Gena egoista

Capitolul I

DE CE EXISTĂ OAMENI ?

Viața inteligentă de pe o planetă ajunge la maturitate atunci când izbutește pentru întâia oară să priceapă cauza propriei sale existențe. Dacă niște creaturi superioare din spațiu vor vizita vreodată Pământul, prima întrebare pe care și-o vor pune, pentru a evalua stadiul civilizației noastre, va fi: „Au ajuns să descopere evoluția?" Organisme vii au existat pe Pământ, fără să știe de ce, vreme de peste trei mii de milioane de ani înainte ca adevărul să fi mijit în cele din urmă în mintea unuia dintre ele. Numele său este Charles Darwin. Ce-i drept, alții dinaintea lui avuseseră vagi intuiții ale adevărului, însă Darwin a fost acela care a articulat pentru prima oară o explicație coerentă și solidă a cauzelor existenței noastre. Datorită lui Darwin putem da un răspuns concret copilului curios, a cărui întrebare dă titlul acestui capitol. Nu mai suntem nevoiți să recurgem la superstiție atunci când suntem confruntați cu probleme adânci, de genul: Are viața vreun sens? Pentru ce existăm? Ce este omul? Punând această ultimă întrebare, eminentul zoolog G. G. Simpson afirmă: „Ceea ce vreau să spun este că toate încercările anterioare anului 1859* de a răspunde acestei întrebări n-au nici o valoare și ar fi mai bine dacă le-am ignora cu totul."l

Astăzi teoria evoluționistă poate fi pusă la îndoială tot atât cât și teoria potrivit căreia Pământul se rotește în jurul Soarelui, însă ultimele implicații ale revoluției înfăptuite de către Darwin așteaptă încă să fie înțelese în pro­funzime. Zoologia continuă să fie o specializare universitară minoră și chiar puținii tineri care o aleg drept obiect de studiu iau, de cele mai multe ori, această decizie fără să-i aprecieze profunda semnificație filosofică. Filosofia și disciplinele cunoscute drept „umaniste" mai sunt concepute, încă, aproape ca și când Darwin n-ar fi existat. Fără îndoială că, în timp, lucrurile se vor schimba. In orice caz, această carte nu urmărește să fie o pledoarie generală în favoarea darwinismului, ci explorează consecințele teoriei evoluționiste într-o anumită direcție tematică. Scopul meu este acela de a examina biologia egoismului și altruismului.

<note>

În anul 1859 a apărut lucrarea lui Charles Darwin, Originea speciilor. (N. T.)

2

Dincolo de interesul său academic, importanța general umană a acestui subiect este evidentă. El atinge fiecare aspect al vieții noastre sociale, iubirea și ura, lupta și cooperarea, dăruirea și furtul, lăcomia și generozitatea noastră. S-ar putea spune că tratarea unor astfel de teme se găsește în cărți precum Despre agresiune, a lui Lorenz, Contractul social de Ardrey sau Iubire și ură a lui Eibl-Eibesfeldt. Păcatul acestor cărți este acela că autorii lor procedează total și absolut greșit, deoarece n-au înțeles cum funcționează evoluția. Ei au făcut presupunerea eronată că, în cadrul evoluției, lucrul important este binele speciei (sau al grupului), mai degrabă decât binele individului (sau al genei). Este o ironie faptul că Ashley Montagu îl critică pe Lorenz ca pe un „descendent direct al gânditorilor din secolul al XIX-lea, adepți ai teoriei „naturii cu colți și gheare însângerate..." După cum înțeleg eu concepția lui Lorenz despre evoluție, cred că acesta ar fi, în cea mai mare parte, de acord cu Montagu în respingerea implicațiilor faimoasei expresii a lui Tennyson. Spre deosebire de amândoi, eu unul cred că „natura cu colți și gheare însângerate" rezumă admirabil înțelegerea modernă de către noi a selecției naturale.

Înainte de a-mi expune propria argumentare, doresc să explic pe scurt ce fel de argumentare este, precum și ce fel de argumentare nu este. Dacă ni s-ar spune că un bărbat a dus o viață lungă și prosperă în lumea gangsterilor din Chicago, am fi îndreptățiți să ghicim câte ceva despre ce fel de om trebuie să fi fost acel bărbat. Ne-am putea aștepta ca el să fi avut anumite însușiri, precum duritate, un deget iute pe trăgaci și abilitatea de a-și face prieteni fideli. Acestea n-ar fi niște deducții infailibile, dar se pot face anumite inferențe despre caracterul unui om atunci când se știe câte ceva despre condițiile în care acesta a supraviețuit și a prosperat. Teza acestei cărți este aceea că noi, ca și celelalte animale, suntem niște mașini, create de genele noastre. Ca și gangsterii de succes din Chicago, genele noastre au supraviețuit, în unele cazuri timp de milioane de ani, într-o lume extrem de competitivă. Acest fapt ne îndreptățește să presupunem că genele noastre posedă anumite însușiri. Voi demonstra că o însușire predominantă, la care trebuie să ne așteptăm în cazul unei gene reușite, este un egoism nemilos. Acest egoism al genei va da naștere, cel mai adesea, egoismului în comportamentul individual. Cu toate acestea, după cum vom vedea, există împrejurări speciale, în care o genă își poate atinge cel mai bine scopurile sale egoiste, adoptând o formă limitată de altruism, la nivelul animalelor privite ca organisme individuale. „Speciale" și „limitată" sunt cuvinte importante în fraza anterioară. Oricât de mult am vrea să credem altcumva, iubirea universală și bunăstarea tuturor speciilor laolaltă sunt, din punct de vedere evoluționist, concepte fără sens.

Ajung astfel la prima idee pe care vreau să o formulez în legătură cu ceea ce nu este această carte. Eu nu profesez o moralitate bazată pe evoluție.2 Eu arăt cum au evoluat lucrurile. Nu spun cum ar trebui să ne comportăm noi oamenii, sub aspect moral.

3

Subliniez acest lucru, deoarece știu că mă paște pericolul de a nu fi înțeles de către acei oameni, mult prea numeroși, care nu pot distinge între o propoziție de credință în ceea ce se întâmplă și o pledoarie în favoarea a ceea ce ar trebui să se întâmple. Eu unul am sentimentul că o societate umană, bazată rudimentar pe legea egoismului universal și nemilos al genei, ar fi o societate deplorabilă. Din nefericire însă, oricât am deplânge o stare de fapt, ea nu încetează de a mai fi adevărată. Această carte își propune, în primul rând, să trezească interesul, dar dacă veți extrage din ea o morală, citiți-o ca pe un avertisment. Fiți avertizați că dacă doriți, așa cum doresc și eu, să edificați o societate, în care indivizii să coopereze cu generozitate și fără egoism în vederea unui bine comun, vă puteți aștepta la un ajutor foarte anemic din partea naturii noastre biologice. Să încercăm a profesa generozitatea și altruismul, deoarece, din naștere, suntem egoiști. Să înțelegem ce pun la cale genele noastre egoiste, deoarece am avea atunci măcar șansa de a le dejuca planurile, ceea ce nici o altă specie n-a mai încercat să facă vreodată.

Ca un corolar al acestor observații despre învățare, menționez o eroare - întâmplător una foarte obișnuită - care constă în a presupune că trăsăturile moștenite genetic sunt, prin definiție, fixe și inalterabile. Genele noastre ne pot îndemna să fim egoiști, dar nu suntem cu necesitate constrânși să ascul­tăm de ele toată viața. Se prea poate ca altruismul să fie mai greu de deprins decât ar fi fost dacă eram genetic programați să fim altruiști. Printre animale, omul este singurul dominat de cultură, de influențe învățate și transmise din generație în generație. Unii ar spune că factorul cultural este atât de important, încât genele, fie ele egoiste sau nu, sunt în principiu irelevante pentru înțelegerea naturii umane. Alții n-ar fi de acord cu această idee. Totul depinde numai de care parte ne situăm în disputa privind „natura contra educației", ca determinante ale însușirilor omenești. Ajung astfel să precizez ceea ce această carte nu este în al doilea rând: nu este o pledoarie în favoarea uneia sau alteia dintre cele două poziții ale controversei privind natura sau educația. Firește că am și eu o opinie în această chestiune, însă nu am de gând să o exprim, decât cel mult în măsura în care ea este implicit prezentă în concepția despre cultură pe care o voi prezenta în ultimul capitol. Dacă se dovedește că genele sunt cu totul irelevante în determinarea comportamentului uman, dacă suntem cu adevărat unici printre animale din acest punct de vedere, este încă interesantă cercetarea acelei reguli, față de care noi am devenit, cu atât de puțin timp în urmă, excepția. Iar dacă specia noastră nu este chiar atât de excepțională pe cât ne-ar plăcea nouă s-o credem, atunci este încă și mai important să studiem acea regulă.

În al treilea rând, această carte nu este o trecere descriptivă în revistă a unor detalii din comportamentul omului sau al oricărei alte specii de animale. Voi folosi detaliile factuale doar ca pe niște exemple ilustrative. Nu voi spune:

4

„Dacă observați comportamentul babuinilor, veți descoperi că este unul egoist; prin urmare, probabil că și comportamentul uman este, de asemenea, la fel de egoist". Logica argumentului meu, în care vine vorba de „gangsterul din Chicago", este cu totul diferită. Iată cum. Oamenii și babuinii au evoluat prin selecție naturală. Dacă observați felul în care funcționează selecția naturală, s-ar părea să rezulte că tot ceea ce a evoluat prin selecție naturală ar trebui să fie o ființă egoistă. Prin urmare, trebuie să ne așteptăm ca, ori de câte ori studiem comportamentul babuinilor, al oamenilor și al celorlalte viețuitoare, să descoperim că el este unul egoist. Dacă descoperim, însă, că anticipațiile noastre sunt greșite, dacă observăm că, uneori, comportametul uman este realmente altruist, atunci ne vom confrunta cu o problemă dificilă, care solicită o explicație.

Înainte de a merge mai departe, avem nevoie de o definiție. O entitate, precum un babuin, este considerată a fi altruistă dacă se comportă astfel încât să sporească bunăstarea unei alte entități de același gen, cu prețul propriei sale bunăstări. Comportamentul egoist are exact efectul opus. „Bunăstarea" înseamnă „șanse de supraviețuire", chiar dacă efectul asupra speranțelor reale de viață sau de moarte este atât de mic, încât poate să pară neglijabil. Una dintre consecințele surprinzătoare ale versiunii moderne a teoriei darwiniste este aceea că minuscule influențe, aparent triviale, asupra probabilității de supraviețuire pot avea un impact major în procesul de evoluției. Aceasta datorită enormelor perioade de timp disponibile pentru ca astfel de influențe să se facă simțite.

Este important să înțelegem că definițiile, date mai sus, altruismului și egoismului sunt comportamentale, nu subiective. Nu mă preocupă aici psihologia motivației. Nu am de gând să discut dacă persoanele care se comportă altruist o fac, „în realitate", animate de niște motive secrete sau inconștient egoiste. Poate că sunt, poate că nu sunt și poate că noi n-o vom ști niciodată, însă, în orice caz, această carte nu se ocupă de așa ceva. Definiția mea se preocupă numai de următorul aspect: dacă efectul unui act este diminuarea sau sporirea speranțelor de supraviețuire ale presupusului altruist și, respectiv, a speranțelor de supraviețuire ale presupusului beneficiar.

E foarte complicat să demonstrezi efectele comportamentului asupra speranțelor de supraviețuire pe termen lung. În practică, atunci când aplicăm aceste definiții unor comportamente reale, trebuie să le însoțim cu termenul „aparent". Un act aparent altruist este unul care, la prima vedere, tinde să sporească (oricât de puțin) probabilitatea ca altruistul să moară, iar beneficiarul să supraviețuiască. După o verificare mai atentă, rezultă adesea că acte aparent altruiste sunt, în realitate, de un egoism deghizat. Încă o dată, nu susțin că motivele subterane sunt tainic egoiste, ci numai că efectele reale ale actului asupra speranțelor de supraviețuire sunt opusul a ceea ce am crezut noi la început.