La Intai octombrie va fi prea tarziu

CAPITOLUL UNU

Preludiu

În 1965 am fost invitat să compun o piesă pentru Festivalul Muzicii Contemporane de la Köln. Intenția mea inițială viza realizarea unei suite de variațiuni. Alesesem această variantă din două motive: în primul rînd, ca un exercițiu în tehnica de compoziție și, în al doilea rînd, fiindcă îmi propusesem să închei fiecare variațiune cu sunetul scos de cîte un animal domestic.

Primele trei variațiuni nu mi-au creat probleme prea mari, dar la cea de-a patra m-am împotmolit. Am hotărît, în acel moment, că aveam nevoie de o schimbare de atmosferă pentru a ieși din impas. Decizia mea de a-mi petrece o săptămînă la țară, în Cornwall, a fost începutul neînsemnat al unei înșiruiri de evenimente neprevăzute, de parcă, în acea clipă, aș fi traversat cumpăna apelor, între două rîuri ce se varsă în oceane diferite.

Zăceam tolănit la soare, pe stînci, încercînd să-mi dau seama cum anume ar putea fi imitat de către instrumentele unei orchestre nechezatul unui cal. Probabil am ațipit, vreme de cel mult zece minute. Cînd m-am trezit, în minte îmi răsuna limpede melodia vieții mele, o bucată extraordinară; sunetele curgeau fără oprire, acțiune și reacțiune, întrebare și răspuns, părînd că nu se vor sfîrși niciodată. Armonioasa înșiruire de sunete începuse cu o serie de acorduri în registrul sunetelor joase, înaltele intervenind apoi, încă din prima frază muzicală. Din acest punct, melodia își lua avînt, cu o energie ce părea de nestăvilit, asemeni acelui perpetuum mobile din secvența de început a celui de-al șaselea Concert Brandenburgic. Am notat în grabă cascada sonoră pe o bucată de hîrtie cu portativ, deoarece, în acest caz, nu îndrăzneam să mă bazez pe memorie. Oricît de limpede ți-ar fi o melodie atunci cînd îți vine în minte, ulterior e foarte greu să o reînvii.

Pe drumul de întoarcere către ferma unde fusesem găzduit, am văzut mai mulți cai ce pășteau liniștiți, dar gîndul la cea de-a patra variațiune îmi zburase din minte. Tîrziu, în acea noapte, am meditat la implicațiile acelei noi melodii. Rar se întîmplă ca o melodie cu o asemenea lungime să-și păstreze, pe tot parcursul, armonia. Pentru a obține efecte orchestrale interesante, compozitorii recurg, în general, la mai multe linii melodice, fragmente diferite. De această dată, se întîmplase ceva ieșit din comun. Ideile orchestrale se nășteau firesc din melodie. Instrumentele îmi răsunau în minte, etalîndu-și calitățile individuale, tonalitățile distincte și, cu fiecare clipă, melodia devenea tot mai limpede. Cu siguranță, cei de la fermă m-au considerat, sînt convins, un soi de troglodit: mi-am petrecut zilele ce-au urmat scriind, măcinat de febra creației. Spre sfîrșitul săptămînii, piesa era, în mare, terminată. Mai rămăseseră cîteva elemente de rutină de adăugat și atît.

Mi-am amintit de festival în timp ce mă înapoiam la Londra. Evident, nu aveam să am destul timp pentru a încheia variațiunile. Nu-mi părea rău că îmi irosisem săptămîna. În ultimele zile lucrasem cît în două luni de muncă normală. Rațiunea îmi spunea nu, în veme ce emoțiile-mi strigau, din răsputeri, da! Ardeam de nerăbdare să ascult bucata proaspăt compusă în interpretarea unei orchestre. Îi dăruisem tot ce aveam mai bun, un maximum de sonoritate. Și totuși, exact din această cauză riscam să intru în bucluc. În cadrul festivalului avea să fie interpretată o cantitate considerabilă de muzică electronică. Piesa mea, inclusă în program în ultima clipă, ar fi putut părea un atac fățiș la adresa tuturor acestor compozitori. În comparație cu explozia sonoră a întregii orchestre, lucrările lor aveau să pară ușurele, dacă nu de-a dreptul banale.

Mă confruntam cu două probleme de conștiință. Nu am prejudecăți în privința curentului avangardist. Deși tehnicile de compoziție moderne nu prezintă prea multe puncte de atracție, ele își aduc totuși, în oarecare măsură, contribuția la mersul înainte al muzicii. Metodele clasice funcționează minunat pentru a descrie emoțiile pozitive, pentru redarea unor sentimente de proporții epice. Însă emoțiile neplăcute nu pot fi transpuse pe deplin în termenii muzicii clasice. Nici chiar cei mai mari muzicieni din vechea gardă nu au reușit să redea, spre exemplu, furia adevărată. Așadar, nu aveam nici un motiv pentru a mă război cu stilul modern. Eram însă împotriva acelora care susțineau că acest stil era unicul valabil, ca și cum un artizan ar putea lucra cu o singură unealtă.

În al doilea rînd, îmi făceam griji dacă lucrarea mea putea fi cu adevărat considerată "contemporană". Desigur, în sensul strict al cuvîntului, era, fiind compusă recent, cu nici o săptămînă în urmă. Există însă un sens în care cuvîntul acesta definește tehnica și forma, iar nu situarea cronologică.

Aveam de ales: fie să mă retrag, fie să mă prezint la festival cu bucata cea nouă. După o oarecure luptă cu propriile-mi gînduri, am decis să merg înainte. Aveam o mulțime detreburi, trebuia să copiez partiturile și să le expediez în Germania. Orchestra avea să fie cea a Filarmonicii din Mannheim.

Călătoria pînă la Köln a fost lipsită de peripeții. O dată ajuns, am aflat că mi se rezervaseră două repetiții. După cîteva mici neînțelegeri, am reușit să aduc interpretarea la o formă acceptabilă. Concertul meu fusese programat într-o seară din cea de-a doua săptămînă. Furtuna de gînduri iscată de această melodie se mai potolise în săptămînile trecute, dar, ascultînd orchestra, furia pe care o simțisem în acea săptămînă petrecută în Cornwall s-a redeșteptat în mine. Din această cauză și fiindcă aceia care asistaseră la repetițiile mele începuseră deja să răspîndească tot soiul de zvonuri critice la adresa mea, în clipa în care am urcat pe podium pentru a dirija eram într-o dispoziție foarte bătăioasă.

Toate grijile pe care mi le făcusem au dispărut în clipa în care au răsunat primele acorduri. În următoarele șaptesprezece minute, viziunea avută pe îndepărtatele faleze din Cornwall m-a acaparat întrutotul. La repetiții ținusem orchestra în frîu, în mod intenționat. Atunci cînd o orchestră se arată încîntată de o piesă nouă, e bine să aștepți pînă la prima reprezentație pentru a o lăsa să se desfășoare. Nu numai că am făcut-o, ci i-am condus pe instrumentiști cu o ardoare pe care nu o arătasem pînă atunci. Într-un fel, nu se cade ca cu compozitor să-și ridice în slăvi propria operă; de atunci a trecut însă îndeajuns de mult timp, astfel încît cred că pot fi destul de obiectiv. În timp ce melodia își modula acordurile de fanfară ale finalului, am știut că nu mă făcusem de rușine. Desigur, știam că nu îmi adusesem o contribuție majoră la progresul muzicii, cu excepția unui sfert de oră cutremurător. Eterna dilemă a muzicianului e foarte simplu de formulat: cum să redea cît mai amplu aspectele cele mai semnificative ale firii umane, altfel decît au făcut-o vechii maeștri. Adepții stilului modern și-au îndreptat atenția spre aspectele mărunte și spre abstracțiunile pure. Stilul modern nu oferea o soluție, dar nici piesa mea nu năzuia atît de sus. Era o extrapolare a vechilor metode și, timp de cincisprezece minute, făcea față cu succes comparației cu operele compozitorilor clasici. Atît. În nici o privință, nu se dorea a fi o sfidare.

Aș fi primit cu bucurie aceste critici din partea publicului, cu condiția să fie recunoscut meritul incontestabil a ceea ce reușisem să fac. N-a fost așa. În sală au răsunat aplauze răzlețe, dominate însă de fluierături și huiduieli. Luat prin surprindere, am fost gata să mă înclin scurt și să părăsesc repede scena. Fluierăturile s-au întețit. M-a cuprins brusc o furie înghețată. Cu un gest poruncitor, m-am întors către șeful orchestrei și am strigat din răsputeri:

- Măsura întîi!

Respectul unei orchestre germane față de dirijor este atît de mare încît instrumentiștii au revenit supuși la începutul piesei. Înainte ca publicul să fi realizat pe deplin ce se întîmpla, acordurile de bas au răsunat din nou. Larma a mai stăruit o vreme, pe măsură ce orchestra cîștiga în volum. Apoi, în timp ce viorile se dezlănțuiau, exclamațiile mulțimii deveniră doar o șoaptă în furtună. La sfîrșit, i-am lăsat să spună ce aveau de spus sau, mai exact, de urlat. De astă dată, însă, mi-am păstrat sîngele rece. M-am înclinat ușor către public și i-am strîns mîna șefului orchestrei, bătîndu-l pe umăr, iar apoi am ieșit.

În drum spre hotel, m-am hotărît să părăsesc Köln-ul chiar a doua zi. Cu toate acestea, a doua zi dimineață n-am mai văzut nici un motiv pentru a fugi cu coada între picioare, ca un cîine bătut. Mi s-a părut mult mai ușor să mă port firesc, ca și cum m-aș fi așteptat la tot ce se întîmplase. Colegii mei muzicieni s-au grăbit să îmi iasă în întîmpinare, într-un cadru mai restrîns. De astă dată, își mai pierduseră o parte din încrederea în sine pe care o afișaseră ostentativ în seara precedentă. Mai mulți critici și-au încălcat obiceiurile pentru a mă informa, mai mult sau mai puțin pe față, cît de mult le plăcuse piesa mea. Ia te uită! Cînd eram tînăr, cineva mi-a spus că, dacă admirația universală reprezintă un procent de sută la sută pe scala valorică pe care a fi anonim corespunde valorii zero, o recunoaștere universală în sens negativ valorează cel puțin cincizeci la sută.

Pînă la urmă, am plecat de la festival cu două zile mai devreme, nu fiindcă m-aș fi simțit obligat să o fac, ci pur și simplu fiindcă mă plictisisem. Două săptămîni de miorlăieli era mai mult decît eram în stare să suport. La ora amiezii mă aflam, așadar, la aeroport. Printr-o întîmplare, Alex Hamilton se hotărîse și el să plece deodată cu mine. Am călătorit împreună. Alex e un scoțian întrutotul atipic. Posedă darul cu totul remarcabil de a trece prin viață precum gîsca prin apă. Stilul său muzical e modern, abstract, dar impecabil din punct de vedere tehnic. În afară de muzică, marele său talent este acela de a evita cu succes să facă altceva decît își dorește. Nu reușea să înțeleagă de ce renunțasem de bună voie la propriile-mi obiceiuri, doar pentru a-mi provoca neplăceri. N-a îndrăznit să mă critice direct, verde în față. Tot drumul, am vorbit vrute și nevrute, în această privință Alex fiind, categoric, mult mai priceput decît eram eu însumi. Din vreme în vreme, izbucnea în hohote de rîs. Am suportat cît am putut, apoi i-am spus:

- Mă bucur că treaba asta ți se pare nostimă.

Nu fusese o remarcă din cale-afară de inspirată, dar ea a avut darul de a-l face să se scuture și mai tare de rîs. Într-un tîrziu, m-a bătut pe umăr, oftînd:

- Ai fost grozav, pur și simplu ai fost grozav...

Am aterizat la Londra aproximativ conform orarului. Ajunși în sala de primire, am trecut fără probleme de biroul de imigrări, după care ne-am așezat la coada interminabilă formată în fața biroului vămii. Enervat, mi-am spus că, dacă tendința actuală de construire a unor aeronave din ce în ce mai rapide avea să se mențină, în curînd aveam să pierdem mai mult timp cu recuperarea bagajelor decît cu zborul în sine. O atingere bruscă pe umăăr m-a făcut să mă întorc iute, cu o sclipire de mînie în priviri. Era un bărbat zvelt, brunet, în vîrstă de vreo treizeci de ani. L-am recunoscut imediat.

- Slavă Domnului că ești tu, mi s-a adresat el. Vreme de o clipă, am crezut că am acostat pe altcineva.

Era John Sinclair, fostul meu coleg de școală. Amîndoi cîștigaserăm cîte o bursă la Cambridge, în același an, el în domeniul matematicii, eu în cel al muzicii. În afară de matematici, Sinclair nutrea o pasiune adevărată pentru muzică. În ceea ce mă privește, în perioada facultății eram interesat în egală măsură de pian și de compoziție. Cea mai mare parte a educației muzicale am căpătat-o însă în afara sălilor de cursuri, ascultînd multă muzică și exersînd întruna. În acele zile, mi-am luat obiceiul de a parcurge în întregime creațiacîte unui compozitor: simfonii, cvartete și, mai ales, piese pentru pian. John Sinclair obișnuia să își petreacă o mare parte a timpului său liber în camera mea, ascultîndu-mă.

Amîndoi iubeam munții. Încă din anii de școală făcuserăm drumeții împreună și ne-am păstrat acest obicei și în mai tîrziu, la universitate. La sfîrșitul anului trei, împreună cu alți doi prieteni, am organizat o adevărată expediție în masivul Skye. Ne-am instalat tabăra la Glen Brittle și am petrecut două săptămîni superbe făcînd ascensiuni pe Cuillin. În penultima zi a plouat, astfel încît am rămas în tabără, gătind și făcîndu-ne planuri pentru expediția din vara următoare. Împreună cu Sinclair, am luat ispititoarea hotărîre de a face o excursie în faimoasele masive muntoase de gresie din nord-vestul extrem. N-am reușit însă să ne ducem planul la îndeplinire. În anul care a urmat, am cîștigat o bursă de studii în Italia. La întoarcerea mea, Sinclair plecase deja în Statele Unite. Deși în anii care trecuseră de atunci nu ne întîlniserăm decît de vreo două ori, i-am urmărit cu interes cariera. La vîrsta de douăzeci și nouă de ani, devenise membru al Academiei Regale, tocmai la timp pentru a primi mult-rîvnitul Premiu Nobel. În măsura în care mi-a stat în putință, i-am urmărit progresele, citind reviste precum New Scientist sau Scientific American. Aflasem astfel că își adusese o contribuție decisivă în fizica particulelor elementare, excelînd, dacă nu mă înșel, în domeniul algebrei superioare.

M-am grăbit să fac prezentările, apoi l-am întrebat:

- De unde vii?

- De la New York. Dar voi?

- Ne întoarcem de la Köln, de la un festival muzical.

În sfîrșit, am reușit să ne recuperăm bagajele și să trecem de vamă. I-am propus tovarășului meu să-l așteptăm și pe Sinclair, care ni se alătură curînd.

- Ce-ați zice să luăm un taxi pînă în centru și să cinăm împreună.

Am încuviințat, încîntat; aș fi sugerat eu însumi acest lucru, dar timiditatea mă împiedicase. Cînd n-ai mai întîlnit un prieten de șase ani, iar acesta a devenit între timp o persoană importantă, nu poți ști niciodată la ce să te aștepți. Se părea însă că John nu se schimbase prea mult, în ciuda răsunătorului său succes. Era mai slab ca înainte și în ochi i se putea citi o oarecare îngrijorare. Am luat un taxi pînă la mine acasă, cu intenția declarată de a bea un pahar înainte de cină. În cele din urmă, am băut mai multe.

Cina a devenit, la un moment dat, lipsită de importanță. Alex era în formă. S-a așezat în cel mai comod dintre fotolii și, cu un gest evaziv al mîinii în care nu ținea paharul, a rostit:

- Muzică!

- Aveți vreo preferință?

- Orice vrei tu. S-a întors spre John, așteptînd o confirmare: Nu-i așa că nu avem preferințe? Vrem muzică, asta-i tot!

N-aveam nici cea mai vagă idee ce anume aveam să le cînt, atunci cînd degetele meleau atins clapele. Prima piesă care mi-a venit în minte a fost o nocturnă a lui Chopin pe care nu-mi aminteam s-o fi cîntat de vreo cîțiva ani. E drept, spre sfîrșitul adolescenței cîntasem mult Chopin. S-a scris mult despre tehnicile de seducție. Părerea mea deloc umilă în această privință este că toată această literatură e o absurditate fărămargini. Pentru fiecare fată ce se va lăsa cucerită de puterea mușchilor pe un teren de fotbal, poți număra zece care îți vor cădea în brațe la auzul unei mazurci sau a unui vals de Chopin. N-am nici o îndoială că o atare strategie poate funcționa la fel de bine și la vîrste mai înaintate, dar această modalitate de abordare îmi părea ieftină și mult prea ușoară. A seduce o fată cu propria-ți muzică e ceva cinstit și deloc condamnabil. A o cuceri folosindu-te de muzica altuia mi se părea însă mai puțin corect, la fel ca împușcarea unei păsări înainte de a-și lua zborul sau pescuitul cu momeală vie. Oricum ar fi, acea nocturnă a țîșnit la suprafață dintr-un cotlon al subconștientului meu. Alcoolul m-a împiedicat să-mi fac griji dacă aveam sau nu să-mi amintesc urmarea. Pe măsură ce m-am apropiat de sfîrșit, am căpătat senzația că nu mai cîntasem niciodată atît de bine o piesă de-a lui Chopin. Un alt efect al băuturii, fără îndoială... Dar a gîndi în termeni absoluți e o greșeală. Contează ceea ce simți și ceea ce simte publicul tău. Alex era în delir:

- Încă puțin Chopin, te implor! Încă puțin...

M-au obligat să cînt mai departe și am ținut-o tot așa, vreme de vreo două ceasuri. De cîte ori încercam să mă ridic de la pian, Alex mă împiedica să o fac.

- Cîntă mai departe! fredona el, în falset.

N-am idee cum se face că îmi aminteam atîtea melodii. Păreau a se fi acumulat în vîrful degetelor mele. Am atacat o mazurcă minunată, nici măcar nu-mi amintea ce număr purta. Notele curgeau însă, unele după altele, fără vreo întrerupere. Apoi am început să cînt o piesă pe care, la început, n-am reușit să o identific. Mi-am dat seama apoi că era vorba de preludiul liniștit al inegalabilei Fantezii Poloneze. Vreme de o clipă, m-am temut că nu aveam să-mi amintesc cum începea cea de-a doua parte, dar m-am lăsat purtat de muzică, m-am pierdut în ea, pînă la acordurile zdrobitoare din final. Prietenii mei se ridicaseră și veniseră mai aproape. Alex părea gata să izbucnească în lacrimi. Am sărit în picioare și-am anunțat, fără drept de replică:

- E vremea să mîncăm.

În frigider am găsit niște ouă și, douăzeci de minute mai tîrziu, pe masă aburea o omletă uriașă. Am mîncat, în timp ce Alex vorbea fără încetare, cu gura plină. Tot ce spunea ni se părea a fi din cale-afară de spiritual. Spiritul, ca și dragostea, sălășluiesc în auzul celui care ascultă. Am mai mîncat niște fructe, după care m-am dus în bucătărie să pregătesc niște cafea.

Cînd m-am întors, Alex dispăruse.

- Se pare că a plecat.

Era un comportament tipic pentru Alex. Avea darul de a se ivi de nicăieri și de a dispărea fără nici o explicație. Era cea mai apropiată întrupare umană a pisicii de Cheshire din cîte întîlnisem.

- Chiar a plecat? m-a întrebat John.

- Da. Așa procedează întotdeauna.

- Ce tip ciudat! Ei bine, Dick, spune-mi ce-ai mai făcut în ultimii ani...

Ajuns în acest punct, se cuvine poate să precizez că am fost botezat Richard și că, în urma unui accident din copilărie, nasul meu rupt îmi domină întrucîtva înfățișarea. Odată îndeplinită această formalitate, putem reveni la povestea noastră.

Ne-am așezat în fotoliile confortabile, sorbind din cafele. Cum era și firesc, conversația noastră s-a îndreptat spre amintirile întîmplărilor din anii de demult. Cu siguranță, un străin s-ar fi plictisit de moarte ascultîndu-ne sporovăielile. Cînd am terminat de depănat amintirile, era trecut de unu și jumătate. Habar n-am unde intenționase John să-și petreacă noaptea. Era însă limpede că, la ora aceea, se cuvenea să îi pregătesc camera de oaspeți. Am scos lenjerie și prosoape curate. O jumătate de oră mai tîrziu, adormisem, ignorînd cu seninătate întîmplările extraordinare pe care ni le rezerva viitorul.

CAPITOLUL DOI

Fuga

A doua zi dimineață, eram pe sfîrșite cu micul dejun cînd John m-a întrebat:

- Ei, ce părere ai?

- Despre ce anume?

- Ce-ar fi să întreprindem acum excursia spre nord-vest pe care o plănuiam odinioară? Liatnach, An Teallach, Suilven și toate celelalte...

- Și cînd ai vrea să pornim?

- De îndată ce vei fi gata.

- Sînt gata chiar acum. Cum vom călători, însă?

- Am putea închiria o mașină.

- Nu mă gîndeam la asta. În această perioadă a anului, hotelurile din întreaga Scoție sînt ticsite de turiști.

John căzu pe gînduri cîteva clipe, apoi se ridică de la masă.

- Mi-a venit o idee. Unde e telefonul?

Se întoarse după o jumătate de oră, victorios.

- S-a rezolvat!

- Cum așa?

- Am făcut rost de o rulotă și de o mașină care să o tracteze.

Nu era o realizare chiar atît de grozavă pentru un laureat Nobel, dar John era din cale-afară de mîndru de reușita sa.

Ne-am sfîrșit micul dejun, după care John a ieșit, a luat un taxi și a dispărut. M-am apucat să-mi pregătesc echipamentul. Am căutat hainele și bocancii de teren. Păreau în stare bună, deși nu le folosisem de ani de zile, darmite să le fi îngrijit așa cum s-ar fi cuvenit. Un rucsac, un colac de coardă de alpinism, hanoracul, șosetele groase, o pereche de bretele; toate acestea zăceau acum împrăștiate pe podea. Le-am împachetat și, cînd John s-a întors, eram gata. În jurul orei unu, eram pe drum, îndreptîndu-ne spre autostrada A1 prin St.John's Wood.

Călătoria spre nord ne-a copleșit cu o plictiseală cumplită. Se întunecase deja cînd am ajuns la Scotch Corner. Am părăsit autostrada, luînd-o pe șoseaua mai strîmtă care străbătea ținutul, spre Penrith. Cînd am ajuns la Brough eram amîndoi sătui pînă peste cap, astfel că am ales drumul ce străbătea mlaștinile ce despărțeau Brough de Middleton. Eram convinși că aveam să întîlnim și porțiuni de teren deschis, unde să ne putem parca rulota pentru a înnopta. Previziunea noastră s-a dovedit corectă; ne-am oprit după vreo trei kilometri de urcuș spre mlaștini. Am alcătuit o cină simplă dar îndestulătoare, din proviziile pregătite pentru drum. Cîte o ceașcă de ceai botezat din belșug cu rom a încheiat cina, după care ne-am cuibărit fiecare în sacii de dormit.

Peste noapte a plouat întruna, astfel încît nu ne-am făcut prea multe iluzii cu privire la vremea de a doua zi dimineață. Pe la șase însă, cînd m-am trezit și am pus ceainicul la fiert, cerul se mai limpezise. Deși pe culmi ceața mai stăruia, nu existau semne că ploaia avea să reînceapă prea curînd. L-am trezit pe John, oferindu-i o ceașcă de ceai, și l-am întrebat ce părere avea despre o mică drumeție, pentru a-și mai dezmorți picioarele. El a fost de acord. Am prăjit vreo șase felii de șuncă și, în loc să le mîncăm pe loc, le-am înfășurat în folie de aluminiu. Împreună cu un cuțit, o pîine și o bucată de prăjitură, acestea și-au găsit locul în rucsac.

Am pornit la drum la șapte fără un sfert. Am condus înainte pe acel drum, pînă cînd John, care studia harta, m-a anunțat că am ajuns în punctul de atac. Ideea unui asalt asupra lui Mickle Fell ne-a făcut să zîmbim, deși știam că, oricît de blîndă ar fi fost panta dealului, aveam mult de mers pînă în vîrf. Înaintarea n-a fost deloc ușoară, deoarece cărarea era întreruptă la tot pasul de smocuri de iarbă și porțiuni mlăștinoase. Nici ceața nu ne ușura deloc sarcina. Am ajuns în vîrful unei movile. Peisajul care se întindea în fața noastră n-a fost pe placul lui John. Ca de obicei, a refuzat să meargă mai departe pînă cînd nu avea să găsească pe hartă punctul exact în care ne aflam. Vremea era destul de umedă și, pe măsură ce ne contraziceam, devenea tot mai frig. Într-un tîrziu, am reușit să identificăm pe hartă porțiunea de aproximativ un kilometru și jumătate pe care o puteam vedea. Am ajuns la concluzia că nu porniserăm exact din punctul din care intenționam, ci parcaserăm mașina la vreun kilometru de locul corect. John a început să bombăne, nemulțumit că își pierduse antrenamentul. Apoi a urmat o dispută referitoare la alegerea drumului celui mai potrivit de urmat în continuare, nu atît pentru a ajunge în vîrf, ci pentru a evita porțiunile mai abrupte. Am hotărît în cele din urmă să ocolim rîpa umedă și năpădită de vegetație de sub noi, luînd-o spre stînga. După vreo jumătate de oră de mers, am dat peste un gard din sîrmă ghimpată care părea că avea să ne conducă în direcția dorită. Studiind harta, ne-am dat seama că acest gard delimita granița dintre Westmoreland și Yorkshire. Eram, în sfîrșit, pe drumul cel bun.

Tot discutînd, ne-a apucat foamea; am tăiat pîinea, am împărțit șunca. Am mîncat și am pornit imediat la drum, fiecare din noi cu cîte o bucată de prăjitură în mînă.

Am înaintat o vreme de-a lungul gardului, căci aici cărarea nu era la fel de accidentată precum în terenul deschis. Pe la opt, ceața s-a ridicat și am putut constata că Mickle Fell se afla chiar în fața noastră. Nu ne mai rămînea decît o scurtă plimbare pînă în vîrf. O dată ajunși pe teren calcaros, în privința vegetației a intervenit o schimbare plăcută. Mlaștina de turbă rămăsese undeva, în urmă, iar acum pășeam pe iarbă. O turmă de oi păștea iarba bogată. Am înaintat rapid către răsărit, urmînd o pantă prelungă ce ducea la un lac adăpostit de peretele stîncos. Pe la vreo unsprezece am regăsit șoseaua.

Eram dornici să ne continuăm cît mai curînd drumul spre nord. Ne despărțeau cam cinci kilometri de locul unde ne lăsaserăm mașina, distanță pe care ar fi trebuit să o parcurgem pe jos, ceea ce ne-ar fi luat cam o oră. Am căzut de acord să facem autostopul pe drumul de întoarcere, însă, cum circulațiaera redusă și în multe dintre mașinile care treceau nu mai rămăsese loc decît pentru un singur pasager, am decis să ne despărțim. Am luat-o înainte cale de vreo sută de metri, am urcat taluzul abrupt și m-am tolănit pe iarbă, lăsîndu-l pe John să se descurce cu autostopul. Zece minute mai tîrziu, a urcat într-o mașină și, trecînd prin dreptul meu, m-a făcut un semn triumfător. Se pare că ideea de a ne despărți fusese bună, căci, cu siguranță, în acea mașină n-am fi încăput amîndoi.

Cele zece minute, la cît îmi estimasem așteptarea, s-au prelungit. Din vreme în vreme, cîte o mașină cotea pe drum, la vreo două sute de metri de locul în care mă aflam. Auzeam zumzetul motorului înainte de a vedea mașina și, de fiecare dată speram că avea să fie John, cu mașina noastră. A trecut însă o oră, fără ca John să dea vreun semn de viață. Era limpede, mașina închiriată de noi refuzase să mai pornească. N-aveam de ales, trebuia să o iau din loc, pe jos. Pe cînd mă tîram anevoie de-a lungul șoselei, îmi spuneam că ar fi fost grozav să nu-i fi dat lui John și rucsacul meu. Nu fiindcă acesta n-ar fi fost greu, ci aș fi putut să îmi schimb bocancii cu niște teniși, scurtîndu-mi astfel calvarul întoarcerii, cu cel puțin douăzeci de minute.

Mașina era exact unde o lăsaserăm în zori. John nu se zărea nicăieri, era clar că plecase după ajutor, probabil la un garaj din Brough. M-am așezat să îl aștept și, astfel, a mai trecut încă o oră. Ce naiba se întîmplase? De ce nu îmi lăsase John măcar un bilet sau cheile, ca să pot intra în afurisita de mașină? Am început să blestem lipsa de simț practic a oamenilor de știință. Plin de lehamite, am pornit spre rulotă, cale de încă un kilometru și jumătate. Și cheia acesteia rămăsese la John; din fericire, avusesem inspirația de a lăsa o fereastră deschisă și am reușit să intru fără prea multă bătaie de cap. După ce m-am spălat, am încercat să-mi potolesc nervii cu o cană mare de ceai și încă o bucată de prăjitură.

Situația era pe deplin lipsită de haz. În jurul orei trei, am intrat în Brough, pradă unei stări de furie avansată. Am vizitat două garaje, fără să aflu nimic. A mai trecut o oră pînă cînd am convins un mecanic să revină, împreună cu mine, la mașina noastră. Omul a deschis portiera și, foarte curînd, motorul torcea în surdină. I-am plătit o liră mecanicului, iar acesta a plecat, convins că avusese de-a face cu un tîmpit.

Ce aveam de făcut în continuare? Auzisem că în Statele Unite se întîmpla ca șoferii de camion să culeagă autostopiști, pe care îi zvîntau apoi în bătaie și îi jefuiau, dar nu știam ca în Anglia să se fi petrecut așa ceva. Am condus pînă în locul unde coborîsem de pe Mickle Fell, apoi m-am întors la Brough, păstrînd o viteză foarte redusă. Ajuns în oraș, am povestit tot ce știam unui sergent de poliție. Acesta și-a notat totul cu o expresie gravă întipărită pe chip, deși în gesturile lui se citea rutina. M-a întrebat unde puteam fi găsit și i-am explicat unde parcasem rulota. Poliția, îmi spuse el, urma să se apuce imediat de treabă și aveam să fiu anunțat de îndată ce aveau să apară elemente noi.

În acel moment nu-mi doream decît să mă întorc la rulotă. Cînd am ajuns se făcuse aproape șase. Nu știam dacă era sau nu cazul să pregătesc cina pentru două persoane. Mi-era foame, dar îngrijorarea îmi răpise pofta de mîncare. M-am decis să mă întind vreo jumătate de oră înainte de a-mi pregăti cina. Zis și făcut. Apoi, după ce am terminat de mîncat și de spălat vasele, amobservat că era trecut de nouă. Curînd după aceea am auzit o bătaie puternică în ușa rulotei.

Era un inspector de poliție în civil, care mi-a dat de înțeles că ancheta ajunsese de-acum de competența secției criminalistice. Mi-a pus o mulțime de întrebări despre mine însumi. Dispariția lui John era, în sfîrșit, luată în serios. Reputația sa ca om de știință ar fi trebuit să-i determine să procedeze așa de la bun început; aveam însă bănuiala că la mijloc interveneau și anumiți factori legați de securitate, ceea ce avea drept rezultat, între altele, și numeroasele întrebări referitoare la persoana mea. Poliția dorea să fie sigură că nu aveam nici un amestec în dispariția lui John, oricare i-ar fi fost cauza. După vreo oră de interogatoriu, inspectorul s-a ridicat, gata de plecare. Mi-am amintit să îmi verific ceasul după al său, dar ceasul meu funcționa, se pare, perfect.

S-a lăsat întunericul și mi-am spus că era timpul să mă pregătesc de culcare. În condiții obișnuite, după o zi precum aceea, aș fi adormit buștean. Acum însă mă tot perpeleam în așternut, cu gîndul la John Sinclair. Desigur, nu știam despre el, cel de acum, ci doar despre ceea ce fusese el în tinerețe. Anii trecuți păreau însă a nu fi existat. Reluasem aceleași relații destinse din timpul școlii și al facultății. Și totuși, anii trecuți își aveau realitatea lor bine definită. Viața lui John devenise mai complexă din punct de vedere profesional și social decît era atunci cînd ne-am cunoscut. Pentru mine, John părea neschimbat, dar pentru restul lumii acest lucru nu era valabil. Toate aceste speculații, oricît de raționale ar fi fost, nu îmi puteau explica însă dispariția lui John.

Dintr-o dată, atenția mi-a fost atrasă de zgomotul unor pași ce se apropiau. Am ieșit din sacul de dormit, bîjbîind în căutarea unor chibrituri, dornic să aprind mica lampă cu gaz de deasupra plitei. Încă mai scormoneam, cînd ușa rulotei s-a deschis. Cînd, în sfîrșit, am reușit să aprind lampa, am descoperit că intrusul aflat în prag nu era altul decît John. Îngrijorarea pe care i-o citisem în ochi în prima seară era acum mai evidentă.

- Unde naiba ai fost? am izbucnit.

John intră în rulotă, se prăbuși în culcușul lui și începu să-și desfacă șireturile de la bocanci.

- N-am nici cea mai mică idee în privința asta, Dick. Crede-mă, ăsta-i adevărul.

Voiam cu orice preț să aflu mai multe, dar, dacă ceea ce spunea John era adevărat, dacă habar nu avea ce i se întîmplase, n-avea rost să insist. Suferise, se pare, un soi de amnezie. Poate că pierederea de memorie avea să fie doar temporară, dar ideea unei amnezii era singura explicație posibilă, deocamdată. Efortul fizic intens, fără un antrenament prealabil, ar fi putut duce la o astfel de comoție. Cert este că, în rest, John era nevătămat, iar asta era lucrul cel mai important.

- Ți-e foame? l-am întrebat.

- Îngrozitor!

Era limpede, nu-și dorea decît mîncare și odihnă. Sincer să fiu, și mie mi-ar fi prins bine încă o gustare. Descoperind resurse de energie nebănuite, am pregătit masa. Arome puternice și apetisante umpleau curînd după aceea rulota. John a înfulecat în tăcere, în vreme ce eu am băut o cană de ceai și am mîncat o bucată de prăjitură. I-am spus lui John că anunțasem poliția. Cu încuviințarea lui, am dat o fugă cu mașina pînă la cea maiapropiată cabină telefonică, aflată la vreun kilometru distanță, pe marginea drumului. Am sunat la secție și i-am spus sergentului de serviciu că John reapăruse și că, aparent cel puțin, era nevătămat, în afara unei ușoare amnezii temporare. La întoarcere, l-am găsit pe John cufundat într-un somn adînc.

A doua zi ne-am trezit tîrziu. Din această cauză, precum și datorită unei noi vizite a inspectorului din ajun, s-a făcut amiază pînă cînd ne-am reluat călătoria spre nord. Mai devreme, John s-a plimbat vreme de o oră împreună cu inspectorul, dar habar n-am despre ce au discutat cei doi. În acest timp, am făcut ordine în rulotă. Oricum, la întoarcere, inspectorul părea mulțumit de cele aflate.

Am traversat Glasgowul chiar prin centru. Deși ne mișcam destul de încet, era calea cea mai sigură pentru a nu ne rătăci pe străduțele de la periferie. Fără prea mare greutate, am reușit să găsim drumul spre Loch Lomond. Am depășit multe locuri de popas, dornici să ajungem pînă-n seară la Glencoe, dacă avea să fie posibil. Drumul pînă la Crinlarich ni s-a părut lung și plictisitor, iar distanța pînă la Tyndrum era mai mare decît îmi aminteam din călătoriile anterioare. Am ieșit la capătul mlaștinii Ranoch. John, care se afla la volan, a început să mormăie ceva despre rulotă, care atîrna parcă mai greu și începuse să se clatine. Am oprit, iar inspecția a scos la iveală o pană la roata din spate a mașinii. În timp ce scoteam din portbagaj roata de rezervă și cricul, ne-au năpădit roiuri de musculițe. Lucru firesc, de altfel, doar ne aflam în Scoția! Deși nu ne-a luat decît vreun sfert de oră pentru a schimba roata, pe cînd am urcat din nou în mașină eram, practic, devorați de vii.

Am gonit cu viteză maximă, ca să ajungem la Glencoe înainte de apusul soarelui. Știam exact unde anume voiam să înnoptăm, la intersecția dintre drumul nou și cel vechi, la trei kilometri de Kingshouse Inn. Cînd am ajuns, ultima geană de lumină dispăruse. Era imposibil să mai executăm vreo manevră cu rulota, pe întuneric. Cel mult, am fi putut să o luăm înainte pe drumul vechi. Dacă acesta ar fi fost prea accidentat, n-am fi avut loc să întoarcem mașina și am fi fost nevoiți să decuplăm rulota și să executăm manevra manual, tractînd-o apoi pînă la intersecție. Oricum, a doua zi aveam nevoie de mașină, pentru a parcurge cei săse kilometri pînă la Bideannam Bian. Avuseserăm și așa destule neplăceri pentru acea zi, așa încît ne-am mulțumit să parcăm pe marginea drumului.

Am pornit chiar în zori. După un ceai sorbit în grabă și pregătirea echipamentului și a merindelor, am fost gata de plecare, deși era doar șase dimineața. Era o zi perfectă, cerul era pe deplin senin. În lumina zorilor, problemele din seara precedentă nu mai păreau atît de greu de rezolvat. Cel mai simplu era să continuăm înaintarea pe drumul vechi, cale de un kilometru și jumătate, pînă cînd acesta avea să întîlnească din nou drumul asfaltat. Deși înaintam încet, mașina se hurduca precum într-o cursă nebunească. Categoric, drumul părea a fi un poligon de încercare pentru un jeep sau un Land Rover. Cu cîteva zgîrieturi pe șasiu, am reușit totuși să trecem cu bine. Zece minute mai tîrziu, parcam în apropierea mohorîtului Loch Triochtan. Cărărea ce urca muntele părea neplăcut de abruptă. Totuși, după ce am pornit, înaintarea s-a dovedit mai puțin dură decît în aparență. O bună bucată de vreme am urmat albia unui torent, urcînd într-o vale îngustă care înainta adînc în inima muntelui.După aproximativ un kilometru și jumătate am hotărît să părăsim albia pîrîului și să o luăm la stînga, direcție în care panta era mai lină. Pe la opt am ajuns într-o mică depresiune pe care o bănuiam situată la cel mult trei sute de metri mai jos de vîrf. În fața noastră se înălța un splendid pinten de piatră, probabil cunoscutul contrafort Churchdoor. În depresiune se aflau ochiuri de apă limpede și rece ca gheața. Se făcuse destul de cald și am petrecut următoarea jumătate de oră luîndu-ne pe îndelete micul dejun. Pentru întîia oară, apreciam avantajele călătoriei cu rulota. Era mult mai confortabilă decît un cort și ne ferea o protecție sigură împotriva musculițelor. Era de preferat unui han, fiindcăastfel putem porni la drum mai devreme.

Dacă am fi înnoptat la vreun hotel din Kingshouse sau Ballachulish, la ora asta de-abi-a ne-am fi început micul dejun. E drept că tocmai asta făceam, dar ne aflam la o înălțime de o mie de metri, după un urcuș de două ceasuri.

Am pornit din nou înainte de nouă, pe un versant blînd cu grohotiș și stînci sfărîmate. Am urcat de-a lungul lui vreo două sute de metri și am ajuns pe culme, în bătaia puternică a razelor solare. Stîncile erau calde aici; eram în vîrful muntelui. Se anunța o zi caniculară, iar ceața începuse deja să se risipească. Spre nord se profilau Marmorele și Ben Nevis, iar spre sud se înălțau piscurile ascuțite ale lui Glen Erive. N-aveam nici un motiv să ne grăbim, astfel încît am rămas în vîrf aproape o oră. În calitatea mea de responsabil cu aprovizionarea, am scos la iveală surpriza pregătită din timp: două conserve cu suc de portocale. Apoi am pornit de-a lungul culmii, în pas constant și destins. Am înaintat în acest ritm în josul pantei în formă de poliță ce coboară spre Glen Erive, apoi am urcat iar, spre capătul culmii Beinn Fhada. După o pantă scurtă și iute a urmat o trecătoare strîmtă, apoi cărarea a cotit-o iar spre stînga, pe un deal abrupt. Lungimea pantei era de vreo trei sute de metri și perspectiva nu era deloc atrăgătoare, pentru niște drumeți lipsiți de antrenament. Ne-am contrazis prietenește în privința celei mai ușoare modalități de coborîre. John a ales un făgaș între pereții stîncoși, un soi de horn din piatră, eu m-am gîndit că terenul deschis din dreapta avea să fie mai simplu de străbătut. După ce am parcurs vreo treizeci de metri, mi-am dat seama că mă înșelasem. L-am pierdut din vedere pe John și, cînd l-am revăzut, prietenul meu se afla cu vreo sută de metri mai jos. L-am urmat și, într-un tîrziu, l-am ajuns din urmă. Se așezase să se odihnească pe un bolovan. I-am sugerat să ne continuăm coborîrea prin șaua îngustă aflată în dreapta noastră. John izbucni în rîs, afirmînd că, urmînd acel drum, am fi ajuns în cele din urmă, din nou, în vîrf. Nu știu de ce era atît de convins de asta, dar, după greșeala pe care o săvîrșisem mai devreme, refuzînd să-l ascult, mi-am zis că era de preferat să nu îl contrazic.

Fundul văii era uluitor. Văzut de sus, părea o suprafață perfect plană, însă, o dată ajuns jos, puteai observa că panta dealului se repezea abrupt într-o mică strîmtoare. Aceste chei se prelungeau cale de vreo doi kilometri. Aceasta era valea ascunsă despre care auzisem vorbindu-se de atîtea ori. Mînat de instinct sau poate de noroc, John m-a condus pînă în locul unde pîrîul se lățea într-un vad, permițînd trecerea pe celălalt mal, unde drumul avea să fie mult mai ușor.

Încălzit după efortul coborîrii, am sugerat să ne scăldăm în pîrîu. John a încuviințat și, cinci minute mai tîrziu, ne bălăceam într-un ochi de apă limpede și rece ca gheața. Dacă stai să te gîndești, frigul îți prilejuiește experiențe stranii. Senzația de frig profund e neplăcută, dar nu imposibil de suportat. Cu toate acestea, frigul e un dușman tainic și necruțător. Singura experiență plăcută legată de această senzație, după știința mea, se produce atunci cînd, coborînd panta abruptă a unui munte, plonjezi într-un lac rece ca gheața. Plăcerea nu durează mai mult de treizeci de secunde. O poți prelungi cu cel mult un minut, după care e cazul săi ieși din apă cît poți de repede. Exact așa am procedat și noi. În timp ce ne uscam la soare, am avut o revelație stranie. În anii de școală ne scoteam adesea cămășile, după cîte o partidă de fotbal. Remarcasem atunci că John avea pe șold un semn din naștere, avînd forma unei căpșuni cu diametrul cît al unei monede de o jumătate de coroană. Acum, însă, nu se zărea nici o urmă a acelui semn.