Fata din dafin poveste populară

Fata din dafin poveste populară

Dați-mi ascultare să vă spun povestea celei mai dulci și mai dalbe dintre fete, cu numele de Dafina.A fost odată, cine știe în ce veac, o domniță, care simțea o arzătoare dorință să aibă și ea o fetiță. Cum nu-i fusese dată bucuria aceasta, ea plângea și se jăluia toată ziua și toată noaptea:
— Doamne, de aș avea o fetiță, și de n-ar fi altceva, să fie măcar o foaie de dafin.

Într-o zi, cum sta supărată, suflarea vântului îi aduse peste fereastră o frunză de dafin. Frunza asta, ca prin minune, se mișca singură și umbla prin casă ca un om. Dar domnița nu luă seama și la măturat foaia fu culeasă și aruncată la gunoi. Dusă cu gunoiul în margine de cetate, o zburături vântul și o purtă în pădure, într-o poiană: înflorită, în acea poiană crescu și se învoltă Dafina, ca o floare gingașă și miresmată, și răspândea balsamul ei fermecător în toată împrejurimea.

După mai multă vreme, nimeri într-acolo voinicul-voinicilor, care venea să vâneze. Zorise o bună bucată de drum, până ce pe la amiazi se apropie de poiana unde petrecea însorindu-se Dafina. Cum o văzu, fermecat ca de o vedenie, a strigat, minunându-se :

— Aici se poate trăi ca în rai ! Un rai de frumusețe și desfătare a sufletului meu !
Așeză numaidecât cortul și ceru bucătarului să-i întindă masa sub umbra răcoritoare a dafinului.
Până să fie gata ospățul cu toate bunurile împărătești, el cutreieră pădurea după vânat. Bucătarul, obosit de grija prânzului, în așteptare, se tolăni pe dungă și adormi buștean. Atunci se auzi un viers din dafin :

„Deschide-te, dafine, să zbor afară, ca fluturșul de ușoară”.

Și dafinul se deschise și din tulpina lui, ce să vezi ? Răsări Dafina dalbă cu surâsul pe buze. Repejor, în vârful picioarelor, alergă la masa pregătită și scutură cu mânuța sa frunza de dafin în bucate. Apoi, repejor, la copacul ei pieri sub scoarță.

Veni voinicul, se așeză la masă și vru să îmbuce. Dar mâncarea nu o putu pune în gură de atâta iuțeală.
— Măi bucătare, făcu el, unde ți-a fost mintea când mi-ai presărat mirodeniile în mâncare ?
Bucătarul ce să mai zică? Sărmanul de el se știa fără vină. Se rușina și tăcu.
Cum îndrăgi locurile acelea, vânătorul mai întârzie o zi. Bucătarul cumpănea gustul bucatelor și le potrivea ca să nu dea greș. După ce le bucătari bine, gândi în sine : „Acum pot în toată liniștea să trag un pui de somn, că de când eu bucătăresc, n-am mai gătit o mâncare așa de grozavă”.

Zis și făcut. Se culcă fără grijă. Dafina iar glăsui :

„Deschide-te, dafine, să zbor afară,ca fluturașul de ușoară”.

Și tot ca mai înainte, fata trânti foaia de dafin în bucate. Când veni flăcăul de la vânătoare, găsi pe bucătar cufundat în somn, sforăind. Îl clinti din loc și-l sculă :
— Ce trăsnaie ți-a venit să torni atâtea mirodenii ? Nu vezi că mâncarea e foc de iute ?
— Cum așa ? Asta nu mi s-a întâmplat în viața mea !
— Gustă să vezi ce otravă e !

Când dădu să guste, bucătarul scuipă din gură și zise :
— De bună seamă ăsta e un loc fermecat sau necurat. Hai s-o ștergem iute de aici, unde și-a băgat dracul codița. Numai el putea să vină și să azvârle pipărătură în fiertură, pe când eu dormeam.
— De ce, omule, stai adormit și nu ai grijă la gătit ? se răsti voincul-voinicilor.
— Iartă-mă și nu te supăra, că om sunt și eu și pot greși !

Flăcăul rămase și în ziua aceea nemâncat ca lumea, săturat numai cu pâine goală. Dimineața, când se trezi, grăi bucătarului :
— Astăzi veghez eu la mâncare și tu mergi la vânătoare. Poate aflu ce se întâmplă aici.
Și așa a făcut. Bucătarul aruncă pușca pe umăr, deși nu era deprins s-o poarte și înainta spre pădure, iar vânătorul se apucă de bucătărit, măcar că nu știa cum să umble cu polonicul. Dar lui îi ardea să afle ce vietate, ce jivină sau gânganie vine tiptil, de-i otrăvește bucatele. Se stârci după o tufă de jnepeni și pândi. Pe la prânz hop și Dafina :

„Deschide-te, dafine, să zbor afară, ca fluturașul de ușoară”.

Dafinul se deschise și Dafina se desprinse din copac. Roti ochii în jur, să vadă dacă n-o adulmecă cineva, dar nu zări țipenie de om. Și parcă dusă în zbor, zvârli doi pumni de frunză în mâncare. Dar când fugi spre copac, flăcăul sosi din urmă, o cuprinse blajin spre a nu o înspulbera de firavă ce era și o sărută.
Apoi Dafina, îmbujorată, căută a se încopăci, dar tulpina se închise și zise :

„Pentru fată sărutată dafinul se strânge ;
Afina, Dafina, în zadar mai plânge”.

Dafina iar se rugă dragului dafin spre a se cuibări în culcușul ei, dar dafinul tot inimă înlemnită : nu vru să-i deschidă.

Feciorul îi șterse ochii înlăcrimați cu năframa-i de mătasă, o netezi ușor pe frunte și o învălui cu tot farmecul veseliei și drăgălășiei sale tinerești. Zilele albe ce le-au trăit împreună s-ar fi prelungit, dacă fericitul călător în raiul trecător nu și-ar fi amintit că trebuie să se înapoieze acasă. Dar inima i se strângea grozav, că nu-i venea să se despartă de iubita în cale-i răsărită. Nu îndrăznea să-i spună că părinții săi îl logodiseră de copil și că acasă îl aștepta logodnica. Se zbătea bătut de gânduri de rușine față de părinți, din dragoste pentru ei ca și pentru Dafina.

Într-o zi, umblând pe pajiștea frumoasă, el se sili să-i culeagă flori de tot felul, și albe, și roșii, galbene și albastre, vineții și verzui, și mai mari și mai mărunte și i le înmănunche în poală. Și Dafina prinse a se alinta cu ele, a le înviora stropindu-le cu apă și a se pierde de drag în tovărășia lor ; le săruta și le sorbea mireasma, până ce amețită și fericită adormi între floricele.

Ajutat de bucătar, vânătorul desfăcu și ridică cortul și plecă, după ce mai întâi îl puse să îngroape vatra din pădure, pentru ca atunci când se va trezi Dafina, să i se pară că totul a fost o nălucire de vis.
Dormi ea cât dormi, dar când deschise ochii, se văzu biata de ea singură. Începu să suspine din adâncul sufletului și să se jăluie :

— Ce rău a fost voinicui-voinicilor, ce inimă împietrită a avut! Cum de s-a îndurat să-și lase pustie pe Dafina lui ?
Și-i tot picurau lacrimi peste floricele, le înmănunchia la sânu-i, le strângea și le cânta :

„Florilor, dragilor mele,
peste foi de ramurele,
voi, surori de ale mele,
nu știți unde mi-e odorul

după care duc eu dorul ?”

Cu totul nemângâiată și cu fața înlăcrimată se întoarse la dafin, doinindu-i cu duioșie :
„Dafine mult căutat, dafine mult lăudat,
tu din nou desfă-te-n două,
că pe Dafina o plouă”.

Dar dafinul înlemnit nu se mai mlădia. .
Și se mistuia Dafina ca ceara, când ursitoarea ei trimise un pustnic la pajiștea cea frumoasă. Acesta, apropiindu-se, o întrebă :
— De ce plângi, florioară ?
— Cum să nu-mi plâng soart-amară ?
Eu sunt Dafina-nflorită
de-un voinic iubită și de dânsul părăsită.

Când îi auzi jalnica poveste, pustnicului i se făcu milă de ea. Numaidecât o îmbrăcă cu straie de ale lui, ca să nu fie cunoscută, și o luă cu dânsul spre cetate, unde locuia voinicul-voinicilor. Nimeriră tocmai la nunta lui. Când lumea dimprejur văzu un pustnicel așa de mărunțel, începură unul și altul a râde de el. Prin acele locuri era datina ca la nuntă să cânte fiecare. După ce cântară toți, veni și rândul pustnicului. Dar el numai un cântec știa :

„Florilor, dragilor mele…”
Iar voinicul asculta,
lacrima-i pica
și așa zicea :
— Drag pustnicel,
eu nu mă înșel,
că-i și al meu cântecel.

Și pustnicul se descoperi și aruncă de pe el straiele negre și rămase Dafina împăunată într-o rochie de flori de parcă era o minunăție întrupată din poveste. Ai fi vrut să ai mii de ochi, să stai s-o tot privești.

Voinicul-voinicilor se desprinse de la ai lui și cuprinse cu drag pe Dafina, juruindu-i că, de aci înainte nimeni și nimic pe lume nu-l va despărți de mireasa ce-i fusese sortită după dorul sufletului său !