Regatul viselor

Regatul viselor de Judith McNaught 

CAPITOLUL 1

— Un toast pentru ducele de Claymore și mireasa lui.

În condiții normale, acest îndemn pentru un toast de nuntă ar fi declanșat zâmbetele și ovațiile doamnelor elegante și ale domnilor reuniți în marea sală a castelului Merrick. Ar fi fost înălțate cupele cu vin și s-ar fi auzit numeroase toasturi în cinstea unei căsătorii atât de nobile și de grandioase ca aceea care avea să aibă loc aici, în sudul Scoției.

Dar nu azi. Nu la această nuntă.

La această nuntă, nimeni nu a ovaționat și nimeni nu și-a ridicat cupa. La această nuntă, toată lumea urmărea pe toată lumea și toată lumea era tensionată. Familia miresei era tensionată. Familia mirelui era tensionată. Oaspeții și servitorii și câinii de vânătoare din sală erau tensionați. Până și primul conte de Merrick, al cărui portret atârna deasupra căminului, părea tensionat.

— Un toast pentru ducele de Claymore și mireasa lui, repetă fratele mirelui și vocea lui răsună ca un bubuit de tunet în tăcerea nefirească, de mormânt, a sălii ticsite.

— Fie ca cei doi să se bucure împreună de o viață lungă și roditoare.

În mod normal, străvechiul toast stârnește o reacție previzibilă: mirele zâmbește întotdeauna cu mândrie, convins că a realizat ceva absolut minunat. Mireasa zâmbește pentru că a fost în stare să-l convingă de acest lucru. Oaspeții zâmbesc pentru că, în cadrul nobilimii, o căsătorie pecetluiește unirea a două familii importante și a două mari averi, ceea ce reprezintă în sine un motiv de sărbătorire și de debordantă bucurie.

Dar nu astăzi. Nu în cea de a paisprezecea zi a lunii octombrie, 1497.

Terminându-și toastul, fratele mirelui își înălță cupa și îi zâmbi încordat mirelui. Prietenii mirelui își înălțară cupele și zâmbiră fix spre familia miresei. Cei din familia miresei își înălțară cupele și își zâmbiră rece între ei. Mirele, singurul care părea imun față de ostilitatea din sală, își înălță cupa și îi zâmbi calm miresei, cu ochi în care zâmbetul nu ajunsese.

Mireasa nu se obosi să zâmbească nimănui. Părea furioasă și revoltată.

De fapt, Jennifer era atât de înnebunită, încât aproape că nici nu vedea lumea din jur. În clipa aceea fiecare fibră din ființa ei era concentrată asupra unui ultim, disperat apel către Dumnezeu, care, din lipsă de atenție sau de interes, o lăsase să ajungă în această tristă situație. „Dumnezeule”,strigă ea în tăcere, înghițind nodul de teroare care i se umfla în gâtlej, „Dacă ai de gând să faci ceva,atunci trebuie s-o faci repede, dacă nu, peste cinci minute o să fie prea târziu! Sunt sigură că meritceva mai bun decât această căsătorie forțată cu un bărbat care mi-a răpit fecioria! Doar nu eu i-am oferit-o pe tavă, Tu știi bine asta!”

Dându-și seama de nebunia de a-l mustra pe Atotputernicul, Jennifer schimbă repede registrul, pledându-și cauza: „Nu Te-am servit întotdeauna cum se cuvine? Nu Te-am ascultat întotdeauna?”, șopti ea în tăcere.

„NU ÎNTOTDEAUNA, JENNIFER”, bubui vocea Domnului în mintea ei.

„Aproape întotdeauna,”recunoscu Jennifer înnebunită. Am fost zi de zi la slujbă, exceptânddățile când am fost bolnavă, ceea ce s-a întâmplat rar și mi-am spus rugăciunile în fiecare dimineațăși în fiecare seară.Aproape în fiecare seară,amendă ea repede, înainte de a putea fi din nou contrazisă de conștiința ei, „exceptând dățile când am adormit înainte de a se fi terminat.Și amîncercat, sincer am încercat să fiu tot ceea ce bunele surori de la mânăstire au vrut să fiu. Tu știi câtm-am străduit! Doamne,termină ea disperată, „dacă mă ajuți să scap din asta, niciodată nu voi mai fi încăpățânată sau impulsivă.”

“ASTA NU POT SĂ CRED, JENNIFER”,bubui Domnul, îndoit.

„Nu, jur,”îi replică ea serioasă, încercând să facă un târg. „O să fac tot ce vrei, o să mă întorcdirect la mănăstire și o să-mi dedic viața rugăciunilor și… „

— Contractul de căsătorie a fost semnat. Chemați preotul, anunță lordul Balfour și respirația lui Jennifer se transformă în icnete sălbatice, panicate, în timp ce din minte îi zburară orice alte posibile sacrificii. „Doamne”,imploră ea în tăcere, „dece îmi faci asta? Doar nu o să lași să mi se întâmple asta, nu?”

În sala cea mare se așternu tăcerea, în timp ce ușile se deschideau larg.

„BA DA, JENNIFER, O SĂ LAS.”

Mulțimea se dădu automat în lături, permițându-i preotului să intre și Jennifer simți că i se sfârșește viața. Mirele păși alături de ea și Jennifer se dădu brusc un centimetru în lături, în timp ce stomacul i se întorcea din cauza repulsiei și a umilinței de a-i suporta apropierea. Dacă ar fi știut măcar cum un gest necugetat putea sfârși în dezastru și disgrație. Dacă nu ar fi fost atât de impulsivă și de imprudentă!

Închizând ochii, Jennifer lăsă afară chipurile ostile ale englezilor și fețele ucigătoare ale rudelor ei scoțiene și înfruntă, în sufletul ei, adevărul sfâșietor: impulsivitatea și imprudența, cele două cele mai mari defecte ale ei, o aduseseră la acest crunt deznodământ – aceleași două defecte care o făcuseră să comită cele mai dezastruoase nebunii. Acele două defecte, combinate cu disperata dorință de a-l face pe tatăl ei să o iubească așa cum îi iubea pe fiii lui vitregi, erau responsabile de ruina în care-și adusese propria-i viață:

La cincisprezece ani, acestea o conduseseră să încerce să se răzbune pe fratele ei viclean și dușmănos, într-un fel care i se părea a fi onorabil și corect – adică acela de a îmbrăca pe furiș armura lordului Merrick și de a lupta apoi împotriva acestuia, pe câmpul de onoare. Această magnifică nesăbuință i-a adus o severă scărmăneală din partea tatălui ei, chiar acolo, pe câmpul de onoare, și doar o infimă satisfacție de a-l fi doborât pe vicleanul ei frate de pe cal!

În urmă cu un an, aceleași porniri au făcut-o să se comporte astfel încât bătrânul Lord Balder și-a retras cererea în căsătorie, distrugând astfel visul atât de drag al tatălui ei de a uni cele două familii. În schimb, aceste trăsături au dus la pedepsirea ei prin trimiterea la mănăstirea din Belkirk unde, în urmă cu șapte săptămâni, devenise o pradă ușoară pentru armata pusă pe jaf a Lupului Negru.

Iar acum, din cauza tuturor acestor lucruri, era forțată să se mărite cu dușmanul ei; un războinic englez brutal, ale cărui armate îi asupriseră țara, un bărbat care o răpise, care o ținuse prizonieră. Răpindu-i fecioria și distrugându-i reputația.

Dar acum era prea târziu pentru implorări și promisiuni. Soarta ei fusese pecetluită în clipa în care, în urmă cu șapte săptămâni, fusese aruncată la picioarele bestiei arogante de lângă ea, oferită ca o potârniche pentru un festin.

Jennifer înghiți. Nu, înainte de asta, ea o pornise pe această cărare a dezastrului ceva mai devreme, în aceeași zi, când refuzase să țină seama de atenționarea că armatele Lupului Negru se aflau în apropiere.

Dar de ce ar fi trebuitsă creadă asta, se întrebă Jennifer, apărându-se. „Se apropie Lupul!” era un strigăt de groază care se auzise aproape în fiecare săptămână, în ultimii cinci ani. Dar în ziua aceea, în urmă cu șapte săptămâni, strigătul fusese dureros de adevărat.

Mulțimea din sală se agita neîncetat, așteptând un semn din partea preotului, dar Jennifer era pierdută în amintirile ei din ziua aceea…

Fusese o zi neobișnuit de frumoasă pentru vremea aceea, cu cerul de un albastru vesel, cu aerul înmiresmat. Soarele strălucea deasupra mănăstirii, scăldându-i turnulețele gotice și arcadele grațioase într-o lumină aurie, puternică, radiind fericire deasupra adormitului sătuc Belkirk, care adăpostea mănăstirea, două prăvălii, treizeci și patru de căsuțe și o fântână comunală, din piatră, în centrul lui, unde se adunau sătenii în după-amiezele de duminică, așa cum făceau și atunci. Pe o colină mai îndepărtată, un păstor își păzea turma, în timp ce într-un luminiș nu departe de fântână, Jennifer se juca de-a baba-oarba cu orfanii pe care i-i dăduse în grijă stareța.

Și așa a început totul, în această tihnită atmosferă de râsete și relaxare. Ca și cum ar fi putut într-un fel schimba evenimentele retrăindu-le în mintea ei,

Jennifer închise ochii și dintr-o dată era din nou acolo, în poieniță, cu copiii, pe cap gluga babei-oarba.

— Unde ești, Tom Mac Givern? striga ea, bâjbâind cu mâinile întinse, prefăcându-se că nu putea localiza băiețelul de nouă ani care chicotea într-una și despre care urechile îi spuneau că se afla la doar un pas în dreapta ei. Zâmbind sub protecția glugii, își luă poza unui monstru „clasic”, ridicându-și brațele în față, cu degetele desfăcute ca niște gheare și începând să calce apăsat, strigând cu o voce adâncă, amenințătoare:

— Nu-mi poți scăpa, Tom Mac Givern!

— Ha! N-o să mă găsești, babă-oarbă, strigă acesta din dreapta ei.

— Ba da, o să te găsesc! — amenință Jenny întorcându-se apoi deliberat spre stânga, stârnind cascade de râsete din partea copiilor care se ascundeau după copaci și se ghemuiau în spatele tufișurilor.

— Te-am prins! strigă Jennifer triumfătoare, câteva minute mai târziu, repezindu-se asupra unui copil care alerga chicotind, prinzând în mâna ei o încheietură micuță. Fără respirație, râzând, Jenny își aruncă gluga să vadă pe cine prinsese, nepăsătoare la cascada de păr roșu, auriu, care i se revărsă peste umeri și brațe.

— Ai prins-o pe Mary! Mary e acum baba-oarba! strigau copiii, adunându-se în jurul ei.

Fetița de cinci anișori se uită în sus la Jenny, cu ochii ei cafenii mari și temători, cu trupul tremurând de groază.

— Te rog, șopti ea agățându-se de piciorul lui Jenny, n-nu vreau să port gluga… o să fie întuneric înăuntru. Trebuie să mi-o pun?

Zâmbind liniștitor, Jenny îi îndepărtă cu tandrețe părul de pe față.

— Nu, dacă nu vrei.

— Mi-e frică de întuneric, mărturisi inutil Mary, cu umerii ei înguști prăbușiți de rușine.

Ridicând-o în brațe, Jenny o îmbrățișa cu putere.

— Fiecare se teme de ceva. Uite, adăugă ea în glumă, eu mă tem de… de broaște.

Nesincera mărturisire o făcu pe fetiță să chicotească.

— Mie îmi plac broaștele! Nu mă sperie deloc.

— Vezi? Ești foarte curajoasă. Mai curajoasă decât mine! spuse Jenny lăsând fetița jos.

— Lady Jenny se teme de broaștele alea proaste, le spuse Mary copiilor, în timp ce alergau.

— Nu-i adevărat, strigă tânărul Tom, gata să sară în apărarea frumoasei Lady Mary care, în ciuda înaltului ei rang, era întotdeauna gata la orice – inclusiv să-și ridicepoalele fustelor și să intre în iaz ca să-l ajute să prindă o broască-bou, grasă – sau să se cațere într-un copac, iute ca o pisică, să-l salveze pe micuțul Will căruia îi era frică să coboare.

Tom tăcu văzând privirea rugătoare a lui Jenny și nu mai comentă pretinsa ei teamă de broaște.

— O să-mi pun eu gluga, se oferi Tom voluntar, privind-o plin de adorație pe fata de șaptesprezece ani care purta costumul sobru al unei novice, dar care nu era călugăriță și care, cu siguranță, că nu se comportaca o călugăriță. Cum, chiar duminica trecută, în timpul lungii predici a preotului, capul lui Lady Jenny căzuse în față și doar tusea falsă a lui Tom, aflat în banca din spatele ei a trezit-o la timp ca să nu fie văzută de ochii vigilenți ai stareței.

— Este rândul lui Tom să o poarte, consimți Jenny prompt, dându-i acestuia gluga. Zâmbind, privi copiii țâșnind spre ascunzătorile preferate, apoi își luă testemelul și vălul scurt pe care le scosese ca să facă pe baba-oarba. Cu gândul de a se duce la fântâna comunală unde sătenii chestionau curioși câțiva membri ai clanului, care treceau prin Belkirk în drum spre casele lor, despre războiul împotriva englezilor care se purta la Cornwall, Jenny își ridică vălul, cu gândul să și-l pună pe față.

— Lady Jennifer! Veniți repede – aveți vești! strigă de-o dată unul dintre săteni.

Cu voalul și testemelul uitate în mână, Jenny o rupse la fugă iar copiii, simțindu-i surescitarea, întrerupseră jocul și o luară și ei la fugă, după ea.

— Ce vești? întrebă Jenny cu sufletul la gură, cercetând cu privirea chipurile inexpresive ale grupului de nou veniți. Unul dintre aceștia făcu un pas în față, scoțându-și respectuos căciula și vârându-și-o sub braț.

— Sunteți fiica lordului Merrick?

La auzului numelui Merrick, doi dintre bărbații de lângă fântână se întrerupseră brusc din activitatea lor de a scoate o găleată cu apă și schimbară între ei priviri uimite, cu gânduri ascunse, înainte de a-și coborî din nou, repede, capetele și de a-și ține fețele în umbră.

— Da, spuse nerăbdătoare Jenny, aveți vești de la tatăl meu?

— Da, my lady. Vine încoace, nu este departe în urma noastră, cu un grup mare de oameni.

— Mulțumesc lui Dumnezeu, spuse Jenny respirând ușurată. Cum merg luptele în Cornwall? întrebă ea după o clipă, gata acum să-și uite grijile personale și să se dedice bătăliei pe care scoțienii o purtau la Cornwall, în sprijinul Regelui James și a lui Edward al V-lea, care aspirau la tronul Angliei.

Expresia acestuia răspunse întrebării lui Jenny, înaintea cuvintelor.

— Când am plecat, se terminase totul. La Cork și la Taunton părea că am câștigat, la fel și la Cornwall, până când a apărut diavolul însuși și a preluat comanda armatei lui Henric.

— Diavolul? repetă Jenny încet.

Bărbatul scuipă, ura contorsionându-i chipul.

— Da, diavolul, chiar Lupul Negru, arde-l-ar focul iadului, de unde-a venit.

Auzind pomenindu-se de Lupul Negru, două țărănci își făcură semnul crucii ca și cum ar fi vrut să alunge diavolul. Lupul Negru era cel mai urât și cel mai de temut dușman al Scoției, dar următoarele vorbe ale bărbatului le făcură să caște ochii, îngrozite:

— Lupul se întoarce în Scoția. Îl trimite Henric aici, cu o armată proaspătă. Să ne pedepsească pentru faptul că îl susținem pe Regele Edward. O să vedeți, o să fie morți și vărsare de sânge ca ultima oară, doar că mai rău. Clanurile se grăbesc să se întoarcă acasă, să se pregătească de luptă. Eu cred că Lupul o să atace mai întâi Merrick, înainte de alte locuri. Clanul vostru a făcut cea mai mare vărsare de sânge printre englezi, la Cornwall.

Spunând acestea, bărbatul își înclină politicos capul, își puse coiful și sări înapoi pe cal.

Micile grupuri de lângă fântână se îndepărtară și ele curând după aceea, luând-o de-a lungul drumului care traversa terenul întins, acoperit cu arbuști mărunți, ca să cotească apoi în sus spre dealuri. Totuși, doi dintre aceștia nu-și continuară drumul dincolo de cotitură. Odată scăpați de privirile sătenilor, întoarseră la dreapta, trimițându-și caii într-un galop grăbit, dispărând în pădure.

Dacă i-ar fi urmărit, Jenny i-ar fi zărit, poate, întorcându-se înapoi prin pădurea care se întindea chiar de-a lungului drumului din spatele ei. Dar ea era atunci ocupată cu infernul care se dezlănțuise printre cetățenii din Belkirk, sat care se afla, întâmplător, chiar pe drumul dinspre Anglia, spre castelul Merrick.

— Vine Lupul! Domnul să se milostiveascăde noi, strigă una dintre femei.

Un bărbat începu să strige tot mai tare, cu spaimă în glas:

— În Merrick vrea să lovească. Pe stăpânul Merrick-ului îl vrea în fălcile lui, dar în drum o să devoreze Belkirk-ul.

Brusc, văzduhul se umplu de preziceri sumbre despre foc și moarte și măcel iar copiii se strângeau în jurul lui Jenny, agățându-se de ea, îngroziți. Pentru scoțieni, fie că erau nobili sau țărani de rând, Lupul Negru era mai rău decât diavolul însuși și mai periculos, pentru că diavolul era un spirit, în timp ce Lupul era din carne și sânge, Diavolul cu chip de om, o ființă monstruoasă, care le amenința existența, chiar aici, pe pământ. Era spectrul malefic la care apelau scoțienii ca să-și sperie copiii neascultători.

„O să te înhațe Lupul”, era amenințarea cu care își speriau copiii să nu se ducă în pădure sau să nu își părăsească patul în timpul nopții, sau când nu-i ascultau pe părinți.

Agasată de această isterie stârnită de ceva ce, pentru ea era mai curând o legendă decât un om, Jenny își ridică vocea, să se facă auzită peste toată zarva.

— Mai curând, strigă ea cuprinzând în brațe copiii terifiați care se înghesuiseră în jurul ei la prima pomenire a Lupului, o să se întoarcă la regele lui păgân, să-și poată linge rănile pe care i le-am făcut noi la Cornwall, în timp ce-o să îndruge minciuni mărețe ca să-și exagereze victoria. Iar dacă nu va face așa, va alege un domeniu mai slab ca Merrick – unul pe care să aibă poate norocul să-l cucerească.

Cuvintele și tonul ei de dispreț amuzat făcură să se întoarcă multe priviri uimite spre chipul ei, dar nu doar simpla bravadă o făcuse pe Jenny să vorbească astfel: ea era o Merrick iar un Merrick nu accepta niciodată să se teamă de cineva. Îl auzise de sute de ori pe tatăl ei spunându-le asta fiilor lui vitregi și ea adoptase acest crez. Mai mult, sătenii îngrozeau copiii, ceea ce ea refuza să lase să se perpetueze.

Marry trase de fustele lui Jenny ca să-i atragă atenția și cu o voce mică, tremurată, o întrebă:

— Lady Jenny, tu nu te temi de Lupul Negru?

— Firește că nu! spuse Jenny cu un zâmbet larg, încurajator.

— Se zice că Lupul e cât un copac de înalt, interveni Tom plin de îngrozită venerație.

— Cât un copac! chicoti Jenny încercând să facă o glumă cu Lupul înconjurat de celelalte vietăți. Dacă așa este, atunci ar fi un adevărat spectacol să-l vezi încercând să încalece pe cal! Ar avea nevoie de patru paji să-l urce sus pe cal!

Aberația acestei imagini stârni câteva chicote printre copii, exact ce sperase Jenny.

— Cică, spuse micuțul Will scuturându-se elocvent, dărâmă zidurile cu mâinile goale și bea sânge!

— Ca să vezi! înseamnă că indigestia îl face așa de rău. Dacă apare în Belkirk, o să-i oferim în schimb o bere bună, scoțiană, spuse Jenny făcând cu ochiul.

— Tata zice, sări un alt copil, că e întotdeauna însoțit de un gigant, un Goliat pe nume Arik, care are cu el un satâr cu care măcelărește copiii…

— Am auzit că… întrerupse amenințător un alt copil.

Dar Jenny i-o tăie repede.

— Haide să vă spun ce am auzit eu.Cu un zâmbet destins, Jenny începu să-i conducă spre mănăstirea care se afla chiar imediat după cotitura drumului, improvizând repede.

— Euam auzit că este atât de bătrân încât trebuie să-și mijească ochii ca să vadă, uite așa…

Și Jenny se schimonosi exagerat, ca cineva aproape orb care se uită în jur fără să vadă nimic și copiii chicotiră.

Înaintând, Jenny continuă cu aceleași glume deconectante și copiii intrară în jocul ei, adăugându-și propriile sugestii ca să-l facă pe Lup să pară absurd.

Dar în ciuda râsetelor și a aparentei veselii de moment, cerul se întunecase dintr-o dată sub un pâlc de nori grei care se apropiau în rotocoale și aerul devenise mușcător de rece, învolburându-i lui Jenny pelerina, ca și cum natura însăși s-ar fi înfiorat la pomenirea unui asemenea diavol.

Jenny se pregătea să facă o altă glumă la adresa Lupului, dar se întrerupse brusc la vederea unui grup de bărbați din clanul ei, care dădeau cotul dinspre mănăstire, venind spre ea. O fată frumoasă, îmbrăcată ca și Jenny într-o rochie de un gri sumbru, cu un testemel alb și un voal scurt, cenușiu, de călugăriță novice, călărea în fața conducătorului grupului, așezată cu demnitate cu amândouă picioarele de o singură parte a șeii, zâmbetul ei timid confirmându-i lui Jenny ceea ce deja știa.

Cu un strigăt înnăbușit de bucurie, Jenny se repezi înainte, apoi își controla impulsul nepotrivit cu o adevărată ladyși se opri în loc. Ochii îi rămaseră lipiți de tatăl ei, apoi se întoarseră scurt spre ceilalți bărbați din clan, care priveau peste ea cu aceeași încrâncenată dezaprobare pe care i-o arătaseră de-a lungul anilor, de când fratele ei vitreg își lansase cu succes oribila lui poveste.

Trimițând copiii înainte, cu ordinul strict de a se duce direct la mănăstire, Jenny așteptă în mijlocul drumului pentru ceea ce i se păru o veșnicie, până când, în sfârșit, grupul se opri în fața ei.

Tatăl, care în mod evident făcuse un popas la mănăstirea unde se afla și Brenna, sora vitregă a lui Jenny, sări jos de pe cal, apoi se întoarse să o ajute pe Brenna să coboare. Jenny tremura de nerăbdare, dar preocuparea scrupuloasă pentru curtoazie și demnitate era atât de tipică marelui bărbat, încât Jenny încremeni cu un zâmbet crispat pe buze.

În sfârșit, el se întoarse complet spre ea, deschizându-și larg brațele. Jenny se ghemui în îmbrățișarea lui, strângându-l cu putere, bâlbâindu-se de surescitare.

— Tată, mi-a fost atât de dor de tine! Au trecut aproape doi ani de când nu te-am mai văzut! Ești bine? Arăți bine. Abia dacă te-ai schimbat în tot acest timp!

Desfăcându-i cu blândețe brațele din jurul gâtului său, lordul Merrick își îndepărtă ușor fiica, în timp ce privirea lui trecu peste părul ciufulit, obrajii roșii și rochia teribil de boțită. Jenny se chirci în ea sub prelunga scrutare, rugându-se ca tatăl ei să aprobe ceea ce vedea și, de vreme ce acesta se oprise deja la mănăstire, ca raportul stareței să fi fost pe placul lui.

În urmă cu doi ani, comportamentul ei o trimisese la mănăstire; acum un an fusese și Brenna trimisă aici, pentru siguranță, câtă vreme lordul era plecat la război. Sub ferma îndrumare a stareței, Jenny ajunsese să-și aprecieze părțile bune și să-și depășească defectele. Dar în timp ce tatăl ei o inspecta din creștet până în călcâie, nu se putea împiedica să nu se întrebe dacă acesta o vedea pe tânăra doamnă care devenise, sau tot pe fetișcana nesupusă care fusese în urmă cu doi ani. Ochii lui albaștri se întoarseră în sfârșit spre fața ei, zâmbind.

— Ai devenit femeie, Jennifer.

Inima lui Jenny începu să zboare; venind din partea taciturnului ei tată, un astfel de comentariu însemna un premiu important.

— M-am schimbat și în alte feluri, tată, promise ea cu ochii strălucind. M-am schimbat mult.

— Nu chiar așa de mult, fetița mea înălțându-și sprâncenele dese, albe, acesta se uită cu înțeles la voalul scurt și la testemelul care atârnau uitate de vârful degetelor ei.

— Ah! făcu Jenny râzând și grăbită să se explice. M-am jucat de-a baba-oarba… cu copiii… și nu intrau sub glugă. Ai văzut-o pe stareță? Ce ți-a spus Mama Ambrose?

În ochii lui sobri scânteie râsul, dar replică sever:

— Mi-a spus că ai obiceiul să stai pe colina ta și să te uiți la cer, visând, ceea ce sună foarte cunoscut, fetițo. Și mi-a spus că ai tendința să ațipești în timpul liturghiei, dacă preotul ține o slujbă mai lungă decât crezi tu c-ar trebui, ceea ce îmi sună la fel de cunoscut.

Lui Jenny i se prăbuși inima la ceea ce părea a fi o trădare din partea stareței pe care o admira atât de mult. Într-un fel, Mama Ambrose era ca un adevărat stăpân al propriului ei domeniu, controlând veniturile din partea fermierilor și animalele care aparțineau superbei mănăstiri, prezidând la masă, de câte ori aveau oaspeți și ocupându-se de toate celelalte chestiuni, de la mirenii care lucrau pământul mănăstirii, la călugărițele care trăiau închise între zidurile înalte.

Brenna era îngrozită de femeia severă, dar Jenny o iubea, astfel încât aparenta trădare din partea stareței tăie adânc în inima ei.

Următoarele cuvinte ale tatălui ei, rostite cu severă mândrie, dădură uitării dezamăgirea.

— Mama Ambrose mi-a mai spus că pe umerii tăi se află un cap care-i face cinste chiar și unei starețe. A spus că ești o Merrick pur-sânge, cu suficient curaj ca să poți deveni conducătorul clanului. Dar nu o să ajungi acolo, o preveni el, spulberând cel mai drag vis al lui Jenny.

Lui Alexander, cel mai mare dintre cei trei frați vitregi ai ei, îi va reveni poziția care-i fusese promisă ei. Ceea ce nu ar fi fost atât de greu de suportat, dacă Alexander ar fi fost bun, sau cel puțin cinstit, dar el era un uneltitor mincinos și un trădător iar Jenny știa asta, chiar dacă tatăl ei și clanul ei nu vedeau. Din primul an când venise să locuiască la castelul Merrick, începuse să împrăștie povești despre ea, povești atât de calomnioase și de dezgustătoare, dar atât de inteligent concepute încât, după câțiva ani reușise să întoarcă tot clanul împotriva ei. Pierderea afecțiunii clanului încă o mai durea cumplit. Chiar și acum, când se uitau prin ea ca și cum nu ar fi existat, Jenny trebui să-și impună să-i roage să o ierte pentru lucruri pe care nu le făcuse.

William, fratele mijlociu, era ca și Brenna, dulce și teribil de timid, în timp ce Malcolm, cel mai mic, era la fel de ticălos și de perfid ca Alexander.

— Stareța a mai zis, continuă tatăl ei, că ești bună și blândă dar că ai și temperament…

— Ah. În mod normal, Jenny s-ar fi bucurat, dar urmărind chipul tatălui ei, văzu cum acesta deveni mai aspru și mai tensionat decât îl văzuse vreodată. Chiar și glasul i se înăspri, spunând:

— Este bine că ai renunțat la firea ta sălbatică și că ai devenit tot ce ești acum, Jennifer.

Se opri, ca și cum nu ar fi putut sau nu ar fi vrut să continue și Jenny îndrăzni, încet:

— De ce, tată?

Inspirând lung, greu, tatăl ei spuse:

— Pentru că viitorul clanului va depinde de răspunsul tău la următoarea mea întrebare.

Cuvintele acestea răsunară în mintea ei ca sunetele unei goarne, amețind-o de surescitare și bucurie. „Viitorul clanului depinde de tine…?”Era atât de fericită, încât abia dacă-și credea urechilor. Era ca și cum s-ar fi aflat sus pe deal, privind spre mănăstire, visându-și visul ei iubit, cu ochii deschiși – acela în care tatăl ei venea mereu spre ea, spunându-i, „Jennifer, viitorul clanului depinde de tine. Nu de frații tăi vitregi. De tine.” Era ocazia pe care o visase ea ca să-i dovedească clanului tot ce putea și să-i recâștige afecțiunea. În acest vis cu ochii deschiși, era întotdeauna chemată să întreprindă un act de mare curaj, ceva măreț și periculos, cum ar fi să înlăture zidul castelului Lupului Negru și să-l captureze pe acesta cu mâinile goale. Dar indiferent cât de imposibilă ar fi fost misiunea ei, niciodată nu s-a îndoit, niciodată nu a ezitat o clipă, să accepte provocarea.

Jenny cercetă chipul tatălui ei, întrebându-l nerăbdătoare:

— Ce trebuie să fac? Spune-mi și o voi face! Voi face ori…

— Te măriți cu Edric MacPherson?

— Ceee? gâfâi îngrozita eroină din visele lui Jenny. Edric MacPherson era mai bătrân decât tatăl ei; un bărbat zbârcit, înfricoșător, care încă de pe când începuse să se transforme din fetiță în domnișoară, se uita la ea într-un fel care îi făcea pielea ca de găină.

— Te măriți sau nu, cu el? Sprâncenele roșcate, delicate ale lui Jenny se strânseră împreună.

— De ce? întrebă eroina care nu pusese niciodată întrebări.

O privire stranie, îngrijorată, întunecă fața tatălui ei.

— Am mâncat bătaie la Cornwall, fetițo, am pierdut jumătate din oameni. Alexander a fost omorât în bătălie. A murit ca un adevărat Merrick, luptând până la ultima suflare, adăugă el cu tristă mândrie.

— Îmi pare bine că tu ești teafăr, tată, spuse Jenny incapabilă să simtă mai mult decât o scurtă undă de tristețe pentru fratele vitreg care-i făcuse viața un infern. Acum, ca de atâtea ori în trecut, își dori să existe ceva ce putea face ea,pentru ca tatăl ei să fie mândru de ea.

— Știu că l-ai iubit ca pe propriul tău fiu. Acceptându-i alinarea cu o scurtă mișcare a capului, acesta reveni la discuția începută.

— Au fost mulți cei care s-au opus să mă urmeze la Cornwall să lupte pentru cauza Regelui James, dar totuși clanurile m-au urmat. Nu este niciun secret pentru englezi că influența mea a adus clanurile la Cornwall iar acum regele englez vrea răzbunare. Îl trimite pe Lup în Scoția să atace castelul Merrick.

Nespusa durere îi ascuți glasul profund, când recunoscu:

— Nu vom fi în stare, acum, să rezistăm asediului, nu, dacă nu ne va ajuta în luptă clanul MacPherson. MacPherson are destulă influență asupra altor douăsprezece clanuri, ca să le determine să ni se alăture și pe acestea.

Mintea lui Jenny alerga. Alexander era mort iar Lupul venea cu adevăratsă-i atace căminul… Vocea răgușită a tatălui ei o smulse din amețeală.

— Jennifer, pricepi ce îți spun eu? MacPherson mi-a promis ajutorul numai dacă îl accepți tu de bărbat.

Prin mama ei, Jenny era contesă și moștenitoarea unui mare domeniu care se învecina cu al lui MacPherson.

— Îmi vrea pământurile? spuse ea aproape plină de speranță, amintindu-și felul cumplit în care ochii lui Edric MacPherson îi cercetaseră trupul, în urmă cu un an, când se oprise la mănăstire ca să-i facă o „vizită de curtoazie”.

— Da.

— Nu i le putem da pur și simplu, în schimbul ajutorului său? se oferi ea disperată, gata, dornică, să sacrifice fără ezitare un întins domeniu pentru binele oamenilor ei.

— Nu ar accepta așa ceva! spuse tatăl ei mânios. Este o onoare să te lupți pentru neamul tău, dar el nu și-ar putea trimite oamenii să lupte într-o bătălie care nu este a lor și să accepte pământurile tale pentru el,drept răsplată.

— Dar dacă își dorește atât de mult pământurile mele, trebuie să existe o cale…

— El te vrea pe tine.Mi-a trimis vorbă la Cornwall. Privirea lui rătăci pe chipul lui Jenny, înregistrând schimbările uluitoare care transformaseră simplitatea copilăroasă, pistruiată, delicată, într-un chip de o frumusețe aproape exotică.

— Fetițo, tu ai acum înfățișarea mamei tale, care ațâță poftele unui bărbat bătrân. Nu ți-aș fi cerut așa ceva, dacă ar fi existat o altă posibilitate. Obișnuiai să mă implori să te fac stăpâna clanului, îi aminti el brutal. Spuneai că nu există nimic ce n-ai fi în stare să faci pentru clanul tău…

Stomacul lui Jenny se strânse într-o senzație de vomă la gândul că-și va încredința trupul, toată viața ei, în mâinile unui bărbat care-i stârnea o repulsie instinctivă, dar își înălță capul și întâlni curajoasă privirea tatălui ei.

— Da, tată, spuse ea, încet. Trebuie să vin cu tine acum?

Mândria și ușurarea de pe chipul lui aproape că făcură să merite sacrificiul. Tatăl ei scutură din cap.

— Este mai bine să rămâi aici, cu Brenna. Nu avem cai de prisos și suntem grăbiți să ajungem la Merrick ca să ne pregătim de luptă. O să-i trimit vorbă lui MacPherson că ai fost de acord să te măriți cu el, apoi o să trimit pe cineva aici, după tine.

Când acesta se întoarse să încalece, Jenny cedă tentației cu care luptase în tot acest timp: în loc să rămână deoparte, intră printre șirurile de călăreți care fuseseră odinioară prietenii și tovarășii ei de joacă, în speranța că poate unii dintre ei au auzit-o dându-și încuviințarea să se mărite cu MacPherson și că acest lucru le va neutraliza îndărătnicia, se opri în dreptul calului unui roșcovan cu fața roșie.

— Bună ziua, Renald Garvin. Ce mai face soția ta? îl întrebă, zâmbindu-i ezitant.

Maxiliarele acestuia se încleștară, iar ochii lui negri trecură pe deasupra ei.

— Destul de bine, îmi închipui, spuse el mușcător. Jenny înghiți la neîndoielnica respingere din partea bărbatului care o învățase odinioară să pescuiască și care râsese împreună cu ea, când căzuse în apărepede.

Jenny se întoarse și se uită implorator la bărbatul din șirul de lângă Renald.

— Și tu, Michael MacCleod? Te mai doare piciorul?

Ochi albaștri, reci, îi întâlniră pe ai ei, ca să se îndrepte repede înainte.

Se duse spre călărețul din spatele acestuia, al cărui chip era plin de ură și își întinse mâna implorator, spunând cu o voce înecată, rugătoare:

— Garrick Carmichael, au trecut patru ani de când s-a înecat Becky a ta. Îți jur acum, așa cum ți-am jurat atunci, că nu am împins-o eu în râu. Nune certam, asta a fost o minciună inventată de Alexander ca să…

Cu chipul împietrit, Garrick Carmichael dădu pinteni calului și fără măcar să o privească, bărbații începură să treacă pe lângă ea.

Doar bătrânul Josh, armurierul clanului, își opri calul, lăsându-i pe ceilalți să treacă. Aplecându-se, își puse mâna bătătorită pe capul ei.

— Eu știu că spui adevărul, fetițo, o asigură el și absoluta lui loialitate îi aduse lui Jenny lacrimi în ochi, în timp ce privea în sus, în ochii lui blânzi, cafenii.

— E drept, ești plină de temperament, nimeni nu neagă asta, dar chiar și când erai de-o șchioapă îl țineai în frâu. Poate că Garrick Carmichael și ceilalți or fi fost ei prostiți de aerul angelic al lui Alexander, dar nu bătrânu’ Josh. Pe mine n-o să mă vezi plângând după el! Clanul o s-o ducă de departe mai bine cu tânărul William. Carmichael și ceilalți – adăugă el încurajator, o să-și revină când o să știe că te măriți cu MacPherson pentru binele lor și al tatălui tău.

— Unde sunt frații mei vitregi? întrebă Jenny ca să schimbe subiectul, să nu izbucnească în lacrimi.

— Vin și ei, pe un alt drum. Nu știam dacă Lupul nu va încerca să ne atace în timpul marșului, așa că ne-am despărțit după ce am ieșit din Cornwall. Spunând acestea, o mai mângâie o dată pe creștet și dădu pinteni calului.

Ca într-o ceață, Jenny rămase stană de piatră în mijlocul drumului, privindu-și clanul îndepărtându-se călare și dispărând după cotitură.

— Se întunecă, îi spuse Brenna cu glasul blând, plin de simpatie. Ar trebui să ne întoarcem la mănăstire.

Mănăstirea. Abia în urmă cu trei ceasuri plecase Jenny de la mănăstire, simțindu-se veselă și plină de viață. Acum se simțea – moartă.

— Ia-o înainte. Eu – eu nu mă pot întoarce acolo. Nu, încă. O să urc puțin pe deal.

— Stareța o să se îngrijoreze dacă nu ne întoarcem până se întunecă și nu mai e mult, spuse Brenna îngrijorată. Așa era întotdeauna, Jenny încălcând o regulă și Brenna supunându-i-se. Brenna era bună, docilă și frumoasă, cu păr blond, ochi cafenii și dulce, ceea ce o făcea, în ochii lui Jenny, întruchiparea feminității. Totodată era timidă și sfioasă, pe cât era Jenny de impulsivă și de curajoasă. Fără Jenny nu ar fi avut nici cea mai mică aventură – și nici n-ar fi fost vreodată dojenită. Fără Brenna care să-și facă griji și să o protejeze, Jenny ar fi avut și mai multe aventuri, și ar fi avut parte de mai multe dojeni. Drept rezultat, cele două fete erau total devotate una alteia și încercau să se protejeze pe cât posibil de defectele fiecăreia.

Brenna ezită, apoi se oferi cu un ușor tremur în glas:

— Rămân cu tine. Dacă rămâi singură, o să uiți de orăși poți să pici în ghearele unui – urs, în întuneric.

În clipa aceea, perspectiva de a fi ucisă de un urs i se păru lui Jenny de-a dreptul îmbietoare, față de viața pe care o vedea înaintea ei, întunecoasă și plină de rele presentimente. În ciuda faptului că dorea cu adevărat, că avea nevoie să rămână afară ca să-și poată aduna gândurile, Jenny scutură din cap, știind că dacă vor face asta, Brenna o să moară de spaimă când va da ochii cu stareța.

— Nu, ne întoarcem.

Ignorându-i cuvintele, Brenna o apucă pe Jenny de mână și o luă la stânga, spre panta dealului care străjuia mănăstirea și pentru prima oară Brenna era cea care conducea, iar Jenny, cea care o urma.

În pădurea care se întindea de-a lungul drumului, umbrele se mișcau tainic, rămânând paralele cu poteca pe care urcau fetele.

Pe la jumătatea drumului pe panta puternic înclinată, Jenny se săturase deja să-și plângă de milă și făcu un efort herculean să-și ridice moralul.

— Închipuie-ți, începu ea uitându-se la Brenna, de fapt mi s-a oferit ocazia să fac un gest grandios și nobil – să mă mărit cu MacPherson, pentru binele poporului meu.

— Ești ca Ioana d’Arc conducându-și poporul spre victorie, consimți Brenna cu entuziasm.

— Exceptând faptul că eu mă mărit cu MacPherson.

— Și, că vei avea o soartă mai tristă decât a ei, termină Brenna încurajator.

La această remarcă deprimantă pe care o făcuse sora ei cu atâta entuziasm, ochii Jennei se dilatară de râs.

Încurajată de faptul că lui Jenny îi revenise abilitatea de a râde, Brenna căută altceva cu care să-i distragă atenția și să o înveselească. În timp ce se apropiau de culmea dealului, acoperită cu o pădure deasă, o întrebă brusc:

— Ce a vrut tata să spună când ți-a zis că „ai aerul mamei tale”?

— Nu știu, începu Jenny, sustrasă de senzația bruscă, neplăcută, că erau urmărite în întunericul care se lăsa. Întorcându-se și mergând cu spatele, se uită în jos, spre fântână și văzu că sătenii dispăruseră în căldura căminelor lor. Strângându-și pelerina în jurul ei, se înfiora sub vântul mușcător și adăugă, fără prea mult interes:

— Maica Stareță spune că aerul meu este ușor obraznicși că trebuie să mă apăr de efectul pe care o să-l am asupra bărbaților, când voi pleca de la mănăstire.

— Ce vor să însemne toate astea? Jenny dădu din umeri, neinteresată.

— Nu știu.

Întorcându-se și mergând din nou cu fața înainte, Jenny își aminti de testemelul și de voalul din mână și începu să-și repună testemelul.

— Ție cum îți par? întrebă ea aruncându-i Brennei o privire derutată. Nu mi-am văzut chipul de doi ani, decât când mi l-am surprins în apă. M-am schimbat mult?

— Ah, da, râse Brenna. Nici măcar Alexandru nu ți-ar mai putea spune că ești costelivă și ștearsă sau că părul tău este morcoviu.

— Brenna! o întrerupse Jenny, izbită brusc de propria ei indiferență. Suferi mult pentru moartea lui Alexander? Era fratele tău și…

— Nu mai vorbi despre asta, o rugă Brenna cu voce tremurândă. Am plâns când mi-a spus tata, dar au fost lacrimi puține și mă simt vinovată că nu l-am iubit cum ar fi trebuit. Nici atunci și nici acum. Nu am putut. Era atât de… de meschin. Este urât să vorbești rău despre morți, dar nu mă pot gândi la prea multe lucruri bunepe care să le spun despre el. Vocea i se pierdu și își strânse pelerina în jurul corpului, sub vântul umed, uitându-se la Jenny cu ochi imploratori, dorind să schimbe subiectul.

— Atunci spune-mi cum arăt, o invită Jenny, strângându-și repede, cu putere, sora în brațe.

Se opriră din mers, împiedicându-se de copacii deși care acopereau restul povârnișului. Un zâmbet leneș, gânditor, se întinse peste chipul frumos al Brennei în timp ce-și studia sora vitregă, ochii ei de culoarea alunei rătăcind pe chipul expresiv al lui Jenny, dominat de o pereche de ochi mari, de limpezimea cristalului albastru, sub sprâncene castanii, grațios arcuite.

— Ei bine, ești… ești chiar frumoasă!

— Bine, dar vezi ceva neobișnuitla mine? o întrebă Jenny gândindu-se la cuvintele Maicii Starețe, în timp ce-și punea testemelul pe cap și prindea în ace, deasupra, micul voal de lână.

— Orice ar putea face un bărbat să se poarte ciudat.

— Nu, stabili Brenna, care o privea pe Jenny cu ochii unei fete inocente, absolut nimic. Un bărbat ar fi răspuns cu totul altfel, pentru că deși Jennifer Merrick nu era frumoasă în înțelesul convențional, înfățișarea ei era în același timp șocantă și provocatoare. Avea o gură generoasă care invita la sărutat, ochi ca niște safire lichide care șocau și îmbiau, părul ca o mătase grea, roșie-aurie și un trup zvelt, voluptuos, făcut pentru mâinile unui bărbat.

— Ai ochi albaștri, începu Brenna binevoitoare, încercând să o descrie și Jenny chicoti.

— Și acum doi ani tot albaștri erau, spuse ea. Brenna deschise gura să răspundă, dar cuvintele se transformară într-un strigăt sugrumat de mâna unui bărbat care i-o astupă, în timp ce începea să o târască în spate, la adăpostul des al copacilor.

Jenny se lăsă în jos, așteptând instinctiv un atac din spatele ei, dar prea târziu. Lovind din picioare și strigând împotriva mâinii înmănușate a unui bărbat, a fost ridicată în sus și cărată în pădure. Brenna fusese aruncată pe spinarea calului răpitorului ei ca un sac de făină, membrele ei confirmând faptul că leșinase. Dar Jenny nu era chiar atât de ușor de supus. În timp ce răpitorul ei fără chip o trânti pe spinarea calului, ea se aruncă într-o parte, rostogolindu-se liberă, aterizând pe iarbă și pământ, împingându-se în mâini și picioare, sub cal și reușind în sfârșit să se ridice. Răpitorul o apucă din nou și Jenny își vârî unghiile în obrazul lui, răsucindu-se în strânsoare.

— Fir-ai tu să fii! sâsâi acesta încercând să o apuce de mâinile care se agitau. Jenny scoase un strigăt bun de înghețat sângele în vine și izbi cu toată puterea de care era în stare, nimerind cu cizma neagră, grea, de călugăriță novice, în fluierul piciorului acestuia. Cu un oftat de durere, bărbatul blond îi dădu o clipă drumul. Jenny o rupse la fugă și poate că ar fi reușit chiar să câștige distanță dacă nu i s-ar fi prins gheata în rădăcina groasă a unui copac și nu ar fi fost trântită cu fața la pământ, izbindu-se cu capul de o piatră, în timpul căderii.

— Dă-mi funia, spuse fratele Lupului cu un zâmbet lugubru pe față, uitându-se la camaradul său. Trăgându-i pelerina peste cap captivei aproape leșinate, Ștefan Westmoreland i-o înfășură apoi în jurul trupului, folosind-o ca să-i imobilizeze brațele de-a lungul acestuia, apoi luă funia pe care o legă bine de mijlocul lui Jenny. Terminând, ridică bocceaua umană și o aruncă fără reverență peste cal, cu fundul spre cer, apoi se aruncă în șa, în spatele ei.