Whiteney, dragostea mea

Whiteney, dragostea mea de Judith McNaught 

ANGLIA 1816

Capitolul 1

În timp ce trăsura elegantă se hurducăia pe drumul de țară, Lady Anne Gilbert își lipi obrazul de umărul soțului ei și oftă adânc.

— Mai e o oră până ajungem și deja sunt tensionată. Mă tot întreb cum o fi Whitney acum, că a crescut.

După aceea tăcu și privi absentă pe fereastra trăsurii, la câmpurile pline de plante precum degețelul-roșu și pintenul-cocoșului, încercând să și-o închipuie pe nepoata pe care nu o mai văzuse de aproape 11 ani.

— Trebuie să fie drăguță, ca mama ei. Și trebuie să aibă zâmbetul, bunătatea și dulceața mamei ei…

Lord Edward Gilbert își privi sceptic soția.

— Blândețea ei? repetă el neîncrezător. Nu asta a scris tatăl ei în scrisoare.

Ca diplomat atașat la Consulatul Britanic de la Paris, Lord Gilbert era un maestru al aluziilor și intrigilor. Dar în viața personală, prefera adevărul gol-goluț.

— Dă-mi voie să-ți împrospătez memoria, spuse el scoțând din buzunar scrisoarea de la tatăl lui Whitney.

Își puse ochelarii pe nas și ignorând grimasa soției sale, începu să citească:

„Manierele lui Whitney sunt șocante, iar purtarea ei e reprobabilă. Este o fată băiețoasă, încăpățânată, care îi aduce la disperare pe toți cei pe care îi cunoaște și e o rușine pentru mine. Vă implor să o luați înapoi la Paris cu voi, în speranța că veți avea mai mult succes cu ea decât mine”.

Edward râse ușor.

— Arată-mi unde scrie că e „blândă”. Soția sa îi aruncă o privire arțăgoasă.

Martin Stone e un bărbat rece și lipsit de sentimente, care n-ar recunoaște blândețea și bunătatea nici dacă Whitney ar fi numai așa. Gândește-te numai cum a strigat la ea și a trimis-o în camera ei imediat după înmormântarea surorii mele.

Edward recunoscu aerul de răzvrătire al soției sale și o luă pe după umeri împăciuitor.

— Nu-l agreez mai mult decât tine, dar trebuie să recunoști că faptul că și-a îngropat soția înainte de vreme și că fiica sa l-a acuzat în fața a 50 de oameni că i-a închis mama într-o cutie ca să nu mai poată ieși, e cam tulburător.

— Dar Whitney nu avea nici cinci ani! protestă Anne cu înflăcărare.

— De acord. Dar Martin era îndurerat. În plus, din câte îmi amintesc, nu pentru asta a fost trimisă în camera ei. Ci pentru ca, mai târziu, când toata lumea era în salon, ea a bătut din picior și a amenințat că ne reclamă pe toți lui Dumnezeu dacă nu-i eliberam mama imediat.

Anne zâmbi.

— Ce fire avea! O clipă am avut impresia că pistruii aveau să-i sară de pe nas. Recunoaște că a fost minunată. Și tu ai fost de aceeași părere.

— Ei bine, da. Recunoscu Edward timid. Așa mi s-a părut.

În timp ce trăsura soților Gilbert înainta spre moșia Stone, un mic grup de tineri aștepta pe peluza dinspre sud, privind nerăbdători spre grajduri, cam la o sută de metri distanță. O blondă scundă își netezi volanașele fustei roz și oftă într-un fel care îi scoase în evidența o gropița foarte atrăgătoare.

— Ce crezi că are de gând Whitney? îl întrebă ea pe tânărul chipeș și blond de alături.

Privind în ochii albaștri ai lui Elizabeth Ashton, Paul Sevarin schiță un zâmbet care i-ar fi înmuiat picioarele lui Whitney în caz că i-ar fi fost adresat ei.

— Ai răbdare, Elizabeth, spuse el.

— Sunt sigură că niciunul dintre noi n-are nici cea mai vagă idee cu privire la ce are de gând, Elizabeth, spuse Margaret Merryton cu asprime. Dar poți fi sigura că va fi ceva prostesc și șocant.

— Margaret, toți suntem oaspeții lui Whitney astăzi, o mustră Paul.

— Nu știu de ce îi iei apărarea, Paul, spuse Margaret înciudată. Whitney iscă un scandal teribil alergând după tine, știi asta foarte bine.

— Margaret! izbucni Paul. Am spus că ajunge. Oftând prelung și nervos. Paul Sevarin își privi încruntat cizmele sclipitoare. Într-adevăr, Whitney se dăduse în spectacol ținându-se după el și toată lumea pe o rază de 20 km vorbea despre acest lucru.

La început îl amuzase faptul că era obiectul privirilor languroase și pline de iubire ale unei fete de 15 ani, dar în ultima vreme, Whitney începuse sa se țină după el cu hotărârea unui Napoleon Bonaparte de sex feminin.

Daca se plimba călare pe întinsul moșiei, putea fi sigur că se va întâlni cu ea. Parcăavea un loc de unde îi urmărea fiecare mișcare, iar Paul nu mai considera acea infatuare nici inofensivă, nici amuzantă.

Cu trei săptămâni în urma, îl urmărise până la un han din apropiere, în timp ce el se gândea cu plăcere dacă să accepte invitația șoptită a fiicei hangiului de a se întâlni mai târziu în șură, ridică privirea și văzu niște ochi verzi familiari privindu-l de afară. Atunci, el trântise cana de bere pe masa și, ducându-se afară, o apucase pe Whitney de cot și, fără prea multă ceremonie, o urcase pe calul ei, amintindu-i că tatăl avea să o caute dacă nu era acasă până la lăsarea serii.

Apoi se întorsese înăuntru și comandase încă o cană de bere, dar când fata hangiului își atinsese sânii de brațul său, în mod sugestiv, în timp ce turna berea, și Paul se văzuse întins lângă trupul ei gol și voluptuos, zări niște ochi verzi privindu-l pe altă fereastră. Atunci, aruncă destui bani pe masa de lemn pentru a alina sentimentele rănite ale fetei și plecă. Doar pentru a o întâlni din nou pe domnișoara Stone în drum spre casă.

Începea să se simtă asemeni unui bărbat urmărit, căruia i se supraveghea fiecare mișcare, iar răbdarea sa ajunsese la limită. Totuși, se gândi Paul enervat, iată-l în acea zi de aprilie, încercând dintr-un motiv neștiut să o apere pe Whitney de criticile pe care le merita din plin.

O fată drăguță, cu câțiva ani mai mică decât ceilalți din grup, se uită la Paul.

— Mă duc să văd de ce întârzie Whitney, spuse Emily Williams și traversă curtea, luând-o pe lângă gardul alb de lângă grajduri.

Deschizând ușa grajdului, Emily aruncă o privire pe culoarul dintre boxe.

— Unde e domnișoara Whitney? îl întreba ea pe un băiat care țesăla un cal roib.

— E acolo.

Chiar și în lumina aceea slabă, Emily văzu că era roșu la față când făcu semn din cap spre încăperea cu harnașamente.

Aruncându-i o privire uluită băiatului fâstâcit, Emily bătu ușor în ușa respectivă și intră, dar încremeni când văzu imaginea din fața ochilor: Whitney Allison Stone era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni de călărie prinși în jurul taliei subțiri cu o frânghie. Deasupra purta o camășuță subțire.

— Doar n-ai de gând să ieși îmbrăcată așa, zise Emily stupefiată.

Whitney îi aruncă prietenei ei scandalizate o privire amuzată peste umăr.

— Sigur că nu. O sa-mi pun și o cămașă.

— D-dar de ce? insistă Emily.

— Fiindcă nu cred că s-ar cădea să apar numai în cămășuță, prostuțo, îi răspunse Whitney veselă, smulgând cămașa băiatului de la grajduri dintr-un cui și vârându-și mâinile pe mâneci.

— Să se cadă? bâigui Emily. Nu se cade deloc să porți pantaloni de călărie bărbătești și știi asta foarte bine!

— Așa e. Dar nu pot să călăresc fără șa și să risc să mi se ridice fusta, nu? zise Whitney răsucindu-și părul lung într-un coc și prinzându-l la ceafă.

— Să călărești fără șa? Doar nu vrei să spui c-o să călărești bărbăteste. Tatăl tău te va dezmoșteni dacă faci asta iar.

— N-o să călăresc ca bărbații. Deși, chicoti Whitney, nu înțeleg de ce bărbații au voie să încalece pe cal, în timp ce noi, femeile, care se presupune că suntem sexul slab, trebuie să atârnăm într-o parte, rugându-ne pentru viețile noastre.

Emily refuză să schimbe subiectul.

— Atunci, ce ai de gând să faci?

— Nu mi-am dat seama niciodată ce curioasă ești, domnișoară Williams, o tachina Whitney. Dar ca să-ți răspund la întrebare, o să călăresc stând în picioare pe cal. Am văzut asta la bâlci și, de atunci, tot exersez. Când Paul o să vada că pot să fac asta, o să…

— O să creadă că ti-ai pierdut mințile, Whitney Stone! O să creadă că n-ai nici pic de decențăși că încerci din nou să-i atragi atenția.

Văzând încăpățânarea de pe chipul prietenei ei, Emily schimba tactica.

— Whitney, te rog. Gândește-te la tatăl tău. Ce-o să spună daca va afla?

Whitney ezită, simțind forța privirii reci și neșovăitoare a tatălui ei de parcă ar fi fost ațintită asupra ei chiar în clipa aceea. Trase aer în piept și îi dădu drumul încet uitându-se pe geam la grupul care aștepta pe pajiște. Apoi spuse plictisită:

— Tata va spune că, la fel ca întotdeauna, l-am dezamăgit, că sunt o rușine pentru el și pentru memoria mamei și că se bucură că ea nu mai trăiește, ca să vadă în ce hal am ajuns. Apoi îmi va spune timp de jumătate de oră ce doamnă perfectă e Elizabeth Ashton și că ar trebui să fiu ca ea.

— Dacă, într-adevăr, vrei să-l impresionezi pe Paul, ai putea încerca…

Whitney strânse pumnii furioasă.

— Am încercat să fiu ca Elizabeth. Port rochiile alea dezgustătoare cu volănașe, care mă fac să arăt caraghios, am încercat să stau ore întregi fără să scot o vorbă și mi-am fluturat genele până mi-au amorțit pleoapele.

Emily își mușcă buzele ca să-și ascundă zâmbetul când auzi modul deloc măgulitor în care Whitney o descria pe Elizabeth Ashton și apoi oftă.

— Mă duc să le spun celorlalți că ieși imediat. Exclamații de uimire și râsete înfundate o întâmpinară pe Whitney când apăru pe pajiște, conducându-și calul spre spectatori.

— O să cadă, prezise una din fete, dacă Dumnezeu n-o trăsnește înainte pentru că poartă pantaloni.

Abținându-se să-i dea o replică, Whitney înălță capul într-un gest de dispreț și îi aruncă o privire lui Paul.. Chipul lui frumos era dezaprobator când se uită la picioarele ei goale, la pantaloni și la fața ei. În sufletul ei, Whitney ezită când văzu nemulțumirea lui, dar urcă hotărâtă pe cal.

Acesta începu să meargă la galop, așa cum fusese învățat, iar Whitney se ridică, întâi în poziție ghemuit, cu brațele întinse pentru echilibru și, încetul cu încetul, în picioare. Mergeau în cerc și, deși se temea în permanență că va cădea și că va părea o caraghioasă, Whitney reuși să pară competentă și grațioasă.

După ce încheie al patrulea tur, privi chipurile celor din jur, observându-le expresiile șocate și ironice, în timp ce căuta singurul chip care conta. Paul stătea în umbra unui copac și Elizabeth Ashton era agățată de brațul lui. Dar când trecu pe lângă el, Whitney văzu un zâmbet slab pe buzele lui și se simți triumfătoare. Când trecu din nou pe lângă el, Paul îi zâmbi de-a dreptul. Whitney era fericită și deodată, toate săptămânile de pregătire, durerile de mușchi și vânătăile, păreau să merite.

Stând la fereastra salonului de la etaj ce dădea spre pajiștea dinspre sud, Martin Stone se uita la fiica sa. În spatele său, majordomul anunță că Lordul și Lady Gilbert sosiseră. Prea furios pe fiica sa ca să vorbească, Martin își salută cumnata și pe soțul acesteia cu maxilarul încleștat și o mișcare scurtă din cap.

— Mă bucur să te revăd după atâția ani, Martin, minți Lady Anne cu grație.

Când el nu spuse nimic, însă, ea continuă:

— Unde e Whitney? Abia așteptăm să o vedem. Martin își regăsi glasul, în sfârșit.

— Să o vezi? spuse el furios. Nu trebuie decât să privești pe fereastră.

Anne se conformă uimită. Pe pajiște se vedea un grup de oameni care se uitau la un băiat subțirel cum se balansa frumos pe un cal în galop.

— Ce tânăr deștept, spuse ea zâmbind.

Remarca ei păru să-l facă pe Martin Stone să treacă de la o furie înghețată la o agitație frenetică și porni spre ușă.

— Dacă vreți să vă vedeți nepoata, veniți cu mine. Sau pot să vă scutesc de umilință și să o aduc pe ea aici.

Privind exasperată în urma lui Martin, Anne își luă soțul de braț și, împreună, îl urmară pe Martin jos și afară.

Când se apropiarăde grupul de tineri. Anne îi auzi murmurând și râzând și simți vag că era ceva răutăcios în acel ton, însa era prea preocupată să se uite după nepoata ei ca să dea atenție acelei impresii trecătoare. Trecu pe lângă două blonde și o roșcată, studie câteva clipe o brunetă cu ochi albaștri micuță de statură și se uită descumpănită la tânărul de lângă ea.

— Scuzați-mă, sunt Lady Gilbert, mătușa lui Whitney. Ați putea să-mi spuneți unde este?

Paul Sevarin îi zâmbi, pe jumătate cu compătimire, pe jumătate amuzat.

— Nepoata dv este pe cal, Lady Gilbert, spuse el.

— Pe… îngăimă Lord Gilbert.

Din poziția ei precară, Whitney îl văzu pe tatăl ei apropiindu-se cu pași mari.

— Te rog să nu faci o scenă, tată, îl imploră ea când el putu să o audă.

— Eu să fac o scenă? urlă el furios și, apucând hățurile, trase de ele atât de brusc, încât ea căzu.

Whitney căzu în picioare, dar se dezechilibra și se întinse pe jos. Se ridică repede, dar tatăl ei o apucă de braț și o trase spre grupul de spectatori.

— Acest… acest lucru, spuse el împingând-o spre mătușa și unchiul ei, vă spun îngrozit că e nepoata voastră.

Whitney auzi chicotelile celor din grup pe măsură ce se răsfirau și simți că îi lua foc fata de rușine.

— Bună ziua, mătușă Gilbert. Unchiule Gilbert.

Cu un ochi la Paul, care se îndepărta, Whitney duse mâna automat la fusta pe care nu o avea și execută o plecăciune comică. Văzând chipul încruntat al matușii ei, înălța bărbia defensiv.

— Poți fi sigură că, în această săptămână cât veți sta aici, mă voi strădui să nu mă mai fac de râs, mătușă.

— În această săptămână cât vom sta aici? bâigui mătușa ei. Dar Whitney era preocupatăsă-l privească pe Paul cum o ajuta pe Elizabeth să urce în cabrioleta ei și nu remarcă uimirea din glasul său.

— La revedere, Paul, strigă ea, făcându-i cu mâna.

El se întoarse și ridică brațul într-un semn tăcut.

Hohote de râs se auziră în timp ce cabrioletele se îndepărtau pe alee, ducându-și ocupanții la vreun picnic sau altă activitate veselă și minunată, la care Whitney nu era niciodată invitată, deoarece era prea mică.

Urmând-o pe Whitney spre casă, Anne era stăpânită de multe emoții contradictorii. Era stânjenită pentru Whitney, furioasă pe Martin Stone, pentru că o umilise pe fată în fața celorlalți tineri, oarecum uluită să își vadă nepoata în picioare pe un cal, purtând pantaloni bărbătești… și complet stupefiată să descopere că Whitney, a cărei mamăfusese doar acceptabil de drăguță, promitea să devină o adevărată frumusețe.

Era prea slabă acum, dar chiar și acoperită de rușine, Whitney mergea cu umerii drepți, grațioasă și ușor provocatoare. Annie zâmbi în sinea ei când văzu șoldurile ușor rotunjite, scoase în evidențăde pantaloni, mijlocul subțire care nu avea nevoie de nici un subterfugiu ca să-l facă să pară mai mic, ochii care păreau să-și schimbe culoarea de la verde ca marea la verde închis sub genele lungi și negre. Și părul acela… valuri, valuri de șaten închis! Nu trebuia decât puțin aranjat și periat până strălucea; Annie ardea de nerăbdare să o facă. În mintea ei, îl aranja deja în diverse feluri pentru a scoate în evidență ochii lui Whitney și pomeții înalți. Ridicat în creștet și cu câțiva cârlionți pe lângă urechi, hotărî Anne, sau pieptănat în așa fel încât să cadă în valuri pe spate.

Imediat cum intrară în casă, Whitney mormăi o scuză și fugi în camera ei, unde se trânti furioasă într-un fotoliu, gândindu-se la scena umilitoare la care Paul tocmai asistase, când tatăl ei o trăsese de pe cal și țipase la ea. Fără îndoială că mătușa și unchiul ei erau la fel de îngroziți și de revoltați de purtarea ei ca și tatăl ei, iar obrajii îi ardeau de rușine gândindu-se cum trebuiau s-o disprețuiască deja.

— Whitney? șopti Emily strecurându-se în dormitor și închizând ușa în urma ei. Am urcat prin spate. Tatăl tău e furios?

— Extrem de furios, spuse Whitney privindu-și picioarele. Bănuiesc ca am stricat totul azi, nu-i așa? Toți râdeau de mine și Paul i-a auzit. Acum, că Elizabeth are 17 ani, el va putea să o ceară în căsătorie înainte să-si dea seama că mă iubește pe mine.

— Pe tine? repetă Emily uluită. Whitney Stone, Paul te evită ca pe ciumă și știi asta foarte bine! Și cine ar putea să-l condamne, după câte i-ai făcut în ultimul an?

— N-au fost chiar așa multe, protestă Whitney, mișcându-se în fotoliu.

— Nu? Dar farsa pe care i-ai făcut-o de Ziua Tuturor Sfinților, când ai țâșnit în fata trăsurii lui țipând ca o nebună și costumată în fantomă, de i-ai speriat caii?

Whitney roși.

— Nu s-a supărat prea tare. Și trăsura nu s-a stricat complet. I s-a rupt doar o osie când s-a răsturnat.

— Și Paul și-a rupt piciorul, adăugă Emily.

— Dar s-a vindecat perfect, insistă Whitney, gândindu-se deja la alte posibile farse.

Se ridică și începu să se plimbe prin cameră.

— Trebuie să existe o cale, dar în afară de a-l răpi…

Un zâmbet neastâmpărat îi lumină chipul murdar de praf și se întoarse atât de repede, încât Emily se afundă în scaun.

— Emily, un lucru e foarte limpede. Paul încă nu știe că mă iubește. Corect?

— Că nu-i pasă deloc de tine, mai degrabă, spuse Emily prudentă.

— Așa că putem spune că e puțin probabil că mă va cere de soție fără un imbold. Corect?

— N-ai putea să-l faci să te ceară nici sub amenințarea armei, știi asta. În plus, nu ești destul de mare pentru a fi logodită, chiar dacă…

— În ce împrejurări, o întrerupse Whitney triumfătoare, este obligat un domn să ceară în căsătorie o doamnă?

— Nu-mi vine în cap niciuna. Doar dacă nu a compromis-o. Categoric, nu! Whitney, orice ai avea de gând, eu n-o să te ajut.

Oftând, Whitney se trânti din nou în fotoliu, întinzându-și picioarele. Un chicotit obraznic îi scăpă, gândindu-se la îndrăzneala ultimei ei idei.

— Dacă aș putea s-o fac… să slăbesc roata trăsurii lui Paul ca să cadă mai târziu și apoi să-l rog să mă ducă undeva. După aceea, până am ajunge înapoi pe jos sau ar veni cineva să ne ajute, ar fi noaptea târziu și el ar fi nevoit să mă ceară.

Ignorând expresia scandalizată de pe chipul lui Emily, continuă:

— Gândește-te ce minunat ar fi să se schimbe vechea Iernă: o tânără răpește un domn și îi strică reputația, astfel că este nevoită să se mărite cu el pentru a repara lucrurile! Ce roman s-ar putea scrie, adăugă ea, impresionată de propria-i ingeniozitate.

— Eu plec, zise Emily, ducându-se spre ușă, dar acolo ezită și se întoarse spre Whitney. Mătușa și unchiul tău au văzut tot. Ce le vei spune despre cal și pantaloni? Chipul lui Whitney se întunecă.

— Nu voi spune nimic, n-ar ajuta cu nimic. Dar în restul timpului cât vor sta aici, voi fi cea mai delicată, rafinată și sfioasă fată pe care au văzut-o vreodată.

Văzând privirea îndoielnică a lui Emily, adăugă:

— Am de gând să nici nu mă arăt decât la mese. Cred că voi reuși să mă port ca Elizabeth trei ore pe zi.

Whitney își ținu promisiunea. La cină în seara aceea, după ce unchiul ei povesti despre viața lor în Beirut, unde era atașat la Consulatul Britanic, ea murmură doar:

— Cât de informativ, unchiule.

Deși ar fi vrut să-i pună o groază de întrebări. După ce mătușa ei termină de descris Parisul și viața socială din acel oraș vesel, Whitney murmură:

— Cât de informativ, mătușă.

Imediat după ce terminară de mâncat, ea se scuză și dispăru.

După trei zile, eforturile lui Whitney de a fi ori sfioasă, ori absentă au fost atât de reușite, încât Anne începea să se întrebe dacă își imaginase doar focul pe care îl zărise în ziua sosirii lor sau dacă fata avea o aversiune față de Edward sau față de ea.

În a patra zi, când Whitney luă micul dejun înainte ca toți ceilalți să se trezească și apoi dispăru, Anne se hotără să afle adevărul. O căută prin toată casa, dar Whitney nu era înăuntru. Nu era nici în grădină și nu luase niciun cal din grajd, îi spuse un băiat de la grajduri lui Anne. Făcând ochii mici, privi în jur, încercând să-și închipuie unde și-ar fi putut petrece toată ziua o fată de 15 ani.

În vârful unei coline ce domina proprietatea, zări ceva de un galben aprins.

— Acolo erai! oftă ea și, deschizându-și umbrela de soare, porni peste pajiște.

Whitney nu o văzu pe mătușa ei venind decât când era prea târziu ca să mai fugă. Dorindu-și să fi găsit o ascunzătoare mai bună, încercă să se gândească la un subiect de conversație inofensiv despre care să vorbească fără să pară ignorantă. Îmbrăcăminte? Nu știa nimic despre modă și nici nu o interesa. Cum ar fi putut hainele să îmbunătățească felul în care arăta o fată cu ochi de pisică, părul de culoarea noroiului și pistrui pe nas? În plus, era prea înaltă, prea slabă și, dacă bunul Dumnezeu avea de gând să-i dea un piept, era prea târziu ca acesta să își mai facă apariția.

Respirând anevoios, Anne ajunse în vârful colinei și se prăbuși pe pătură lângă Whitney.

— M-am gândit… să mă plimb puțin, minți Anne.

Când își mai reveni, observă cartea legată în piele pusă cu fața în jos pe pătură și, alegând cărțile ca subiect de discuție, întrebă:

— E un roman de dragoste?

— Nu, mătușă, murmură Whitney, acoperind cu mâna titlul cărții ca să nu-l vadă mătușa ei.

— Am auzit că majoritatea fetelor adoră romanele de dragoste, încercă Anne din nou.

— Da, mătușă, aprobă Whitney politicoasă.

— Eu am citit unul odată, dar nu mi-a plăcut, spuse Anne, căutând în minte alt subiect de discuție care să o atragă pe Whitney. Nu pot să sufăr eroinele care sunt prea perfecte sau cele care leșină mereu.

Whitney era atât de uluită să descopere că nu era singura fată din Anglia căreia nu-i plăceau lucrurile insipide, încât uită pe loc că hotărâse să răspundă numai monosilabic.

— Și atunci când nu leșină, adăugă ea râzând, stau cu sticluțele de săruri la nas, oftând după un domn care nu are curaj să le ceară în căsătorie sau care a cerut-o pe alta care nu merită. N-aș putea să stau cu mâinile în sân, știind că bărbatul pe care-l iubesc se îndrăgostește de o persoană îngrozitoare.

Whitney îi aruncă o privire mătușii ei ca să vadă dacă era șocată, dar aceasta o privea cu ochii plini de un zâmbet inexplicabil.

— Mătușă Anne, tu ai putea iubi un bărbat care ar cădea în genunchi și ți-ar spune „Oh, Clarabel, buzele tale sunt ca petalele unui trandafir roșu, iar ochii tăi sunt asemeni unor stele de pe cer!”?

Pufnind ironică, Whitney încheie:.

— Aici mi-aș fi luat repede sărurile!

— Și eu la fel, râse Anne. Atunci, ce citești, dacă nu romane de dragoste proaste? adăugă ea și trase cartea de sub mâna lui Whitney, citind titlul scris cu litere aurii. „Iliada”? întrebă ea nevenindu-i să creadă.

Vântul dădu paginile și Anne se uită uluită de la ele la chipul tensionat al fetei.

— Dar e în greacă! Doar nu citești în greacă? Whitney încuviință și roși îngrozită. Acum, mătușa ei avea să creadă că era și o snoabă intelectuală, încă un lucru în defavoarea ei.

— Și în latină, italiană, franceză și puțin în germană, mărturisi ea.

— Dumnezeule! exclamă Anne uluită. Cum ai învățat toate astea?

— În ciuda părerii tatălui meu, că fac doar lucruri prostești, nu sunt proastă, și l-am bătut atâta la cap până când mi-a dat voie să am profesori de limbi și istorie, zise Whitney, după care tăcu, amintindu-și cum, odată, crezuse că, dacă se dedica studiului și semăna mai mult cu un băiat, tatăl ei ar fi putut să o iubească.

— Parcă ți-ar fi rușine cu realizările tale, când ar trebui să fii mândră.

Whitney privi spre casa ei, care se zărea în vale.

— Sigur știi că toată lumea crede că e inutil ca o femeie să învețe astfel de lucruri. Nu știu să fac nimic feminin. Nu știu să cos ceva care să nu pară făcut cu ochii legați, iar atunci când cânt, câinii de la grajduri încep să urle. Domnul Twittsworthy, profesorul de muzică, i-a spus tatei că atunci când cânt la pian, face urticarie. Nu știu să fac nimic din ce ar trebui să facă o fată. Ba mai mult, detest să fac așa ceva.

Whitney știa că, acum, mătușa ei nu avea să o mai placă deloc, așa cum făcea toată lumea mereu, dar era mai bine așa, pentru că, cel puțin, nu avea să se mai teamă de inevitabil. Se uită la Lady Anne cu ochii mari și vulnerabili.

— Sunt sigură că tata ți-a spus totul despre mine. Sunt o mare dezamăgire pentru el. Vrea să fiu delicată, sfioasă și tăcută, ca Elizabeth Ashton. Încerc să fiu, dar nu reușesc.

Inima lui Anne se înmuie pentru frumoasa, curajoasa și tulburata fiică a surorii ei. Mângâindu-i obrazul ușor, îi spuse cu blândețe:

— Tatăl tău vrea o fiică asemeni unei camee, delicată, palidă și ușor de modelat. În schimb, are una ca un diamant, plină de viață, și nu știe cum să procedeze cu ea. În loc să aprecieze valoarea și raritatea acestei nestemate, în loc să o lustruiască puțin și să o lase să strălucească, el tot vrea să o transforme într-o camee obișnuită.

Whitney înclina să se compare cu o bucată de cărbune, dar ca să nu își dezamăgească mătușa, preferă să tacă. După ce mătușa ei plecă, Whitney luă cartea, dar în curând, mintea ei zbură de la conținutul paginilor la vise legate de Paul.

În seara aceea când coborî la masă, atmosfera era ciudat de tensionată și nimeni nu o văzu apropiindu-se.

— Când ai de gând să-i spui că va veni cu noi în Franța, Martin? întrebă unchiul ei supărat. Sau ai de gând să aștepți până în ziua plecării și atunci să împingi fata în trăsură, cu noi?

Lumea se înclină nebunește deodată și, pentru o clipă oribilă, Whitney avu impresia că avea să verse. Se opri, încercând să-și potolească tremurul picioarelor și înghiți nodul dureros din gât.

— Plec undeva, tată? întrebă ea încercând să pară calmă și indiferentă.

Toți se întoarseră spre ea și chipul tatălui ei se încorda.

— În Franța, spuse el scurt.Ca să stai cu mătușa ta și unchiul tău, care vor încerca să facă o domnișoară din tine.

Având grijă să evite privirile tuturor, ca să nu izbucnească în plâns pe loc, Whitney se așeză pe scaunul ei.

— I-ai informat pe mătușa mea și unchiul meu ce riscuri își asumă? întrebă ea încercând din răsputeri să-și împiedice tatăl să vadă ce făcuse cu inima ei.

Se uită cu răceală la chipurile vinovate și stânjenite ale mătușii și unchiului ei.

— Poate că tata a omis să vă spună că riscați să vă faceți de rușine dacă mă primiți în casa voastră. Probabil că v-a spus că am un caracter oribil, că nu am niciun fel de maniere și că nu știu să port o conversație politicoasă.

Mătușa ei o privea cu milă, dar chipul tatălui ei era de piatră.

— Oh. Tată. Șopti ea cu tristețe în glas, mă disprețuiesti chiar atât de mult? Mă urăști chiar așa mult, încât trebuie să mă trimiți departe de tine?

Cu ochii în lacrimi, Whitney se ridică de la masă.

— Vă rog… să mă scuzați… nu mi-e foame în seara asta.

— Cum ai putut? exclama Anne uitându-se furioasă la Martin Stone și ridicându-se de pe scaun. Ești complet lipsit de inimă. Va fi o plăcere să scot biata copilă din ghearele tale. Faptul că a supraviețuit atâta timp e o dovada a faptului că e puternică. Sunt sigură că eu n-aș fi reușit atât de bine.

— Îi înnobilezi prea mult cuvintele, doamnă, spuse Martin cu răceala în glas. Te asigur că ceea ce o făcea să sufere atât nu era faptul că se desparte de mine. Doar am pus capăt planurilor ei de a continua să se facă de râs din pricina lui Paul Sevarin.