea care scotea, cu intermitențe, strigăte de neînțeles pentru mine și am zărit un călugăr bătrân îndreptându-se spre rug cu o lăută în brațe; o aruncă în vâlvătaie, privind cu evidentă satisfacție corzile-i plesnind și topindu-se. O inspirație ritmică se stârni în gloată, oamenii începură să se agite și să intoneze un infernal Dies irae, de nerecunoscut dacă vreo câteva voci deosebit de stridente nu ar fi rostit limpede cuvintele amenințătoare. Alte glasuri, vai, răsunaseră – mi se spusese – pe vremea lui Lorenzo Magnificul, proslăvind frumusețea femeii și plăcerile puternice deși efemere ale iubirii, în ambele sale aspecte, carnală și spirituală. Ce fel de sfântă zi de căință e asta? am întrebat eu fațadele sclipitoare ale palatelor și ale clădirilor publice care priveau nepăsătoare, din înălțimi, la mine și la spectacolul desfășurat în piață. Rămășițele înnegrite ale unui scaun sculptat zăceau lângă mine, laolaltă cu biete nimicuri, franjuri, ciucuri, panglici și dantele pe jumătate distruse, încălțări desperecheate și un cățel cizelat cu delicatețe în lemn și aurit. Alături se vedeau împrăștiate tomuri rupte, cărți de joc, evantaie, cioburi de oglindă, cutiuțe pentru farduri, cordele multicolore, o perucă blondă, jerpelită. Vâlvătăile roșii-portocalii făceau lemnele să trosnească; strălucirea lor puternică îmi împungea ochii, iar pojarul flăcărilor îmi pârjolea pielea. Pe furiș, am privit împrejur la fețele oamenilor care mă împresurau: unele arătau fascinație, altele – schimonosite de pâlpâirea flăcărilor – păreau niște măști sălbatice.

Participanții la acest ritual de neînțeles, am observat, aplaudau jertfa pe care unii credincioși o aduceau focului, sacrificându-și bunurile proprii sau poate, mi-am zis, jefuite de la alți proprietari. Nervos, m-am tras în umbră, frecându-mă în trecere de un omuleț pipernicit ce căra un tablou înrămat, mai mare decât el, spre locul pârjolului. În urma lui veneau alții cu carafe de parfum și mormane de veșminte subțiri, strălucitoare, în brațe. La oarecare distanță, pe un fel de podium așezat între poarta impozantului Palazzo Vecchio și loggia cu colonadă, se afla un călugăr solitar, cu fața ascunsă sub glugă, adăstând în tăcere.

Mă cuprinse brusc neliniștea, pe care o simții măcinându-mi măruntaiele din abdomenul inferior, acolo unde se întrepătrunde iraționalul cu sufletul vegetativ. Eram obosit, nepregătit mai ales pentru un spectacol ca acesta, plănuit înadins pentru distrugere. Socotind că am văzut deja mai mult decât era necesar, am dat să mă întorc, când privirile mele au surprins în mulțime un chip cunoscut.

— Ei, te-ai convertit deja, scumpe prieten? mi se adresă Pietro degli Ecati, gazda mea florentină.

La vederea lui, panica mea s-a transformat în bucurie, de parcă aș fi țâșnit nevătămat din burta unui balaur vărsător de foc.

— Petrus! am exclamat eu. Ce miracol că te-am găsit! Mă așteptam să te aflu înfipt într-o țeapă, în mijlocul acestui tumult!

— Am scăpat eu de foc până acum, Thomas, când fățarnicii îndreptau torțele împotriva bine-gânditorilor, nu a bine-îmbrăcaților. Nu mai suntem atât de primejdioși, nu crezi?

— Nu știu ce să cred, dar sunt bucuros că mi-am lăsat straiele scumpe în Anglia, unde nu este lipsă de lemne de foc, ca aici.

Ne-am salutat în stilul nostru padovan, strângându-ne reciproc antebrațul drept, conform unui străvechi ritual de junctio dextrarum, născocit fie de soldații neînfricați ai lui Mithra, fie de către ereticii maniheeni; întorși la Martino, l-am trimis repede, cu caii și bagajul, spre locuința lui Pietro, pe care flutura drapelul – gonfalone – cu blazonul său: scara deasupra fluviului Arno. Am plecat și noi, părăsind gloata care, după ce se agitase cu frenezie aidoma unui stol de lăcuste hămesite căutând pradă, începea să se împrăștie.

— De bună seamă, e lipsă de combustibil care să alimenteze fervoarea religioasă, comentă Petrus.

Mă aplecasem să culeg de pe drum un medalion sclipitor cu crinul florentin gravat pe el, când capul mi se lovi de ceva care cu o clipă în urmă nu fusese acolo. Era genunchiul osos, montat pe o gambă la fel de osoasă, pe care se sprijinea un trup cam deșelat – al unui tânăr novice, mi-am zis, întâlnind țesătura scorțoasă a sutanei. Din pricina glugii lăsate pe ochi nu i-am deslușit trăsăturile feței, dar o sclipire a dinților îmi sugeră că rânjea.

— Simți ardoarea purificatoare a focului? întrebă omul.

— Da, conte Pico. Dar prea multă puritate este nefastă pentru noi, muritorii, răspunse Pietro.

— Prietene, aștept cu nerăbdare ca aripa serafimului să-mi mângâie obrazul, mai grăi personajul, dispărând în mulțime.

Șuvoiul uman se scurgea ca un fluviu, se desfăcea în pâraie ce păreau a desena intermitent modele complicate, uneori aproape regulate. Mă întreb cine poate desluși aceste tipare aparent dezordonate și dacă nu există – în mod necesar – o ordine mai înaltă în stările care nouă ni se par întâmplătoare din pricina complexității lor, cum sunt de pildă șănțulețele de pe coaja copacilor sau ridurile pe chipul omului, formele norilor pe bolta cerului ori chiar vorbele șoptite de un străin. Dacă mult slăvita frumusețe a femeii florentine (din păcate, niciun exemplar nu a supraviețuit până în zilele noastre!), ca și farmecul campanilei lui Giotto cuprind în ele formule matematice adecvate care acționează în taină asupra minților noastre, silindu-ne în mod necesar să le îndrăgim (în diferite forme, se înțelege de la sine), cu cât mai complicată trebuie să fie dezordinea urâtului! Și totuși, Paulus Venetus, excellentissimus philosophorum monarea, trecut în neființă cu peste șaizeci de ani în urmă, cred, dar a cărui lucrare, Summulae logicae, constituie încă pentru cei din Padova îndreptarul de căpătâi, susținea că ordinea (lucru dovedit matematic) este mai complexă decât dezordinea, deoarece șansa de a realiza ordinea din numărul aparent infinit de posibilități este mult mai redusă decât șansa de a înfăptui dezordinea. O fi adevărat; și ce fascinant este să descoperi tiparele ascunse în miezul hazardului!

Am observat că Pietro dobândise un soi de pondere imaterială care îl făcea să pară nu numai sănătos fizic, ci și altfel înfloritor, ca și când anii scurși îi dezvăluiseră taine neplăcute, dar puternice, inițiindu-l în mistere împărtășite de oameni mai înțelepți și mai influenți decât el. Părul negru și-l cârlionțase după moda vremii, iar mantia albastră și-o încheiase cu șireturi aurite. Straiul acesta luxos, care îi cădea până la călcâie, era tocmai bun de dat focului, i-am spus eu. A râs cu satisfacție și s-a interesat cum a decurs călătoria, întreprinsă de altfel la chemarea lui, după ce la încheierea studiilor noastre la Padova ne despărțiserăm și nu ne mai văzuserăm de vreo doi ani. Urmăream, fără să mă pot prea bine concentra, niște istorii despre creșterea rolului său în puternica familie a bancherilor, despre studiile sale de astronomie și despre alt subiect (la care făcuse aluzie și în scrisorile sale), anume logodna cu fata iubită în mod statornic și planurile lor pentru o căsnicie fericită. Nu pentru că stilul narației lui n-ar fi fost strălucit, ori pentru că temele ar fi fost mai puțin interesante, dimpotrivă; dar gândul meu, atras o clipă de cuvântul magic Padova, rătăcea acum pe străzile orașului spectral, cu imaginile lui depozitate în vastele spații memorative din creierul meu, regăsind întâmplările izbitoare ale vieții mele timpurii și încă agățându-se, mă tem, de o fantasmă cândva plăcută mie, provocatoare însă de răni ale iubirii și ale orgoliului la fel de greu de uitat pe cât de iertat.

— Știi cine se află la Florența? îmi întrerupse Pietro reveria. Și pentru că nu izbuteam să ghicesc, continuă: Marius Lombardus, Magister utriusque juris!

— Il Barocco?

— Chiar el.

Preț de o clipă, din Padova mea spectrală se desprinse imaginea lui Master Lombardus în ținută completă: ticălosul, afemeiatul care ne delectase multe din nopțile padovane cu pălăvrăgelile sale; pedantul, parfumatul, nebunul și plicticosul Lombardus, atât de prefăcut încât merita cu prisosință porecla de Barocco, „perlă falsă”! Omul, cu toate defectele sale, îmi era drag, căci de el se legau amintiri din anii mei de studenție.

Padova, în afară de aspectele ei pur intelectuale, pentru mine însemnase coborârea frumosului din sferele inaccesibilității sale abstracte, aducerea proporțiilor cerești la nivelul unei superbe realități care – pe termen lung – s-a dovedit a fi prea terestră pentru gustul meu. Pentru Pietro, frumosul avea nume și lăcașuri pe care nu se sfiise să mi le dezvăluie, și nu o singură dată. În van. Pentru mine, frumosul nu însemna altceva decât coborârea unei entități nefragmentate, strălucitoare. Ca lovite de trăsnet, unele obiecte, situații sau acțiuni din natură și artă au fost investite cu misteriosul număr matematic, de aur, și cu proporțiile frumosului. Foarte probabil că cele mai expuse unei astfel de lovituri sunt fetele și femeile tinere, astfel încât mintea mea era capabilă să admire în ele adevărul etern pe care trupurile lor îl împărtășeau temporar. La Padova, această delectabilă pogorâre depășise de mult stadiul contemplării și mi-am dat seama că explorarea dimensiunilor camuflate (și – din prostie – nepermise) ale frumosului constituie una din acțiunile cele mai dătătoare de satisfacții. Și totuși, descoperind că nu-mi provoca plăcere femininul fragmentat în toate femeile, ci mai curând cel concentrat nefragmentat într-una singură, n-am suportat adevărul dureros că ea își împărțea favorurile între mai mulți admiratori. O, câte nopți nu și-a sacrificat Pietro ca să-mi deschidă ochii, explicându-mi cu tact că era spre binele meu să știu că relațiile mele cu o anumită generoasă doamnă erau lipsite de viitor!

În cursul primei mele nopți calde, florentine, descopeream o consecință amară a capacității memoriei mele: revenirea în ținuturile sudice reînvia lucrurile legate de ele. Vagi aduceri aminte se adunau, se ridicau, luau forme, culori, sunete – sunetul vocii ei.

Nici trupul și nici intelectul meu nu trăseseră vreun folos din starea de virginitate de care se bucuraseră înainte de a sosi la Padova. Și, mărturisesc, pierderea dublei virginități a fost o operațiune tulburătoare, dar ușoară, ale cărei consecințe înfricoșătoare abia mai târziu mi-au devenit evidente. Lucrul s-a datorat, fără îndoială, caracterului clement și benign al sufletului meu, care adesea m-a împins în situații nepotrivite cu judecata nealterată. Așa m-am pomenit legat de o femeie a cărei moralitate eu însumi o socoteam condamnabilă și al cărei statut în ochii altora nu se deosebea mult de cel al unei prostituate, chiar dacă una neobișnuită. Și tot așa, m-am cramponat de o doctrină ce părea complet străină facultăților mele raționale și care mai târziu – când am devenit adeptul ei înflăcărat – li s-a părut la fel tuturor oamenilor, modești sau influenți, care mă înconjurau în mediul meu de-acasă, și aceasta spre nefericirea mea: averroismul.

Astăzi am dobândit o vrednică pace sufletească, iar deosebirile îmi apar ca diferite aspecte ale unității. Din păcate, majoritatea oamenilor se bucură de aceste deosebiri într-o măsură care, cu vorbele Sfintelor Scripturi, i-ar putea face chiar să-și jertfească viețile cu fanatism pentru o iota. Acum pentru nimic în lume nu l-aș mai apăra pe Averroes și pe nimeni altcineva. Dar în acele zile clocotitoare eram atras mereu în dispute inutile, și am mers până acolo încât am devenit mândrul purtător al cicatricelor semnificative, deși superficiale, dobândite în dueluri intelectuale care adesea se transformau în înfruntări de alt soi. Din fericire, nici eu și nici adversarii mei nu mânuiam bine spada, altminteri nu m-aș mai găsi aici să vă istorisesc această neobișnuită poveste.

Nicoletto din Vernia, profesorul nostru, nu era de bună seamă un cărturar nemaipomenit, dar a meritat cununa de martir îndată ce Barocius, episcopul de Padova, l-a declarat eretic și l-a amenințat cu excomunicarea. De aceea, la prelegerile omulețului nostru amfiteatrul era plin până la refuz de studenți care se sufocau din pricina înghesuielii și se luptau din răsputeri să tragă o gură de aer. Pietro și cu mine nu lipseam de la lecțiile lui de medicină, în cadrul cărora expunea solidele teorii ale lui Averroes, precum și multă astronomie. Acum, numai imaginea lui Nicoletto îmi mai apare din ungherele memoriei. Ceea ce preda el nu se deosebea prea mult de expunerile altor profesori și totuși, ce consecințe! Astăzi ei susțin că Averroes nu predicase niciodată doctrina adevărului dublu.

Totul a început cu chestiunea Intelectului Unic, acum mai rebarbativă ca oricând pentru mintea mea. Dacă sufletele noastre conțin imaginea Intelectului la care participă din plin, este oare îndreptățită socotirea lor ca entități separate? Bineînțeles, afirmau aceia a căror autoritate nu am contestat-o vreodată, de la propriu-mi părinte până la Browne, vicarul catedralei din Oxfordshire, care îmi explicase cândva în latinește că sufletul meu este individual nemuritor și va aștepta, în chinurile iadului sau bucuriile raiului, resurecția trupului meu ce va să vie. Eu încă mai socot grosolană această doctrină. Pe atunci însă ea făcea parte dintr-un strat de convingeri intime, din cele atât de înrădăcinate încât ai zice că smulgerea lor ar anihila personalitatea cuiva, și de aceea o apăram împotriva otrăvii perfide a teoriilor lui Averroes.

Pietro era un bărbat cu vederi la modă. El îl înțelegea pe Averroes și nu mai punea întrebări. Totul avea o noimă. Toți îl urau pe Barocius, toți îl iubeau pe modestul dascăl cu ochelari Nicoletto, a cărui inteligență nu constituia pentru nimeni vreo primejdie. Unele doamne bogate și independente, în al patrulea deceniu de viață, participau la prelegerile lui. Nicoletto era progresist; dar asta pentru mine nu prezenta vreo importanță. Pe mine mă interesa dacă după moarte Pietro, eu și oricine altcineva deveneam una; perspectiva, am mai spus-o, mi se părea cât se poate de respingătoare, ceea ce de fapt incita o atracție irezistibilă în mine și îmi provoca un conflict interior care a fost rezolvat numai de un vis formidabil. M-am văzut, în vis, dispărând într-un soi de arbore genealogic infinit. Străbăteam cărări care la un moment dat se bifurcau; și indiferent de poteca pe care o alegeam și pe care pășeam, mergeam în fiecare clipă pe aceeași cărare. Cum aș putea descrie groaza stârnită în mine de visul acesta? Cărările erau persoane diferite. Și totuși ele deveneau una și aceeași de îndată ce, sosit la o răspântie, coteam la dreapta sau la stânga. Îmi ziceam: cărările se vor lărgi de vreme ce se presupune că trebuie să ajung la capăt. Și totuși ele nici nu se lățeau și nici nu se îngustau, ci rămâneau aceleași, pe când eu mă dizolvam. A doua zi i-am mărturisit lui Pietro că devenisem averroist. Că nu mai cred în basmele despre învierea trupească. Puteam percepe unitatea tuturor lucrurilor. (Ceea ce m-a ajutat considerabil să-mi lecuiesc rănile provocate de dragoste, deoarece fiind una cu iubita mea, mi-am dat seama că, de fapt, eu am comis ceea ce atunci mi se păruse a fi crima ei de neiertat. Dar oare cine ar putea fi atât de mărunt la suflet ca să condamne pe vecie o fire exuberantă?)

Intelectul Unic, această unitate a tuturor lucrurilor, nu părea să fie consecința cea mai revoluționară a averroismului meu. Și nici chiar eternitatea lumii. Cât privește viața intelectuală și materialitatea trupurilor din sferele cerești, toți împărtășesc, mi se pare, poziția platonismului. Ceea ce conta pentru mine cu adevărat era doctrina înfricoșătoare a adevărului dublu.

Adevărul dublu nu înseamnă că există un adevăr al teologiei și altul al științei și că ele se pot contrazice, așa cum cred toate spiritele induse în eroare; ci înseamnă că Dumnezeu este liber să accepte sau să respingă – așa cum îi e voia – regulile pe care El însuși le-a statornicit. După cum se manifestă în lume, Dumnezeu este ordine, legitate, limitare; și totuși, ca potențialitate absolută, El e liber să aleagă întâmplarea. În lume – în Soare, stele, flori, pietre, femei –, Dumnezeu e frumosul proporționat cu strictețe; în El însuși însă, Dumnezeu, fiind dezordine oarbă, e urâțenia înspăimântătoare! De aceea nu am încetat să mă întreb, spuneam, dacă nu cumva urâtul are tipare mai subtile decât frumosul, tipare încă nedescoperite de mintea omului nici ca entitate individuală, nici ca manifestare aparentă a cugetului colectiv doar.

Pentru scurt timp imaginile vii din memorie, colorate de emoții, au predominat asupra lumii înconjurătoare în asemenea măsură, încât am pierdut o parte din vorbăria lui Pietro. Dar iată că am fost silit să las cortina asupra scenariului meu lăuntric și să aplec urechea la întrebarea pe care mi-o punea el cu insistență:

— L-ai văzut?

— Pe cine?

— Pe călugărul acela maniac; ori poate terminase predica la sosirea ta?

— Care călugăr?

— Girolamo Savonarola, starețul de la San Marco, perfid prezicător al iminentei noastre pieiri. A venit la noi de la Ferrara, acum câțiva ani, după ce trecuse pe la mânăstirea San Domenico, la Bologna. El și adepții săi fanatici anticipează cu mare plăcere sfârșitul civilizației noastre. A prezis moartea lui Lorenzo de’ Medici și a regelui Ferdinand al Neapolelui; și, bineînțeles, a papei Inocențiu, iar acum prevede propriul nostru sfârșit. Dar știi care-i partea amuzantă?

— Chiar nu mi se pare nimic amuzant!

— Și totuși. Tot ce a prezis s-a adeverit! Iar sfârșitul va veni o dată cu invazia prea tânărului și neastâmpăratului său aliat, regele Carol al Franței, și fratele Girolamo va profita imens de pe urma lui, te asigur. În biserică descrie Judecata de Apoi cu imagini apocaliptice ale pedepselor pentru păcătoșii care s-au împodobit ori și-au împopoțonat locuințele, au citit cărți satanice ori s-au desfătat privind tablouri voluptuoase, indecente. A silit jumătate din Florența să postească și să se pocăiască. În seara asta tocmai ai dat peste una din veselele lui procesiuni.

— Și te aștepți într-adevăr la o invazie?

— În câteva luni, cred. Încordarea a crescut foarte mult în oraș. Lucruri pe care nimeni nu și le-ar fi închipuit posibile au devenit întâmplări obișnuite. Mulți negustori își trimit familiile la țară. Nevestele și fiicele își caută adăpost la mânăstire nu doar din pricina armatei franceze, ci și din cauza atacurilor lui Savonarola și-ale ciracilor săi. Vrajbe și dușmănii fierb pe tăcute și tind să izbucnească. Și însăși viața comunității mele, a „diabolicilor filosofi”, este amenințată. După scandalul iscat de cărțulia lui Ficino ne-am dat seama între ce limite ne putem aventura. Ficino a scăpat ajutat de Lorenzo, iar moartea acestuia a însemnat o imensă pierdere pentru noi; nu numai pierderea unui binefăcător, ci și a puterii noastre. Acum suntem niște păgâni anacronici într-o lume insensibilă la forțele din jur, aflate de fapt în spatele închipuirii multora.

— Care-i povestea lui? Și mesajul?

— Păi, să vezi. Astăzi a rostit o predică dintre cele mai delirante iscodite de om sau de diavol. A spus că vede sabia Domnului atârnând deasupra orașului Florența, foamete, furtuni îngrozitoare, molime, războaie și inundații abătându-se asupra țării. O cruce neagră și alta de aur s-au înălțat din colțuri diferite ale pământului: prima de la Roma, vestind mânia Domnului, a doua, scăldată în raze, de la Ierusalim, îndemnând omenirea să se pocăiască. Și a urlat: „O, cetate păcătoasă! Căiește-te cât mai e timp! Nu zăbovi, ci pune-ți straiele albe ale purității, căci mai târziu nu va mai fi vreme de mustrare!” Iar cine nu își va îndrepta fața către crucea de aur va fi bătut de Dumnezeu cu ciumă și alte molime și cu războaie, pentru că dușmanul va pogorî din Alpi cu oastea ca o hoardă de lăcuste. Apoi a susținut că Dumnezeu l-a trimis spre oameni, să le spună că îi așteaptă pieirea – și mai că-mi vine să-l cred! Căci de când s-a ivit aici lucrurile au început să meargă prost, iar el își dă seama bine care e situația.

— Ce vrei să spui?

— Unii zic (acum glasul lui Pietro pierdu orice urmă de ironie, ca și când s-ar fi referit la opinii reputate) că el e Diavolul, căci acesta are puterea de a prevedea evenimentele. Alții pretind că e Anticristul din Apocalipsă. Eu nu știu ce să cred. Pare să aibă o putere nefirească, uriașă, de influențare a minții sărmanilor cetățeni florentini. Unii, chiar persoane educate precum… Nu știu ce să mai cred, șovăi! Nu aparțin nici unei partide…

Cuvintele rostite sunau ca o scuză pentru sine mai curând decât pentru mine, căci eu nu aveam nevoie de vreuna. Era cât se poate de ciudat să vezi că Pietro nu știe sau nu crede că știe totul. Era schimbat și nu știam dacă să-l felicit sau să-i exprim regretele mele. Situația părea teribil de ambiguă, ca și când un val de prudență îi alterase firea în asemenea grad, încât începeam să jinduiesc după vechea-i infatuare ca după garanția identității lui.

— Și cum, am întrebat eu, toate lucrurile astea scandaloase se petrec fără niciun fel de împotrivire?

— Se pare că nimeni nu opune rezistență, cu excepția regretabilă a unora numiți compagnacci, care fac glume dubioase la adresa călugărilor și pun paie pe foc, ațâțând deopotrivă norodul și pe oamenii lui Dumnezeu.

Înaintând lent, cu dese popasuri, am ajuns la râul în apele căruia luna argintie se vălurea și aluneca tăiată în două de o barcă lunguiață; se deslușeau acolo două siluete întunecate, chircite. Urletul unui câine de pripas se auzea undeva pe malul râului, în jos. Am trecut pe lângă un leu de bronz șezând maiestuos pe soclul său.

— Acesta-i Marzocco, grăi Pietro. A trăit în urmă cu două sute de ani, când lucrurile nu prea se deosebeau de ceea ce avem acum. Nu-s sigur dacă mai trăia când trupele franceze au invadat și au distrus cetatea. Un festin de neuitat: au jefuit, au violat, au ucis… Iar asta a durat câteva săptămâni! Am citit în cronici. Știu că ar trebui să tac de vreme ce un strămoș al meu era partizanul regelui Franței și a fost omorât de el pentru că s-a răzvrătit. Dar, cine știe? Poate că a fost o greșeală nevinovată.

Am pășit pe Ponte Vecchio. Trecătorii se scurgeau în ambele direcții, pe lângă noi. Pietro privi gânditor spre câteva stele întrezărite prin aburul rar al ceții.

— Mă bucur că ai venit, Thomas, zise el cu voce șoptită. Multe întâmplări au loc chiar acum și multe altele se vor petrece. Tocmai făceam niște calcule – o excelentă nouă tabelă a coordonatelor planetare a ajuns în mâinile mele, o corecție oarbă a lui Ptolemeu, și aproape că nu-mi vine a crede…

Apoi evenimentele s-au desfășurat cu o repeziciune paralizantă. Ulterior mi-am spus adesea că aș fi putut interveni, că aș fi putut face ceva, iar simțământul de vinovăție m-a chinuit ani lungi. Dar oare ce aș fi putut face?

Pietro se încovoie brusc și icni, iar un trecător cu pelerină – la stânga lui – se aplecă să-l sprijine, după cum mi se păru. Totul s-a petrecut repede, n-am deslușit trăsăturile străinului care a părut să ne dea ajutor. Dar când acesta s-a îndepărtat, prietenul meu s-a prăbușit la pământ. L-am strigat pe nume în timp ce mă lăsam jos, lângă el. Nu am primit răspuns. Avea ochii larg deschiși. Respirația-i șuierătoare îmi izbi fața cu un aer fierbinte emanat din plămâni și amestecat cu un snop de picături de lichid lipicios, întunecat. I-am întors trupul și am văzut plăselele lucioase ale cuțitului înfipt sub jiletcă și rana din care țâșnea un șuvoi de sânge.

Pietro se lupta să tragă aer în piept. În timpul condensat, străinul părea dispărut de secole în mulțimea pe care o vedeam perindându-se ca prin vis, cu oameni aruncând priviri curioase sau îngrozite. „Pietro!” l-am chemat din nou cu deznădejde; apoi către trecători: „Ajutați-mă!” Totul mi se părea ireal, ca un vis urât din care așteptam să mă trezească din clipă în clipă mângâierea blândă, răcoroasă a mamei; să-i văd chipul aplecat ocrotitor asupra mea, ca odinioară în Oxfordshire, izgonind piaza-rea până la sfârșitul zilelor mele.

Cu ochii închiși, Pietro șopti cu greutate: „ «Cele Trei Grații»… Ia seama la ce ți-am prezis…” Încercă, dar nu izbuti să-mi întindă pumnul, care-i căzu greu pe pavaj. O femeie cu figură asimetrică și nas ascuțit se opri și, cu voce plângăreață, vesti tulburătoarea prezență a morții pe pod.

Înainte de a sări în picioare pentru a face încercarea zadarnică de a-l urmări pe asasin, am apucat mâna prietenului meu. În palmă strângea un inel. Avea o piatră prețioasă verde care sclipi sub razele lunii. Am deslușit înscripția:

Capitolul II – Despre secretul Celor Trei Grații

În dimineața următoare, când m-a trezit Martino, discul unui soare obosit se înălțase mult deasupra orizontului, iar razele filtrate prin pulberea fină, aurie, dădeau o strălucire aparte lucrurilor înconjurătoare. Mi se oferise o odăiță plăcută, cu ierburi aromate atârnând de grinzile tavanului, dar noaptea n-am putut închide ochii. Slugile își jeleau stăpânul mort, dar și viitorul lor, incert de-acum. Doi ofițeri tuciurii, de la Podestà, precum și un membru nervos al Consiliului de Siguranță îmi puseseră tot felul de întrebări. La toate aceste motive de nesomn se adăuga foamea care îmi măcina măruntaiele și pe care nimeni, nici chiar eu, nu se gândea să o potolească în acele împrejurări.

Un timp, după cum am izbutit să deduc din discuția lor desfășurată alert într-un dialect florentin din cele mai puțin elegante, ofițerii cumpăniră dacă să mă ducă la Podestà pentru un interogatoriu suplimentar, reședința șefului justiției și al armatei aflându-se într-un turn numit Bargello. Însă în cele din urmă renunțară la ideea asta și plecară – mult după miezul nopții, judecând după poziția stelelor pe bolta cerească –, lăsând în urmă o duhoare de cai și bălegar.

Dezorientarea care mă cuprinse la trezirea forțată, după poate nicio oră de somn tulbure, se transformă în iritare când Martino mă anunță că un tânăr agitat – care a refuzat să-și spună numele – mă aștepta jos. Încă sub influența imaginilor de coșmar care îmi bântuiseră mintea peste noapte, m-am îmbrăcat și am coborât în salon să-l văd.

Omulețul cu capă și ciorapi negri nu părea, judecând după rotunjimile trupului, să aibă mai mult de cincisprezece ani. Fața sa, sub șapca de paj, era neobișnuit de blondă, iar gâtul subțirel i se pierdea într-o vestă elegantă de catifea cu volane verzi, împodobită cu bumbi de aur. Nefiresc de delicat, ca o figurină glazurată, această ființă omenească ce emana prospețime era învăluită într-o aură irezistibilă de neajutorare inconștientă. Deși îl vedeam pentru întâia oară, am resimțit, printr-un șoc favorabil, atracție pentru acest vizitator.

Îmi vorbi într-o latină cursivă, cu voce joasă, ușor voalată, destăinuindu-mi că este Vittorio, fratele vitreg mai mic al celui răposat; pornise la drum fără zăbavă, de la vila de vară a familiei, din nordul orașului, de cum aflase de nenorocirea petrecută. Vizibil tulburat, cu ochii cenușii neliniștiți înotând în lacrimi, își încleștase pumnul înmănușat pe plăselele unui soi de hanger spaniol bătut cu nestemate, care-i atârna inutil la șold. Aspectul său general nu era neapărat ostentativ, dar dacă îl examinai mai atent îți dădeai seama că, totuși, depășea limitele ținutei sobre admise de legile Republicii Florența chiar și în vremuri de îngăduință religioasă.

Cu cât insista tânărul să-i dau detalii despre cele întâmplate pe Ponte Vecchio, cu atât inima nu mă lăsa să-i vorbesc despre crima făptuită la rece, profesional. Este posibil să fi bâiguit ceva despre o greșeală, căci îmi venea greu să cred că un inofensiv astronom și bancher de ocazie cum era Pietro putuse deveni victima unui asasinat executat cu atâta precizie. Durerea, epuizarea nervoasă și șocul s-au împletit și m-au copleșit, cufundându-mă iar într-o stare de descumpănire pe care tânărul o interpretă greșit drept reticență.

— Dacă Dumnezeu îi tolerează pe ucigașii lui, oamenii trebuie să-l răzbune! zise el cu hotărâre fermă.

Cuvintele aspre, rostite cu glasul său puțin răgușit, mă nelinișteau și într-alt fel. Pietro fusese companionul iubit al tinereții mele și-acum, vai, Doamne, aveam să-i purtăm trupul pe ultimul drum; dar nu puteam să mă las pe negândite atras într-o vendetta, în locul unde singura persoană pe care mă puteam bizui căzuse pradă unui atentat în chiar seara sosirii mele. Un tânăr cu spirit năvalnic, cum era cel din fața mea, pusese deja la cale, de bună seamă, un plan sinucigaș de răzbunare. Și totuși, împotriva bunului simț care mă îndemna la prudență, depistam crescând în mine un irezistibil sentiment de compasiune pentru el.

— A fost un singur ucigaș, lucrul acesta îl pot afirma, i-am spus eu cu tot calmul de care eram capabil. Încercam să-mi stăpânesc neliniștea provocată de un fluid invizibil emanat de persoana lui, afectându-mi nervii și gândurile ca un străin care ți-ar pătrunde fără permisiune în locuință și-ar începe să-ți rearanjeze obiectele familiare într-o ordine diferită.

Mi-am încrucișat brațele, am oftat și mă pregăteam să recapitulez declarațiile făcute în urmă cu doar câteva ore în fața reprezentanților Republicii, când el mă întrerupse cu nerăbdare:

— Păstrați-vă părerile, dumneavoastră nu știți nimic! Și, cu glas șoptit: V-a spus ceva Pietro înainte de a-și da sufletul?

Am șovăit, înclinând să tac. Nu doream ca un băiețaș să fie implicat în această afacere mai mult decât voiam să fiu amestecat eu însumi. Mi-am lăsat ochii în jos, pironindu-i pe podeaua parchetată. Ce picioare mici avea! Povestea asta de intrigă și violențe nu se potrivea deloc cu o ființă atât de fragilă și neajutorată. Totuși ceea ce îi lipsea tânărului era forța brută, nu hotărârea încăpățânată.

— Veniți cu mine, făcu el brusc și apucându-mă de braț mă împinse către capul scării. Trebuie să discutăm între patru ochi.

M-am împotrivit cumva, știind că oricum nu exista pericolul ca discuția noastră în latină să fie înțeleasă de slugi. Pe lângă asta, detectam, venind dinspre persoana lui, ceva provocator pentru mine, ceva care într-un spațiu redus putea deveni intolerabil, ceea ce nu eram dispus să accept ca idee și cu atât mai puțin să experimentez. Dar fără să fi făcut un pas (așa mi s-a părut), m-am trezit într-un salon de la etaj, iar însoțitorul meu închise ușa după el. O adevărată panică mă invadă văzându-l că își descheia straiele și mi-am holbat ochii, pur și simplu, când scoțându-și bereta își scutură capul, lăsând pletele de un blond închis să i se reverse pe umeri. Am recunoscut-o fără greș pe frumoasa adolescentă al cărei portret în miniatură îl văzusem pe masa lui Pietro, la Padova: Vittorio era de fapt Vittoria Pitti, impetuoasa tânără pe care Pietro o admirase cu înflăcărare și cu care mai apoi se logodise. Ceva înfricoșător se desprindea – vizual sau auditiv, n-aș putea spune – din cuvintele țâșnite în încăperea cenușie a conștiinței mele: logodită cu un mort! M-am înclinat în semn de scuză, încurcat și perplex.

— Mă bizui pe discreția dumneavoastră, nobile gentilom, și nădăjduiesc că nu veți dezvălui nimănui prezența mea aici, grăi tânăra fată. Chiar dacă nu aș aparține familiei Pitti, simplul fapt că sunt femeie mi-ar primejdui viața. Cetatea mea, care nu de mult era socotită Noua Atenă, astăzi pare stăpânită de forțele întunericului. Un duh rău s-a ivit și a stârnit în gloate instinctele josnice împotriva a tot ce e frumos, nobil și spiritual. Aceste forțe acționează în numele lui Dumnezeu, însă îl slujesc pe zeul infernal al învrăjbirii oamenilor. Dacă ești femeie te vor lapida, pentru că stârnești pofte necurate cu trupul tău lasciv; dacă ești străin te vor omorî, suspectându-te că nu ești creștin sau că ești cămătar evreu. Sunt convinsă că l-au ucis pe Pietro pentru că li se împotrivea și cunoștea multe taine de-ale lor. De aceea vă conjur să-mi răspundeți ca prieten al lui și al meu: v-a spus ceva noaptea trecută? V-a dezvăluit vreun fapt? Multe vor depinde de răspunsul dumneavoastră!

Ceea ce ascunsesem ofițerilor de la Podestà și omului Siguranței de stat i-am destăinuit ei și i-am dat inelul cu smarald pe care iubitul ei mi-l încredințase înainte de a trece dincolo. Am cercetat împreună simbolurile gravate subțire în piatra limpede: reprezentau pe Venus, Soarele, Jupiter și semnul Libra sau Balanța. La mijloc era săpată cifra șapte. I-am citat și straniile cuvinte rostite de Pietro după ce fusese înjunghiat, așa cum mi le aminteam: „Cele Trei Grații… Ține seama de prezicerile mele!…”

I-am mărturisit că tot ce se întâmplase depășea limitele înțelegerii mele. Vittoria privi gânditoare inelul și murmură:

— Ei bine, iată Cele Trei Grații!

Apoi mi-a explicat că marele platonician Marsilius Ficinus, pe care trebuia să-l întâlnesc chiar în seara aceea dacă totul se desfășura cu bine, dăduse numele de Cele Trei Grații celor trei planete faste: Soarele, Jupiter și Venus. Iar discipolul său, contele Pico della Mirandola, își luase Cele Trei Grații drept blazon, fapt pentru care Ficinus îl gratificase cu multe alte titluri asemănătoare, plăcute și prețioase, ca de pildă comes Concordiae, cu alte cuvinte conte al micii sale proprietăți Concordia, precum și companion al Armoniei, adică al Celor Trei Grații.

— Însă acum Pico, adăugă ea, ignoră orice armonie și a devenit prietenul principalului personaj ce seamănă discordie în vremurile noastre, călugărul Girolamo Savonarola, Ordinis Praedicatorum. Așa Pico și-a trădat tovarășii pentru a dobândi privilegiul, cu adevărat unic, de a fi profetul Anticristului.

I-am spus că și Pietro îmi menționase ceva de felul acesta.

— Dar de ce să apară Anticristul tocmai la Florența?

Vittoria părea că nu pricepe ce am spus, apoi își dădu seama, se îmbujoră și îmi corectă latina; bănuiesc că greșisem undeva, dar nu am apucat s-o întreb unde, căci mi se adresă cu fermitate:

— Străine! Nu înțelegi că dintre toate cetățile de pe lume Florența a fost aleasă să devină Noua Atenă și Noul Ierusalim totodată? Ai întâlnit undeva, pe întregul cuprins al orbis terrarum, un colțișor care să se poată lua la întrecere cu cetatea noastră în splendoare, dar și în fervoare religioasă? Este un adevărat miracol, prevăzut și de străbunii noștri, îndeosebi de marele Cosimo de’ Medici, care a strâns averi imense și le-a pus la dispoziția lui Dumnezeu, cel al tuturor națiunilor și religiilor. Suntem împresurați de oameni sordidi, rudes, inculti et barbari! Suntem farul ce strălucește în noaptea epocii noastre! De aceea și sfârșitul va începe aici, ori dacă forțele răului vor fi înfrânte, aici se va naște o nouă eră de glorie și pace!

Confruntat cu o asemenea exaltare patriotică, am asigurat-o că nu mă îndoiesc defel de grandoarea, trecută și prezentă, a Republicii ei. De fapt, în puținele ore scurse de la sosirea mea fusesem deja martorul splendorii și fervorilor cetății. Socotind potrivit să schimbe subiectul, fata privi lung inelul din palmă.

— Ciudat că Pietro nu mi-a arătat niciodată inelul. Trebuie să existe o legătură între prezicerile lui și mesajul ascuns în inel.

I-am spus că sunt de aceeași părere, dar în sinea mea înclinam să dau smaraldului o importanță încă mai mare decât îi acordase Vittoria. De fapt, se spune că smaraldul e una dintre cele douăsprezece pietre prețioase pierdute de Afrodita în nordul Sciției, unde Arimaspi se află în luptă cu grifonii. Cu alte cuvinte, smaraldele își au sorgintea în Hyperboreea, ținutul miraculos unde ființe nemuritoare viețuiesc în fericire veșnică. Posesorul unui smarald devine mai cast, mai pur, mai curat la suflet și mai grațios. Smaragdus viret pre omnibus rebus virentibus. Illi peroptimi sunt lapides quos visus penetrat et de quorum fulgore vicinus aer virore cernitur et quorum viror non obfuscatur sole vel lucerna vel umbra.

Fără să-mi dau seama, recitasem cu glas tare acest pasaj dintr-un lapidariu ce conținea descrierea a șaizeci și șapte de nestemate, memorat de mine nu demult împreună cu alte lucruri folositoare legate de știința modernă. Vittoria părea să încline însă către alt soi de tradiție, care suna franțuzește urechilor mele.

— Așa cum grăiește Sfântul Ioan Evanghelistul, smaraldele își au originea în paradis și sunt păzite de grifoni, ființe înaripate, jumătate vultur-jumătate leu. Arimaspi au purtat războaie înverșunate cu grifonii, pentru smaralde. Dar versiunea asta trebuie interpretată alegoric: Arimaspi sunt profeții, patriarhii și apostolii care luptă pentru integritatea credinței, împotriva necredincioșilor și a demonilor reprezentați de grifoni.

— Îmi puteți numi, în ordine, primele douăsprezece pietre prețioase, înțelept dascăl? am întrebat-o eu.

— Însuși Dumnezeu le-a stabilit numele și ordinea: sardiana, topazul, smaraldul, rubinul, safirul, jaspul, liguriul, agata, ametistul, crisolitul, onixul, beriliul. Iar Sfântul Ioan, care a văzut tainele paradisului în forma cetății Ierusalimului, zidită pe temelia a douăsprezece pietre, le-a numit și le-a înșirat așa: jaspul, safirul, calcedoniul, smaraldul, sardonixul, sardiana, crisolitul, beriliul, topazul, crisoprasul, iacinta și ametistul.

De nu ar exista atâta lume înclinată să bârfească și să ponegrească, mi-aș exprima măcar o minusculă parte din uimirea provocată mie atunci de această ființă înzestrată de Dumnezeu cu atâta nestăvilită frumusețe spirituală și trupească. Într-adevăr, avea inima cutezătoare și miloasă, deși uneori era pripită și impetuoasă; poseda înțelepciunea unui savant și avea judecata mai sănătoasă decât a unui sfetnic. Cu adevărat, mi-am zis eu atunci, orașul care găzduiește asemenea comoară trebuie să fie Noul Ierusalim; dar cetatea care ar fi pus-o în primejdie merita să fie trecută prin foc și sabie.

Revenind la inel, mi se părea că nu ne folosește prea mult faptul că smaraldul era nestemata ce o reprezenta pe Venus și că Venus era una dintre Cele Trei Grații. Împletirea acestor elemente, smarald, Venus și Libra, semn venusian al zodiacului, o indica fără greș pe zeița vieții prin iubire și a tot ce este sau devine verde. Am întrebat-o dacă era horoscopul lui Pietro sau al ei, dar ea a negat și a adăugat:

— N-avem încotro, trebuie să căutăm dezlegarea enigmei în biblioteca lui Pietro.

Am luat-o înainte pe coridor, să mă asigur că nimeni nu-l vedea pe tânărul cutezător urcând cu mine scara în spirală a turnului. Treptele de piatră se terminau în fața a trei uși scunde, de lemn.

— Pe care o alegem? întrebă Vittoria zâmbind ușor.

— Aș deschide-o pe cea din mijloc, am opinat.

— Și ai zbura direct în Arno! Iar dacă ai păși pragul din stânga ai pica în haznaua latrinelor. Singura ușă bună e cea din dreapta.

Deschise ușa din dreapta cu două chei pe care le căută în cutele vestei sale înfoiate; am intrat într-o mică bibliotecă circulară. A împins canatul în spate cu o forță mai mare decât era necesar, iar mâneca ei tivită cu mătase mi-a atins haina cu un foșnet ușor.

Tavanul era prevăzut cu ferestre cu geamuri transparente care costaseră probabil o avere. Prin ele Pietro putea contempla în fiecare noapte cerul înstelat, fiind însă în schimb nevoit să îndure zăpușeala zilei. Pereții erau căptușiți cu rafturi de abanos încărcate cu volume palide în pergament, austere și cumva intimidante. Cercul rafturilor era întrerupt în cele patru puncte cardinale de ferestre pătrate în fața cărora se afla câte o măsuță, tot de abanos. La picioarele a trei din cele patru mese se vedea câte o lacră plină cu cărți; un jilț sculptat era așezat la masa dinspre apus, pe care trona un astrolab de alamă, alături de o sferă sclipitoare. Chiar în centrul încăperii un soi de ceas solar complicat fusese așezat pe un suport cilindric. Vittoria se opri, nemișcată, cu trupul parcă suspendat, ca un tablou în două dimensiuni susținut doar de o voință tainică, supranaturală, ce i-ar fi împiedicat prăbușirea. M-am străduit să-mi stăpânesc lacrimile; toate aceste instrumente ale unui astrolog de profesie, aranjate cu grijă prin încăpere, fuseseră până nu de mult o prelungire vie a minții lui Pietro. Acum ele zăceau părăsite, neînsuflețite. Am simțit această schimbare produsă în natura lor ca pe o lamentație perceptibilă, lacrimae rerum.

Vittoria se duse în tăcere la fereastra dinspre apus și începu să se uite prin niște hârtii stivuite acolo. Eu am pornit să cercetez volumele frumos legate, caiețelele cu însemnări și hărțile depozitate în partea opusă a bibliotecii. Majoritatea erau copii manuscrise, altele erau rodul mașinii de tipărit. Partea de nord-est a încăperii circulare era ocupată în întregime de tratate despre magie ce cuprindeau între copertele lor cele mai îngrozitoare taine ale universului. Am răsfoit, cu prudență, manuscrise neprețuite ca, de pildă, Clavicula Salomonis, Cartea ritualurilor, Sepher Raziel, faimosul Picatrix, Cartea lui Hermes, Cartea neprihănirilor Domnului, Cartea perfecțiunii lui Saturn, Stăpânirea Demonilor de Sfântul Ciprian, Arta calculatorie a lui Vergilius, Necromanția scrisă de un obscur călugăr pe nume Rupert din Lombardia, Cartea celor șapte climate de Aristotel, Cartea lui Enoh, Mica oglindă de astrologie a lui Marsala, Cele patru inele ale regelui Solomon, Oglinda lui Iosif, Oglinda lui Alexandru cel Mare, Cartea tainelor lui Hermes din Spania, Magia de Ganel, Demonomagia de Michael Scott, Secretul filosofilor, Shemhamforas, Oracolele Sibiline, precum și formidabila carte Lamene scrisă de însuși Solomon, care se pare că a fost un autor prolific de vreme ce numele său se afla și pe alte două tratate: Despre Pentacole și Despre ritualul spiritelor; se mai găsea o lucrare tehnică, anonimă, Despre alcătuirea numelor și a semnelor spiritelor malefice, precum și volumul despre demonii răi intitulat Rubeus, atribuit cu evlavie (dar în mod greșit, după a mea părere) lui Albertus Magnus.

Erau de asemenea opere cu învățăturile lui Mahomed, Hermes, Ptolemeu, sau scrise de alți autori arabi și latini pe care nu-i mai menționez; avid, am înregistrat opt sau nouă manuscrise neprețuite ca valoare al căror autor era misteriosul Tozgrec, locotenentul regelui Solomon, bănuit de unii că ar fi fost Jidovul Rătăcitor ori Nemuritorul pe care arabii îl numesc Khadir. În afară de tot ce am menționat până acum, am dat peste câteva lucrări banale ca, de pildă, De duodecim lapidibus al lui Epiphanius, episcop de Cipru; Lapidariul de Marbode, episcop de Rennes; Lapidariul lui Alfons I al Spaniei în unsprezece părți, compuse de Abolays, Timtin, Pitagora, Ylus, Belienus, Pliniu, Delienus, Utarit, Rafiel, Jacoth și Ayi; și încă am mai găsit De mineralibus și De rebus metallicis ale lui Doctor universalis Albertus Magnus, precum și De vita libri ÎII, tipărită cu caractere mobile în urmă cu cinci ani la Florența și redactată de Marsilius Ficinus.

Din păcate explorările acestea, deși edificatoare într-un fel pentru mine, nu aruncau decât prea puțină lumină asupra misterului celor petrecute. Vittoria simțea aceeași descurajare, mi-am dat seama după tristețea care i se întipărise pe chip când, cu timiditate, se așeză pe marginea scaunului sculptat și își lăsă privirile neajutorate asupra inelului din mână.

— Poate că nestemata a fost profanată de sângele vărsat de asasin și de intențiile lui nelegiuite. Thomas, vino să înălțăm împreună o rugăciune de consacrare, ca piatra să ne ajute să descoperim ceea ce a ascuns Pietro.

A îngenuncheat cu agilitatea unei dansatoare, pletele cu reflexe arămii i s-au revărsat repede pe față și pe umeri ca o ploaie, iar eu i-am urmat pilda cu supunere.

— Dominus vobiscum. Oremus. Benediccio super lapides. Glasul și atitudinea ei copilăroasă conțineau atâta reculegere, încât lacrimi nestăpânite au început să se rostogolească, iute și în tăcere, pe obrajii mei, ca semn al deznădejdii neputincioase ce mă copleșise; ele mi-au calmat puțin, totuși, încordarea și neliniștea.

— Deus omnipotenspater qui etiam per quasdam insensibiles creaturas virtutem tuam omnibus ostendisti. Qui Johanni evangeliste celestem civitatem Jerusalem virtutibus eosdem lapides significantibus construendam eternaliter ostendisti. Magestatem tuam humiliter deprecamur ut hos lapides + consecrare et + sanctificare digneris per sanctificacionem et inuocationem sancti nominis tui ut sint + sanctificati et + consecrati ut recipiant effectum virtutum.

— Per JesusChristum Dominum nostrum. Qui tecum vivit et regnat per omnia saecula saeculorum. Amen.

M-am ridicat repede în picioare, încurcat, din spatele paravanului ocrotitor al pletelor sale, pentru a nu-i da prilej să-mi observe emoția. Deși ca efect al rugii nu se întâmplă nimic imediat, mi-am simțit inima invadată de încrederea că nu era decât o chestiune de timp până ce soluția se va dezvălui ochilor noștri.

Am continuat să caut în partea de sud-est a bibliotecii, destinată cărților de astrologie. Am dat peste un exemplar destul de uzat al Tetrabiblos-ului lui Ptolemeu, mi-am trecut ochii peste primele foi din Speculum Astronomiae de Albert cel Mare; am văzut Elucidator de Petrus din Abano, De radiis de Alkindi, De revoluționibus nativitatum de Abulmasar, Homer Thyberiadis de nativitatibus, Alphagranus în scientia astrorum et radicibus motuum coelestium, Flores Abulmasar, Abulmasar de revoluțione annorum mundi, Concordantia astronomiae cum theologia a lui Petrus de Alliaco, Liber astronomicus de Guido Bonatti de Forlivio, Liber Hermetis de quindecim stellis, quindecim lapidibus, quindecim herbis et quindecim imaginibus, Liber de anima seu sextus naturalium de Avicenna, precum și De imaginibus a lui Thabit ben Korra; dar mai erau multe altele.

Ajungând în segmentul sud-vestic, am descoperit că infoliile în pergament erau false: cotoarele de piele erau sculptate în așa fel pe peretele de lemn, încât creau impresia unui raft cu cărți. Am anunțat-o pe Vittoria că făcusem o descoperire, dar ea n-a părut deloc surprinsă.

— Acum doi ani, începu să-mi povestească, când Pietro s-a întors de la Padova, a adus cu el un meșter priceput ca să-i construiască o încăpere secretă pe care nimeni să nu o poată găsi. Îți spun eu că nu cunoști orașul acesta. După moartea lui Lorenzo de’ Medici, a trebuit să învățăm că relațiile dintre oameni sunt de scurtă durată. Călugărul ăsta blestemat, urmaș al Diavolului, dacă nu cumva însăși Satana, așa cum înclină mulți să creadă, vrea să impună reguli draconice în Republică. Vremurile lui Lorenzo sunt departe în urmă; tânărul Piero de’ Medici e necopt, nu te poți bizui pe el; verii săi l-au trădat deja. Noi trăim acum vremurile anticipate de Pietro și o încăpere tainică unde să te poți ascunde la nevoie a devenit folositoare pentru mine. Ia seama: se spune că ospitalitatea florentinului durează trei zile, ba încă nici pe a treia zi nu poți fi sigur. A patra zi însă te poți aștepta să fii înjunghiat pe la spate, fără avertisment!

A întins mâna și a vârât-o într-o crăpătură în spatele falsului raft de jos; m-a prevenit: „Ferește-te!”, în chiar clipa când peretele pivota ca o ușă, în afară, lăsând vederii un zid gol de piatră. Am dat să fac un pas, însă Vittoria m-a tras înapoi cu nebănuită vigoare. Apoi s-a aplecat și a înlăturat de pe jos un soi de rogojină de paie care, după cum am observat ulterior, fusese întărită cu șipci pe dedesubt, pentru a rămâne rigidă: dedesubt, în podeaua de piatră, se contura un orificiu întunecos. A dispărut în gaura îngustă, iar eu am urmat-o, sprijinindu-mă de nișele orizontale săpate în perete sub nivelul podelei.

M-am oprit clipind în întuneric, pe când Vittoria aprindea un opaiț cu ulei aromat. Era o odaie micuță, cu plafon jos, unde se aflau un pat îngust potrivit în curbura peretelui, o strană cu o Biblie pe ea, ceva alimente și farfurii, un crucifix și o Madonă mică, în stilul lui Filippo Lippi. Vittoria mă lămuri că Pietro obișnuia să se retragă uneori aici în ascunziș, odihnindu-se după ce petrecuse noaptea în biblioteca de deasupra. O privire aruncată pe misterioasele suluri de pergament stivuite lângă pupitru, precum și pe schițele neîndemânatice și cuvintele ciudate scrise pe unele dintre ele, îmi dezvălui că Pietro practica magia și invocarea demonilor – prin puterea conferită de Atotputernicul și în scopuri de bine, fără îndoială. Am întrebat-o pe Vittoria dacă cunoștea lucrările de acest fel, de care eu însumi nu eram chiar cu totul neștiutor.

— Crezi că la ascunzătoarea asta secretă s-a referit când mi-a cerut să-i găsesc prezicerile? am întrebat-o aplecându-mă peste vraful de suluri.

— Nu știu multe despre lucrurile acestea, recunoscu fata, totuși destule ca să pot afirma că nu e vorba precis de niște prorociri. Cred că se temea că Sfânta Biserică Romană va dezaproba procedeele lui științifice de folosire a demonilor planetari, prin intermediul cărora transmitea și primea mesaje de la mulți prieteni.

— Ți-a transmis și ție vreun asemenea mesaj?

Vittoria ezită și se retrase un pas fără a-mi răspunde. Fața îi era ascunsă în umbră.

După ce am răscolit în zadar odăița, ne-am urcat înapoi în biblioteca luminoasă. Soarele se afla acum chiar deasupra creștetului nostru și își trimitea – ca un gigant – sulițele razelor prin luminătorul din tavan. Am pornit din nou să căutăm împreună prin rafturile de la sud-vest și am dat peste un volum cu lucrări despre geomanție de diverși autori, printre care Petrus din Abano, Gerardus Cremonensis și Bartholomaeus din Parma. Vittoria își amintea că Pietro folosise adesea geomanția pentru prognozele sale, afirmând că în chestiuni minore nu există știință mai utilă decât aceasta. Astrologia, spunea el, îi dezvăluia cum e ordonat universul; geomanția răspundea întrebărilor precis delimitate. Vittoria mărturisi că nu se pricepea deloc în complicata artă a geomanției, despre care aveam să învăț mai mult în timpul șederii la Florența.

Se părea că Pietro folosise masa de la apus pentru a ticlui horoscoape scrise cu cerneală de China pe hârtie cu grile pătrate, imprimate fin la Florența. Masa de la nord-vest era încărcată cu tratate de matematică și cu tabele și tratate astronomice. Printre numele familiare mie erau Ptolemeu, Roger Bacon, Robert Grosseteste, episcop de Lincoln; dominicanul William de Moerbecke, Albattani, Barhebraeus, Alkwarizmi, Albategnius, Alpetragius. Colecția era alcătuită dintr-un amestec de vechi și nou. Am văzut acolo Elemente de astronomie de Alfraganus, Sphaera Mundi de Abraham ben Chija, volumul Theoricae novae planetarum de Peurbach, comentariul lui Averroes la Metafizica lui Aristotel și tabelele lui Nasir-ed-din al Tusi.

Mi s-a părut că Pietro folosea ca și mine în calcule recenta și eleganta lucrare Tabulae directionum de Regiomontanus și avea de asemenea în manuscris Epitome în Ptolemaei Almagestum a aceluiași. Judecând după marele număr de Efemeride pe care le poseda, am înțeles că le prefera aparatelor astronomice. Din propria-mi experiență, știam că oricât de bun ar fi fost ecuatorialul posedat de cineva (la prețul unui mic palat), aveai nevoie de multe îndreptări pentru datele din trecutul îndepărtat, ori pentru viitor. Bănuiam că Pietro se bizuia probabil, ca și mine, pe Efemeride în chestiuni de importanță redusă, calculând horoscoape precise, cu ajutorul tablelor rafinate și corectate ale lui Regiomontanus, pentru evenimentele însemnate.

Petrus de Hecatibus fusese un astrolog serios și, fără îndoială, numai moartea sa timpurie l-a împiedicat să devină faimos. Nu numai acuratețea calculelor sale era reputată, ci și talentul său rar de a transforma prezicerile greoaie într-o artă superioară și subtilă. Cunoșteam suficientă astrologie ca să-mi dau seama de deosebirea asta, mai evidentă decât cea dintre un bărbier și un medic învățat. Harta cerească nu îl lămurește pe acela care o interpretează – cu unele excepții, bineînțeles – dacă o anumită conjuncție indică un calcul biliar, o cădere de pe cal, rătăcirea unei mioare sau apariția unui mărunt profet. Poate fi toate acestea laolaltă și chiar mai mult, și numai contextul poate face ca una dintre interpretări să fie mai probabilă decât altele. Oricât de precise ar fi fost calculele mele, știam că nu mă pot lua la întrecere cu talentul său înnăscut de a alege citirea cea mai corectă. Inventivitatea sa era dublată de precizie, de parcă ar fi citit cu o lentilă măritoare trecutul și viitorul, și horoscoapele sale nu o singură dată mă impresionaseră.

În cele din urmă am ajuns, cu Vittoria, la masa circulară din mijlocul încăperii. Nu văzusem niciodată ceva asemănător; la prima vedere părea a fi un cadran solar marcat cu punctele și diviziunile unei busole. Dar privind mai atent am observat că, de fapt, masa era un cilindru cu baza superioară de alamă pe care un artist talentat gravase toate constelațiile zodiacului, cele douăsprezece case, cei treizeci și șase de decani și cele trei sute șaizeci de grade ale cercului zodiacal. Pământul, în centru, era reprezentat de un glob mic, transparent, prevăzut cu fitil pentru iluminat, care acum însă răsfrângea razele solare în puncte luminoase și în toate culorile curcubeului, peste tăblia de alamă.

Planetele erau reprezentate simplu și ingenios, prin ace solide din diferite metale, având fiecare prinsă în vârf nestemata caracteristică: Luna era o perlă prinsă în armătură de argint; Mercur, o agată prinsă în amalgam de argint viu cu argint; Venus era un smarald fixat în cupru; Soarele, un topaz prins în aur; Marte, un rubin încrustat în fier; Jupiter, un safir așezat într-un suport de staniu, iar Saturn – un onix încercuit într-o cămașă de plumb. Șapte orificii mici, cât baza acului, iradiau în interior, către centru, de la fiecare grad al semnului zodiacal; acolo puteau fi așezate àcele cu pietre simbolice. Casele erau reprezentate de o placă circulară de alamă învârtindu-se în jurul cercului zodiacal și care putea fi răsucită cu mâna. Pe cercul zodiacal fuseseră suprapuse patru triunghiuri ce formau o dublă stea a lui Solomon; ele reuneau cele trei semne alternative aparținând fiecărui element, triplicitățile Focului, Aerului, Apei și Pământului.

Dacă plasai planetele în semnele lor zodiacale și casele erau corect aliniate pe Zodiac, obțineai un horoscop aproape perfect. El putea fi făcut și mai subtil cu loci ori partes ale diferitelor planete, figurate prin mici rotunduri din lemn diferit colorate, îngrămădite acum în cavitatea dinspre apus a cilindrului negru ce constituia suportul mesei.

Eram atât de fascinat de instrumentul acesta minunat, încât de-abia am auzit-o pe Vittoria când repeta cu iritare:

— Dă-mi àcele cu Soarele, Venus și Jupiter.

Vittoria era mai ageră la minte decât mine. Ea punea în practică deja acțiunea gândită, pe când eu de-abia începeam să leg cap la cap elementele revelatoare. În fapt, dacă inelul era un cod pentru folosirea acestui instrument, atunci VII Libra nu putea însemna decât al șaptelea grad al Balanței. Dacă àcele Celor Trei Grații erau corect așezate, ceva urma să se petreacă. Între timp Vittoria fixase tijele în orificiile lor, dar nu se întâmplă nimic.

— Nu, murmură ea, trebuie să căutăm altceva.

— Stai! am întrerupt-o, apropiindu-mă de masă. Dacă vorbea despre conjuncția Celor Trei Grații, fenomen care nu e neobișnuit, el ar căpăta semnificație numai când ar fi în ascensiune pe harta cerului, adică în Prima Casă sau în Casa Vieții.

Al șaptelea grad al Librei se afla acum în Casa a VIII-a. Am răsucit lent roata până când primul grad al Primei Case ajunse în fața șirului de planete în Libra. Și atunci ceva se întâmplă. Un sertar mic, negru, țâșni din partea dinspre răsărit a mesei, lovindu-mi coapsa. Cu un țipăt, Vittoria luă din sertăraș un sul de pergament sigilat cu ceară verde, îl desfăcu febril și îl întinse pe masă. M-am aplecat peste umărul ei. Pe foaia fină se citea un poem în latină. Îl transcriu în traducere:

„Vino să cinăm împreună în castelul meu purpuriu, vrăjit”,

Zise războiniculroșu regelui violet.

„Acolo îți vei pune inelul cu safir

Și veibea din pocalul de cleștar.”

Strălucitul Domncutezător străbătu călare Pădurea Nopții,

Trecu pragulMării de Diamant și

Se îndreptăcătre Castelul de Sânge păzit cu strășnicie

De oștenii proaspătcăzuți în lupte.

Regele seașeză pe locul său în marea sală de ospățuri și

Vorbind noroduluicare îl aclama

Ridică sceptrulși zise:

„Iată că, în fine, sunt stăpânul tuturor!”

Un bătrântuciuriu, cu un picior de lemn

Și cuochiul mereu sângerând

Se apropiegârbov, cu pocalul și inelul cu nestemată pe tăviță,

Oprindu-se înfața marelui suveran.

Craiul închinăși bău pentru oaspete,

Iar bătrânultremurând strecură inelul

În degetuloșteanului care i se înfățișa în armură,

Și privindu-lțintă îi zise:

„Privește-mi rănile, Mărite Rege, căpătate în lupte și

Spune-mi dacăele îți provoacă scârbă sau oroare!

Privește-mă culuare-aminte, Atotputernic Cârmuitor și

Află căîți sunt părinte și ia-ți rămas bun de la mine, fiule!”

Dulcele veninpătrunse în victimă

Și, doborându-l, inelul vrăjit

Se transformăîn scorpion și îl înțepă,

Pe cândbătrânul râdea în hohote.

Din guraDiavolului se iscă Necuratul

De flăcăriși pestilență învăluit.

Anticristul adusde sferele ce se rostogolesc

Îneacă pământulîn adâncurile-i clocotitoare.

Optzeci și patrude chinuri provoacă, douăzeci și cinci de dureri,

Sosit-avremea domniei Diavolului,

Fiara SfântuluiIoan și Nebunul desfrânat

Vor ducela pieire orașul înlănțuit.

În țărâna îmbibatăde sânge Satan își scrijelește numele,

Iar morții-sprea mulți ca să-i îngropi.

Până cedemonii care se vânzolesc mânioși tare

Îl trimitînapoi, acolo de unde a venit.

Sosesc împreunădănțuind dansul lor fără de timp

Grațiile, și aduc cu ele raiul pe pământ.

Atunci cosmosulnostru își va căpăta duhul și se va naște

Sub semnulBalanței.

Cerul înstelatca un lămâi

Cuprinde înbrațe tot ce-l înconjoară.

Ca săafli sălașul întrunirii lor

Urmărește ochiilui Mercur.

Sub călcâielelor grațioase îmbobocesc florile,

Marte și Saturnplutesc izbăviți,

Totul s-aschimbat, nu mai este ceea ce părea.

Vino, tu și eu ne vom lăsa în urmă mormântul.