Un moment de nebunie

Un moment de nebunie de Jane Ashton

Capitolul 1

Trenul plecă și Alandra Todd rămase în așteptare în fața gării mici din Ferny Druffield unde fusese singura călătoare care coborâse.

Un singur funcționar era vizibil. Era un bărbat nu prea înalt, foarte corpolent, îmbrăcat în uniforma căilor ferate britanice. Îndeplinea concomitent rolul de șef de gară, impiegat de mișcare și de casier.

„Probabil că dă și informații” își spuse Alandra apropiindu-se de el.

— Vă rog, ați putea să-mi indicați cel mai apropiat hotel? i se adresă ea.

Bărbatul o privi uluit.

— Un hotel? repetă el holbându-și ochii.

— Probabil că există unul în Ferny Druffield, nu-i așa? Sau un han, un pub... sau ceva asemănător?

— Avem două localuri, o anunță el cu mândrie. Dar nu oferă și pensiune.

Apoi își îndreptă atenția spre lăzile pe care însoțitorul le lăsase pe peron înainte de a da semnalul de plecare.

Alandra își legănă pe braț sacul ușor de voiaj. O briză ușoară de septembrie i se juca prin părul blond deschis.

„Și acum ce mă fac?” se întrebă ea.

Dacă, chiar înainte de-a muri, mama ei nu i-ar mai fi cerut să se ducă la Ferny Druffield, niciodată n-ar fi întreprins această călătorie! Și pe urmă, mai fusese și scrisoarea aia îngrozitoare...

„Ar fi trebuit să mă interesez înainte de a părăsi Londra, se gândi ea. Și ar fi trebuit să-mi închipui că nu există niciun hotel aici...”

Se gândise să-și petreacă noaptea în sat, pentru a descoperi locul unde trăiseră părinții ei. Apoi, în cursul zilei de mâine, s-ar fi dus la La Roseraie.

Având în vedere că nu exista nicio posibilitate de cazare la Ferny Druffield, trebuia să-și reconsidere proiectele.

— Unde aș putea să găsesc un taxi? îl întrebă ea pe lucrătorul căilor ferate.

— Asta depinde de locul unde vreți să mergeți.

— La La Roseraie.

De data asta, el manifestă un oarecare interes.

— La Roseraie, vreți să ziceți la familiile Carstair și Todd?

— Exact. E departe de aici?

— La circa cinci kilometri. Pot să-i telefonez lui Jim Lasky, vă va conduce el până acolo, dacă nu e prea prins cu grădinăritul...

Alandra îl urmă în interiorul gării și așteptă în spatele unui ghișeu.

De fapt, nu avea niciun chef să se ducă chiar astăzi la La Roseraie, dar era obligată s-o facă dacă nu exista niciun hotel în sat.

Perspectiva de a se găsi în fața bunicului ei – acest bărbat pe care nu-l văzuse niciodată – o înfuria de pe acum. Ar fi preferat să lase să treacă o noapte înainte de a da ochii cu el.

Slavă Domnului că avusese ideea de a călători în rochia verde, cea mai elegantă dintre toaletele ei. Fusese gata să plece în blugi. Dar, în ultimul moment, își pusese blugii în geanta de călătorie.

„Bine că mă prezint în rochie la La Roseraie, gândi ea. Nu că aș vrea să fac impresie, dar...”

Funcționarul apăru brusc lângă ea, întrerupându-i șirul gândurilor.

— Aveți noroc, domnișoară! Jim Lasky acceptă să vă conducă. Va fi aici în zece minute.

— Mulțumesc!

— Mergeți să lucrați la Carstair & Todd? se interesă el cu ochii sclipind de curiozitate.

Ea se mulțumi să nege dând din cap. Nu avea niciun chef să-i povestească primului-venit motivele vizitei sale la La Roseraie.

— O să aștept afară, îi comunică ea.

Ajungând pe peron, strânse din pumni. Ura o cuprinsese din nou... își detesta bunicul, Alan Todd. Și, pentru prima oară în viața ei, îl va întâlni.

La gândul acesta ura ei nu mai cunoscu margini.

O revăzu pe mama sa zăcând pe patul de moarte. Cu mare efort, întorsese capul spre ea și, cu o voce aproape de neauzit, șoptise:

— Alandra, trebuie să... să te duci la... La Roseraie. Promite-mi... promite-mi asta.

Și îi promisese. În acel moment, ar fi promis orice. Și din cauza acestei promisiuni, se găsea astăzi la Ferny Druffield, satul pe care părinții ei nu-l mai văzuseră după fuga lor de acum douăzeci și trei de ani.

Tatăl ei părăsise La Roseraie luând-o cu el și pe Lucy, orfana plăpândă pe care o iubea, orfana rămasă dintr-odată singură pe lume după moartea bătrânei mătuși care o crescuse.

De ce, o dată ce părinții ei nu se mai întorseseră niciodată acolo, de ce mama ei insistase ca ea să vină aici?

După înmormântare, zdrobită de durere, Alandra aproape că uitase ce promisese. Cu lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji, începuse să aranjeze lucrurile personale ale mamei sale.

Plângea și când deschisese poșeta veche pe care mama ei nu se putuse hotărî s-o arunce. Înăuntru era o scrisoare pe care ezitase la început s-o citească. În cele din urmă se hotărâse să scoată foaia de hârtie velină din plic.

Antetul era gravat: La Roseraie, Ferny Druffield. În acel moment își amintise de promisiunea făcută mamei sale.

Citise cele câteva rânduri scrise cu o mână fermă și semnată cu numele bunicului ei, Alan Todd:

„Doamnă.

Vă mulțumesc că mi-ați anunțat moartea fiului meu. Dați-mi voie totuși să vă amintesc că pentru mine, Edward Todd a încetat să existe din ziua când și-a părăsit casa pentru a fugi cu o femeie bolnavă, în sărăcie.

El nu era în stare să aibă grijă nici de sine. Atunci cum de și-a putut închipui că se poate ocupa de o invalidă?

O să-l urăsc întotdeauna fiindcă și-a părăsit familia și responsabilitățile profesionale.

Să nu vă așteptați la niciun ajutor material din partea mea. N-o să primiți niciun cent! Vă voi fi recunoscător dacă nu îmi veți mai scrie”.

Furia o cuprinsese pe Alandra. Cum de îndrăznea omul ăsta s-o acuze pe mama ei că e o cerșetoare, când ea era atât de mândră?

Dacă ar fi ascultat de primul impuls, Alandra s-ar fi dus direct la La Roseraie pentru a-i arunca în față bunicului ei tot ce gândea despre el.

Apoi se gândise să-i scrie o scrisoare plină de dispreț și sarcasm. Dar nu-i promisese ea mamei, pe patul de moarte, că se va duce la La Roseraie?

O mașină veche opri în fața ei.

— Dumneavoastră ați cerut un taxi? se interesă șoferul, un bărbat în vârstă, cu o față ascuțită.

— Da, eu. Vreți să mă așteptați, vă rog, o clipă? Vreau să văd la ce oră pleacă primul tren spre Londra.

— La ora optsprezece, îi răspunse bărbatul.

— Mulțumesc, spuse ea așezându-se pe locul cu tapițerie roasă.

Părinții ei nu vorbeau prea des despre Ferny Druffield, și ea nu avea nici cea mai mică idee despre ce o să găsească acolo. Din timp în timp, le mai scăpa totuși câte un cuvânt sau o frază. Alandra își amintea că îl auzise pe tatăl ei menționând numele surorii lui, Eunice. Acum douăzeci și trei de ani era măritată și avea un bebeluș. Cum îl chema? Alandra își scotoci prin memorie. Parcă Robert... Oricum, bebelulșul de atunci era acum un adult.

Alan Todd și Granville Carstair fondaseră cu mulți ani în urmă Societatea Carstair & Todd. Soțiile lor se hotărâseră atunci să caute împreună o casă mare, nu departe de sediul societății care se găsea în provincie. O casă destul de mare pentru două familii...

Societatea Carstair & Todd era acum cunoscută în întreaga lume, dar Alandra nu era mândră că se numește Todd. Cum să aibă ea vreo legătură cu un bărbat capabil să scrie o scrisoare atât de crudă unei femei care tocmai își pierduse soțul?

Taxiul părăsi șoseaua pentru a o lua pe o alee lată, care părea că are o lungime de câțiva kilometri. În curând, Alandra zări o reședință mare construită din piatră.

„Un adevărat castel”, gândi ea cu dispreț.

Apoi se adresă șoferului:

— Mă așteptați? Nu întârzii mult.

El dădu din cap. Nu părea grăbit, și tufele mari de flori care împodobeau peluzele păreau să-l captiveze.

Alandra urcă peronul și sună. O femeie îmbrăcată în rochie neagră nu întârzie să-i deschidă ușa.

— Aș dori să-l văd pe domnul Alan Todd, îi spuse Alandra pe un ton hotărât.

Stătea dreaptă, aproape țeapănă, fără să zâmbească. Dorea ca această întrevedere penibilă să se desfășoare cu maximum de demnitate.

— Domnul Todd este plecat.

Alandra ezită. Ce trebuia să facă? Să se întoarcă imediat la Londra? Dar asta însemna că va trebui să revină altă dată aici. Prefera să scape astăzi de această corvoadă, fără să fie nevoită să mai facă o a doua călătorie.

— Toți sunt plecați, adăugă femeia în negru, probabil menajera.

— Cine sunteți? se interesă Alandra cu o trufie neobișnuită la ea.

— Menajera, doamna Pinder, îi răspunse interlocutoarea ei încruntându-se.

O examină cu atenție pe Alandra. S-ar fi zis că o cunoștea dar nu reaușea să-și amintească unde și când o mai văzuse...

„Probabil că am aerul familiei” își spuse tânăra fără pic de entuziasm.

— La ce oră se va întoarce domnul Todd? o mai întrebă ea.

— Spre ora șaisprezece, domnișoară.

Alandra își consultă ceasul și constată că nu mai avea decât o jumătate de oră de așteptat. Și va avea destul timp să ia trenul de ora optsprezece. Va putea chiar să se întoarcă pe jos la Ferny Druffield, fiindcă nu avea intenția să-i ceară șoferului de taxi s-o aștepte atât de mult.

Se duse să-l plătească, apoi reveni la doamna Pinder, cu sacul de voiaj în mână.

— Sunt o rudă a domnului Todd, rosti ea fără entuziasm.

Trebuia să dea o explicație plauzibilă prezenței sale aici.

— Și trebuie să-l văd astăzi, adăugă ea.

Se căzni să zâmbească.

— Și eu mă numesc Todd. Alandra Todd...

Doamna Pinder, fără a-i mai cere amănunte suplimentare, o conduse în salon.

Era o încăpere mare, decorată cu mobilă stil. Tablouri de maeștri împodobeau pereții. Alandra înghiți în sec. În viața ei nu mai pătrunsese într-o asemenea casă luxoasă...

Casa lui Alan Todd... La gândul ăsta, ura îi reveni cu și mai multă intensitate.

— Vreți o ceașcă de ceai, domnișoară Todd? o întrebă doamna Pinder.

Alandra n-ar fi vrut să accepte nimic de la bunicul ei, dar murea de sete.

— Cu plăcere, se auzi ea răspunzând.

— Vă aduc imediat.

Menajera dispăru și Alandra putu admira în voie salonul imens. Cât de diferită era această casă de micul apartament modest pe care îl ocupa ea! Se ghicea de la prima vedere că familiile Carstair și Todd nu duceau grija banilor!

Părinții ei avuseseră întotdeauna dificultăți financiare. Mama ei era foarte des bolnavă și tatăl ei ținea s-o îngrijească el însuși. Asta însemna frecvente absențe de la slujbă, pe care patronii lui le priveau destul de prost, ceea ce făcea ca Edward Todd să nu reușească să rămână mult timp în același loc. Iar când nu găsea nimic, era în șomaj. Dar asta nu părea să-l îngrijoreze. Părea atât de fericit să trăiască, chiar dacă bugetul era destul de dificil de reglat la sfârșitul fiecărei luni. Iar el fusese obișnuit cu o existență fără griji...

Doamna Pinder reveni cu o tavă pe care erau așezate un ceainic, o ceașcă de porțelan și o farfurie de argint, plină cu niște fursecuri apetisante.

În timp ce își bea ceaiul, Alandra începu să se gândească la tatăl ei. Acesta i se părea mai apropiat ca niciodată, acum că se găsea în locuința în care crescuse.

Alandra avea paisprezece ani când el murise în urma unei pneumonii prost tratate.

Simți că îi dau lacrimile. Dar în acel moment auzi o ușă trântindu-se. Apoi se făcură auzite niște voci înăbușite.

Nu, nu era momentul să plângă! Ura o cuprinse din nou la gândul că va trebui să-l înfrunte în curând pe bunicul ei, autorul acelei scrisori oribile al cărei fiecare rând îi rămăsese gravat în memorie.

Clanța ușii se mișcă. Alandra își îndreptă spatele și își ridică bărbia cu mândrie.

Dar bărbatul care intră în salon nu putea fi bunicul ei. Se aștepta să vadă apărând un bătrân. Nu un bărbat de treizeci de ani!

„Cine o fi?” se gândi ea.

Era prea în vârstă pentru a fi vărul ei Robert. Fără să scoată niciun cuvânt, se mulțumi să-l privească. Părea să se simtă la el acasă aici... O examina, cu brațele încrucișate, și ea avu brusc impresia că se găsește în fața unui judecător.

Se apropie încet de ea. Era înalt și zvelt, cu umerii lați, pieptul musculos și șoldurile înguste. Privirea Alandrei se opri pe chipul lui cu trăsături puternice, pe bărbia voluntară, buzele senzuale. Avea un păr des de culoare închisă, puțin ciufulit de vânt. Dar cât de duri erau ochii lui negri...

— Cine sunteți? o întrebă el în cele din urmă.

Vocea lui era autoritară. Se vedea că era obișnuit să dea ordine și să fie ascultat. Dar Alandra nu avea deloc intenția să se lase astfel dominată.

— Aș putea să vă pun aceeași întrebare, replică ea impertinent.

El ridică din sprâncene.

— Doamna Pinder mi-a spus că pretindeți că vă numiți Todd.

— Acesta este numele meu.

El o privi printre pleoapele strânse.

— Vreți să mă faceți să cred că sunteți înrudită cu familia Todd de la La Roseraie?

Din păcate, era. Chiar dacă nu ținea deloc să fie... oricum, nu era obligată să-i dea explicații tipului ăstuia. Ea voia să vorbească doar cu Alan Todd.

Îl privi pe interlocutorul ei, fără să clipească.

— Probabil că sunteți un Carstair! declară ea.

— O deducție uluitoare! o ironiză el.

Apoi, ridicând din umeri, adăugă:

— Au trecut mai mult de patruzeci de ani de când La Roseraie a devenit căminul familiilor Carstair și Todd. Dacă nu ești un Todd, ești un Carstair. Sau invers.

— V-ați născut aici? îl întrebă ea.

Apoi se încruntă și exclamă:

— Sunteți în mod sigur Matt Carstair!

Și cum el rămăsese tăcut, adăugă:

— Îmi amintesc că tatăl meu spunea că aveți un caracter la fel de independent ca și al lui! Avea zece ani mai mult decât dumneavoastră și...

— Tatăl dumneavoastră?!

O privea acum cu o deosebită atenție.

— Sunteți... începu el.

Ea termină în locul lui:

— ...fiica lui Edward Todd.

El dădu din cap, rostind disprețuitor:

— Nu vă cred! Soția lui Edward era prea bolnăvicioasă ca să aducă un copil pe lume!

— Și totuși mă aflu aici, în fața dumneavoastră! îi lansă ea pe un ton sarcastic.

Apoi trase adânc aer în piept.

— Bineînțeles că pot dovedi cine sunt. Și foarte ușor chiar!

Bărbatul râse fără veselie.

— V-ați adus și actele de identitate? Vă gândiți la toate!

— E mai bine să nu lași nimic la voia întâmplării, replică ea pe același ton ironic.

El strânse din maxilare.

— Și de ce ați venit până aici?

Ochii lui se îndreptară spre geanta de voiaj a Alandrei, pe care tânăra o pusese la picioarele ei.

— Asta e treaba mea, replică ea.

Timp de o clipă, crezu că o să se repeadă la ea. Dar el reuși să se stăpânească.

— Dacă așa vă închipuiți... mormăi el.

Se pregătea să închidă ușa, pentru ca nimeni să nu le audă discuția, dar în aceeași clipă un bărbat cu părul alb intră în salon.

Alandra, care se aștepta să vadă un bătrân, fu foarte mirată să constate că Alan Todd, în ciuda părului alb ca zăpada, părea în floarea vârstei. I-ai fi dat cu ușurință zece sau chiar cincisprezece ani mai puțin decât cei șaptezeci pe care îi avea.

— Matt, știi că...

Remarcând prezența Alandrei, se întrerupse. Tânăra se ridică, deși se jurase că n-o să facă niciun efort de politețe față de acest om.

Se lăsă tăcerea. O tăcere incredibil de grea, pe care Matt Carstair fu primul care o rupse:

— Această tânără persoană pretinde că e fiica lui Edward. Ce părere ai, Alan?