Secretul Hititilor

Secretul Hititilor de C.W. Ceram

C.W. Ceram este pseudonimul lui Kurt W. Marek. Marek s-a născut la Berlin în timpul primului război mondial și a lucrat ca ziarist, critic de teatru și chiar editor înainte de a-și pune numeroasele talente în slujba scrisului. Secretul hitiților, a doua carte a sa, a fost publicată pentru prima dată în 1955. Kurt W. Marek a murit în 1972.

Prefață

Hititologia este una din cele mai noi ramuri ale arheologiei. Istoria evoluției sale, care constituie subiectul prezentei cărți, abundă de erori ridicole, de dificultăți greu de surmontat și de triumfuri neașteptate, care fac din cercetarea trecutului o ocupație atât de captivantă. Arheologul a cunoscut perioade de speranță debordantă și de dezamăgire fără margini, iar cercetătorul însărcinat cu descifrarea scrierilor a îndurat frustrări interminabile.

Descoperirea hitiților este o aventură extrem de pasionantă a spiritului uman. În puțin mai mult de o sută de ani, un popor căruia nu i se cunoștea decât numele a devenit parte integrantă a istoriei civilizației noastre. Mai sunt încă multe de aflat despre Imperiul Hitiților, dar începutul a fost făcut cu dreptul.

Literatura științifică abundă de confuzii privind ortografia numelor. Redarea fonetică a numelor din limba turcă clasică și modernă diferă în mod evident de la o limbă la alta. Mai mult, nici chiar savanții care folosesc aceeași limbă nu cad întotdeauna de acord. Găsim numele Boghazköy redat în diferite moduri, Bogaz-kdy și Boghaz-keui. Cititorul neinițiat nu are de unde să știe că este vorba despre locul unde era situată localitatea hitită Hattușaș – Hattușaș (sau Hatuscha sau Hattusa). Pentru consecvență, am ales să utilizez ortografia dr. O.R. Gurney, care reprezintă după părerea mea sistemul cel mai ușor de citit dintre variantele în germană și engleză.[1]

În concluzie, câteva cuvinte prin care să îmi exprim recunoștința. Mi-ar fi fost practic imposibil să actualizez această lucrare, în ceea ce privește cercetările care sunt în plină desfășurare chiar și în prezent, dacă nu aș fi avut ocazia să vizitez unele din locurile unde se fac săpături importante. Îi rămân îndatorat profesorului Carl Kathjens de la Universitatea din Hamburg pentru invitația pe care mi-a făcut-o la cel de-al XXII-lea Congres al Orientaliștilor de la Istanbul. Acolo am avut ocazia să port numeroase discuții extrem de interesante, care la rândul lor au stat la baza participării mele la mai multe excursii științifice în Imperiul Hitiților.

Astfel am putut explora Alaja Hüyük sub îndrumarea arheologului care conducea săpăturile, dr. Hamit Zubeyr Kosay, fost director general al Muzeelor și Antichităților din Turcia. Săpăturile de la Kültepe mi-au fost explicate de soția arheologului (la acea vreme directoare a expediției), dr. Nimet Ozgüc. Îi sunt, de asemenea, îndatorat profesorului Kurt Bittel, în prezent director al Institutului German de Arheologie din Istanbul, pentru că mi-a facilitat prima vizită la Boghazköy și Yazilikaya, unde a lucrat între anii 1931-1939. Tot profesorul Bittel a fost cel care, în lungile conversații pe care le-am purtat la Istanbul, mi-a oferit o primă prezentare sistematică a istoriei hitiților în general și a celor mai recente săpături în așezări hitite în special – domenii în care este aproape imposibil să pătrunzi fără un ajutor inițial

Presupun că cel mai mult îi datorez profesorului Helmuth T. Bossert de la Universitatea din Istanbul, descoperitorul și arheologul de la Karatepe. Încă de la început, domnia sa a manifestat un interes deosebit pentru proiectul meu. În toamna anului 1951 am fost invitat să iau parte la expediția sa, desfășurată până la începerea anotimpului ploios. (Mulțumindu-i profesorului Bossert, mulțumesc în mod automat și Societății Istorice din Turcia, Directoratului General al Muzeelor și Antichităților din Turcia și Facultății de Litere a Universității din Istanbul, instituții care au făcut posibile aceste săpături). Nu voi uita niciodată ospitalitatea domniei sale în mijlocul sălbăticiei, cordialitatea care domina acea atmosferă de muncă, discuțiile pe care le purtam seara, adunați în jurul mesei și acompaniați de urletele șacalilor ce răsunau în depărtare. Nu voi puțea uita nici lungile conversații despre ultimele descoperiri purtate cu dr. U. Bahadir Alkim și dr. Halet Çambel, cu un alt oaspete al expediției, cu părintele O’Callaghan, care între timp a murit într-un accident tragic în apropiere de Bagdad, și cu dr. Muhibbe Dargan, cea mai tânără asistentă a profesorului Bossert.

Le sunt extrem de recunoscător dr. Bahadir Alkim și soției domniei sale, Handan Alkim. Nu numai că au fost niște gazde fermecătoare în timpul celei de-a doua șederi a mele la Karatepe, în 1953. Dar dr. Alkim a avut și bunăvoința de a examina o primă schiță a prezentei cărți. Domniei sale, precum și dr. Franz Steinherr, în prezent la Ambasada Germaniei din Ankara, le datorez numeroase sugestii importante.

După terminarea cărții, profesorii Bossert și Bittel, precum și dr. Margarete Riemschneider, mi-au mai acordat încă puțin din prețiosul timp disponibil pentru a citi manuscrisul și m-au ajutat să corectez o scrie de erori care se strecoară în mod inevitabil într-o lucrare de acest gen.

Îmi exprim totodată recunoștința pentru generozitatea revistei Life, care mi-a pus la dispoziție material ilustrativ din abundență. Revista Life mi-a permis să aleg dintre toate fotografiile făcute în Anatolia de fotograful său Max Scheler, de a cărui plăcută companie m-am bucurat în timpul celei de-a doua călătorii în Turcia. În carte sunt reproduse șaptesprezece fotografii semnate Max Scheler. Am reprodus, de asemenea, câte o fotografie de dr. (gambei și de Kurt Lange (Oberstdorf), din colecția Kofler-Truniger (Lucerna) și Kilper Verlag de la Stuttgart. Sursele tuturor ilustrațiilor se găsesc la sfârșitul lucrării, unde sunt indicați și autorii citatelor pe care le-am inserat în text.

Octombrie 1955 C.W. Ceram

Notă privind citatele

Aproape toate traducerile din surse egiptene și hitite citate în prezenta lucrare există în mai multe variante, care diferă destul de mult, în funcție de opiniile personale ale cercetătorilor și de contextul științific dominant în momentul în care a fost făcută respectiva traducere. Când le-am inclus în această carte, pentru a-i îndeplini scopurile, am înlăturat comentariile științifice care le însoțeau și le-am pus cap la cap, pentru a forma texte continue. Citatele din limba egipteană provin din lucrările lui Adolf Erman, Günther Roeder, Hermann Ranke, Alexander Scharff și Siegfried Schott; cele din hitită se bazează în primul rând pe traduceri de H. T. Bossert, Johannes Friedrich și Heinrich Zimmern, ale căror texte au fost reproduse în parte în cărți și publicații semnate de Anton Moortgat și Margarete Riemschneider. Cititorul interesat să afle mai multe despre acest subiect va găsi în Bibliografie (Grupele 1 și 6) informații suplimentare în dreptul numelor menționate anterior.

Partea I

Enigma existenței hitiților

Capitolul întâi

Descoperiri arheologice și supoziții fanteziste

Când în vremuri îndepărtate și nebuloase pentru a se odihni în brațele mult iubitei sale Hera, el a înotat din Asia în Europa. Dardanelele, tânărul Leandru a traversat Hellespontul înot așa cum numim astăzi strâmtoarea care unește Marea Mediterană cu Marca Marmara, au fost întotdeauna mai degrabă o linie de legătură decât una despărțitoare între Asia Mică și Europa de Sud-Est. De-a lungul acestei strâmtori au invadat egeenii Grecia. Marele rege persan Xerxes I a lovit din aceeași direcție, în 480 î.Ch. O sută cincizeci de ani mai târziu, Alexandru cel Mare a adus înapoi în Asia Mică armele și cultura greacă, traversând aceeași fâșie îngustă de apă. Turcia din zilele noastre a fost încă de la începuturi o intersecție aglomerată străbătută de numeroase armate, un câmp de luptă și un creuzet în care s-au amestecat mai multe națiuni. Aici, istoria și-a arătat fața cea mai sălbatică, iar miza a fost de fiecare dată moartea sau supraviețuirea – ca întotdeauna atunci când, chiar și în prezent, Estul se ciocnește cu Vestul, lată de ce pentru noi, care trăim în secolul XX după nașterea lui Christos, evenimentele care s-au derulat în această arenă cu douăzeci de secole înainte de Christos, când hitiții indo-europeni au descins în Asia Mică, au un bizar aer contemporan. Pentru că „aceasta a fost prima dată”, ca să-l citez pe hititologul Albrecht Götze, „când popoarele europene au pătruns în lumea civilizată”. Autorul adaugă că această invazie a fost „primul conflict istoric dintre Est și Vest”.

Una dintre cele mai ciudate întorsături ale istoriei face ca poporul care a stat la baza acestei ciocniri să nu fi fost „descoperit” de istorici decât în urmă cu câteva decenii. Faptul că arheologii sunt deja capabili să-i interpreteze limba și scrierea și să realizeze o istorie relativ completă a acestei națiuni care s-a stins în urmă cu peste trei mii de ani este aproape un miracol.

Subiectul prezentei cărți îl constituie modul în care oamenii de știință au reușit, prin săpături arheologice, prin cercetări și prin raționamente dintre cele mai subtile, să adune o cantitate uluitoare de informații într-un timp atât de scurt.

Dacă dorim să aflăm în ce stare se afla o ramură științifică într-o perioadă anume, tot ce trebuie să facem este să consultăm o enciclopedie. Și asta deoarece încă de la publicarea primului lexicon cuprinzător al artelor și științelor la mijlocul secolului XVIII, enciclopedia franceză (Encyclopédie) intrată în istorie, aceste lucrări au izbutii să conserve prin îmbălsămare cunoștințele unei epoci întregi. Să aruncăm deci o privire asupra articolului despre hitiți apărut în ediția din 1871 a Neues Konversationslexicon a lui Meyer, enciclopedia germană clasică. Nici nu e necesară mai mult decât o privire, pentru că articolul sună în felul următor:

„Trib canaanit întâlnit de israeliți în Palestina, au locuit în apropierea Hebronului, laolaltă cu amoriții; mai târziu pot fi regăsiți mai în nord, în regiunea Bethel, unde sunt plătitori de tribut lui Solomon. Și mai târziu un trib hitit independent, cu o guvernare monarhică, a locuit mai în nord, lângă Siria.”

Asta e tot. Hitiților nu li se acordă mai mult de câteva rânduri. Articolul nu este numai ridicol de scurt, este totodată eronat în toate punctele esențiale. Aceste câteva rânduri nu fac altceva decât să sintetizeze puținele informații care se regăsesc în Biblie.

Altfel spus, în 1871, istoricii nu știau aproape nimic despre hitiți. În prezent știm că în al doilea mileniu î.Ch., această națiune era o mare putere a cărei dominație se întindea în toată Asia Mică până în Suia, care a cucerit Babilonul și a purtat războaie victorioase împotriva Egiptului. Din poziția avantajoasă în care ne aflăm acum, ni se pare de-a dreptul incredibil faptul că o forță politică atât de influentă, care avea o cultură, o scriere și un cod de legi proprii, s-a transformat într-un popor necunoscut, uitat, pe care arheologii și istoricii nu l-au băgat în seamă până în secolul XX d.Ch. Redescoperirea hitiților a fost subită și dramatică. Câțiva oameni de știință, angajați într-o muncă de pionierat pe platourile golașe din Asia Mică, au readus această civilizație necunoscută la viață. Cum au făcut-o – iată o poveste fascinantă. Cu siguranță, încă de la prima lopată de pământ adusă la suprafață, au fost ajutați de un noroc imens. Dar înainte de a vorbi despre asta, să aruncăm o privire asupra regiunii al cărei trecut îl vom dezgropa pas cu pas, alături de oamenii de știință.

Asia Mică este un apendice al marelui continent Asia. Nu e doar o anexă, ci chiar o reflexie în miniatură. Anticii au numit-o Asia Mică pentru că, credeau ei, contururile și forma sa în general erau o replică a continentului: un podiș în centru, munți înalți pe margini, terase abrupte pe toate laturile. Asemănarea nu este sută la sută completă, dar în acele timpuri, anticii nu cunoșteau limitele nordică și estică ale Asiei.

În zilele noastre, călătorul străbate Asia Mică purtat de trenuri pe căile ferate, de camioane, autobuze și autovehicule de proveniență americană. Dar această regiune trebuie traversată călare. Așezat în șaua scârțâitoare de lemn pe care o folosesc băștinașii, vezi ținutul în adevărata sa lumină – cea a unei regiuni în afara timpului. Chiar și în prezent, în centrul Anatoliei (denumirea înseamnă „ținut îndreptat spre soare-răsare”) veți întâlni care trase de boi. Ale căror roți. Niște discuri solide de lemn, străbat pustietatea bătută de vânt, scârțâind asemeni unor iele prevestitoare de moarte. Satele cenușii se ghemuiesc sub soarele arzător la fel ca în urmă cu peste trei mii cinci sute de ani, când primii negustori asirieni au plecat din bogatul Assur, „mărețul oraș”, pentru a-și vinde mărfurile în inima Anatoliei. Casele de aici sunt și în prezent ridicate din cărămizi de lut nears – cărămizi care crapă și se sfărâmă sub soarele necruțător și se dizolvă încet sub ploaia măruntă și rară. Cu cât este mai sărac și mai neglijat un sat, cu atât seamănă mai mult cu creația inspirată a unei imaginații bizare. Casele acestea din chirpici rezistă rareori mai mult de douăzeci de ani. Când se prăbușesc, fiii și nepoții familiei le ridică din nou, peste vechile ruine. Așa se creează „straturile arheologice”.

Asia Mică nu este mai mare decât Spania, Germania sau California și este mai mică decât provincia australiană Queensland. Se spune că la Kayseri, situat în centrul Asiei Mici, iarna este asemeni celei din nordul Germaniei, iar vara se aseamănă cu cea din sudul Franței. În trecătorile din Munții Taurus, urșii vânează și în zilele noastre, haitele de lupi atacă turmele de oi, iar șerpii periculoși se întind la soare pe stânci. La căderea nopții, hiena se strecoară prin labirintul de tufișuri țepoase și șacalul își urlă serenada nocturnă.

În nord-est se cultivă ceai, în sud-est, bumbac și citrice. Lângă Adana am văzut o dată un țăran îngrijind o livadă minusculă de lămâi, pe care o apărau de vânt ruinele unor pereți antici; iar în Yazilikaya, un sanctuar religios hitit de lângă Boghazköy, am văzut un țăran care-i ducea nevestei cepe pe care le cultiva de-a lungul unui zid străjuit de zei sculptați în relief. În luncile râurilor și de-a lungul țărmurilor înguste se cultivă tutun și mac, grâu și măsline. Dar cât de puține sunt aceste lunci înverzite!

Nu există niciun fluviu navigabil în toată Asia Mică. Cel mai mare curs de apă este Kâzâl Irmak, cunoscut în antichitate drept Halys. Acesta este râul pe care Cresus n-a îndrăznit să-l traverseze înainte de a consulta Oracolul de la Delfi. Oracolul i-a spus că da că trece râul, un imperiu măreț va fi distrus.

Prezicerea s-a adeverit: Cresus și-a pierdut imperiul, nereușind să-l distrugă pe cel al perșilor. Venind din est, râul Halys face un ocol larg în Anatolia Centrală, după care își taie drum prin munții din nord și se varsă în mare.

O treime din Asia Mică o constituie podișul plat și ars de soare, cu vegetație puțină, printre care se zăresc stânci golașe; pustietatea este întreruptă ici-colo doar de luciul albastru al apei din imense lacuri sărate. Acest peisaj e de o monotonie sublimă; toate culorile par uscate, ca și cum ar fi fost arse până au devenit un smalț tare ca piatra. Podișul mai are o trăsătură terifiantă. Dacă ți se întâmplă să întâlnești un călăreț singuratic, te trece un fior de groază. Pe măsură ce te apropii de un lanț muntos, ai sentimentul distinct al unei amenințări, al unor pericole necunoscute care te așteaptă. Când dai peste o așezare de bordeie din lut, prima impresie este că ai nimerit într-un oraș al fantomelor; în aerul ce tremură sub valurile de căldură, ușile caselor te privesc aidoma unor ochi lipsiți de viață. Apar bărbații; femeile nu trebuie să iasă la vedere, iar roiul de copii curioși este îndepărtat dintr-o mișcare a mâinii. Bărbații se apropie încet, fără ca pe fețele lor împietrite să se citească vreo urmă de curiozitate. Formează un cerc în jurul tău și te examinează în tăcere. Ți se oferă un pahar cu ceai, ție, străinul, și în timp ce sorbi din el încerci să zâmbești jenat înspre cercul taciturn ce te înconjoară. Nici urmă de insistența gălăgioasă a Levantului, ori de splendorile colorate ale unui Orient de poveste. Oamenii de aici au un rar simț al demnității care pare extrem de potrivit cu peisajul. De parcă natura înconjurătoare le-ar fi format temperamentul.

Popoarele care au luptat pentru Asia Mică au fost atât de numeroase și de diverse încât în întreaga antichitate timpurie nu s-au unit (cu o singură excepție) în regate mari care să reziste o perioadă mai îndelungată. Încă din al patrulea mileniu î.Ch., locuitorii acestei regiuni au format hoarde, triburi și mici state care se dușmăneau între ele…

O singură dată în istoria timpurie a acestui pământ a reușit un popor să unifice toate triburile eterogene și să întemeieze o confederație care a devenit în scurt timp una din marile puteri din Orientul Apropiat. Influența culturală a acestui nou stat s-a întins până în lumea grecilor – și poate a pătruns în civilizația greacă la niveluri mai profunde decât ne-am putea imagina la momentul actual.

În anii 1830, un francez își pregătea expediția în această regiune. Era nevoit să își planifice călătoria în necunoștință de cauză, fapt ce constituia un dezavantaj. În timpul pregătirilor, a avut deseori ocazia să se plângă de relatările altor exploratori, care ofereau puține informații despre regiunea respectivă. La sosirea în Turcia, scria: „Deși toate informațiile erau incomplete, am pornit înspre nord cu caravana, la 18 iulie 1834.”

Puțin mai târziu, după o călătorie solitară prin maiestuosul platou golaș, a ajuns în sătucul Boghazköy, situat în cotul râului Halys, cum era acesta cunoscut în antichitate. În apropierea așezării a dat peste niște ruine care l-au lăsat fără grai. I-a fost imposibil, însă, să stabilească momentul istoric căruia îi aparținea orașul în ruină.

Acest aventurier și călător împătimit. Charles-Felix-Marie Texier, era unul din numeroșii exploratori ai trecutului care au apărut în secolul al XIX-lea. Cercetările acestora erau, ca să spunem așa, o consecință a nevoilor emoționale ale secolului în care trăiau. Tehnologia oferea o scrie de perspective extraordinare pentru viitor. Astfel încât temelia istorică existentă părea să se prăbușească sub greutatea noului destin al omenirii.

În căutarea vechiului oraș Tavium, unde celții invadatori se așezaseră în secolul III î.Ch., Texier a dat peste câteva indicii în satul Boghazköy și s-a hotărât să le verifice. S-a cățărat pe un drum desfundat, de-a lungul căruia cocioabe din lut păreau gata să se prăbușească, a urcat din ce în ce mai sus pe dealurile tot mai abrupte, și deodată:

În fața lui au apărut blocuri gigantice de piatră, aliniate în șiruri lungi și drepte. Deși erodate de secolele ce trecuseră peste ele, minele aveau fără nicio îndoială forma unei construcții, alcătuind macheta unui complex imens, întortocheat și bizar. Texier a continuat să urce, a ajuns la ruinele unui zid de fortificație și l-a măsurat cu pasul. Avea o lungime de câțiva kilometri.

Când a ajuns în vârful dealului, s-a oprit și a cuprins priveliștea cu privirea. A desenat în minte un cerc în jurul minelor pe care le avea în fața ochilor și și-a dat seama că ele trebuie să fi alcătuit la un moment dat un oraș de mărimea Atenei, la apogeul gloriei sale. Cine construise o așezare atât de măreață? Era acesta orașul Tavium pe care îl căuta?

A mers mai departe, până a ajuns la două porți mărețe tăiate în zid. Pe una dintre ele apărea figura unui bărbat, sculptată în relief. Era probabil un rege, căci sculptura avea dimensiuni supraumane și era realizată într-un mod bizar, așa cum nu mai văzuse până atunci. Cealaltă poartă era împodobită cu statui ale unor lei. Texier a încercat să-i deseneze și i-a rugat și pe însoțitorii săi să facă niște schițe. Dar desenatorii erau copii ai secolului lor și îi caracteriza acea indolență mic-burgheză predominantă în Franța lui Louis Philippe (Ludovic Filip); erau capabili să admire monumentalitatea, dar nu și să o redea. Prin urmare, desenele pe care ni le-au lăsat moștenire reprezintă niște lei extrem de convenționali, cu priviri încruntate ce amintesc de stilul Biedermeier și cu coame buclate.

Texier a făcut imediat o primă tentativă de interpretare. „Obsedat de ideea găsirii vechiului oraș Tavium, am fost tentat să cred că aceste ruine erau un Templu al lui Jupiter, cu sanctuarul menționat de Strabon… Dar ulterior m-am văzut obligat să renunț la această idee”, scrie el. După care mărturisește: „… Niciun edificiu din era romană nu ar putea fi încadrat aici; grandoarea și ciudățenia acestor ruine m-au dezorientat complet atunci când am încercat să găsesc numele istoric al orașului…”

Ulterior, pe când își pregătea prezentarea pentru presă, francezul a avut ocazia să citească însemnările unui distins anticar care a vizitat Boghazköy la un an după el. Este vorba despre William Hamilton care, la douăzeci și cinci de ani, l-a ajutat pe lordul Elgin să sustragă sculpturile de la Partenon pentru a le duce în Anglia. Hamilton a presupus și el că ruinele erau cele ale orașului Tavium. Cu toate acestea, Texier a mai studiat o dată materialul pe care îl avea la îndemână despre Tavium, a ajuns la concluzia că era imposibil ca misteriosul oraș să fie așezarea romană și și-a declarat convingerea că era vorba despre Pteria, unde Cresus și Cirus au purtat celebra bătălie.

Dar pe Texier îl așteptau alte surprize. Un localnic l-a condus de la Boghazköy de-a lungul unei cărări dificile care traversa pe diagonală valea adâncă a unui râu. Au urcat vreo două ore bune înainte de a ajunge pe un platou situat față în față cu dealul pe care descoperise orașul în mine. Și aici a găsit Texier locul care este numit în prezent Yazilikaya („Stânca cu Inscripții”). Stânci abrupte se înălțau spre cer, iar în mijlocul lor, o despicătură largă forma o încăpere naturală. Aici, pereții fuseseră șlefuiți într-o oarecare măsură și erau ornamentați cu sculpturi destul de ciudate. Texier a văzut zei înaintând rigizi în procesiuni solemne de-a lungul pereților, având capetele încoronate cu coifuri țuguiate și veșmintele încinse la brâu. A înaintat de-a lungul despicăturii în stâncă care cotea ușor la dreapta și a dat peste alte sculpturi, siluete îmbrăcate diferit și purtând pe cap tiare în locul coifurilor țuguiate. Două dintre personajele sculptate aveau aripi; altele țineau obiecte neidentificate în mâini, sau se sprijineau pe grumajii altor personaje, sau erau urmate de animale.

Uimit la vederea acestor bizare procesiuni sculptate în piatră, Texier a căutat ieșirea. În acel moment a observat în stânga sa un pasaj îngust, care ducea într-o despicătură și mai strâmtă între stânci. S-a oprit la intrare: doi demoni înaripați tăiați în stâncă, de o parte și de alta a pasajului, păzeau cu strășnicie încăperea de orice intrus, Și-a continuat drumul, ezitând, și a dat cu ochii peste o altă procesiune pe peretele abrupt din partea de vest. Doisprezece războinici sau zei? — mărșăluiau cu pași rigizi unul în spatele celuilalt, înaintând cu încrâncenare; doisprezece bărbați la paradă, cu coifuri țuguiate pe capete și cu săbii încovoiate pe umeri. Pe peretele opus, un personaj uriaș îmbrățișa protector un alt bărbat, de dimensiuni mai mici. Deasupra brațului său întins, un desen de forma unei flori, compus din mai multe semne asemănătoare unor hieroglife. În mod cert simboluri, dar pentru ce? Texier a aruncat o privire de jur-împrejur, după care s-a întors în prima încăpere.

Aici a remarcat și mai multe astfel de semne, unele atât de șterse de vreme încât de-abia mai puteau fi deslușite. Erau oare simple ornamente? Sau reprezentau o scriere?

Texier s-a întors la ieșirea principală. S-a oprit, s-a uitat la podișul ce i se întindea în fața ochilor și a observat rămășițele unor ziduri. Au fost oare clădiri aici? Porți care păzeau intrarea în incinta îngustă dintre stânci? Pe măsură ce privea ruinele, a devenit aproape sigur că se afla în fața unui sanctuar din antichitate, a unui templu extrem de bizar sculptat în stâncă. Dar cine îl ridicase și ce popor se închina aici?

Și-a îndreptat privirea peste vale, înspre ruinele de la Boghazköy, a privit viroagele și culmile zimțate, arse de soarele nemilos. Trebuie că Dumnezeu a muncit cu pumnii încleștați la făurirea acestui ținut. Iar o națiune măreață și-a impus voința pe aceste tărâmuri, și-a satisfăcut nevoia de a clădi, ridicând blocuri de stâncă în vârful pustietății stâncoase, atât de temeinic, încât ruinele zidurilor au rezistat până astăzi – ziduri care unesc crestele abrupte pentru a forma parapete solide. Asemenea monumente impresionante nu puteau fi concepute decât de regi influenți, aflați în fruntea unei țări puternice și bogate.

În 1839, Texier a publicat la Paris cele câteva volume ale ambițioasei sale cărți de călătorie, Descrierea Asiei Mici[2] în care mărturisește că se afla în fața unei enigme de neînțeles. Asta deoarece, din perspectiva cunoștințelor istorice din secolul al XIX-lea, în Asia Mică nu existase niciun popor atât de măreț.

În realitate, descrierile lui Texier nu erau altceva decât un motiv de jenă pentru știința arheologiei. Specialiștii au fost bineînțeles descumpăniți în momentul în care s-au văzut în fața unui material pictografic și descriptiv atât de vast, căruia nu-i puteau da de cap. În plus, arheologia era încă o știință tânără, iar în deceniile de după 1830, majoritatea specialiștilor erau interesați în principal de săpăturile fascinante care se derulau în Egipt și Mesopotamia. Lepsius și Mariette descopereau minuni în ținutul faraonilor; Botta și Layard aduceau la lumină civilizația asirienilor.

Însă în ciuda faptului că atenția le era îndreptată în altă parte, arheologii nu au putut trece întru totul cu vederea misterioasele ruine din Anatolia turcă, deoarece primeau pe zi ce trecea tot mai multe informații noi.

William Hamilton nu doar a vizitat Boghazköy la scurt timp după Texier, ci a și descoperit în apropiere o altă zonă cu ruine, în satul Alaja Hüyük. Între anii 1859 și 1861, doi turiști germani, Barth și Mordtmann, au furnizat descrieri mai exacte ale ruinelor de la Boghazköy și au completat schițele pe care Texier le realizase în grabă. Francezul Langlois a colindat regiunea din jurul Tarsului în 1861. Și începând din 1862, omul de știință francez Georges Perrot a străbătut întreaga Anatolie, explorând-o cu minuțiozitate și descoperind o mulțime de noi monumente fascinante. Printre altele, a găsit în ruinele de la Boghazköy o stâncă teșită, acoperită cu simboluri. Unele erau atât de erodate, încât păreau simple zgârieturi în piatră, dar aspectul lor general semăna cu semnele găsite de Texier la Yazilikaya. Această stâncă, denumită Nishan Tash, s-a dovedit a fi una din cele mai importante descoperiri, dar la momentul respectiv a fost înghițită în materialul extrem de bogat pe care Perrot, împreună cu artistul Edmond Guillaume care îl însoțea, a început să îl publice în 1872.

Doar zece ani mai târziu, în anul 1882, arheologul german Karl Humann a realizat mulaje după unele din reliefurile de la Yazilikaya și a furnizat primele planuri fiabile ale ruinelor descoperite la Boghazköy. Humann era în mod deosebit potrivit pentru această sarcină, deoarece lucrase ca inginer constructor înainte de a fi sedus de farmecul arheologiei și de deveni cunoscut în întreaga lume ca descoperitor al altarului de la Pergam.

Perrot și-a prezentat descoperirile din Anatolia în Istoria artei în antichitate[3], publicată în 1887. S-a aventurat chiar să înainteze câteva ipoteze privind unele din sculpturi și din grupurile de simboluri.

Câțiva specialiști dintre contemporanii săi i-au acceptat în cele din urmă ipotezele, convinși de relatările a doi exploratori americani, care descriau niște lespezi pe care le văzuseră în timpul expediției din Siria, în 1870. Aceste suprafețe cu inscripții, denumite Pietrele de la Hamath după locul în care au fost descoperite, urmau să introducă o nouă fază în încercarea de a rezolva enigma ruinelor din Anatolia. În realitate, cei doi americani nu au fost primii exploratori care le-au văzut. Ele fuseseră descoperite de fapt cu cincizeci și opt de ani în urmă, de către unul din cei mai interesanți exploratori ai secolului al XIX-lea.

În 1809, un bărbat cu barbă, îmbrăcat într-un costum oriental, urca la bordul unui vas ce făcea legătura între insula Malta și Siria. Își spunea Șeicul Ibrahim și se prezenta drept un comerciant în slujba Companiei Indiilor de Est. A rămas în Siria trei ani și jumătate și a fost cel mai neobișnuit negustor ce a umblat vreodată între Alep și Damasc. În loc să facă comerț, Șeicul Ibrahim îi vizita pe învățații locului, cerându-le să-l introducă în studiul limbilor, al istoriei și al geografiei zonei, acordând o atenție specială Coranului. Și-a întrerupt studiile doar pentru a călători: la sud, în Țara Sfântă, la est spre Eufrat, apoi prin valea Orontelui. S-a urcat pe Muntele Sfânt Hor, unde Aaron a părăsit această lume, a fost arestat în Nubia ca spion, a fost expulzat din țară și a ajuns în Egipt. Un pașă, provocându-l să-și demonstreze cunoștințele despre legile musulmane, l-a supus unui examen în fața a doi savanți arabi. Aventurierul a trecut examenul și a dovedit niște cunoștințe excepționale, astfel încât i s-a permis un pelerinaj de patru luni la Mecca, „orașul interzis”, după care i s-a dat voie să li se alăture celor opt mii de pelerini ce urcau pe Muntele Arafat. După încheierea pelerinajelor, a primit titlul de „hagiu”. În 1817, la vârsta de treizeci și trei de ani, a murit pe neașteptate la Cairo, pe când plănuia alte călătorii și a fost înmormântat ca hagiu, cu o ceremonie solemnă, într-un cimitir musulman.

Numele adevărat al „Șeicului Ibrahim” era Johann Ludwig Burckhardt, născut la Basel în 1784, descendent al unei familii de patricieni elvețieni care a dat lumii până în prezent numeroși diplomați și istorici de marcă. Colecția sa de manuscrise orientale, ce conținea aproximativ trei sute cincizeci de volume, a fost dăruită Universității din Cambridge după moartea sa, iar jurnalele pe care le-a ținut s-au dovedit o mină de aur pentru geografi, etnografi, filologi și arheologi. Cărțile pe care n-a apucat decât să le planifice au fost publicate de editori, care s-au inspirat din aceste jurnale.

În una din aceste cărți, Travels in Syria and the Holy Land (Călătorii în Siria și în Țara Sfântă) (Londra, 1822), Burckhardt descrie o piatră pe care o văzuse încastrată în colțul unei clădiri din bazarul de la Hamath, pe malul râului Oronte: „O piatră purtând o serie de figuri și semne de mici dimensiuni, care par să fie un fel de scriere hieroglifică, deși nu seamănă cu cea din Egipt.”

În 1822, cu șaptesprezece ani înainte de apariția cărților de călătorie ale lui Texier, bineînțeles că nimeni nu a acordat nici cea mai mică atenție acestei remarce, cu atât mai mult cu cât era umbrită de povești ale unor aventuri cu mult mai palpitante. Au trecut cincizeci și opt de ani până când doi americani, J.A. Johnson și dr. Jessup, au ajuns și ei să viziteze bazarul din Hamath. Cei doi aveau, se pare, un spirit de observație la fel de dezvoltat ca „Șeicul Ibrahim”, pentru că au zărit nu doar piatra pe care o descoperise Burckhardt înaintea lor, dar încă alte trei pietre „cu o serie de figuri și semne de mici dimensiuni”. Un an mai târziu, Johnson și-a prezentat descoperirea în fața Societății Americane de Explorare a Palestinei. Dar nu a fost în măsură să furnizeze nicio schiță făcută la fața locului. În momentul în care se apropiase de pietre, vrând să le atingă, băștinașii au început să protesteze gălăgios, gesticulând frenetic și părând gata să-l atace. În mod evident, semnele misterioase făceau obiectul unui cult superstițios încă din timpuri străvechi. Această supoziție a fost confirmată la scurt timp după aceea, când la Alep a fost descoperită o altă piatră acoperită cu „hieroglife”. Băștinașii le atribuiau simbolurilor puteri tămăduitoare; cei care sufereau de o boală de ochi des întâlnită în Orient străbăteau distanțe mari pentru a veni să atingă piatra cu fruntea, drept pentru care suprafața ci devenise de multă vreme netedă și lucioasă.

A mai trecut un an până când un alt om de știință a avut ocazia să examineze pietrele în liniște, fără a fi împiedicat în vreun fel. Este vorba despre William Wright, un misionar irlandez care se afla în acea perioadă în Damasc. Norocul, care a jucat un rol atât de important în nenumărate descoperiri, i-a venit în ajutor, în 1872, guvernatorul Siriei, un musulman fundamentalist cu vederi înguste, ostil pasiunii occidentale pentru investigații, a fost înlocuit din funcție. Succesorul său, pașa Subhi, s-a dovedit a fi un spirit liberal luminat. Auzind despre pietrele de la Hamath, i-a permis părintelui William Wright să îl însoțească într-o vizită. Între timp, alte două grupuri de exploratori ajunseseră la Hamath și încercaseră în zadar să vadă deja faimoasele pietre. Dar Wright, spre deosebire de predecesorii săi, se bucura de susținerea guvernatorului, iar pașa și-a arătat bunăvoința în modul cel mai eficient cu putință: trimițând soldați la fața locului. Cu ajutorul acestora, Wright a scos pietrele din zidurile clădirilor – sarcină dificilă, întreruptă deseori de demonstrații ale băștinașilor, care erau ferm convinși că pietrele lecuiesc reumatismul, asemenea pietrei de la Alep, despre care se credea că vindecă oftalmia.

Pietrele au fost depozitate temporar în casa de oaspeți a pașei, iar unul dintre cei care le-au cărat a povestit că pe străzi se revărsa o mulțime furibundă. Se zvonea că fanaticii intenționau să atace clădirea și să distrugă pietrele, preferând să le vadă sfărâmate decât trimise în străinătate. Se spunea că poliția era de partea populației din Hamath.

„Mi-am dat seama în acel moment că izbucnise o criză”, scrie Wright. Însoțit de un soldat înarmat, irlandezul a coborât în stradă. Ochii tuturor erau ațintiți asupra lui, amenințători și plini de ură. S-a adresat mulțimii, asigurându-i pe răzvrătiți că pașa le va plăti o despăgubire generoasă în schimbul pietrelor. Oamenii au replicat batjocoritor: știau ei cât valorează asemenea promisiuni bănești. Auzindu-le reacția, Wright a adoptat o poziție mai fermă.

Le-a spus că trebuie să se împrăștie și să se întoarcă la treburile lor. Dacă izbucnesc violențe, a zis el, pașa va ordona pedepse îngrozitoare.

Wright s-a întors extrem de agitat la casa de oaspeți. „Am petrecut o noapte albă, plină de griji”, scrie el.

În cursul nopții nu s-a mai înregistrat niciun incident. A doua zi dimineața, pașa Subhi, spre mirarea localnicilor, care au rămas fără grai în fața gestului său, a plătit despăgubirea promisă. Dar indignarea, eliminată temporar de discursul hotărât al irlandezului și împăcată cu banii pașei, a izbucnit din nou. Derviși sălbatici fugeau pe străzi, strigând că o ploaie incandescentă de stele căzuse în timpul nopții. Ploaia de meteoriți fusese, într-adevăr, neobișnuit de strălucitoare. Localnicii au trimis o delegație la pașă, căci acesta ar fi putut fi un semn din Ceruri care anunța că pietrele nu trebuie mișcate din loc, nu?

Pașa a reflectat îndelung înainte de a răspunde. Apoi a întrebat dacă stelele căzătoare au cauzat vreo stricăciune. Omorâseră vreun om sau vreun animal? Membrii delegației au fost nevoiți să recunoască că nu se întâmplase nimic de genul acesta. Drept pentru care, pașa a pus o întrebare demnă de Solomon: ce semn mai bun al aprobării Cerurilor ar fi putut primi decât acest spectacol splendid de stele strălucitoare?

Și astfel s-a încheiat disputa. Agitația a scăzut treptat în intensitate. Pietrele au fost transportate la Constantinopol. William Wright a primit permisiunea să realizeze mulaje după ele, pe care le-a trimis la British Museum.

Texier văzuse ruine în nordul Anatoliei, pe care nu a știut să le situeze în timp. Wright se afla în posesia unor mulaje ale inscripțiilor de la Hamath și nu știa să le interpreteze. În acea perioadă, cercetătorii nu aveau, firește, niciun motiv pentru care ar fi putut bănui vreo legătură între ruinele din Anatolia și pietrele din Siria; nu exista nicio dovadă a unei astfel de legături. În acest punct însă W.H. Skeene și George Smith de la British Museum au descoperit lângă Jerablus, pe malul drept al Eufratului, o cantitate impresionantă de ruine. Au făcut cercetări și au identificat în mod corect așezarea ca fiind orașul Karkemiș, cunoscut din surse asiriene.