Jocuri periculoase

Jocuri periculoase de Jackie Collins

Capitolul 1

— Nu-mi pasă dacă nu poți face altceva. Nu-mi pasă dacă-ți pierzi venitul, casa, bunurile. La dracu’ cu ele, iubito. Adună-ți respectul de sine și fă-ți ieșirea. O prostituată nu înseamnă altceva decât unealta unui bărbat. Nu-i băgați în seamă pe pești, pe șefi. Noi vă vom ajuta. O să vă dăm tot ajutorul de care aveți nevoie. O să ne ocupăm de voi atât de bine, încât vechea viață vi se va părea un coșmar.

Margaret Lawrence Brown vorbea de cincisprezece minute, și se opri să ia o înghițitură de apă dintr-un pahar pe care i-l întinse cineva pe podiumul improvizat. Mulțimea adunată s-o asculte era flatant de mare. Oamenii ocupau o zonă destul de întinsă din Central Park, majoritatea femei și câțiva bărbați împrăștiați printre ele. Era o zi caldă de august, în anul 1974, iar susținătorii ei își făcuseră apariția în număr mare.

Tonul lui Margaret era puternic și răspicat. Vocea nu-i era șovăielnică. Mesajul se auzea tare și clar.

Era o femeie înaltă, abia trecută de treizeci de ani. Fața radioasă, cu trăsături puternice, nu-i era acoperită de fard. Avea părul lung și negru, și purta blugi, cizme și șiraguri de mărgele hippy.

Margaret Lawrence Brown era o figură legendară în America. O susținătoare ferventă a drepturilor femeilor, care repurtase multe victorii. Scrisese trei cărți, apărea periodic la televizor, și câștigase o grămadă de bani pe care-i folosise toți pentru organizația ei – LPF – LIBERTATE PENTRU FEMEI.

Toată lumea râsese de ea când începuse să susțină cauza prostituatelor. Dar nimeni nu mai râdea acum, nu după trei luni, nu după ce se părea că mii de femei renunțaseră la profesia aleasă și o urmaseră.

— Trebuie să vă mobilizați ACUM! strigă Margaret, împingându-și hotărâtă bărbia înainte.

— DA! urlară femeile drept răspuns.

— Veți trăi din nou! Veți reveni la viață!

— DA! DA! Reacția mulțimii avea intensitatea unui cântec religios.

— Veți fi LIBERE! le promise ea.

— DA!

Margaret se prăbuși la pământ în timp ce mulțimea continua să se agite și să strige în sprijinul ei. Sângele țâșni dintr-o gaură mică și curată din mijlocul frunții ei.

Mai trecură minute întregi până ca mulțimea să-și dea seama ce se întâmplase, iar panica și isteria să se instaureze.

Margaret Lawrence Brown fusese împușcată.

La casa din Miami nu se putea ajunge decât după ce treceai de gardurile electrice și de privirile scrutătoare a doi paznici în uniformă, cu pistoalele înfipte lejer în cureaua de la brâu.

Alio Marcusi trecu ușor de pază. Era un bărbat gras și în vârstă, cu ochii umflați de la băutură și cu mersul unei pisici gravide.

Pe când se apropia de casă, începu să fredoneze ușor, simțindu-se inconfortabil în costumul gri în carouri care-i era prea strâmt, și transpirând din cauza căldurii în ziua aceea în care pe cer nu se vedea nici umbră de nori.

Îi răspunse o menajeră când sună la ușă. O italiancă ursuză cu membre lungi care vorbea puțină engleză, dar care dădu din cap către Alio și-i spuse că Padrone Bassalino era afară, la piscină.

Îi dădu o palmă peste fund în timp ce își croia drum prin casă spre patioul ce se deschidea către o piscină în formă de rinichi.

Mary Ann August îl salută. Mary Ann era o tânără extraordinar de frumoasă, cu păr blond tapat după moda retro, cu forme apetisante, expuse din plin într-un bikini minuscul, alb cu buline roșii.

— Salutare, Alio, spuse ea chicotind și ridicându-se de pe șezlong. Tocmai voiam să-mi prepar o băuturică. Vrei și tu?

Pozând provocator în fața lui, se juca ostentativ cu lanțul de aur ce-i atârna între sânii generoși. Alio contemplă frumoasa imagine, lingându-și buzele în anticiparea momentului – nu foarte îndepărtat, desigur – când Enzio se va sătura de Mary Ann și o va pasa mai departe, la fel ca pe toate celelalte dinaintea ei.

— Da, aș vrea un Bacardi cu multă gheață. Și niște chipsuri, un mix de nuci și câteva măsline negre. Se frecă plin de regret pe burta umflată. Nu am avut timp pentru masa de prânz. A fost o zi așa de aglomerată. Dar, unde-i Enzio?

Mary Ann făcu un gest către grădinile nesfârșite.

— Este pe undeva pe acolo, cred că-și îngrijește trandafirii, spuse ea cu voce mieroasă.

— A, da, rozele lui.

Alio se uită instinctiv înapoi spre casă și, mai mult ca sigur, Rose Bassalino însăși era acolo, ițindu-și bărbia îngustă printre perdele. Rose, soția lui Enzio. Nu-și mai părăsise camera de ani întregi și singurii oameni cu care vorbea erau cei trei fii ai ei. Rose era permanent de pază la fereastră, așteptând și observând. Îl băga în sperieți pe Alio. Nu știa cum de o suporta Enzio.

Mary Ann se legănă înaintând spre bar și începu să prepare băuturile. Avea nouăsprezece ani și deja trăia cu Enzio de aproape șase luni, un record important, pentru că Enzio nu le ținea niciodată prea mult prin preajmă.

Așezându-se pe un scaun, Alio închise ochii încet. Ce zi ocupată…

— Hei, ciao, Alio, prietene, băiatule. Cum te simți?

Alio tresări brusc, cu o figură vinovată. Enzio se aplecase deasupra lui. La șaizeci și nouă de ani, avea trupul tare și bronzat al unui bărbat cu jumătate din vârsta lui, toți dinții în gură, o față colțuroasă cu trăsături ferme și o claie de păr cu fir gros, gri precum oțelul.

— Să știi că mă simt bine, Enzio, foarte bine, spuse Alio repede.

Își strânseră mâinile și se bătură pe spate. Erau veri, iar Alio îi datora tot ce avea lui Enzio.

— Pot să-ți prepar o băuturică, iubitule? întrebă Mary Ann, privindu-l cu adorație pe Enzio.

— Nu, o concedie el cu o privire. Du-te în casă. O să sun dacă am nevoie de tine.

Mary Ann nu comentă și se supuse pe dată. Poate că din acest motiv o păstrase lângă el mai mult decât pe celelalte. De îndată ce ea dispăru, Enzio se întoarse spre vărul lui.

— Deci? întrebă el, nerăbdător.

— S-a făcut, răspunse Alio cu voce joasă. Am fost de față. O treabă de maestru. Unul dintre băieții lui Tony, care-a dispărut înainte să-și dea seama cineva ce s-a întâmplat. M-am grăbit direct aici.

Enzio dădu din cap, gânditor.

— Nu există satisfacție mai mare decât o lovitură perfectă. Dă-i băiatului ăstuia al lui Tony încă o mie și fii cu ochii pe el. Un om ca ăsta poate să promoveze. O execuție publică nu e deloc un lucru ușor.

— Nu, nu e, admise Alio, sugând o măslină neagră.

— Cred că are treizeci, șuieră femeia, răutăcioasă.

— Sau chiar mai mult, fu de acord prietena ei.

Ridate și fardate exagerat, cele două femei între două vârste se uitau la Lara Crichton cum ieșea din piscina de la Clubul Marbella. Lara era o frumusețe perfectă de douăzeci și șase de ani. Era subțire, bronzată, cu sâni rotunzi, senzuali, cu o coamă de păr cu șuvițe decolorate de soare pe care numai cei foarte bogați păreau să fie în stare să le păstreze, și cu ochi verzi, mari și limpezi.

Lara se lăsă să cadă pe rogojină, lângă prințul Alfredo Masserini și suspină tare.

— M-am plictisit de locul ăsta, spuse ea neliniștită. Nu putem merge în altă parte?

Prințul Alfredo se ridică.

— De ce te plictisești? îi ceru el explicații. Te plictisesc eu? De ce te plictisești când ești cu mine?

Lara oftă din nou. Da, adevărul era că prințul putea să fie într-adevăr extrem de plictisitor. Dar pe cine mai avea disponibil? Își stabilise regula să nu părăsească pe nimeni până când nu avea la dispoziție un înlocuitor potrivit. Deja fusese cu majoritatea prinților și conților liberi, cu câteva stele de cinema, un lord sau doi. Era chiar obositor că-și stabilise niște standarde atât de înalte.

— Nu te înțeleg, se plânse prințul Alfredo. Nicio femeie nu mi-a mai spus că se plictisește cu mine. Nu sunt un bărbat plictisitor. Sunt alert, viu. Sunt, cum se spune, creierul și sufletul petrecerii.

Lara observă cu un oftat și mai pronunțat că, în timp ce vorbea, avea o erecție în frumoșii lui pantaloni scurți, marca Cerrutti.

— O, Doamne, taci din gură odată, murmură ea pentru sine.

Sexul devenise cea mai mare plictiseală. Atât de previzibil, prăfuit și mecanic. Prințul Alfredo n-o auzi.

— Vino, iubito. Conștient și mândru de erecția lui, o trase în picioare. Mai întâi ne odihnim, îi făcu cu ochiul, viclean. Și apoi mergem cu Ferrariul în munți. Ce zici, dragostea mea?

— Cum zici tu.

Fără chef, îl lăsă s-o conducă înăuntru. Toți ochii îi urmăriră când se depărtară. Erau cu siguranță un cuplu frumos și interesant. Aveau apartamente separate, dar printr-un aranjament tacit, toate activitățile sexuale aveau loc în cel al Larei. Ea-l opri înainte să intre pe ușă.

— Ce s-a întâmplat? întrebă el indignat. Am o erecție beton, una de zile mari.

— Păstreaz-o pentru mai târziu, spuse ea ferm, închizând ușa în fața protestelor lui. Te sun când mă trezesc.

Lara se simțea neliniștită și prinsă în cursă. Avusese același sentiment și pe când era căsătorită cu Jamie P. Crichton. Divorțul rezolvase problema atunci, dar ce avea să facă acum?

Telefonul sună și ea răspunse, gata să-i spună lui Alfredo nu – un nu foarte hotărât. Dar nu era prințul. Centralista o informă că era un apel urgent de la New York.

— Da?

Legănă receptorul, întrebându-se cine știa că se afla în Spania.

— Lara? Lara, tu ești? O, Doamne! Se aude atât de prost.

Era vocea unei femei, cu un ton la limita isteriei.

— Cine e? întrebă Lara brusc.

— Doamne! Mă auzi? La naiba, sunt Cass. Urmă o pauză scurtă. Lara, s-a întâmplat ceva îngrozitor. Margaret a fost împușcată. Au împușcat-o pe Margaret.