De-a casatoria

De-a casatoria de Flora Kidd

AVEAU STRICT O RELAȚIE DE AFACERI

Poate că Daphne n-ar fi trebuit să plece din casa mătușii ei – oricât de mult detesta viața acolo – căci unde ajunsese? În Mexic, fără un ban în buzunar!

La început, nu l-a considerat pe Carlos Reynolds cu adevărat atrăgător. Nu s-ar fi măritat cu un bărbat complet necunoscut numai fiindcă acesta, întâmplător, avea nevoie de o soție temporară! Totuși, când Carlos a riscat să intre în pușcărie pentru ea, Daphne i s-a simțit îndatorată.

Dar să devină doamna Carlos Reynolds era una... Să se îndrăgostească de chipeșul și nesimțitorul ei soț era cu totul altceva...

Era nebunie curată!

FLORA KIDD a început să scrie pe vremea când ea și soțul ei, inginer-designer, locuiau încă în Scoția. Acum trăiesc în Canada și au patru copii. Prozele ei îi reflectă pofta de viață.

– Ai... ai să-mi lipsești, Carlos, șopti Daphne.

Nu asta intenționase să spună, dar nu găsea nici un alt mod de a-și exprima teama bruscă de a rămâne singură în locul acela necunoscut, sau de a-i arăta că-i prețuise protecția și puterea în ultimele câteva zile.

– Credeam că te bucuri să rămâi singură în pat pentru o noapte, spuse el alene.

– Te rog, nu-ți râde de mine. Vo... vorbesc serios. Ai să-mi lipsești.

Genele i se lăsară din nou peste ochi, în timp ce privirea lui Carlos cobora dinspre ochii către gura ei. Daphne avu dintr-o dată impresia că spațiul care-i despărțea începuse să pulseze de nevoi primitive neexprimate. Inima i se poticni în piept și o cuprinse o senzație de amețeală. Se clătină spre el, cu buzele întredeschizându-i-se ademenitor. Observă și buzele lui despărțindu-se, cu asprimea îmblânzită într-un tremur senzual. Apoi, Carlos răsuflă scurt, zgomotos, iar gura i se prăvăli peste a ei într-un sărut violent, care nu-i mai lăsă nici o șansă de a reacționa,

Daphne căzu la loc pe pernă, împinsă acolo de greutatea lui Carlos, deși se lăsase de bunăvoie, cu mâinile petrecute pe după gâtul lui și degetele răsfirându-i părul de la ceafă. Simți furnicături într-un sân și-și dădu seama că degetele lui ajunseseră acolo, mângâindu-i-l și ciupindu-l. Capul i se învârtea, trupul i se zbuciuma neputincios sub al lui. Timpul încetase să mai existe, mistuit de o dorință disperat de arzătoare care păre să-i contopească laolaltă.

Cămașa de noapte i se sfrâșie cu un scrâșnet subțire, când deodată niște bătăi în ușa de la intrare îi întrerupseră. Fură urmate de un glas bărbătesc, strigând ceva în spaniolă. Carlos înălță capul. Un moment, rămase cu privirea spre ea, două scântei mici arzându-i mocnit în adâncurile ochilor, iar Daphne nu știu dacă bufniturile ritmice pe care le auzea erau bătăile inimii ei suresdcitate, sau cele ale omului de la ușă.

Deodată, Carlos se retrase, coborându-și zgomotos pe podea picioarele încălțate în cizme.

– Asta voiai? o întrebă el cu glas aspru, fără s-o privescă, în timp ce-și vâra cămașa în pantaloni și începea să-și încheie cureaua.

Gâfâind sufocată, cu un braț peste față, ca să se ascundă parcă, Daphne gemu.

– Nu... nu... știu... șopti ea. Nu știu...

– Atunci, dacă nu știi ce vrei, te sfătuiesc să nu mai încerci figuri din-astea, o admonestă el rece.

Înțelegându-i treptat sensul cuvintelor, Daphne se îndreptă de spate, înlăturându-și bretonul des de pe fruntea înfierbântată. Carlos pornise spre ușă, cu Sombrero-ul alb pe cap și o geacă de doc beumarin aruncată pe un umăr. Ieși pe ușă, iar cizmele i se auziră bocănind pe cotridor.

Sărind din pat, cu marginile cămășii de noapte sfâșiate adunate într-o mână, Daphne o luă la fugă desculță după el.

– Stai... o, te rog, așteptă-mă! strigă ea, alergând în living.

Gata să deschidă ușa din față, Carlos se întoarse privind-o lung. În umbra de sub borul pălăriei, ochii îi erau enigmatici ca întotdeauna, negri și de nepătruns.

– Ce mai e? întrebă el tărăgănat, cu o undă de nerăbdare.

– Trebuie... trebuie să-ți spun... șopti Daphne, oprindu-se lângă unul dintre fotoliile de bambus, al cărui spătar îl apucă strâns în mâna liberă. N-a fost un... o... o "figură"...

Ochii lui Carlos se îngustară ca două fante, gura i se înăspri, și ridică o mână ca să-și șteargă cu dosul ei buzele, ca pentru a înlătura de-acolo gustul buzelor ei. Apoi, ridicând din umeri, se întoarse să deschidă ușa.

– Hasta la vista, amiga, aruncă el indiferent și, ieșind pe verandă, trânti ușa după el.

Capitolul 1

Pe cerul albastru închis al nopții, luminile din Acapulco scânteiau, întrecându-se cu sclipirile de diamant ale miriadelor de stele. Aerul era cald și calm, iar în tufișuri, care creșteau dese în jurul unei frumoase case construite în stil spaniol, pe o colină care domina golful unde se reflectau luminile, greierii își cântau serenadele în acompaniamentul muzicii ce răsuna prin ferestrele prelungi deschise.

Elsa Thomas, actrița ale cărei filme dramatice, aventuri amoroase toride și patru căsnicii furtunoase făcuseră deliciul publicului timp de peste douăzeci de ani, dădea o petrecere, iar spațiosul salon al casei era plin de celebrități ale ecranului, producători, starlete tinere și dornice de afirmare, băgători de seamă și chiar câțiva fani care reușiseră să forțeze intrarea.

Hainele erau neformale și variate. Femeile purtau de toate, de la caftane viu colorate până la rochii de seară decoltate. Unele aveau pantaloni scurți și maiouri fără bretele. Altele purtau șalvari transparenți de șifon și tricouri. Peste tot se vedea multă piele bronzată și mătăsoasă.

Majoritatea bărbaților purtau pantaloni marinărești subțiri și cămăși cu mâmecă lungă. Unele cămăși erau tipic mexicane, largi și fără guler, și erau încinse cu centuri late, bătute în paiete. Alte cămăși erau croite în talie, pensate sau brodate, cu guler înalt, în stil chinezesc, sau descheiate până la mijloc, dezvăluind medalioane și pantantive agățate pe lănțișoare.

Numai un singur bărbat purta cămașă convențională, costum și cravată. De statură medie, cu umeri foarte lați, stătea rezemat de perete, lângă una dintre arcadele prelungi care dădeau pe terasă. Își ținea mâinile în buzunarele pantalonilor costumului gri deschis de alpaca și urmărea tot ceea ce se întâmpla în salon cu ochi negri și duri și o arcuire ușor cinică în colțul gurii.

În timp ce două femei îmbrăcate în uniforme negre cu alb circulau cu tăvile pline de băuturi și antreuri gustoase din fructe de mare, Elsa awawas ținea consiliu în mijlocul camerei. Vorbea vivace cu toți cei care o abordau, gesticulând tot timpul cu mâinile ei albe, astfel încât inelele să scapere ostentativ în lumină. Părul ei blond era coafat cu o eleganță dezinvoltă, ochii albaștri îi scânteiau între genele rimelate gros, și râdea mult, dezvăluindu-și printre buzele pline și rujate dinții mici, ca de pisică. Râsul ei era zgomotos și aspru, își spuse bărbatul rezemat de perete, întrebându-se vag de ce nu i-o fi spus nimeni să nu râdă în public, pentru că atunci distrugea imediat imaginea pe care și-o crease cu atâta chin de-a lungul anilor, imaginera acelei frumuseți senine și misterioase.

Simțindu-se dintr-o dată sufocat de atmosfera teatrală a încăperii, îngrețoșat de veselia falsă a invitaților, bărbatul se desprinse pe perete, întorcându-se brusc să iasă pe terasă. Se ciocni de una dintre servitoare, care tocmai intra cu o tavă plină de pahare pline, iar tava zbură din mâinile femeii. Paharele se sparseră pe jos, împrăștiindu-și conținutul peste mocheta groasă. Oamenii se întrerupseră din coversații, întorcându-se să vadă ce se întâmplase.

Servitoarea, o fată înaltă și zveltă, cu păr auriu tuns scurt și căzându-i într-un breton des și bombat peste frunte, privi consternată dezastrul de pe covor, apoi înălță capul, încruntându-se acuzator spre bărbatul care se ciocnise de ea.

– Lo siento, señorita, spuse el cu glas scăzut și morocănos.

Fata, însă, nu-l înțelese și continuă să-l privească, cu iritarea alungată de fascinația pe care i-o provoca profilul lui chipeș și colorația neobișnuită.

– Proasto! răsună ascuțit vocea enervată a Elsei, în timp ce venea spre servitoare. De ce nu te uiți pe unde mergi?!

– M-am uitat pe unde mergeam, replică servitoarea, cu o străfulgerare furioasă în ochii ei de aceeași culoare cu ai Elsei, dar mai îndepărtați. Dumnealui a fost de vină! arătă ea spre bărbatul în costum.

– Are dreptate, confirmă el în engleză, cu un accent ușor tărăgănat și un zâmbet autoironic arcuindu-i gura lată, cu buze subțiri. Nu m-am uitat pe unde mergeam. Îmi veți permite să achit pagubele, desigur.

– Vaaai, ce drăguț ești că te oferi, iubitule...!

Fața Elsei se schimbă ca prin minune, zâmbindu-i, în timp ce-și strecura brațul gol, ușor bronzat, pe sub al lui.

– Dar nu te pot lăsa să iei asupra ta boroboața pe care-a făcut-o curviștina asta tâmpită.

Se întoarse spre servitoare, cu expresia înăsprindu-i-se din nou, și se răsti veninos:

– Ei, și-acum ce stai și te uiți la mizeria pe care-ai făcut-o? Strânge!

– Nu!

Răspunsul răsună sfidător, în timp ce servitoarea se întorcea spre actriță, iar oamenii din jur, care tocmai își reluaseră conversațiile, întoarseră iar capetele să se holbeze.

– Atunci, ieși afară! scuipă dramatic cuvintele Elsa, ridicând grațios un braț lung pentru a arăta spre ușa terasei. Auzi ce-ți spun? întrebă ea fără nici un rost, pentru că vocea ei puternică și clară se auzea, fără îndoială, până în grădină. Afară! Acum să pleci, m-am săturat de tine și de insolențele tale!

Se întoarse spre grupul de oameni care o priveau, admirând reprezentația dată de vedeta lor favorită de cinema.

– După tot ce-am făcut ca s-o ajut, se plânse ea, cu vocea frângându-i-se ușor și frumoșii ochi umplându-i-se de lacrimi, luând-o în casa mea, dându-i o sluj, când am găsit-o, singurul copil al fratelui meu. Era săracă și n-avea de lucru, așa că am primit-o sub acoperișul meu, iar ea, drept răsplată, a încercat să se amestece între Mitch și mine, să ne strice casa. Așa pățești când ți se face milă de o rudă săracă...

– Mincinoaso! Ipocrito!

Vocea Daphnei Thomas tremura de furie, iar cei din jur scoaseră un murmur colectiv, savurând scena dramatică dintre mătușă și nepoată. Dar Daphne nu juca teatru. Vorbea cât se putea de serios, rostind fiecare cuvânt din adâncul inimii.

– Și eu m-am săturat, de tine și de... și de așa-zisa ta caritate și prietenii tăi libidinoși și fățarnici!

Cu o lucire disprețuitoare în ochi, măsură din privire auditoriul fascinat. Aruncând încă o privire acuzatoare spre bărbatul care cauzase accidentul, se răsuci pe călcâie și ieși pe ușa dinspre terasă.

Fugind prin întunericul catifelat și cald al nopții, Daphne traversă terasa până într-o altă aripă a casei. Urcă în goană o scară îngustă, intrând în camera ei, din apartamentele servitorilor. Aprinse lumina, se duse la o debara și, scoțând o valiză jerpelită, o aurncă pe pat, unde începu să-și îndese în ea hainele.

Împachetă totul rapid și metodic, fără a-și lăsa gândurile să se abată de la hotărârea pe care o luase. De astă dată, avea să plece cu adevărat. Nu știa unde se ducea, dar se săturase de Elsa. Nu mai suporta să locuiască la mătușa ei și să lucreze pentru ea. Nu-l mai suporta nici pe Mitchell Gardner, cel de-al patrulea soț al Elsei, cu mâinile lui pipăitoare, ochii lascivi și aluziile să-i devină amantă, chiar în acea casă, sub nasul Elsei.

Când valiza fu plină, își scoase uniforma de servitoare și luă pe ea o pereche de pantaloni albi, o bluză verse fără mâneci și un blezăr alb. Luându-și valiza și poșeta, ieși din cameră, părăsind casa pe ușa prin care intrase și pornind pe aleea care șerpuia spre șosea. În spatele ei, muzica și vocile se pierdeau în noaptea neagră.

Daphne bănuia că Elsa ar fi preferat să joace puțin altfel scena din salon. Fără îndoială, iar fi convenit ca singura ei nepoată, cu care fusese chipurile atât de "generoasă", să se milogească, s-o roage să n-o dea afară. Iar atunci, Elsa le-ar fi arătat admiratorilor cât de iubitoare și iertătoare putea fi. Și-ar fi făcut un nou număr, prefăcându-se că o ierta pe tânăra acuzată de a fi încercat să-i răpească soțul. Buzele Daphnei se arcuiră într-o grimasă răutăcioasă. Cine l-ar mai fi vrut pe Mitchell Gardner, după ce Elsa termina cu el?

Ajunsese pe la jumătatea aleii, când din arbuștii de oleandru se desprinse o siluetă, venind spre ea.

– Daphne, doar nu pleci?

Glasul lui Mitchell Gardner era îngreunat de alcoolul băut. Se clătina ușor pe picioare, tăindu-i calea, cu mătasea albă a cămășii lucindu-i slab în întuneric.

– Ba da, plec.

Daphne așteptă prudentă, întrebându-se prin care parte să-l ocolească.

– Da' nu te pot lăsa să pleci, bălmăji el, apucând-o de umeri. Trebuie să rămâi aici... am nevoie de tine... Elsa n-a vorbit serios, adineaori. O știi ce nervoasă e. O să-i treacă până dimineață și-o să te-aștepte, ca s-o piepteni și s-o servești...

Mâinile lui îi strânseră umerii, trăgând-o spre el.

– Daphne, iubito, nu pleca. Stai cu mine... Te doresc...

– Nici nu mă gândesc!

Daphne își lăsă valiza să cadă, împingându-l cu amândouă mâinile.

– Nu vreau să rămân aici. Of, lasă-mă să plec, dă-mi drumul...! strigă ea, lovindu-l în fluierele picioarelor, dezgustată de atingerea mâinilor lui care i se târau peste trup și de duhoarea de alcool din răsuflare, când gura i se lăsă peste a ei. Senzația buzelor lui umede și fleșcăite peste ale ei îi dezlănțui furia, iar Daphne începu să se zbată, sucindu-se și zvârcolindu-se, lovindu-l cu ambele mâini și zgâriindu-i fața, convinsă că dacă nu reușea să scape Mitchell ar fi posedat-o cu forța, chiar acolo, în tufișurile de lângă alee.

Deodată, îi inundară lumina și zgomotul. Niște caciucuri scrâșniră pe asfalt, în timp ce o mașină se oprea brusc, dar Mitchell nu păru să observe, continuând s-o țină strâns. În timp ce se zbătea mai departe să scape din îmbrățișarea lui grețoasă, Daphne auzi o portieră trântindu-se. Apoi i se păru că Mitchell era ridicat în aer și-l văzu împleticindu-se de-a-ndăratelea, pentru a cădea pe marginea aleii. La lumina farurilor, îl recunoscu pe șoferul mașinii. Era bărbatul cu costum care se ciocnise de ea în salon.

– E totul în regulă? întrebă el.

– Da, acum este... șopti Daphne, încercând să-și șteargă de pe buze urmele gurii lui Mitchell. Vă mulțumesc.

– N-ai pentru ce.

Necunoscuutl o privea cu ochi negri ca mangalul și chipul cufundat în umbră.

– Cred că-ți datorez ceva pentru problemele pe care ți le-am cauzat. Pot să te duc undeva cu mașina?

Gemetele lui Mitchell le atraseră privirile spre marginea aleii, unde individul zăcea pe jos.

– Ce i-ați făcut lui Mitchell? întrebă Daphne.

– L-am dezmeticit un pic, atâta tot.

– Sper că nu l-ați rănit.

– Ascultă, domnișoară, replică tărăgănat necunoscutul, cu o undă de nervozitate, am avut impresia că nu erai prea încântată de atențiile lui, când tocmai am apărut eu, altfel n-aș fi intervenit. Dar, dacă vrei să rămâi aici și să-l consolezi, n-ai decât. Eu mă duc.

Și se întoarsespre mașină.

Cu coada ochiului, Daphne văzu că Mitchell încerca să se ridice. Intră în panică.

– Nu, nu vreau să-l consolez, spuse ea grăbită, luându-și valiza și pornind spre mașină. Și aș dori să ajung în oraș, dacă se poate.

– Atunci, urcă, îi ordonă scurt omul cu costum, deschizându-i portiera. Dă-mi valiza și am s-o pun pe bancheta din spate.

– I-ascultă, Daphne, unde naiba ai luat-o la picior? întrebă răstit Mitchell, în timp ce Daphne se așeza pe locul din dreapta.

Două portiere se trântiră. Omul în costum se așeză la volan și închise și portiera de lângă el. Motorul porni. Pneurile scârțâiră din nou, iar mașina se repezi înainte, pe lângă Mitchell, care continua să strige.

– Eu sunt Carlos Reynolds, se prezentă omul de la volan. Iar dumneata ești...?

– Daphne Thomas.

– Deci, ești într-adevăr rudă cu Elsa.

– Da, deși în ultima vreme am ajuns s-o regret.

Daphne făcu o pauză, trăgându-și respirația adânc, tremurător, după care adăugă cu aprindere:

– Mai bine n-ar fi venit anul trecut în Wales, unde m-a găsit și m-a convins să-i accept invitația de a veni la ea, pe post de cameristă personală!

– E adevărat ce-a spus? Erai șomeră când te-a găsit?

– Nu, nu-i adevărat. Sunt coafeză și lucram într-un salon cosmetic din Swansea. Ea se întorsese în orașul ei natal pentru un clip publicitar – celebritatea care revine la origini ca să arate că nu și-a uitat familia și umilele începuturi. Eu sunt singura membră rămasă în viață a familiei. Tatăl meu, care era mult mai vârstnic decât Elsa, a murit într-un accident, cu ani în urmă, în minele de cărbuni, explică ea.

– Iar restul, aluzia că te-ai vârât între ea și soțul ei? E adevărat?

– Nu, nici asta! negă vehement Daphne.

Ieșiseră pe șosea, iar în față se vedeau licărind luminile orașului.

– V-aș fi recunoscătoare dacă m-ați lăsa în zócalo, adăugă ea politicos.

– Ce-ai să faci acolo?

– Îmi voi găsi un loc unde să înnoptez.

– Și mâine? Ce vei face?

– Am să-mi caut o slujbă.

– Vorbești spaniola?

– Nu putea. Și nici n-o înțeleg prea bine. Nu sunt în țară de mult timp.

– Dar crezi că-ți vei putea găsi o slujbă vorbind numai engleza?

– Ei, n-ar trebui să-mi fie prea greu să găsesc de lucru în salonul de coafură al unui hotel, unde majoritatea clienților vorbesc engleza.

– Nu plănuiești să te întorci în țara ta?

– Încă nu-mi pot permite. N-am destui bani pentru biletul de avion.

Carlos Reynolds nu mai comentă, în timp ce mașina gonea pe Costera Miguel Aléman, urmând curbura golfului. Apăru un șir de clădiri înalte și sclipitoare, luxoasele hoteluri de pe faleză, unde veneau în fiecare an roiuri de sezoniști din alte regiuni ale țării și din Statele Unite. Curând, intrară în zócalo, piața din centrul orașului, iar Daphne îi ceru lui Carlos Reynolds să oprească mașina, ca să coboare. Acesta, însă, nu păru s-o audă, iar mașina își continuă drumul prin traficul nocturn, pe lângă extraordinara catedrală, albă cu albastru și auriu, cu turlele ei bizantine gemene și cupola ca a unei moschei, apoi pe o stradă care ducea la super-autostrada rapidă, cel mai drept drum spre Mexico City.

– V-am cerut să opriți în fața catedralei, spuse Daphne, întorcându-se spre el, dar cred că nu m-ați auzit.

– Te-am auzit, replică rece Reynolds și, cotind pe autostradă, apăsă pe accelerator. Motorul răspunse pe dată, iar mașina păru să-și ia zborul.

– Încotro ne îndreptăm? Unde mă duceți? exclamă Daphne, începând să se îngrijoreze.

– Drumul ăsta duce în capitală, cum sunt sigur că știi, răspunse el netulburat.

– Dar nu vreau să ajung acolo! Vă rog, duceți-mă înapoi la Acapulco.

Reynolds nu răspunse nici de astă dată, iar Daphne simți că o cuprindea panica.

– A, ar fi trebuit să ghicesc, se plânse ea cu amărăciune. Sunteți la fel ca toți bărbații de la petrecerile Elsei. Nu sunteți cu nimic mai presus de Mitchell, în fond. Vă rog, opriți și lăsați-mă să cobor. Nu vreau să merg mai departe cu dumneavoastră. Refuz să mă las răpită!

– Nu te răpesc, replică el. Încerc să te ajut. Din vina mea a trebuit să pleci în seara asta de la Elsa, din vina mea nu mai ai slujbă, așa că mă consider răspunzător pentru ceea ce ți se întâmplă și nu te pot lăsa să stai singură în cine știe ce hotel ieftin, sau să bântui străzile, în căutarea unei slujbe. Cineva ar putea să profite de dumneata. Cu mine ești în siguranță.

– Dar nu aveți de ce să vă simțiți răspunzător de soarta mea, susținu Daphne. De mai mult timp mă gândeam să plec de la Elsa. N-am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Îmi pot purta și singură de grijă.

Reynolds nu-i răspunse, iar mașina își continuă drumul, urcând constant spre Sierra Madre del Sur. Insecte zburătoare, atrase de lumina farurilor, se repezeau spre parbriz și izbeau plexiglasul – la fel cum se izbise și ea de omul de alături, își spuse Daphne într-o doară. Privindu-le aripile frânte și trupurile strivite pe parbriz, își mușcă buzele. Oare așa urma să-și sfârșească și ea viața, doborâtă și zdrobită de tratamentul dur și nemilos al altora? Aruncă o privire piezișă spre profilul întunecat al tovarășului ei de drum.

– Cât durează drumul până la Mexico City? întrebă ea.

– Pe autostrada asta, între cinci și șase ore. Dar nu vom erge toată noaptea. Nu peste mult, vom ajunge la Iguala. Cunosc un han în apropiere unde putem petrece noaptea.

– Dar nu vreau să petrec noaptea cu dumneavoastră, nici în Iguala și nici în altă parte! exclamă disperată Daphne. O, vă rog, de ce nu vreți să mă ascultați? Vreau să mă întorc la Acapulco. Nu vreau să merg cu dumneavoastră.

– N-ai de ales, replică rece Reynolds. N-am să opresc pentru a te lăsa să cobori. Și dacă aș face-o, unde te-ai duce? Orașul a rămas în urmă. Iar la Acapulco nu mă mai întorc – m-am săturat de el. Așa că stai liniștită și relaxează-te. Mi-am asumat responsabilitatea de a-ți găsi un loc unde să înnoptezi, iar mâine te voi ajuta să-ți găsești o slujbă. Măcar atâta pot să fac pentru dumneata.

– Așteptați cam mult de la mine, bombăni Daphne, relaxându-se totuși în fotoliul-cupă, căci tocmai constatase că era epuizată. Tensiunea ultimelor câteva săptămâni petrecute cu Elsa și Mitchell, dramatismul scenei din salon, lupta cu Mitchell pe alee, păreau să-i fi secat toate puterile, așa că nu mai avea resurse ca să-l înfrunte pe acest om care spunea că-și asumase responsabilitatea de a-i găsi un loc unde să stea peste noapte.

– Serios? În ce sens aștept prea multe de la dumneata? întrebă el, părând surprins.

– Așteptați să am încredere în dumneavoastră, deși ne cunoaștem de mai puțin de o oră. De ce aș avea mai multă încredere în dumneavoastră decât în Mitchell Gardner?

– Mmm, am priceput aluzia, murmură el tărăgănat. Dar te-ai gândit cam târziu la asta, nu crezi? Tot ce pot spune, ca să te liniștesc și ca să mă recomand, e că nu-s unul din lingăii Elsei Thomas. Nici nu sper să fiu următorul ei soț. Și nu-s nici actor, nici alte legături nu am cu lumea filmului.

– Atunci, ce căutați la petrecerea Elsei? Ați venit nepoftit?

– Nu. Am fost invitat, chiar de Elsa. Am cunoscut-o ieri, și m-a poftit să trec pe la ea în seara asta.

Făcu o pauză, apoi adăugă:

– Dacă nu-mi amânam plecarea ca să vin la petrecerea ei, acum aș fi fost departe.

Daphne îl privi din nou, dorindu-și să-l fi putut vedea bine și încercând să-și aducă aminte cum arăta. Își aminti un chip dur, cu bărbia pătrată și pielea argăsită, de culoare oacheșă, brun-aurie, niște ochi negri de nepătruns și, lucru surprinzător pentru fizionomia aceea creolă, un păr bogat, tuns destul de lung, doar puțin mai închis la culoare decât al ei.

– Unde locuiți? îl întrebă ea curioasă.

– În momentul de față, pe Fontaine Ranch, lângă Micatepec, răspunse el.

– Sunt în Mexic doar de o lună, deci trebuie să mă scuzați dacă par neștiutoare, spuse mai destinsă Daphne, dar n-am idee unde este Mica... Mica... vedeți, nici măcar nu pot să pronunț numele, se plânse ea, cu un mic râs încurcat. Este în Mexic?

– Da, în statul Veracruz, din vestul țării.

– Știu că numele Carlos este varianta spaniolă a lui Charles, dar Reynolds nu mi se pare că sună ca un nume mexican. Are origine engleză, sau chiar velșă. Vreau să zic, majoritatea mexicanilor au nume de familie spaniole, nu?

– Mulți da, îi dădu dreptate Reynolds. Dar unii au și nume italiene, germane, japoneze, chineze, indiene, scoțiene, irlandeze, engleze și galeze. Și franceze. La fel ca majoritatea națiunilor, și cea mexicană e foarte amestecată. De exemplu, zona din jurul Micatepecului a fost colonizată de niște imigranți francezi, în secolul trecut, iar ferma unde locuiesc și lucrez eu a fost de-atunci și până acum proprietatea familiei Fontaine. Cu câțiva ani în urmă, proprietarul fermei i-a oferit slujba de administrator tatălui mei, John Reynolds, un cowboy din Texas. Când s-a angajat acolo, tatăl meu a cunoscut-o pe mama, care era mexicană, și s-a însurat cu ea.

Făcu o pauză, apoi adăugă, cu o undă de ironie.

– Sper că asta-i satisface curiozitatea cu privire la originea numelui meu hibrid.

– Într-adevăr, răspunse serioasă Daphne. Vă mulțumesc că mi-ați spus. N-am mai cunoscut pe nimeni care să lucreze la o fermă.

Urmă o scurtă tăcere, apoi Daphne îl întrebă:

– Câți ani aveți?

– Treizeci și patru. De ce vrei să știi?

– A, sunt doar curioasă din fire.

– Dar dumneata câți ani ani? se interesă el, cu o undă de amuzament în glas.

– Aproape douăzeci și trei.

Se lăsă din nou tăcerea. Ajunseseră mai aproape de munți, iar Daphne putea să distingă contururile piscurilor ascuțite profilându-se pe cerul înstelat. În apropiere licăreau luminițele unui oraș. Iguala? Mușchii stomacului i se strânseră cu nervozitate. Ce căuta în mașina aceea, la discreția unui necunoscut? Nu cumva, repezindu-se să scape de Mitchell, nimerise din lac în puț?

Dar ce i s-ar fi întâmplat dacă nu se urca în mașină? O străbătu un fior, imaginându-și cum s-ar fi comportat Mitchell. Era rănit în amorul propriu fiindcă-l refuzase, iar apoi fusese lovit de un alt bărbat. Sigur ar fi făcut-o să sufere în vreun fel, nu încăpea nici o îndoială. Nu, îi era mai bine aici, lângă cantitatea necunoscută care era Carlos Reynolds, decât dacă ar fi rămas cu Mitchell, afemeiatul pe care-l cunoștea și abia reușise să-l evite o lună încheiată.

Oftă obosită și închise ochii, revenind cu gândul la ziua când Elsa își făcuse apariția în salonul de cosmetică din Swansea și întrebase dacă acolo lucra o anumită Daphne Thomas. Daphne fusese entuziasmată să vadă că sora mai tânără a tatălui ei, cu celebritatea ei fabuloasă, o căutase. Abia acum își dădea seama că strălucirea Elsei îi luase ochii. Apărând ca nașa-zână din povestea Cenușăresei, actrița făcuse un semn cu bagheta magică și-și luase nepoata din portul galez marin, trecând-o Atlanticul până la Hollywood, pentru a o ține acolo, în desfătare și lux. În schimb, Daphne nu trebuia decât să fie camerista personală a Elsei.

În primele câteva luni, totul mersese bine, Elsa fiind ocupată să turneze un nou film pe platourile din Hollywood. Abia la sfârșitul filmărilor, când se mutaseră în casa Elsei din Acapulco, unde venise și Mitchell Gardner, viața lui Daphne începuse să se complice. Puțin mai tânăr decât Elsa și chipeș într-un stil cam destrăbălat, Mitchell fusese cândva un bun actor, cu un viitor cinematografic strălucit. Apoi, fusese distribuit în tandem cu Elsa și se îndrăgostise de ea. Vrăjit de frumusețea ei, divorțase de nevastă și-și părăsise cei doi copii, ca să se însoare cu steaua de cinema.

Asta se întâmplase cu trei ani în urmă, iar Daphne nu știa când anume începuse să se acrească relația dintre cei doi, dar la scurt timp după sosirea la Acapulco constatase că Elsa și Mitchell se certau aproape zilnic, creând în casă o atmosferă tensionată pe care nici un servitor n-o suporta prea multă vreme. De asemenea, mai descoperise că Mitchell bea prea mult și, când era beat, îi veneau dracii, căutând-o pe Daphne ca să-i plângă pe umăr și pe urmă lăudându-se în fața Elsei că nepoata ei era mult mai înțelegătoare și cooperantă decât ea, cu insinuări permanente că relația lui cu Daphne ar fi fost mult mai strânsă decât în realitate – probabil sperând s-o facă geloasă pe Elsa, despre care știa că se plictisise de el.

Cât se bucura că scăpase! Indiferent ce-avea să iasă din această nouă aventură, Daphnei îi părea bine că dimineața n-avea să se mai trezească din somn îngrozită că iar trebuia să evite mângâierile sugestive ale lui Mitchell. Capul îi căzu pe un umăr și ațipi, legănată de mișcarea mașinii.

Încetinirea motorului o trezi și, când deschise ochii, văzu lumina unui felinar așternând umbre de frunze pe un perete alb. Apoi motorul se opri, iar Daphne, masându-și gâtul care-i înțepenise, se întoarse spre Carlos.

– Unde suntem?

– În curtea hanului de lângă Iguala despre care ți-am vorbit.

Carlos deschise portiera, coborî din mașină și ocoli pentru a-i deschide și lui Daphne. Când portiera se deschise și lampa interioară se aprinse din nou, Daphne ezită, simțind că încă nu avea încredere în el.

– Que pasa? Ce s-a întâmplat? întrebă rece Carlos.

– Nu... nu-s sigură...

– Ascultă, e târziu, trecut de miezul nopții, și vreau să mă culc, replică el scurt. Vino, hai să intrăm și să vedem ce ne poate oferi hanul ăsta.

Daphne nu se mișcă, așa că Reynolds se aplecă în dreptul portierei deschise, privind-o.

– Sau, poate, preferi să dormi în mașină, comentă el tărăgănat, caustic.

Daphne nu se mișcă nici acum, așa că Reynolds, bodogănind ceva în spaniolă, se retrase și trânti portiera.

Daphne rămase cu privirea spre umbrele frunzelor care se mișcau pe peretele din fața mașinii. Carlos Reynolds plecase, lăsând-o singură, liberă să doarmă în mașină, dacă voia. Liberă să iasă pe autostradă și să facă autostopul înapoi, spre Acapulco.

Dar Daphne știa că nu era prudent să facă autostopul în acea țară, așa că nici nu se gândea să încerce așa ceva. Iar în mașină era cald, acum când instalația de aer condiționat fusese oprită, atât de cald încât îi simțea sudoarea îmbrobonându-i pielea. Of, în ce hal ajunsese! N-avea nici măcar o batistă ca să se șteargă pe frunte și-i era sete. Voia să bea ceva răcoritor și să facă o baie sau un duș. Dacă intra în han, ar fi putut obține și una, și alta.

Încet, deschise portiera mașinii și coborî. Își luă valiza de pe bancheta din spate, apoi privi în jur. Sub o arcadă boltită ardea o lumină, așa că porni într-acolo și văzu intrarea în han. Prudentă, împinse ușa groasă de lemn și intră în holul pătrat și înalt, slab luminat, răcoros. În ciuda orei târzii, recepționerul era politicos și zâmbitor, când din cap la tot ce-i spunea Carlos Reynolds. Când o auziră pe Daphne intrând, amândoi se întoarseră spre ea.

– S-a făcut, îi spuse Carlos. Avem o cameră pentru noaptea asta.

Într-o mână ținea o geantă cu fermoar, iar în cealaltă, cheia cu brelocul camerei.

– O cameră? repetă nesigură Daphne.

– Si, o cameră. Pentru două persoane – singura care mai era liberă. Pe-aici.

Mutându-și geanta în mâna cu care ținea și cheia, Carlos îi luă valiza șo porni spre scara cu balustradă elegantă, din fier forjat, care urca spre o galerie ce înconjura holul pe toate cele patru laturi. Daphne îl urmă.

– Dar avem nevoie de două camere, șopti ea, aruncând o privire înapoi spre recepționer. Acesta îi privea și, când o văzu uitându-se la el, zâmbi și dădu iar din cap.

– Buenas nochas, señora, îi ură el.

– Asta-i singura, răspunse imperturbabil Carlos, în timp ce urca scara. Și se obișnuiește ca oamenii căsătoriți să stea în aceeași cameră.

– Căsătoriți? I-ați spus că suntem căsătoriți? exclamă sonor Daphne, când ajunseră în capul scării.

Carlos se întoarse spre ea.

– Nu striga! o mustră el tăios, încrutându-se. Vorbește mai încet, oamenii dorm, după ușile astea. A trebuit să inventez o poveste ca să poți locui în aceeași cameră cu mine și-am scăpat și de alte complicații în legătură cu identitatea ta.

– Dar nu vreau să locuiesc în aceeași cameră cu dumneata! șuieră Daphne.

– Atunci, du-te înapoi la mașină, i-o întoarse el și, cu valiza ei în mână, își continuă drumul în lungul galeriei, spre o ușă din capăt. Ușa se deschise, iar Carlos dispăru în cameră.

Daphne privi în josul scării. Recepționerul venise lângă trepte, de unde se uita la ea. Începu să urce. Îi spuse ceva în spaniolă, iar Daphne îi răspunse cu una dintre puținele expresii pe care le cunoștea, clătinând din cap:

– No entiendo, señor.

Ochii lui negri se îngustară bănuitor, în timp ce continua să urce scara. Lui Daphne nu-i plăcea felul cum o privea, așa că se răsuci pe călcâie și porni grăbită de-a lungul galeriei, spre ușa pe unde intrase Carlos. Era închisă. Întoarse capul și-l văzu pe recepționer privind-o din capătul scării. Bătu în ușă și, spre ușurarea ei, aceasta se deschise imediat. Dar expresia lui Carlos, cu fălcile strânse, era cinică.

– Mă așteptam să vii, mai devreme sau mai târziu, spuse el alene, răutăcios, făcându-i loc să intre, după care închise ușa în urma ei.

Camera era mobilată cu un pat mare, dublu, acoperit cu alb. Pe podea era întinsă o mochetă groasă, cu modele mozaicale în alb și negru. Noptierele de lemn aurit luceau în lumina blândă a celor două lămpi de lângă pat. Într-un perete, o ușă cu oglindă stătea parțial deschisă, iar dincolo de ea lucea faianța băii.

Daphne aruncă o privire spre Carlos. Acesta își scosese deja sacoul și tocmai își descheia cămașa. Mușchii i se unduiră pe sub pielea netedă și bronzată a spatelui, când își aruncă nepăsător cămașa pe o ladă de pături, sub fereastră. Își scoase din geantă o trusă de toaletă și o pereche de chiloți de bumbac. Întorcându-se, o zări pe Daphne și se opri.

– Scoate-ți haina, simte-te ca acasă, îi spuse el. N-am să stau mult în baie, iar după aceea vei putea să intri și tu.

– Camera asta e foarte luxoasă, comentă Daphne. Nu-mi pot permite să stau aici.

– Eu pot, replică el calm și porni spre ușa băii.

– Niciodată n-am mai stat în aceeași cameră cu un bărbat, continuă grăbită Daphne. Poate... poate că ar fi mai bine să mă culc pe jos...

Din ușă, Carlos îi aruncă o privire sardonică.

– Cum dorești, murmură el.

Și intră în baie, închizând ferm ușa în urma lui.

Într-un fel, indiferența rece pe care i-o arăta era destul de liniștitoare. Daphne își scoase jacheta și o agăță în debara. Cu siguranță, însemna că nu-i trezea interesul ca femeie, ci numai ca o persoană pe care se hotărâse s-o ajute. Așezându-se într-un mic fotroliu, se descălță de sandale și se rezemă de spătar, cu privirea spre pat. Era destul de mare ca să poată dormi comod în el patru persoane – sau ea și Carlos Reynolds, fără ca măcar să se apropie unul de altul. O, cât de plăcut ar fi fost să se întindă între cearșafurile răcoroase și să se lase pradă somnului și uitării, pentru câteva ore...!

Ușa băii se deschise, iar Carlos intră în cameră, îmbrăcat numai cu chiloții de bumbac pentru noapte. Se duse la debara, își agăță pantaolnii pe un umeraș, apoi se întoarse spre pat și dădu la o parte cuvertura, trăgând-o la picioarele patului. Ridicând și cearșaful de deasupra, se culcă și-și rezemă capul pe pernă.

– Buenas noches, murmură el.

Și întinse o mână, stingând lampa de pe noptiera din apropierea lui.

În baie, Daphne făcu repede un duș și-și șterse părul cât puteade bine. Își luă pe ea cămașa de noapte și se întoarse în dormitor. Carlos Reynolds era ascuns în umbră și, după ce-și puse în debara pantalonii, Daphne se îndreptă spre cealaltă parte a patului. Se întinse încet sub cearșaf, acoperindu-se cu el până la talie, apoi stinse și cealaltă lampă. O fură somnul aproape în același moment, risipindu-i toate neliniștite.