Vremea tamaduirii

Capitolul 1

Era lună plină, iar râul aducea cu o panglică de argint, exact cum îmi aminteam. Aceleași semafoare, controlând traficul intens de noapte pe digul din depărtare; o șalupă a poliției trecea pe sub pod, lăsând o urmă înspumată în apa înghețată; apoi, șirul lung de barje pline cu cărbune, acoperite de zăpadă, care pluteau la ancoră, puțin mai în amonte față de spital, continuând să-mi sugereze un tort de biscuiți înghețat.

Așa s-a întâmplat, mi-am spus, exact așa, deși toate par mult mai neînsemnate. Mai mici, de la înălțimea balconului de la etajul nouă, unde mă aflu acum. Pe când îmi făceam stagiatura la spital, niciuna dintre clădiri nu depășea cinci etaje, iar aripa de douăsprezece nivele exista doar în mintea proiectanților. Fusese terminată și dată în folosință abia anul precedent. Acum, avea capacitatea de patru sute zece paturi și era dotată cu echipament chirurgical de ultimă oră, cel mai modern din spital.

— Dacă nu cumva din întreaga țară, adăugase asistenta șefă, pe când luam ceaiul de după-amiază. Pe scurt, doamnă Holtsmoor, dacă s-a inventat o noutate în domeniu, noi o folosim deja. Ceea ce produce unele neajunsuri, deoarece „copilașul” nostru și-a depășit deja părintele. Având în vedere distanțele, a trebuit să desemnăm personal rezident separat pentru noua aripă. Încă niște ceai, draga mea?

— Vă mulțumesc. Ceainicul era de argint, ceșcuțele din porțelan chinezesc foarte fin, aproape transparent. Câte paturi sunt în total?

— În clipa asta, cam o mie o sută. Distinșii noștri proiectanți îmi spun că trebuie să ajungem la două mii. Dar nu-mi explică și de unde voi obține asistentele necesare. Sunt sigură că o vor face, în cele din urmă. Ai auzit că mi-au schimbat titulatura?

— Nu. Nu mai sunteți asistenta șefă?

— Draga mea, nu mai ești la zi cu noutățile. „Asistentă șefă” e o titulatură perimată! Așa că, acum sunt „Director pentru personalul sanitar mediu”. Sper că ești impresionată.

— Foarte.

Am zâmbit amândouă, apoi am privit la ceașca elegantă. Eram nu atât impresionată cât ușor mișcată de tratamentul de la egal la egal pe care mi-l aplica asistenta șefă din spitalul în care îmi făcusem stagiul. Desigur, cei de la Sf. Martha păstrau tradiția grijii față de oamenii lor, dar, ca la oricare alt spital din țară și aici se resimțea lipsa de cadre sanitare atestate. Terminasem stagiul ca „sora Dexter” și era prima oară când mă prezentam sub numele de doamna Holtsmoor. Sperasem să primesc o slujbă ca urmare a calificării mele, dar întrucât nu mai trecusem pe acolo de atâta timp, nu mă așteptam ca cererea mea de angajare să se transforme într-o vizită protocolară care să solicite utilizarea serviciului de ceai cel mai bun al asistentei șefe și o șuetă în fotolii.

Trecuse un ceas bun, când am ajuns și la motivul prezenței mele. Asistenta șefă spuse:

— Cred că am exact ce ți se potrivește. Privește schița asta. „William și Mary”, secția de tranzit, noua aripă, etajul al nouălea. Îmi înmână planul. „William” pe stânga, „Mary” pe dreapta. Două rezerve principale de șase paturi, patru de un singur pat pe fiecare parte a coridorului și, marcate cu roșu, cele special dotate pentru a putea prelua cazuri dificile. În mod normal, însă, secția se ocupă doar de subacuți sau convalescenți în așteptarea transferului în altă parte. O perindare continuă și rapidă, care, desigur, înseamnă o mare varietate de pacienți, veniți din toate secțiile aripii. Sper că ești de acord, un loc ideal pentru o soră ce revine în activitate. Desigur, după ce vei ajunge în formă din nou, asimilând toate noutățile tehnice și de tratament, putem discuta despre mutarea la o secție de urgențe. Dar deocamdată... Se opri. Ești sigură că vrei numai tură de noapte?

— Foarte sigură, dacă vă convine.

— Dragă, oricând am nevoie de surori cu școală pentru tura de noapte. Și îmi dau seama că, lucrând noaptea, fetița ta îți va simți lipsa mult mai puțin. Dar vei reuși să te odihnești suficient?

— Cred că da. Cât timp va fi la școală.

— Hm. Mă cântări din nou cu o privire pătrunzătoare. Vei lucra patru nopți și vei fi liberă trei, pe săptămână. Da. Ar trebui să te descurci – dar ce ne facem cu weekendurile?

Sperasem că nu va pune această întrebare.

— Verișorii, pe care i-am menționat în scrisoare, sunt foarte săritori. Sunt convinsă că vom rezolva cumva problema.

— Deci, spuse ea încetișor, ai prefera liber în weekend. Să vedem. Consultă agenda groasă cu programarea turelor. Da. Cred că voi reuși să aranjez lucrurile. Doresc să ajut, pe cât posibil, asistentele căsătorite și mai ales pe cele cu copii. Cinstit vorbind, dacă nu încerci, sfârșești prin a le pierde. Foarte bine! Atunci rămâne William și Mary cu vinerea, sâmbăta și duminica libere. De acord?

— Mulțumesc foarte mult.

— Bine. Închise agenda cu programări. Trebuie să te avertizez că, uneori, secția poate fi foarte solicitantă. Când Urgența are prea multe cazuri, o parte dintre acestea ajung acolo. Sper ca efortul fizic să nu te sperie. Având în vedere că fiica ta este acum suficient de mare să meargă la școală... dar, iartă-mi vorbele, m-aș fi așteptat să ai destul de lucru ca părinte și soție și fără o slujbă cu program integral.

Fiindcă tocmai îmi oferise genul de muncă pe care orice femeie, care își crește singură copilul, l-ar considera un vis irealizabil, m-am simțit datoare să-i spun adevărul. Pe moment, a rămas fără replică. Și-a revenit însă rapid.

— Vai de mine! Nu știusem nimic despre situația ta financiară. Ce noroc, să ai pregătirea necesară! Și, de asemenea, verișori amabili. Și ca doamna Clinton să fi moștenit de curând casa din Anchor Lane. Ai locuit mereu cu familia Clinton?

— Am stat împreună, cu excepția ultimelor câteva luni și a perioadei de după decesul soțului meu, petrecute la reședința Holtsmoor.

Dădu din cap.

— Intendenta mi-a spus că soacra s-a remăritat. Cu un australian, parcă?

— Din Queensland. Pe nume, Victor Simmonds.

Îmi aruncă altă privire ageră.

— Îți place?

— Foarte mult. S-a purtat bine cu Marcy și cu mine și a fost mai mult decât generos cu soacra mea.

— Ce noroc pe capul doamnei Simmonds, zise ea sec. Și locuiesc la conacul Holtsmoor?

— Da. I-a fost lăsat explicit prin testament de fostul meu socru.

— Într-adevăr? Minunată casă! Atâți Holtsmoori au locuit-o, iar acum Marcy este ultimul vlăstar. Păcat, mare păcat. Dar să lăsăm trecutul. Abia aștept să-ți cunosc micuța și sunt, cu adevărat, încântată că te-ai întors. Îmi face mereu mare plăcere să reprimesc vechile surori – deși sună absurd dacă este vorba de o fată ca tine. Ce vârstă ai acum?

Am zâmbit subțire.

— Nu mai sunt fetiță. Douăzeci și șapte.

— Faptul că te consideri bătrână, dovedește cât de tânără ești! Dragă, dragă! Deci, ai rămas văduvă la douăzeci și doi. Ce să mai zici, meseria de pilot de curse este o ocupație riscantă.

— Da, am aprobat, foarte periculoasă.

Asistenta șefă spuse cu blândețe:

— Fiindcă a scăpat cu bine atâta vreme, a crezut că-i va merge la infinit?

— Da.

Marcus avea patruzeci și unu de ani. Murise în timpul unui antrenament, cu două săptămâni înainte ca Marcy să se nască și la un an după ce ne căsătoriserăm. Obișnuia să zică: „Voi ști că a venit timpul să mă retrag când voi începe să le distrug”. Nu apucase să facă praf decât o singură mașină.

Asistenta șefă aduse discuția înapoi, în prezent.

— Trebuie să-ți mărturisesc că intendenta, ca și mine, este încântată de perspectiva de a avea iar un Holtsmoor printre angajații de la Sf. Martha!

Marcus fusese singurul bărbat, în șase generații, care nu urmașe o carieră medicală. Studiase istoria la Oxford, însă nu terminase. Acolo condusese pentru prima oară o mașină de curse și, fiind pe atunci fiu unic al unei văduve bogate și tinere, problema existenței nu se pusese. Câștigase și cheltuise o groază de bani. Nu aflasem cât, decât după moartea sa. Și cât o costase pe mamă cariera de pilot de curse a fiului. Soacră-mea insistase mereu să-și conducă singură afacerile, convinsă că avea har pentru așa ceva. Din păcate, ca și Marcus, nu avea.

Thomas Holtsmoor fusese cel mai bun cardiolog de la Sf. Martha. Secția de specialitate îi purta încă numele. Cel mai mare laborator pentru pacienți internați era de asemenea Laboratorul Holtsmoor, după Claud, tatăl lui Thomas, ilustru patolog. Mai înainte fusese Augustus, tatăl lui Claud. Acesta lucrase pe vremuri cu Lister la Edinburgh, iar mai apoi fusese chirurgul căruia i se datora introducerea sprayului carbolic în sălile de operație și un model de forceps cu mânere lungi, cunoscut drept cleștele Holtsmoor. Era încă utilizat, pe vremea stagiaturii mele.

Augustus fusese fiul lui Septimus, medic generalist. Acesta nu avea nicio secție care să-i poarte numele, dar memoria sa era păstrată cu sfințenie. Se spunea că bea o sticlă de whisky în loc de mic dejun. Niciodată nu greșise vreun diagnostic, băut fiind, și niciodată nu nimerise vreunul, treaz. Până în zilele noastre, barul cel mai apropiat de spital era cunoscut drept „La Sep”.

Primul Holtsmoor în branșă se numise tot Marcus și fusese chirurg. Opera îmbrăcat cu redingotă, purtând ciorapi de mătase și cizme de călărie. Se mândrea cu faptul că haina sa era atât de impregnată cu sânge uscat și puroi încât stătea singură „în picioare”. Portretul său, astfel îmbrăcat, străjuia biroul decanului Facultății de Medicină.

Acest prim Marcus adunase avere. Septimus o băuse. Fiul lui, Augustus, fusese muncitor, prosper și strâns la pungă. Îi lăsase urmașului atât talentul cât și o situație materială prosperă. Claud construise conacul uriaș și rece, în stil victorian târziu, Holtsmoor House, situat în Hampshire. Thomas, Marcus și apoi Marcy se născuseră acolo. La moarte, Claud fusese foarte bogat.

Thomas, din cât se știa, fusese la fel de îndrăgostit de medicină pe cât fusese Septimus de whisky. Se dovedise o raritate, un medic cu adevărat talentat, dar total dezinteresat de latura materială. În timpul vieții, își pusese averea în mâinile soției, iar după moarte i-o lăsase moștenire. Deoarece murise la doar treizeci și șapte de ani, în urma unui atac de cord, după numai șase ani de căsătorie, pe când Marcus avea patru, este posibil să nu fi avut vreme să descopere că soția sa cea frumoasă, cam toantă și complet lipsită de imaginație, era așa extravagantă. Holtsmoor House constituise întotdeauna principalul ei motiv de mândrie și bucurie. Adora rolul de gazdă, îi plăcea să călătorească și să refacă decorțiunile interioare și toate cu cheltuială maximă. Își crescuse copilul insuflându-i credința că stilul ăsta de viață i se cuvenea. Încă se consola cu gândul că, pe parcursul vieții, fiul ei nu fusese niciodată în postura de a i se refuza ceva. Apoi, consecințele finale ale acestei atitudini îmi fuseseră aduse la cunoștință de avocatul familiei, fost coleg de școală cu Marcus. Era scund, îngrijit, cu figură inteligentă și ochi albaștri, reci.

— Aș putea încerca să vă amăgesc, doamnă, dar presupun că preferați să aflați adevărul.

— Vă rog.

Un ceas mai târziu, mă întrebă:

— Cum vă veți descurca, fără soț și cu un copil mic?

I-am arătat scrisoarea, primită de la unica mea verișoară, cu unsprezece ani mai mare, Ann Clinton.

Un zâmbet îi apăru pe figură.

— Speram să aveți rude care să vă ajute, dar, din spusele lui Marcus, știam că ambii părinți sunt morți, așa că nu-mi puneam prea mari speranțe în posibilitatea asta. Bine. Mă simt mai împăcat cu închirierea conacului. Este singura noastră șansă, având în vedere că medicul lui Helen i-a recomandat să plece imediat, iar ea manifestă o dorință vie de a vizita Australia. Asta, plus ipoteca, ar trebui să-i fie suficiente pentru călătorie și pentru renta viageră pe care am reușit să i-o încropim. Aș fi vrut să pot face ceva și pentru dumneavoastră.

— Mulțumesc, i-am spus.

A tras de gulerul cămășii, de parcă l-ar fi strâns.

— Majoritatea banilor din ipotecă se vor duce pe impozite. Datoriile trebuie plătite.

— Înțeleg.

— Într-adevăr? Se foi, stânjenit. După cum v-am spus, nu s-a ajuns aici din lipsă de avertismente. De câțiva ani, i-am atenționat pe Marcus și pe Helen. Dar cum să-i faci să asculte pe cei care nu vor să audă?

— Nu știu, am răspuns.

Cineva a adus ceai. Oriunde m-aș fi dus, apărea și ceaiul. Mă întrebam, pe atunci, care fusese oare reacția automată, englezească, la deces, înainte de apariția ceaiului.

— Oricând veți avea nevoie de ajutor, apelați la noi. Vă rog, doamnă, a adăugat la plecare.

Au treut cinci ani înainte de a profita de acea invitație. L-am căutat, în decembrie trecut. Se îngrășase, fața îi era mai ridată, iar aspectul evident de bărbat între două vârste m-a șocat. Cu toată diferența dintre noi, Marcus păruse să aparțină generației mele. Și totuși, dacă ar fi trăit, ar fi avut același număr de ani cu insul din fața mea.

Am schimbat câteva amabilități, am căzut de acord că, una peste alta, căsătoria Helenei fusese un noroc neașteptat și că, acum, Holtsmoor House ar fi fost mult mai corect să se numească Simmonds House. Auzise, mi-a spus, că locuiam cu familia Simmonds de câteva luni.

— Cum merge treaba?

— Nu merge. Tocmai din cauza asta v-aș fi recunoscătoare pentru un sfat. Aș vrea să fac cum este mai bine pentru Marcy, dar sunt prea implicată ca să pot lua decizia corectă.

Se lăsă pe spătarul scaunului, jucându-se cu lanțul de la ceas.

— N-aș fi considerat casa aceea, cu aspect de muzeu victorian, ca mediu ideal pentru creșterea unei fetițe normale și sănătoase, adică gălăgioase. De ce v-ați întors?

— Helen ne-a chemat. Ne-a tot scris și, întrucât Marcy este singura ei nepoată, mi-am spus că ar trebui să încercăm.

— Teoretic, sună bine. Practic, trei generații laolaltă se puteau împăca atunci când existau servitori care să-i despartă, sau dacă sărăcia extremă le obliga să trăiască împreună. Experiența mea spune că așa ceva nu mai e posibil. Și, deși Helen trebuie să aibă acum peste șaptezeci de ani, nu mi-o pot imagina în rol de bunică grijulie. Mă înșel?

Nicicând nu-mi plăcuse Helen, după cum nici ea nu mă prea îndrăgise, dar doream să fiu corectă.

— E topită după Marcy, dar nu-i convine să fie strigată „bunicuțo”. Zice că asta o face să se simtă bătrână. Așa că îi spunem pe nume, Helen.

— Așa, deci. Și Marcy nu prea s-a adaptat, nu-i așa?

— Nu. Îi este dor de verișorii mei, de fermă, de spațiul neîngrădit.

— Atunci, ai face mai bine s-o duci înapoi, în Sussex, spuse el.

— Nu se poate. Au vândut și s-au mutat la Londra.

— Un fermier în oraș? Ridică o sprânceană. Din ce trăiește?

— Deocamdată, din speranțe și din ce i-a rămas de la vânzarea proprietății. David Clinton nu era un adevărat fermier. Întotdeauna a preferat scrisul și, cum soția a moștenit acea casă din Anchor Lane, iar el a reușit să vândă două scenarii de televiziune și o nuvelă, s-au hotărât să-și încerce norocul. Nu au copii și nici alte obligații. Ann speră să câștige ceva închiriind camere studenților, iar dacă nu va reuși se poate angaja din nou ca secretară.

— Le doresc succes. După ton, era convins de contrariu. Unde este Anchor Lane?

I-am dat adresa exactă.

— Cunoașteți Londra, doamnă?

— Doar partea aceea, fiincă este foarte aproape de fostul meu spital, Sf. Martha. Asta s-ar putea dovedi foarte convenabil, în caz că ne mutăm la ei, fiindcă la Londra voi fi obligată să lucrez ca să pot plăti chirie. Mâncarea va fi mult mai costisitoare. Dacă mă angajez cu program normal, în tura de noapte, pot acoperi cheltuielile, iar Marcy nu-mi va resimți lipsa. Pe deasupra, la Londra vom găsi o școală aproape de casă.

— S-ar părea că te-ai gândit la toate. Cred că nu mai ai nevoie de sfaturi.

— Nu-i chiar așa. Iată problema: e corect să smulg copilul de la Holtsmoor pentru a-l duce în estul Londrei?

— Puneți altfel întrebarea, doamnă. Ar fi corect s-o lăsați acolo unde se află acum?

Mi-au venit în minte plângerile permanente ale Helenei: „Marcy, nu, cu ghetele acelea pline de noroi! Marcy, ai grijă de masa lustruită! Marcy, fustița ta este murdară! Nu – nu mă atinge, copilă! Mâinile tale! Nu-mi dau seama, Phillippa, cum de o lași să se murdărească în halul ăsta; dădaca avea mereu grijă să-l țină imaculat pe dragul de Marcus!” Când rămâneau singure, Marcy mă chestiona întotdeauna: „Cât mai trebuie să rămânem aici, mami? Când ne întoarcem la mătușa Ann, unchiul David și Dusty?”

Dusty era dalmațianul familiei. Îi vorbisem Helenei, între patru ochi, despre un cățel. Aproape făcuse apoplexie. „În casa mea minunată? N-ai niciun pic de considerație?”

Avocatul aștepta răbdător.

În cele din urmă am spus:

— N-o înțeleg pe Helen. Nu-i face plăcere prezența noastră și totuși pare s-o dorească.

— S-ar putea să creadă că plecarea voastră i-ar afecta prestigiul. Helen este o persoană de modă veche. Prestigiul conta și este important, încă, pentru astfel de oameni. Desigur, dacă Marcy ar fi fost băiat, situația ta ar fi devenit de două ori mai dificilă, dintr-un anumit punct de vedere, dar mult mai ușoară, din celelalte.

Era foarte adevărat, iar puterea lui de pătrundere m-a surprins. Obișnuisem să-l consider rece și lipsit de imaginație.

L-am întrebat cum credea că ar trebui să mă port cu Helen.

— Nu încape discuție că-ți va face greutăți. Mă privi ca și cum aș fi fost condamnată. De obicei a reușit să-și impună voința și asta i-a plăcut întotdeauna. Sper să nu reușească și acum. Cred că trebuie să pleci de dragul Marcyei, dar, la fel de mult, și pentru binele tău. Motivul principal este foarte simplu. Supraviețuirea. Se opri o vreme. Ai înțeles probabil până acum că Marcus pierduse bătălia.

— Da, am răspuns pe gânduri, da.

În seara aceea i-am scris Annei. La rândul ei, mi-a răspuns oferindu-mi o jumătate, decomandată, din apartamentul lor de la parter. Apoi, am vorbit cu Helen.

— Refuz să discut pe tema asta, Phillippa. Ca văduvă a singurului meu fiu, locul tău este aici. Am nevoie de tine. Iar, în ce o privește pe Marcy, nepoata mea să meargă la o școală publică! Să se amestece – chiar așa a spus – cu copiii de rând! Niciodată! Am găsit deja un mic pension pentru domnișoare, iar de la anul se poate.

— Helen, anul viitor, Marcy abia va împlini șase ani!

— Și va avea exact vârsta necesră pentru a se integra printre copiii de rangul ei. Gata cu prostia asta, Phillippa – și să nu-ți închipui că Victor te va sprijini! Are propriii copii și nepoți de care să aibă grijă – în afara responsabilităților față de mine! Vom uita absurditatea asta. Sunt hotărâtă.

Și eu eram. Marcy n-avea să ajungă într-un internat decât peste cadavrul meu. Și eu încercasem experiența aceea de la cinci la șapte ani și amintirea acelor vremuri îmi provoca teroare încă.

A mai durat o vreme. Am rămas de Crăciun. Helen alterna proasta dispoziție cu accese de furie. Victor Simmonds nu și-a exprimat părerea până în după-amiaza când ne-a condus la gară.

— O să-mi lipsiți, și tu și micuța, dar procedați bine. Nu te mai gândi la Helen. M-oi descurca, cumva.

— Mulțumesc, Victor! Iartă-mă, am adăugat, că ți-am îngreunat traiul în ultima vreme.

Avea o figură rotundă și zbârcită și o coamă de păr alb. Se căsătorise cu Helen la cincisprezece luni după decesul primei soții, după patruzeci și trei de ani de conviețuire. Zâmbi melancolic.

— Pentru unele femei, o scărmăneală ar fi cel mai bun leac. Așa este Helen. Mary a mea făcea parte din aceeași tagmă. Mi-a fost o soție minunată, dar avea o limbă tare ascuțită, odihnească-se în pace!

— Și asta nu te deranja?

— Să-ți spun ceva, Phil. Degeaba îmbătrânești, dacă nu înveți să te prefaci. De multă vreme n-o mai ascultam. Atâta doar că-mi place să am o femeie prin preajmă.

Pe când plecam din Hampshire, a început să ningă. La Londra, neaua se transformase în lapoviță. Taxiul ne-a lăsat în fața unei case victoriene, înalte și cenușii, asemănătoare cu celelalte. Majoritatea aveau, în ferestrele de la parter, anunțuri de demipensiune. Marcy privea împrejur, pe gânduri, adăpostită sub umbrela mea.

— Asta este noua casă, mami? Nu seamănă deloc cu ferma.

O, Doamne, mi-am zis. Oare am procedat bine?

Ann a deschis ușa de la intrare, apoi a tras de zgarda lui Dusty care fusese cuprins, dintr-odată, de o bucurie isterică. Marcy își aruncă brațele în jurul gâtului dalmațianului în timp ce David deschidea o ușă și-și ridica ochelarii pe frunte.

— Ce se întâmplă aici? Dacă nu faceți liniște, voi fi obligat să vă omor pe toți! O ridică pe Marcy, o sărută și mi-o înmână ca pe un colet, sărutându-mă și pe mine în același timp, înainte de a se face nevăzut, în spatele ușii trântite.

Am lăsat jos copila încântată.

— Mami! Nu-i așa că este bine acasă!

Am oftat de ușurare.

Mai apoi, noaptea, pe când ea dormea, Ann puse la îndoială decizia mea de a mă întoarce la Sf. Martha.

— Nu-ți va fi dificil să te întorci acolo după căsătoria asta, rămasă în folclorul local? Londra este plină de spitale și toate au nevoie de personal calificat. De ce să tulburi vechi amintiri?

— Fiindcă Sf. Martha este chiar după colț, răspunse David în locul meu. Și dacă nu zgândări fantomele trecutului, cum să speri că vei scăpa de ele? Oricum, Marcus nu era din branșă.

— Șase ani, am spus, reprezintă o groază de vreme pentru viața oricărui spital. Mai multe generații au absolvit stagiul și au plecat. Cu excepția câtorva asistente foarte vechi, nu cred că voi întâlni mai mult de o duzină de fețe cunoscute. Oricum, deși cred că asistenta șefă mă va reprimi, nu-s deloc sigură.

— Există doar o singură metodă de a afla. David umplu paharele cu vinul pe care-l deschisese special. Scrie-i și cere-i un interviu, Pippa.

Trei săptămâni mai târziu, am început lucrul într-o noapte de luni, în care frigul mușcător al iernii se înstăpânea asupra Londrei.