Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate
Aa
Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate de Konrad Lorenz
Prelegerea de față a fost scrisă pentru volumul omagial apărut cu ocazia celei de-a șaptezecea aniversări a prietenului meu Eduard Baumgarten. De fapt, ea nu se potrivește, în esența ei, nici cu o ocazie într-atît de festivă și nici cu natura plină de voioșie a momentului jubiliar, fiind, s-o recunoaștem, o Ieremiadă, un îndemn spre pocăință și schimbare adresat întregii omeniri, îndemn despre care s-ar putea spune că i-ar sta mai bine unui predicator al penitenței, cum e renumitul augustinian vienez Abraham a Santa Clara, decît unui cercetător al științelor naturii. Dar noi trăim într-un timp în care cercetătorul științelor naturii e cel capabil să vadă cu deosebită precizie anumite pericole. Astfel, a predica devine pentru el o datorie.
Predica mea radiodifuzată a aflat un ecou care m-a uimit. Am primit nenumărate scrisori de la oameni care-mi cereau textul tipărit, iar în cele din urmă cei mai buni prieteni m-au îndemnat categoric să fac această scriere accesibilă unui larg public cititor.
Toate acestea sînt de natură să contrazică pesimismul ce pare să răzbată din scrierea mea:
Omul care de bună seamă era de părere că predică însingurat în pustie vorbea, după cum s-a constatat, în fața unui auditoriu numeros și înțelegător! Mai mult chiar: Recitind cuvintele mele, îmi sar în ochi mai multe afirmații care încă din momentul în care le-am așternut pe hîrtie erau puțin exagerate, astăzi ele fiind de-a dreptul neadevărate. Astfel, la pagina 106 se poate citi că ecologia ar fi o știință a cărei importanță nu e recunoscută îndeajuns. Acest lucru chiar că nu mai poate fi afirmat astăzi, cînd organizația noastră bavareză „Gruppe Okologie" se bucură de atenție și înțelegere din partea forurilor competente. Pericolul suprapopulării și cel al ideologiei creșterii sînt estimate corect de către un număr tot mai mare de oameni raționali și responsabili. împotriva pustiirii spațiului vital se iau tot felul de măsuri care, ce-i drept, nu sînt nici pe departe suficiente, dîndu-ne însă speranța că în curînd ele vor fi întru totul corespunzătoare.
În mod îmbucurător, trebuie să-mi rectific afirmațiile și în altă privință. Am scris cînd am dezbătut doctrina behavioristă că ea ar avea „în mod indiscutabil o vină considerabilă în colapsul moral și cultural al Statelor Unite, ce se profilează amenințător". între timp, chiar în Statele Unite au început să se audă o serie de voci care combat în mod energic această teorie eronată. împotriva lor se recurge încă la toate mijloacele posibile, dar ele sînt auzite, iar adevărul nu poate fi ascuns timp îndelungat decît făcînd să amuțească acele voci. Epidemiile spirituale ale contemporaneității au obiceiul ca, venind din America, să apară în Europa cu o oarecare întîrziere. în timp ce behaviorismul e în scădere în America, el e în mare vogă printre psihologii și sociologii europeni. în mod vizibil, această epidemie e trecătoare.
În sfîrșit, aș vrea să aduc o mică rectificare cu privire la dușmănia dintre generații. Dacă nu sînt stîrniți prin mijloace politice ori pur și simplu incapabili să creadă ceva spus de un om mai în vîrstă, tinerii din ziua de azi au urechi să audă adevărurile biologice fundamentale. E perfect posibil să convingi niște tineri revoluționari de adevărul celor spuse în Capitolul VII din această cărticică.
Ar fi o aroganță să credem că ceea ce noi înșine știm cu certitudine nu poate fi făcut și pe înțelesul celor mai mulți oameni. Tot ce am scris în această carte e mult mai ușor de înțeles decît, să zicem, calculul integral și diferențial, pe care orice elev de liceu trebuie să le învețe. Orice pericol își pierde considerabil din capacitatea de a ne îngrozi, dacă îi sînt cunoscute cauzele. Astfel, eu sper și cred că această cărticică va contribui puțin la diminuarea pericolelor ce amenință omenirea.
KONRAD LORENZ
Seewiesen, 1972
Proprietăți structurale și perturbări funcționale ale sistemelor vii
Etologia poate fi definită ca ramura științei care a luat naștere atunci cînd toate modurile de abordare și metodele subînțelese și obli-, gatorii de la Charles Darwin încoace în cazul tuturor celorlalte discipline biologice au fost aplicate și în cercetarea comportamentului animal și uman. Faptul că acest lucru s-a întîmplat, în mod ciudat, atît de tîrziu își are temeiul în istoria cercetării comportamentale, de care ne vom ocupa pe scurt în capitolul despre îndoctrinare. Etologia tratează, așadar, atît comportamentul animal cît și cel uman ca funcție a unui sistem ce își datorează existența și forma specifică unei deveniri istorice care s-a desfășurat în filogenie, în dezvoltarea individului și, la om, în istoria culturii. întrebarea pur cauzală de ce un anumit sistem e alcătuit așa și nu altfel își poate găsi răspunsul numai în explicația naturală a acestei deveniri.
Dintre cauzele devenirii organice în ansamblu, pe lîngă procesele de mutații și recombinări ale genelor, selecția naturală joacă rolul predominant. Ea determină ceea ce numim adaptare, un proces pur cognitiv prin care organismul asimilează informația existentă în mediul înconjurător și care prezintă importanță pentru supraviețuirea sa, altfel spus, un proces prin care el dobîndește cunoaștere în legătură cu mediul înconjurător.
Existența unor structuri și funcții care s-au dezvoltat prin adaptare e caracteristică ființelor vii, în lumea anorganică neexistînd ceva similar. Acest fapt pune cercetătorul în fața unei întrebări pe care fizicianul și chimistul nu o cunosc. E vorba de întrebarea „pentru ce?" Cînd biologul întreabă astfel, el nu caută o tălmăcire teleologică a sensului, ci, mai modest, doar acea performanță a unei caracteristici care asigură supraviețuirea speciei. Dacă întrebăm pentru ce pisica are ghearele îndoite și răspundem „ca să prindă șoareci", aceasta nu e decît o formă prescurtată a întrebării: „ce performanță necesară menținerii speciei a dus la forma îndoită a ghearelor pisicii?"
Cînd ți-ai petrecut o lungă viață de cercetător punînd întruna această întrebare cu privire la cele mai ciudate structuri și moduri compor-
tamentale și ai primit de fiecare dată un răspuns convingător, ești înclinat să crezi că structuri corporale și comportamentale complexe, structuri în general improbabile, nu pot lua naștere niciodată altfel decît prin selecție și adaptare. Această părere ar fi de natură să ne deconcerteze dacă am pune întrebarea „pentru ce?" cu privire la anumite moduri comportamentale ale oamenilor civilizați, ce pot fi observate în mod regulat. La ce-i servesc omenirii înmulțirea ei fără măsură, mania ei de-a dreptul nebunească de întrecere, înarmarea crescîndă, care devine din ce în ce mai îngrozitoare, continua astenizare a orășeanului etc, etc? La o privire mai atentă se poate vedea însă că mai toate aceste performanțe nedorite reprezintă perturbări ale unor mecanisme comportamentale specifice, care la început concurau și ele la perturbarea speciei. Cu alte cuvinte, ele trebuie privite ca fiind patologice.
Analiza sistemului organic ce se află la baza comportamentului social al omului reprezintă cea mai grea și ambițioasă sarcină pe care și-o asumă știința naturii, acest sistem fiind de departe cel mai complex de pe pămînt. S-ar putea spune că această cutezanță, oricum extrem de dificilă, devine de-a dreptul imposibilă datorită transformării multiple și imprevizibile a comportamentului uman prin sedimentarea unor fenomene patologice. Din fericire, nu se întîmplă așa. Departe de a fi un obstacol insurmontabil pentru analiza unui sistem organic, o perturbare patologică reprezintă de foarte multe ori chiar cheia înțelegerii sale. Cunoaștem din istoria fiziologiei multe cazuri în care un cercetător a sesizat existența unui important sistem organic abia prin aceea că o perturbare patologică a dus la declanșarea unei boli. Cînd E. T. Kocher a încercat să vindece așa-numita boală a lui Basedow prin îndepărtarea glandei tiroide, a provocat la început tetanie și spasme, deoarece a extras și glandele paratiroide, ce reglează schimbul de calciu. Cînd a corectat această greșeală, a produs prin măsura încă prea drastică a extirpării glandei tiroide un complex simptomatic pe care 1-a numit Kachexia thyreopriva și care prezenta anumite similitudini cu o formă de cretinism frecventă în văile alpine cu izvoare sărace în iod, numită mixedem. Din această stare de fapt, precum și din altele asemănătoare a rezultat că glandele cu secreție internă formează un sistem în care absolut totul se află într-o interacțiune cauzală. Orice secreție a glandelor endocrine care se elimină prin sînge exercită o anumită acțiune asupra organismului în ansamblul său, care poate implica metabolismul, procesele de creștere, comportamentul și altele. De aceea, ele se numesc hormoni (din gr. hormao - eu pun în mișcare).
Acțiunile a doi hormoni pot fi exact opuse, ei fiind „anta-goniști", la fel cum și acțiunile a doi mușchi pot fi opuse pentru a se obține poziția dorită a articulației. Atîta vreme cît se menține echilibrul hormonal, nu iese la iveală faptul că sistemul glandelor endocrine e alcătuit din funcții parțiale. Dacă se perturbă însă cît de puțin armonia acțiunilor și a reacțiilor, starea generală a organismului se abate de la valoarea „nominală" dorită, altfel spus, organismul se îmbolnăvește. Un surplus de hormoni ai glandei tiroide duce la boala lui Basedow, în caz contrar produ-cîndu-se mixedemul.
Sistemul glandelor endocrine și istoria cercetării lor relevă aspecte importante în legătură cu modul în care trebuie să abordăm proiectul nostru de a înțelege sistemul de ansamblu al pornirilor umane. Bineînțeles că acest sistem e alcătuit mult mai complex, de vreme ce el cuprinde în sine sistemul glandelor endocrine ca subsistem. în mod evident, omul posedă un număr enorm de surse independente ale pornirilor sale, dintre care multe derivă din programe comportamentale ce au luat naștere în mod filogenetic, adică din „instincte." Să desemnezi omul ca „ființă ce poate fi redusă la instincte", așa cum am făcut-o eu în trecut, înseamnă să produci confuzie. Ce-i drept, lungi lanțuri interconectate de moduri comportamentale înnăscute se pot „dizolva" de-a lungul unei evoluții filogenetice continue a capacității de învățare și a rațiunii în sensul dispariției joncțiunii obligatorii dintre părțile lor, astfel încît aceste părți să-i stea la dispoziție în mod independent subiectului activ, așa cum P. Leyhausen a arătat în mod convingător în cazul animalelor de pradă din specia felinelor, în același timp însă, fiecare dintre aceste părți disponibilizate devine, după cum a arătat același Leyhausen, o pornire autonomă, dezvoltînd un comportament de apetență propriu ce tinde la realizarea sa. Fără îndoială, omului îi lipsesc lungi lanțuri de mișcări instinctive obligatoriu interconectate, dar în măsura în care mamiferelor dezvoltate, se poate presupune că el nu dispune de mai puține porniri pur instinctive, ci, din contră, de mult mai multe decît orice animal. In orice caz, în încercarea noastră de analiză a sistemului trebuie să luăm în considerare această posibilitate.
Acest lucru este deosebit de important în cazul aprecierii unui comportament vizibil perturbat în mod patologic. Psihiatrul Ronald Hargreaves, care ne-a părăsit prea devreme, îmi scria într-una din ultimele sale scrisori că își făcuse un obicei metodologic din a pune, în cadrul oricărei încercări de a înțelege
o perturbare spirituală, concomitent două întrebări, în primul rînd, se întreba care anume va fi fiind acea performanță normală care să ducă la menținerea speciei în cazul respectivului sistem perturbat, iar apoi căuta să afle despre ce fel de perturbare e vorba și, în mod special, dacă a fost provocată de o suprafuncție ori de o subfuncție a unui sistem parțial. Sistemele parțiale ale unui complex sistem organic interacționează într-atît de profund, încît de multe ori e greu să trasezi limita domeniului lor de acțiune, funcțiile lor neputînd fi măcar concepute în mod separat. Mai mult, nici măcar structurile sistemelor parțiale nu pot fi întotdeauna definite în mod clar. în acest sens se pune problema cînd Paul Weiss afirmă în spirituala sa scriere Determinism Stratified cu privire la sistemele subordonate: „Orice este îndeajuns de unitar pentru a merita un nume constituie un sistem."
14 15 |
Există foarte multe porniri umane îndeajuns de unitare spre a li se găsi un nume în limbajul uzual. Cuvinte ca ură, dragoste, prietenie, mînie, credință, atașament, suspiciune, încredere etc. reprezintă toate stări ce corespund unor disponibilități către moduri comportamentale bine precizate, la fel cum se întîmplă și în cazul expresiilor uzuale în cercetarea științifică a comportamentului, cum ar fi agresivitatea, tendința de ierarhizare, teritorialitatea etc. precum și toți termenii compuși cu Stimmung (dispoziție), dispoziție de clocit, de împerechere ori de zbor etc. Putem să ne încredem în flerul pe care limba noastră devenită naturală îl are pentru contexte psihologice profunde, așa cum ne încredem în intuiția cercetătorilor științifici ai animalelor, și să acceptăm — pentru început numai ca ipoteză de lucru — că fiecăreia dintre aceste denumiri pentru stări sufletești și disponibilități de acțiune umane îi corespunde un real sistem de porniri, fără a ne interesa deocamdată în ce măsură pornirea respectivă își trage puterea din izvoare filogenetice sau culturale. Putem presupune că fiecare dintre aceste porniri reprezintă o verigă a unui sistem bine ordonat și armonic din punct de vedere funcțional, fiind astfel indispensabil. întrebarea dacă ura, dragostea, credința
