Pergamentul diafan

PERGAMENTUL DIAFAN

Cuvânt înainte

Und immer

Ins Ungebundenegehet eine Sehnsucht

Hölderlin, Mnemosyne 3

Am început să adun povestirile cuprinse în volumul de față încă din 1972, când părăseam Jormania pentru douăzeci de ani. Eram foarte tânăr pe atunci. La câțiva ani după ce fusesem admis la universitate, mi-am abandonat studiile și am lucrat ca ziarist în orașul H. În această calitate l-am cunoscut pe profesorul William H.; relațiile noastre au început prost, dar au urmat o dezvoltare pozitivă, culminând cu darul pe care profesorul mi l-a făcut înainte de a muri: manuscrisul singurei - zicea el - povestiri de ficțiune pe care-ar fi compus-o vreodată. Am suficiente motive să cred că manuscrisul conținea mai curând o confesiune gravă, iar fragmentele pe care le-am putut strânge aici par să-mi confirme ipoteza. La 23 decembrie 1986 (mi-am notat data în jurnal), am înțeles în sfârșit că ele nu erau niște entități disparate, ci, dimpotrivă, formau bucățile unui singur puzzle.Mai pot fi de asemenea considerate drept capitole ale unui roman având o ordine de lectură variabilă. În principiu, se poate obține o anumită coerență plecându-se de la o lectură ce pune accentul fie pe o ființă feminină insesizabilă, numită când Mekor Hayyim, când altminteri, fie pe colecția de smaralde a profesorului H. Voi reveni asupra acestui punct după ce voi fi explicat de ce public ansamblul acestor povestiri la peste douăzeci de ani de când le-am surprins caracterul unitar.

Începând din anul 199..., am fost activ angajat în tentativa lui Boba, a lui Bolovan, a lui Bostan și a altora de a restabili un regim democratic pe ruinele Jormaniei distruse mai întâi de directivele președintelui Gologan și apoi de arma zoologică pe care Imperiul Maculist n-a întârziat s-o arunce în luptă (vezi mai departe articolul intitulat „Intervenția zorabilor în Jormania”, pe care l-am publicat în ultimul număr al revistei Asmodeus sub pseudonimul de Jules Bilstik). Am luptat în munți împotriva rămășițelor armatei jormane, a zorabilor și a tâlharilor. De trei ori am fost rănit destul de grav, fără ca totuși să abandonez lupta. Am făcut parte din prima unitate care, împreună cu Boba și Bostan, a pătruns în Jorjan, capitala Jormaniei, numită pe atunci „necropola pestilențială” (printr-un joc de cuvinte cu vechiu-i nume oficial de „metropolă prezidențială”), dar care cunoscuse și vremuri mai bune, când era desemnată prin expresia „Parisul Cartanilor” (în privința numelor geografice, trimit la același articol pe care tocmai l-am pomenit).

În timpul „revoluției florilor”, am făcut parte din guvernul provizoriu Bostan, în calitate de secretar de Stat la Externe; după alegeri, din pricina poziției mele radical antimaculiste, am fost îndepărtat de la putere. Așa am ajuns să fiu transferat ca ambasador al Jormaniei în același oraș H. unde odinioară fusesem student și apoi ziarist. Zece ani au trecut de atunci, ani care au văzut prăbușindu-se toate visurile noastre de libertate și democrație. Țara geme acum sub jugul unei alte marionete maculiste, al cărei nume odios voi evita să-l rostesc aici (a se vedea totuși articolul meu citat).

În seara sosirii mele la H., în disprețul oricărei vizite protocolare, mă duceam direct să văd colecția profesorului H., acum accesibilă publicului și cuprinzând aproximativ 1900 de smaralde, între care cinci printre cele mai mari și mai frumoase din lume. Îmi mai aduc încă aminte de starea de toropeală fierbinte în care căzusem, de senzația necontenită că aveam nările și gura pline cu sare de mare. Ceva straniu mi se întâmpla, ca o ruptură între existența mea vizibilă și o parte a ei tainică, inenarabilă, de care până atunci nu fusesem conștient. Pentru o clipă, am avut impresia distinctă de a fi fost oarecum colecționarul acelor smaralde, multiplii lor proprietari legați între ei prin relații complexe de schimb, ca și cei ce le fabricaseră.Atâtea memorii diferite începură deodată să funcționeze în mine însumi, încât îmi pierdui orice identitate. Mă contemplam ca loc în care ceva neașteptat, poate fundamental, tocmai se întâmplase. Niște limite, până atunci imuabile, dispăruseră. Mă vedeam cotind pe o străduță îngustă, pavată ca vechile orașe italiene, unde se amestecau niște mirosuri având ceva subtil-erotic; șlefuind pietre într-un subsol și simțind certitudinea calmă a prezenței unei femei și a unui copil în preajmă; vorbind curent o sumedenie de limbi și înțelegându-le perfect fără să le fi învățat vreodată; mă vedeam iubind, vânzând, omorând cu lovituri de pumnal, murind înconjurat de sirene, jucând zaruri, mângâindu-mi trupul într-o mare cadă de alabastru, femeie, bărbat, bătrân, copil, hoț, cerșetor, nobil, astrolog, magnat, cămătar, țăran și neguțător de smaralde în același timp.

Experiența pe care-am avut-o acolo, dinaintea unei multitudini de smaralde încărcate cu o memorie infinită, întinsă până la formarea pământului, nu semăna întru nimic cu ceea ce vulgul numește (eronat, de altfel) „metempsihoză” ori „existențe anterioare”. Nu trăisem eu însumi niciuna din acele existențe; istoria umană însă mi se dezvăluia ca o povestire corporativă în care deosebirile dintre actori sunt doar iluzorii. Eram,în orice clipă, bătrânul orb care primea în fiecare duminică, punctual, pe pragul catedralei, un dinar de la Cosimo de’ Medici; dar eram și Cosimo și, într-un fel, moneda însăși, traiectoria ei, mediul pe care-l străbătea, piatra pragului și crăpătura din piatră, altarul, mulțimea, privirea preotului ațintită la potir, cuvintele hoc est corpus,tânăra fată ținând ostia în gură, saliva, gustul, rugăciunea, papilele de pe limba ei, o mică mișcare laterală a piciorului ei drept și presentimentul clopotelor pe care o forță necunoscută și nevăzută avea să le facă să răsune pe dată.

Era ca și când m-aș fi plimbat printr-un depozit, practic infinit, unde tot ce s-a petrecut vreodată în toate lumile era accesibil; dar când te afli acolo, privirea dispare: e și ea doar un obiect printre celelalte obiecte, încât nu mai există nicio instanță capabilă să cunoască, să înregistreze ceva. Amintirea pe care-o păstrez nu e deci decât foarte aproximativă și în mod esențial falsă: fiind tot în totul, n-aș putea defini toți fiorii care m-au străbătut.

De ce oare ceva m-a oprit acolo mai curând decât în altă parte? Dar oare de ce altă dată, într-un alt timp, luasem primul taxi de la aeroport ca să mă duc la expoziția de smaralde a profesorului H., pe care multă vreme îl considerasem o bășică umflată, până când, pe patul de moarte, mi-a încredințat o povestire în care pretindea că fusese îndrăgostit de o zeiță? Să aibă oare toate acestea vreo legătură cu mania sa de a colecționa pietre verzi, tăiate, netăiate sau în stare brută? Deși toate lucrurile erau identice între ele, parcă totuși o undă mă împingea în mod fatal către un mănunchi limitat de percepții; în clipa când vibrau la unison, aceste percepții alcătuiau o lume aparte, un fascicul, o privire care se îndreptă către silueta din fața mea.

Carnea ei n-avea consistență: era o învolburare de unde de lumină, se forma în fiecare moment din noi energii emanate din noi izvoare. Întrupa tot ce era frumos și delicat, această lume ca loc unde se petrec lucruri enigmatice care salvează viața prăzii hăituite și copilului aflat sub sabia jefuitorului.

Dacă mă aflam acolo, dacă-l întâlnisem pe William H., dacă vizitam această expoziție, dacă luptasem în Jormania mai degrabă decât în altă parte, dacă fusesem rănit în cele trei locuri ale trupului mai degrabă decât în altele, dacă mâinile-mi semănau cu ale ei și dacă privirea îmi cobora acum către picioarele-i lungi și fine încălțate în sandale romane, înseamnă că exista pesemne ceva comun între noi doi, două fascicule vibrând în același ritm sau două suprafețe ce reflectau același lucru în două feluri diferite.

Purta la gât un pandantiv format dintr-o gheară de aur cu opt brațe ascuțite strângând un superb smarald brut. Fără o vorbă, îl scoase și, după ce mi-l puse în mână, dispăru pe o alee.

M-am regăsit dintr-o dată obosit și confuz în expoziția de smaralde, cu un paznic alături sugerându-mi politicos, prin simpla-i prezență, că se apropia ora închiderii. Eram, de altfel, singurul sau în orice caz ultimul vizitator al colecției. Am făcut câțiva pași în direcția ieșirii, unde doi polițiști în mare ținută m-au oprit.

„Iertați-ne, domnule ambasador”, făcu unul din ei, „dar se pare că tocmai ați furat una dintre piesele expuse în această sală. Sunteți de acord să fiți controlat?

Fără să stau pe gânduri, am acceptat; dar, în timp ce îmi examinau foarte scrupulos conținutul buzunarelor golite pe o masă, mi-am zis că poate suferisem un fel de eclipsă și că nu era imposibil să fi făcut ceva necontrolat. Acum era prea târziu ca să mai recurg la imunitatea diplomatică; și vedeam deja prima pagină a unor ziare anunțându-mi expulzarea fiindcă furasem un smarald dintr-o colecție publică.

Percheziția a durat o bună jumătate de oră, dar n-a dus la nimic. Ușurat, i-am scuzat bucuros pe polițiștii încurcați și, refuzând să mă las condus de ei sau să mi se trimită o mașină oficială, am ieșit în stradă. La urma urmei, nu eram departe de ambasada Jormaniei, o clădire discretă de dinainte de război, înconjurată de o specie ciudată de citrice care suporta frigul iernii.

Era foarte cald și m-am hotărât să trec prin parc, deși la ora aceea era deja imprudent să te aventurezi pe acolo. Cum tocmai coteam pe o alee ce ducea către ieșirea dinspre răsărit, am auzit un pas ușor dar grăbit și o răsuflare mi-a atins peste puțin ceafa. M-am întors. Era o tânără fată aproape la fel de înaltă ca mine, cu părul roșcat. Purta o bonetă stacojie și o rochie lungă, ușoară, cu talia înaltă, ca și cum ar fi fost însărcinată. Pe gleznele-i lungi și delicate abia se vedeau curelușele de piele ale sandalelor romane.

„Ați pierdut ceva”, îmi spuse întinzându-mi gheara cu opt brațe de aur strânse în jurul smaraldului brut. Apoi îmi întoarse spatele și dispăru printre tufișuri.

Mi-am șters fruntea. Era îngrozitor de cald și aveam un gust sărat în gură, iar nările mă înțepau de parcă ar fi fost pline cu sare de mare. Portarul, fiindcă nu recunoscuse un ambasador pe care de altminteri nu-l văzuse niciodată, își atrase din parte-mi singura dojană pe care am administrat-o vreodată cuiva în viața mea de înalt funcționar.

Bolnav sau obosit, am dormit șaptezeci de ore în șir. Teancuri de ziare mi se îngrămădeau pe masă. Într-un sfert de oră, am descoperit ceea ce căutam: pandantivul fusese furat din colecția William H. și nu existau suspecți. O fotografie a obiectului elimina orice posibilitate de coincidență întâmplătoare. E aici, în fața ochilor mei, în timp ce aștern aceste rânduri.

O descoperisem undeva într-un depozit, învolburându-se, cine știe de ce, pe aceeași lungime de undă ca și mine. Purta acel pandantiv, era acel pandantiv, eram ea, eram totul, din întâmplare continuam să dăinuiesc într-un anume fel sub o formă abstractă numită „ambasador al Jormaniei”, apoi am fost exilat, apoi am devenit bogat. Depozitul în care am întâlnit-o era realitatea; acum mă aflu într-un condensat ireal pe care ceilalți îl percep ca și când ar avea vreo consistență oarecare.

Din nou în orașul H., din nou fără un program fix, mă grăbesc să urc în primul taxi și să dau adresa expoziției. E îngrozitor de cald, iar gura și nările parcă-mi sunt pline cu sare de mare.

Pergamentul diafan

Isa ibn’Ali al-Kashkari, zis Prinde-Muște, nu este cunoscut decât prin poemele-i melancolice și prin titlul unui comentariu pierdut la Cartea Timpurilor Intermediare de Al-Adami. Aparținuse Ordinului Căutătorilor de Adevăr, fără să fi ocupat vreun loc proeminent în această organizație obscură între toate. Căci se spune că Adevărul însuși îi face umili pe cei ce-l caută.

Născut întrecreștini, s-a expatriat de timpuriu în Emiratul din Melitene. Unii îl dau drept zindiq sau dualist, dar întotdeauna a fost bănuit de ceea ce după toate probabilitățile nu era. Căci, în acel teritoriu incert de la întretăierea mai multor state, Isa ibn ’Ali izbuti să-și ascundă religia atât de bine, încât nimeni n-a știut cu adevărat dacă fusese creștin și de ce fel, sau paulician, sau încă musulman și de ce fel anume. Acest prodigiu unic a fost și va fi lăudat în vecii vecilor; căci, cum obișnuia el însuși să spună, „există oare gărzi în stare să-l oprească pe Allah la graniță?.

Dacă a fost cunoscut prin ceva în vremea sa, Isa a fost mai ales cunoscut prin putința-i de a rezolva rapid și cum se cade cele mai delicate treburi care necesitau o investigație polițienească. Nu întotdeauna accepta să se ocupe de așa ceva, iar criteriile alegerilor sale n-au fost niciodată înțelese; căci îi refuza deopotrivă pe bogați și pe săraci, pe disperați ca și pe profitori. „Oare Allah vă explică de ce plouă sau de ce e vreme frumoasă?, fusese el auzit spunând când cei pe care-i respinsese erau prea din cale afară de mâhniți. Dacă i se făcea milă de ei, le dădea ceva bani; dar niciodată nu revenea asupra unei hotărâri.

Am extras acest profil al lui Al-Kashkari dintr-o prozopografie arabă anonimă din veacul al XIV-lea, intitulată Maeștrii Dorinței Arzătoare. Însă S., foarte savanta mea prietenă, tocmai mi-a împrumutat propria-i traducere a unei cronici nestoriene în siriacă, datând din secolul al XI-lea, care conține povestea uneia dintre cele mai uimitoare isprăvi ale lui Isa. O expun și eu aici, cu fidelitate față de original.

* * *

Atunci când delegația compusă din abatele Iacob, părintele Ioan și părintele Toma i se înfățișă lui Isus din Kashkar (pentru că Isa înseamnă Isus), supranumit Prinde-Muște, acesta tocmai se spăla pe picioare. „E un semn”, spuse părintele Ioan. „E un semn”, repetă abatele Iacob. Părintele Toma nu spuse nimic.

Nu era niciun loc unde să șadă și cei trei s-au așezat pe jos. Își aruncau priviri neliniștite, căci Prinde-Muște era cunoscut ca fiind cu totul imprevizibil: refuza un caz din două, fără să dea vreodată vreo explicație. Nici vorbăreț nu era și se dezvățase să-și primească musafirii cum se cuvine. Cu toate acestea, după cum mărturisea toată lumea, era întotdeauna foarte blând și simțitor.

Toma rupse în cele din urmă tăcerea. „Uite”, spuse, „știm cu toții cât ești de ocupat, răsplătească-te Dumnezeu pentru tot binele pe care-l faci. Dar orbecăim în întuneric și avem deznădăjduită nevoie de ajutorul tău. Prinde-Muște continua să se spele în tăcere pe picioare, niște picioare palide, lungi și delicate ca ale unei femei. Cei trei se priviră, șovăielnici. „Iată despre ce este vorba”, reluă abatele, „suntem în totul trei sute de călugări... „În număr stă greutatea”, adăugi părintele Ioan. „Acum suntem trei sute de călugări”, o luă de la capăt abatele, aruncându-i o privire opacă tovarășului său înfășurat în rasa-i neagră, „iar până acum - în sfârșit, până de Crăciun -, mulți frați aveau viziuni. „Ce fel de viziuni?, întrebă deodată Prinde-Muște. Cei trei își dădură coate, ușurați. „Tot felul de viziuni”, se grăbi să răspundă părintele Ioan. „După umila mea experiență, viziunile astea pot fi clasificate potrivit unei logici elementare: mai întâi sunt viziunile care nu înseamnă nimic și acelea care înseamnă ceva; acestea, la rândul lor, se referă la evenimente personale sau colective; amândouă aceste feluri pot fi importante ori nu: ca de pildă fratele care-și visează piciorul stâng umflat și-i cade o bârnă peste picior, strivindu-i un deget. Iară asta nu e importantă; însă un alt biet frate care se află aici, dinaintea voastră, a fost vizitat de Maica Domnului, care i l-a arătat pe Chrysokeir cel Bălai, șeful paulicienilor, cu țeasta însângerată... Abatele Iacob i-o tăie cam dur, trăgându-i un cot înfundat prin părțile stomacului. Se tot bănuia că Prinde-Muște fusese paulician înainte să fi fost Chrysokeir descăpățânat. „Așa deci”, reluă abatele pe un ton destul de nervos, „frații aveau tot soiul de viziuni, false, dar și adevărate, ca de pildă viziunea Raiului și a Iadului... Prinde-Muște făcu un semn aparent aprobator. Dar în ce Rai și în ce Iad credea el oare? „Toate acestea”, continuă abatele, „făceau parte din existența noastră de zi cu zi până de Crăciun, adică până la 6 ianuarie, anul trecut. În fiecare zi, doi-trei frați veneau să ne povestească viziunile lor și asta ne făcea viața... Abatele șovăi. „Plină de înțeles”, adăugi părintele Toma. „Plină de adevăr”, adăugi părintele Ioan. „... de veselie”, încheie abatele.

„Dar, de la Crăciun încoace, să tot fie trei luni de-atunci, nimeni din mânăstirea noastră n-a mai avut viziuni. „Ni s-au furat viziunile! strigă părintele Ioan, cu ochi în lacrimi. „Redă-ne nouă viziunile noastre! îl rugă Toma. „De aceea”, se porni iarăși abatele, „de aceea purcedem a te ruga respectuos, a te implora cu umilință să aibi bunătatea de a cerceta pricina pierderii facultății noastre vizionare și, de e cu putință, să ne-o dai nouă îndărăt. „De acord”, răspunse Prinde-Muște fără să mai stea pe gânduri. Se ridică și, uitând probabil că se afla cu picioarele într-un hârdău, călcă pe marginea lui care plesni, lăsând apa să le moaie sutanele călugărilor. „Voi încerca să vă găsesc viziunile, dar nu pot promite c-am să vi le restitui. Căci nu-i exclus să se fi pierdut pentru totdeauna. Cei trei se grăbiră să iasă, destul de nedumeriți. „Ați văzut? întrebă părintele Ioan storcându-și anteriul ud, „a fost cu siguranță un semn! „Un semn! - îi făcu ecou șoapta părintelui Toma, care lăsa în urmă șiroaie de apă pe dată mistuite de colb.

* * *

A doua zi, Prinde-Muște s-a dus la locul cu pricina. Călugării cu fețele cenușii nici nu l-au băgat în seamă. Erau cu toții foarte grăbiți să-și îndeplinească îndatoririle religioase cu spor, ca și numeroasele treburi legate de subzistență și de administrarea patrimoniului. Mânăstirea - o clădire mare, nouă, de piatră galbenă, aflată în mijlocul unei proprietăți imense cuprinzând culturi de grâu și de legume, păduri, iazuri și vii - era sobră și curată. Icoanele din biserică și din nenumăratele capele erau acoperite cu aur, cum se cuvine, dar fără doar și poate urâte. Spre a evita orice ambiguitate ce-ar fi putut degenera în erotism, Sfânta Fecioară, îndeosebi, era reprezentată ca o persoană asexuată de o anumită vârstă, cu chip sumbru și sever. Cântările care acompaniau o liturghie nesfârșită erau lamentabile, tămâia - o simplă rășină de pin care ardea pârâind în paharul argintat al cădelniței. Firește, cheltuielile erau reduse la minimum. „Sunteți foarte bogați”, observă impersonal Prinde-Muște, în timp ce se străduia, în trapeza decorată cu niște fresce oribile, să descâlcească un ghem de legume fierte. Abatele nu-l auzi, într-atâta larmă făcea lectorul - fratele Toma - dând citire vieții Sfintei Fontadela. „De ce urlă așa?, se interesă Prinde-Muște la părintele Ioan. „Ca să nu cădem în păcatul lăcomiei”, strigă Ioan ca să se facă auzit. Străinul încuviință politicos, apoi se duse să cerceteze chilia ce-i fusese în mod excepțional pregătită. Căci toți călugării, inclusiv starețul, se odihneau în comun, într-un dormitor uriaș din care emana o asemenea duhoare că Prinde-Muște se mulțumi să arunce înăuntru o privire prin ușa deschisă, îndepărtându-se apoi cu grabă. Paturile, cu cergi din păr de capră, aliniate de-a lungul nesfârșiților pereți cenușii, erau într-o ordine perfectă. La fiecare capăt al sălii se găsea câte un butoi pentru urinat, iar un trunchi scobit slujea de adăpătoare, având atârnată deasupra o tigvă răsturnată. De plafon spânzurau zeci de legături de usturoi, a căror menire, îl lămuri părintele Toma, era de a ține la distanță spiritele necurate. Dar, preciză el, usturoiul fusese dintotdeauna acolo și, departe de a le fi stingherit viziunile, stătuse tot timpul chezaș că ele nu le erau provocate de demonii cei răi, pentru că aceștia - cum știe oricine - se tem de usturoi. Prinde-Muște îi mulțumi lui Toma și-l rugă să-i arate biblioteca. Nu exista una special amenajată, dar dincolo de magazia de brânză - aproape la fel de mare și de puturoasă ca dormitorul - se afla o chilie cu rafturi pe care zăceau vreo sută de tomuri prăfuite. „Nimeni nu întrebuințează vreodată aceste volume”, îl informă Toma. „Cele de care ne slujim cu regularitate sunt în sacristie. Prinde-Muște se declară atât de recunoscător pentru toate aceste informații, încât fratele îl bănui de ipocrizie. „Ce crezi despre viziunile noastre?, îl întrebă el. „Dragă frate”, îi răspunse Isus fiul lui ’Ali, „ce mă-ntreb eu nu e cum se face că nu mai aveți viziuni, ci cum de-a fost vreodată cu putință să fi avut. După ce rosti aceste vorbe enigmatice, se retrase în chilia lui și nu-l mai auzi nimeni până la utrenie.

* * *

În toiul nopții a izbucnit un vacarm îngrozitor. Era pricinuit de un glas omenesc, mai ascuțit decât al muezinului, care se străduia cu disperare să acopere dangătul ritmic al unui clopot strident; după care zidurile mânăstirii au fost zgâlțâite furios de rostogolirea clopotelor mari ce dură un bun sfert de ceas. Pe urmă, toți călugării, îmbrăcați, au ieșit în cortegiu din dormitor, cântând bătăioși un imn ce anunța neîndoielnic apropiata sosire a Judecății de Apoi. Încercând să-și contenească bătăile sălbatice ale inimii, Isus Prinde-Muște i-a urmat de bine de rău până în biserică. Turma răspândea un miros pătrunzător de capră, de excremente, de usturoi, de brânză fermentată și de rășină de pin. Combinația ducea probabil la formarea alcoolurilor, căci din timp în timp se simțea ca o adiere de trapistină. Părintelui Ioan i se păru că vede un vag surâs plutind pe buzele subțiri ale Căutătorului de Adevăr, care nu dură mai mult decât o clipire de pleoape. Toma nu observase nimic, ocupat cum era să se țină de corul celorlalți, față de care fusese mereu în întârziere cu o jumătate de măsură.

În acest ansamblu perfect cacofonic, Prinde-Muște nu izbuti mai întâi să distingă niciun cuvânt. Dar, apropiindu-și urechea de gurile căscate ale călugărilor ce-l înconjurau, își dădu seama că mai multe limbi erau folosite în același timp: siriaca din Edessa, armeana, greaca și chiar araba, nemaisocotind toate dialectele siriene meridionale și occidentale. Cum se făcea oare că atâția oameni care nu vorbeau o aceeași limbă erau adunați aici? Slujba, totuși, se ținu în siriacă. În duminica verde dinaintea Paștelui, starețul însuși sluji, într-o ținută atât de solemnă că abia-abia își purta povara de aur a îmbrăcăminții. Iar mitra, a cărei coroană de aur masiv îi însângerase deja fruntea, era împodobită cu șase smaralde precum Isus din Kashkar nu mai văzuse niciodată, semn că mitrele înseși erau potrivite după culoarea duminicii și că, probabil, exista o altă mitră de aur masiv bătută cu rubine pentru duminicile roșii și o a treia încrustată cu diamante pentru duminicile albe. Starețul acestei mânăstiri necunoscute era mai avut decât însuși împăratul Orientului.

Când ceremonia și vacarmul încetară, Prinde-Muște nu se mai întoarse în chilie. Începu să le pună călugărilor întrebări pe cât de discret posibil, după ce aplicase ansamblului grupului ceea ce toți investigatorii au numit de-atunci „teoria celor trei cercuri”. Lui Isa ibn ’Ali al-Kashkari îi revine meritul de a fi formulat pentru prima oară această teorie, într-un catren misterios ce trece drept unul din poemele sale, dar care, în realitate, nu-i decât o formulă mnemotehnică destinată detectivilor: „În orice comunitate există trei cercuri: Marele Cerc ce o conține în întregime; Cercul Funcțiunilor sau cei ce contează, alcătuind 10% din ansamblu; și Cercul Interior, șefii șefilor, care sunt 2% din întreg sau 20% din Cercul Funcțiunilor. Din Cercul Interior provine tot Binele, dar și tot Răul. După Al-Kashkari, vinovatul trebuie întotdeauna căutat în rândurile elitei.O altă sentență ce trece drept unul dintre poemele sale ne lămurește că „Totul se petrece în mintea omului; păcatul este păcat al rațiunii, nu trupesc. Astfel, căpetenia grupului îl duce pe acesta la prosperitate sau la mizerie, la victorie sau la dezastru, la păcat sau la milostenie. Masa n-are nicio autonomie.

În felul acesta începu Prinde-Muște, prin a determina mai întâi Cercul Funcțiunilor, respectiv pe cei aproximativ treizeci de oameni care alcătuiau scheletul mânăstirii. Dată fiind acea tendință la economie pe care o constatase deja, găsi că funcțiile vitale erau distribuite asupra a douăzeci și șapte de călugări, adică 8% din ansamblu, de la stareț la șeful tăietorilor de lemne și la administratorul iazurilor. După o jumătate de zi de lucru, izbuti să determine Cercul Interior, compus din cinci persoane: starețul sau directorul spiritual al mânăstirii, egumenul sau directorul economic, traducătorul, un armean mic cu ochi de argint viu care știa remarcabil toate limbile din regiune, cu excepția celei grecești pe care-o mânuia prost, responsabilul cu ordinea internă, un colos arab impenetrabil și, în sfârșit, părintele Ioan, până de Crăciun profetul echipei, acum fără funcție precisă și foarte frustrat din pricina pierderii facultăților sale vizionare. Prinde-Muște îl excluse de la bun început de pe lista celor suspecți, ce se vedea astfel redusă la primii patru. Spre a le mai restrânge încă numărul, Prinde-Muște aplică ceea ce investigatorii din lumea întreagă aveau să numească după aceea „regula marionetei”, exprimată într-un catren aflat tot printre poemele sale: „Atunci când puterea cuiva este prea vizibilă, deseori e vorba de o marionetă. Caută-l pe cel ce-o mânuiește și vei ști de unde se trage răul.În felul acesta, lui Prinde-Muște nu-i trebui mult ca să-l îndepărteze pe stareț de pe lista suspecților, fiindcă, oricât de pătruns ar fi fost de importanța rolului său, el se mărginea să suporte literalmente greutatea imenselor bogății acumulate în mânăstire. Nu părea însă a fi avut vreo contribuție la acumularea lor. Astfel, la capătul unei zile, Prinde-Muște avea să-și aleagă vinovatul doar dintre trei persoane: Vahan traducătorul, Dawud ibn Mariyam polițistul și un al treilea, necunoscut, egumenul grec pe nume Filip, aflat mereu în inspecție la periferia domeniului monastic. „Părintele Filip”, îi explică abatele, „își are o bisericuță a lui în nord, la o zi de călărit sau la trei zile de mers pe jos. Prinde-Muște a hotărât să se ducă acolo a doua zi, luându-i ca escortă pe părintele traducător, precum și pe Dawud cel trupeș. Și, din nou, glasul spăimos care încerca să acopere dangătul de clopot, urmat de rostogolirea clopotelor mari și de acel imn babelic prin care comunitatea părea să invoce toate puterile infernale, l-au făcut să se trezească tresărind brusc din somn. Cu inima bătând să-i spargă pieptul, Prinde-Muște s-a așternut la drum pe întuneric, în tovărășia celor doi suspecți.

* * *

În timpul drumului, Cercul Interior s-a strâns și mai tare, până la a-i descoperi vinovatul. După cum se și așteptase, Vahan se dovedi la fel de vorbăreț pe cât era Dawud de taciturn. Egumenul, îi explică el, e cel ce se află la originea bogăției mănăstirii. Practic, nimeni nu-l vede niciodată; e mereu ocupat la periferia domeniului, dincolo de o pădure apărată, ca să zicem așa, de o asemenea faimă că nimeni n-ar risca s-o străbată. Dawud confirmă printr-un rânjet sinistru autenticitatea povestirii lui Vahan. Se înșela oare Prinde-Muște, sau uriașului îi era teamă? Iar toată acea revărsare de fraze debitate de Vahan într-o siriacă impecabilă de Edessa n-avea oare menirea de a-i masca adânca îngrijorare? Ca să-i dezlege limba lui Dawud, Al-Kashkari se hotărî să treacă precum ar fi din întâmplare la araba oribilă din regiunea Melitene, de unde uriașul provenea mai mult ca sigur. Și o coloră cu termeni țărănești, pentru că, oricât ar fi fost de atent, uriașul nu părea deloc de la oraș. Cu un aer disprețuitor, Vahan își continuă explicațiile într-o arabă siriană căutată; însă Dawud păru încântat să-și audă propria limbă și se apropie de cei doi ca să nu piardă nimic din convorbirea lor. Pădurea, spunea Vahan, e de netrecut: toți cei care cutează să se aventureze prin ea acolo pier, iar capetele mutilate le sunt trimise într-un sac la mănăstire. De mai multe ori s-a întâmplat așa și ochii păreau să le fi fost scoși cu vârfuri de săgeată. „Suntem prizonierii propriei noastre mânăstiri”, se plânse el. „Dar cum se face că ați consimțit să mă însoțiți, dacă ne așteaptă moartea? întrebă Prinde-Muște. Vahan aplecă privirea în pământ, murmurând ceva ininteligibil; uriașul bolborosi ceva, dar păru satisfăcut. Apoi lăsă să-i iasă din gură cel dintâi mesaj articulat pe care Căutătorul Adevărului îl auzise rostindu-l; spre surprinderea sa, era într-o arabă din munții Siriei orientale care parcă-i turnă plumb topit în vine: „N-aveți teamăde nimic.

Era oare cu putință ca Dawud să fi aparținut redutabilului Ordin al Asasinilor? Provenea el oare din fortăreața Bătrânului, din Alamuth, Cuibul de Vultur înconjurat de mister și de djinni înfricoșători? Purta el oare sub anteriu-i prăfuit paloșul încovoiat al lui Iuda Iscariotul? Iar acel tatuaj verde ca smaraldul, ca otrava sau ca hașișul, de pe șoldul lui stâng, reprezenta poate semnul secret al Victoriei, semnul Marelui Mahdi care va veni la Sfârșitul Timpului? „N-aveți teamăde nimic”: nu dezvăluia oare deja acest mesaj identitatea precisă a lui Dawud? Nu se spunea de mult că Bătrânul din Munte îl săpase în stânca neagră de la Alamuth, pe zidul interior al acelui Rai al războinicilor mișunând de hurii mai frumoase ca luceferii? „N-aveți teamăde nimic.Nu se dăduse oare pe mâna unui nebun drogat? În vreme ce Prinde-Muște rumega aceste gânduri sumbre, caii ajunseseră la liziera pădurii primejdioase și se opriseră nehotărâți. „N-aveți teamăde nimic”, repetă uriașul, după care scoase de trei ori strigătul vulturului care-și apără cuibul. Spaima îl cuprinse pe Prinde-Muște ca o buruiană rea; strigătul ăsta era prea realist. Dar era și prea târziu pentru a mai da înapoi acum. Și, într-adevăr, trei cavaleri în cămăși lungi de zale și coifuri cu apărători de nas fără vizieră ieșiră din pădure și înaintară către ei, cu halebardele plecate. „N-aveți teamăde nimic”, spuse cel ce părea șeful lor în acea arabă din Siria nord-orientală în care Prinde-Muște descifra inflexiunile oțelului albastru de Damasc. Înconjurat de patru Asasini și de un armean livid de frică, Prinde-Muște pătrunse în umbra deasă a codrului de brazi. De îndată ce cortegiul ajunse într-o poiană, pe la urechi se porniră să-i șuiere săgeți; Asasinii se strânseră lângă el, ridicându-și scuturile; rapid, Dawud scoase un paloș încovoiat de sub anteriu. „Opriți-vă”, urlă el amenințător. „Opriți-vă, sau veți cunoaște tăișul acestui paloș! Ploaia de săgeți încetă într-adevăr și un arcaș purtând armura infanteriei Imperiului ieși de la adăpostul trunchiurilor albicioase. „Ar trebui să fiți jupuiți de vii, așa sunteți de netoți! îl ocărî Dawud. „Du-ne imediat la șeful tău și roagă-te pentru viața ta! Urmați de o trupă de arcași, cei șase cavaleri, Prinde-Muște și Vahan la mijloc înaintară cu toții până la un loc stâncos unde se ridica o bisericuță, apoi merseră mai departe pe jos. Prinde-Muște observă că Asasinii supravegheau fără încetare mișcările pedestrașilor imperiali și ajunse la concluzia neașteptată că trebuia mai curând să aibă încredere în proteguitorii săi arabi decât în apărătorii greci ai locului. Într-adevăr,își spuse, Bătrânul din Munte n-ar avea de ce să-mi dorească moartea.

Dintr-o dată, cercul vinovaților se strânsese la unul singur.

* * *

„Fiți bineveniți în lăcașul Domnului! În încăperea scobită direct în stâncă, pe care-o bănuia foarte mare, glasul ascuțit al egumenului îi preceda chipul, care se ascundea îndărătul unei lumini revărsate dintr-o deschizătură circulară. „Lăudat fie Domnul în vecii vecilor! îi răspunse Prinde-Muște în grecește. „El e acela care-i răstoarnă pe cei puternici și-i înalță pe cei umili”, urmă el cu voce neutră. „Cristos, Domn și Rigă, e cel care a instaurat această Împărăție! se făcu auzit fără întârziere răspunsul egumenului. Era înalt, rotofei și surâzător, iar mâinile-i erau umede. Ce șansă era să mai ieși viu din locul ăsta? „Haideți”, îi spuse calm Prinde-Muște, „sunteți așteptat la mânăstire. Nu contase pe ajutorul lui Dawud și al Asasinilor, dar el sosi prompt. Cei patru îl înconjurară pe egumen fără o vorbă și-l împinseră către ușă. El le zise ceva, moale, în arabă, dar ei nu reacționară. „Uite”, i se adresă el numai miere lui Prinde-Muște, „am să vă urmez unde veți voi și am să răspund de tot ce-am făcut. Dar lăsați-mă mai întâi să vă arăt opera mea. Ieșiră și merseră în tăcere cale de-o jumătate de ceas, urmați de o mulțime de arcași care totuși nu îndrăzneau să intervină, atât de aproape se țineau cei patru arabi de șeful lor. Copacii se făceau din ce în ce mai rari și cortegiul ajunse la un podiș curmat brusc de un zid ce se pierdea în înaltul cerului și se întindea nedefinit la dreapta și la stânga. „Mare e Domnul!, strigă egumenul. Această frază declanșă un atac destul de slab din partea pedestrașilor, care încetă de îndată ce lamele albastre ale săbiilor țâșniră în mâinile Asasinilor, amenințând gâtlejul călugărului. „Nu îmi purtați mie de grijă, imbecililor! urlă Filip. „Ucideți-i înainte să ne ruineze opera! Dar nimeni nu-i dădu ascultare. Și cortegiul se întoarse la bisericuță, unde egumenul fu păzit până a doua zi, cu un pumnal la beregată ce-i întindea pielea roz a gâtului. Nu se dovedi prea vorbăreț, dar făgădui niște lămuriri de îndată ce vor ajunge la mânăstire. Deși călătoria fu lungă și aspră, frații erau prea înfierbântați ca să mai aștepte ziua următoare. Egumenul fu judecat în aceeași seară în adunarea plenară, iar Dawud avu de furcă să-i apere trupul de atacurile călugărilor dezlănțuiți la ordinul părintelui Ioan și care-l acuzau că le furase viziunile.

„Ai auzit plângerea lor”, îi zise starețul pe un ton grav. „Ce poți spune în apărarea ta? „Sunt la porunca Domnului”, răspunse Filip cam slab, dar fără urmă de teamă în glas. „Am lucrat pentru Împărăția Sa.

„Dar ne-ai furat viziunile, au ba?

„Ascultați dară, oameni buni, și veți afla adevărul”, grăi Filip egumenul, atacând o pledoarie pentru care se pregătise deja de multă vreme, încă de când făcea pe avocatul la curtea Bizanțului: o pledoarie pentru viața sa, pe care n-avea să și-o cedeze fără luptă. „La ce bun viziunile, dacă nu-l slujesc pe Domnul? Ascultați ce-am vrut să fac și ce-am făcut și-mi veți slăvi lucrarea, iar dușmanii mei nu vor birui.

În clipa aceea, profitând de un moment de neatenție din partea polițistului arab, părintele Ioan urmat de câțiva credincioși se repezi la egumen și-i trase un șut bine calculat în burtă.

„Moarte hoțului!, urlă el, iar confrații înfierbântați îi ținură isonul în toate limbile ținutului. Filip se frânse în două, dar rezistă. La un strigăt al lui Dawud, câțiva călugări mai vânjoși care asigurau ordinea făcură zid ca să-l protejeze pe acuzat, iar ceilalți se liniștiră până la urmă.

„Lumea îți vrea moartea”, zise starețul. „Grăbește-te, căci clipele îți sunt numărate.

„Oameni buni”, continuă Filip fără să-și piardă curajul, „au mânăstirea nu e prosperă? Au nu e cea mai bogată din lume? Aurul ei n-ar trezi oare invidia multor imperii?

Glasuri furioase îi răspunseră: „Ne pui să muncim zi și noapte ca niște sclavi! „Mâncarea e scârboasă! „Nenorocire ție, căci nu respecți nici măcar ziua de odihnă prescrisă de Domnul! „Munca ne omoară! „Agonisești fără încetare, ca un vândut diavolului ce ești! „Ne-ai distrus cărțile și vinzi rodul muncii noastre! Cămătar prost și infam! Evident, constată Prinde-Muște, opinia publică nu-i era favorabilă egumenului. În mod vizibil, oamenii nu erau interesați de capitalul mânăstirii.

„Ești acuzat”, rezumă prost starețul, „că ai folosit munca oamenilor ca să-ți procuri bogății. Ce ai de răspuns la această acuzație?

„Cei ce gândesc astfel sunt niște rătăciți! Tot ce am făcut a fost să aduc acestei comunități bogăție și putere. Căci individul e praf, dar Biserica Domnului, care este trupul lui Cristos alcătuit de noi toți laolaltă, va dăinui în vecii vecilor până la venirea Împărăției!

Așa de mare era puterea de convingere a acelui glas firav, că zarva se potoli și Filip continuă, simțind cum câștigă teren:

„Iată ce-am făcut: am asigurat pacea acestei mânăstiri făcând-o de necucerit, fiindcă am împrejmuit-o cu un zid înalt până la cer. În două luni ați fi văzut zidul acesta înălțându-se dinaintea porților astăzi fragile ale schitului. Aici, la marginea imperiului, suntem amenințați de toți dușmanii cu putință. Am voit ca această mânăstire să fie o oază sigură în mijlocul nenumăratelor primejdii, o oază în care să domnească armonia. Dar cum să asiguri toate acestea fără să dispui de o apărare permanentă? Și oare cine ne apără pe noi, pe această lume, dacă nu vulturul imperial? (Dawud tresări ușor, semn că aluzia la vultur îl scosese din starea lui de somnolență aparentă.) „Dar știți bine că sunt dușmani până și la curte, iar ca să izbutești să fii protejat, trebuie să aranjezi alegerea Împăratului însuși!

„Blasfemie! strigă fratele Toma, iar ceilalți călugări îi făcură ecou, într-o zarvă îndrăcită. Ioan se strecură ca un șarpe până la acuzat și-i trase un picior în burtă care-l făcu să se rupă-n două și să verse fiere verde.

„E posedat de Satana! urlară mai mulți călugări, fiecare pe limba lui, la vederea lichidului vâscos atârnând la gura acuzatului. Starețul interveni:

„Zadarnic îți bați gura. Vezi doar că frații nu aprobă acțiunile tale nelegiuite. Acum te vei mărgini să răspunzi la întrebările mele. Iat-o pe cea dintâi: ne-ai furat, da au ba, viziunile?

Filip încuviință.

„De ce ai făcut așa ceva?

Filip lămuri că avea nevoie de bani ca să aranjeze alegerea Împăratului, iar ceilalți îl acoperiră iarăși de insulte. Dar, le explică Filip, Împăratul lui se afla acum pe tron și-i trimisese o trupă de arcași ca să apere mânăstirea. Încercă să-i amenințe pe cei prezenți cu o intervenție a arcașilor, însă Dawud îi liniști cu un „N-aveți teamăde nimic” rostit în siriana nord-orientală, ce făcu încă o dată să-i înghețe sângele în vine lui Prinde-Muște. Acesta, cuprins de un pesimism de scurtă durată, datorat oboselii și foamei, prevedea deja o concluzie atroce întrunirii. Iar Filip continuă să explice că ceea ce avusese în vedere erau continuitatea și măreția mânăstirii și că de aceea e nevoie de bani și iar de bani, pentru apărare și pentru subzistență, iar întru aceasta trebuie muncit din greu și individul trebuie sacrificat intereselor colective. Prinde-Muște se întreba dacă nu cumva egumenul avea dreptate; dar oamenii urau acest regim de privațiuni într-atâta, încât era imposibil să-i faci să priceapă raționalitatea proiectului administratorului.

„Oare m-am îmbogățit eu? îi întreba acuzatul. „Am întreprins oare ceva din dorință de măreție personală? Sau pentru ca voi toți, scumpii mei frați, să fiți răsfățați în sânul Bisericii noastre și să deveniți nemuritori în ea și prin ea? Căci ce este existența unui om dacă nu un fir de praf în deșert, o picătură de apă în ocean? Dar cât de puternic e oceanul întreg și cât de puternică Biserica al cărei trup sunteți voi!

„Ne-ai furat viziunile! urlă fratele Ioan, ținut de doi călugări din serviciul de ordine. Iar ceilalți reluară strigătul care-i stătea lui pe suflet în toate limbile Orientului. Pentru prima oară, Prinde-Muște auzi distinct câteva cuvinte în persană și aprobă din cap, fără să știe de ce. Starețul restabili liniștea ridicând glasul:

„Destul! Acum spune-ne cum ai făcut ca să ne furi viziunile și cui le-ai vândut?

Filip povesti pe un ton supus că găsise un cumpărător foarte bun în persoana Bătrânului din Munte, șeful Asasinilor de la Alamuth. Frații se porniră să urle și mai abitir, însă Dawud le aruncă un „N-aveți teamăde nimic” ce-și făcu efectul. Dar el nu se temea oare că egumenul putea să-i dezvăluie identitatea? Și de ce oare, dacă era un Asasin, deci un complice al lui Filip, nu intervenise în favoarea lui? Cântărind aceste chestiuni încurcate, Prinde-Muște își depăși starea de oboseală și fu cuprins de curiozitate și optimism. Administratorul lămuri că Bătrânul trimisese trei oameni cu un lung pergament diafan. Ei așteptaseră ascunși până ce călugării își părăsiseră dormitorul la utrenie. Unul din cei trei cavaleri, cât o fi fost el de Asasin, n-a putut răbda mirosul din dormitor și a rămas afară de pază. Ceilalți doi, prinzând capetele sulului de pergament, s-au dus pe îndelete la căpătâiul fiecărui pat, acolo unde se strânge substanța viziunilor călugărilor. Ținându-se de o parte și de alta a patului, desfășurau câte puțin din sulul diafan și-l înfășurau la celălalt capăt, iar pergamentul se umplea încet cu toate culorile curcubeului, adică materia viselor. Unele furnizau mai multe culori - fratele Ioan dăduse aproape un metru -, altele nu furnizau deloc, dar, în medie, fiecare dădea zece centimetri, astfel încât vreo treizeci de metri din pergamentul diafan fură umpluți de culori la capătul acestei munci extenuante, iar cei trei Asasini o luară repede la sănătoasa, de frică să nu fie surprinși de monahii care se întorceau. În concluzia interogatoriului, Filip declară că habar n-avea ce făceau cei din Alamuth cu viziunile cucernice ale călugărilor noștri. Se pregătea să le explice celor de față că pierderea facultății vizionare era provizorie și că, oricum, exista o soluție evidentă pentru a obține viziuni de scurtă durată, dar starețul nu-i mai dădu răgaz. Ridicându-și mâna dreaptă, se sculă de pe tron și-și plimbă privirea asupra adunării, de la dreapta la stânga și de la stânga la dreapta:

„Fiilor”, strigă el în siriaca din Edessa, „vinovatul și-a mărturisit delictul! Ce voiți să facem cu el?

Corul călugărilor îi răspunse la unison și în aceeași limbă: „Moarte hoțului! Iar părintele Iacob nu putu decât să se plece dinaintea voinței colective. Dawud făcu un semn și forțele de ordine puseră mâna pe egumen ca să-l scoată afară. Dar nu ajunse întreg până la ușa sălii.

Când vacarmul se potoli, starețul se întoarse către Prinde-Muște și-i mulțumi îndelung pentru că dusese această anchetă la bun sfârșit într-un fel atât de strălucit și de prompt. „Dar”, îi mai zise, „ești oare gata să te duci la Alamuth ca să recuperezi substanța viselor noastre? Îți ofer ca recompensă mitra pe care o port în duminicile verzi ale anului. Prinde-Muște acceptă fără prea multă vorbă. Și, în fața Cercului Interior redus acum la patru persoane (dar ceva îi spunea lui că bunul părinte Toma va fi ales egumen), dădu aceste sfaturi înțelepte întru redobândirea însușirii vizionare: „Trebuie să mâncați puțină carne și să dați de dușcă un vin roșu seara; de asemenea, să nu mai începeți utreniile așa de dimineață și să le reduceți la o singură oră. Dar ca să vă regăsiți câteva viziuni într-un răstimp foarte scurt, va fi suficient să acceptați printre voi patru-cinci novici: acestora trădătorul de Filip nu le-a putut fura nimic! Starețul îl binecuvântă pentru istețimea sa și-i oferi o cină magnifică. După care Prinde-Muște se retrase în chilia lui și-și astupă urechile, ca să nu mai fie trezit val-vârtej de acea voce intolerabilă care semăna panică. Bănuia că muezinul plin de zel era chiar fratele Toma în persoană. „Iată pentru cât de puțin prinzi să-i urăști pe oameni”, constată el înainte de a adormi.