Dansul cu diavolul

de AnnaE 874 de citiri
Descarcă fișierul · DOC sau citește mai jos
Aa

Dansul cu diavolul de Kirk Douglas

Prolog

1987,Londra, Anglia

Inconfortabil cocoțate pe scaunele din lemn și metal, cele șase tinere femei se agitau cu nervozitate, anxietatea lor fiind mărită de pereții de oglindă ai sălii de repetiții. Nu încetau să arunce priviri rapide spre ușă, până când, în sfârșit, el a intrat.

Danny Dennison era frapant – de șase virgulă două picioare înălțime, musculos, cu un păr cu bucle negre, dese, ici și colo cu reflexe de oțel, față osoasă și ochi căprui închis. Ochii puteau intimida, îl puteau face să pară neînduplecat, mai ales când, adâncit în gânduri și-i îngusta, încordând mușchii maxilarelor sale ferme. Dar, când zâmbea, fața sa se relaxa, făcând gropițe și proiectând un dezarmant farmec bărbătesc, deși ochii îi rămâneau mai totdeauna triști. Cu înfățișarea lui plăcută nu arăta, cu siguranță de cincizeci și cinci de ani și, deseori, era confundat cu actorul vedetă și nu cu regizorul.

Danny se scărpină în cap. Trebuia să aleagă una dintre aceste tinere femei pentru un rol.

Alt regizor ar fi lăsat această treabă pentru șeful cu distribuția, dar Danny nu lăsa deoparte nici măcar treburile mărunte; avea grijă de detalii. Acesta era unul dintre motivele pentru care era atât de respectat de colegi.

Dădu fiecăreia dintre ele o șansă, urmărindu-le cu răbdare în timp ce pășeau, legănându-și coapsele, aplecându-se ca să-și arate linia spatelui, împingându-și sânii înainte. Cu excepția uneia. Calmă, aștepta. O chema Luba. Îi dădu rolul și concedie grupul.

În timp ce o privea, ieșind împreună cu celelalte, se auzi strigând:

— Luba.

Se, întoarse și, încet, se apropie. Avea doar douăzeci și cinci de ani și, stând în fața lui, ca un elev în fața unui profesor, părea fetișcană, cu obraji rotunzi de copil și o piele roz, strălucitoare. Dar gura plină era prea senzuală pentru o fată tânără, iar ochii ei mari, foarte întunecați, erau adulți, siguri, ușor intimidați.

Încercă să fie nonșalant.

— Aș vrea să-ți vorbesc. Ești liberă deseară?

— Sigur.

Răspunsul a fost atât de simplu, încât n-a mai știut cum să continue.

— Ce zici de cină – pe la opt?

— Nu pot, până la zece. Ce zici de un pahar, înainte de culcare?

— În regulă. Stau la Dorchester. Mă găsești la bar.

Îi zâmbi din ochi, apoi plecă.

În spatele lui, cineva spuse cu voce tare:

— Priviți cum pleacă un fund grozav.

Danny se întoarse să-și privească star-ul în față. Bruce Ryan avea o privire împăienjenită, goală, poate de prea multă cocaină. Danny se întreba dacă actorul îl auzise când a fixat întâlnirea.

— Bruce, îi spuse cu blândețe, gândește-te doar la „London Rock”.

— Mda, mârâi actorul, rimează cu „cock[1]”.

Întorcându-se la rulotă, Danny mormăi în sinea sa:

—„London Rock” rimează și cu „crock[2]”. Ce scenariu stupid!

Nu-i plăcea deloc, dar avea un contract cu Ace Films și Art Gunn, șeful studioului, nu-și făcea griji în privința criticilor, sau a revistelor.

— Vreau un film care să castreze, înțelegi? îi spusese lui Danny, frecându-și vârfurile degetelor. Nu-ți face griji despre nimic altceva.

— Dar ăsta-i rahat!

Din spatele biroului său uriaș de mahon, Art îl privi cu coada ochiului și mai trase un fum de țigară. Apoi se aplecă înainte, lăsă fumul să-i iasă din gură și-i spuse foarte blând:

— Vreau un rahat.

O să-l aibă, cu siguranță, se gândea Danny, în timp ce trecea pe lângă rulota lui Ryan, care era de două ori mai mare decât a lui, așa cum îi stătea bine noii și tinerei vedete a zilei. Bruce Ryan era în vogă.

— Ține-l pe Bruce fericit, au fost ultimele cuvinte sfătuitoare ale lui Art Gunn, înainte să ia zborul în direcția opusă Londrei.

Danny suspină. N-o să fie ușor.

Când se întoarse la Dorchester, la sfârșitul zilei, portarul îi înmână două scrisori odată cu cheia. Urcând în camera lui, aruncă o privire pe prima. Recunoscu scrisul de mână al soției sale – ștampila poștei, Reno, Nevada, capitala mondială a divorțurilor. Cealaltă era de la fiica lui – ștampila, Long Island. Aceasta îl enervă. Le puse pe amândouă în buzunarul interior.

Își termină repede masa în cameră, apoi făcu un duș lung. Ceasul de lângă pat arăta ora nouă.

— Doamne, o oră întreagă!

Trase perdelele grele de catifea și privi atent, dincolo de stradă, spre Hyde Park. În lumina slabă a becurilor, copacii care se legănau, aruncau umbre stranii prin mănunchiurile văluroase ale ceții.

Încercă să studieze scena pentru ziua următoare, dar se plictisi. Verifică încă o dată ceasul: nouă patruzeci și cinci.

Încă prea devreme să plece.

Luba îl neliniștea. De ce a ales-o? De ce i-a dat întâlnire? O să încerce să fie o întâlnire scurtă, un singur pahar; în mod sigur n-o s-o invite în camera lui.

Când ajunse la bar, la zece și un minut, îl aștepta deja într-un separeu, pe colț, arătând foarte drăguță, într-un costum albastru deschis. În timp ce chemă chelnerul, încercă să pară calm, dar era puțin nervos. În schimb, ea părea relaxată. Ceva în felul ei calm, în privirea liniștită, îl apropie de ea. După câteva pahare, începu să simtă o căldură plăcută. Poate o s-o invite în camera lui.

— Mă conduci acasă? spuse ea.

Un sentiment de dezamăgire îl cuprinse pe Danny, dar spuse:

— Bineînțeles, ducându-și imediat mâna la portofel.

Taxiul îi conduse într-o parte a Londrei care îi era nefamiliară și se opri în dreptul unei clădiri din piatră, de trei etaje.

Coborî, apoi se întoarse, ochii ei sechestrându-i pe ai lui.

— Vino, spuse.

Intrigat, o urmă pe scara în spirală, până la ultimul etaj.

Descuie ușa și, fără să aprindă lumina, îl conduse de mână de-a lungul unui hol. Zări niște ochi galbeni de pisică, strălucind în întuneric. În interiorul unui dormitor, aprinse o lumânare mică, pe noptieră.

— Ceva de băut? întrebă și dispăru, fără să aștepte răspunsul.

Danny se așeză pe pat. Se întreba dacă ar trebui să se dezbrace. Își dădu jos numai jacheta sport. Ea se întoarse cu două pahare umplute cu gheață și o sticlă de vodcă, pe care o așeză pe birou.

O urmări, turnând băutura. Bruce avea dreptate, se gândi el, avea un fund frumos.

Mișcându-se înspre el, sorbi lung din băutură. Încet, se aplecă și-și puse gura pe a lui, dând drumul lichidului să se scurgă în jos, pe gât.

Pentru Danny era o nouă senzație erotică. Privi în ochii aceia mari.

— Mă bucur că m-ai ales.

— Și eu.

Buzele ei pline erau moi, atingerea lor, delicată. Gura era foarte răcoroasă, poate din cauza gheții. Vârful umed al limbii ei îl căuta pe al lui. O trase mai aproape, excitarea lui crescând, dar ea se smulse.

— Mă întorc imediat, șopti, dispărând din nou.

Își dădu jos restul hainelor și așteptă pe pat, dar, stând acolo în pielea goală, nu se simți în largul lui. Își puse cămașa chiar în momentul în care ușa se deschise.

Stătea acolo, goală, cu silueta conturată de lumina din hol. Părul castaniu și moale, lung până la umeri, pe care îl desfăcuse, cădea liber pe amândouă părțile feței.

Veni înspre pat și, descheindu-i cămașa, îi mângâie trupul cu degetele. Apoi se așeză în genunchi și îi desfăcu picioarele. Îi atinse pieptul cu sânii puternici, și porni să se miște înainte și înapoi, iar el putu să-i simtă sfârcurile întărindu-se. Ușor, îi atinse interiorul coapselor. Continua să-l privească. Ce era cu ochii aceia, care-l hipnotizau?

Nu-și aducea aminte de când n-a mai fost atât de puternic ațâțat.

Se simțea ca un adolescent – dornic să intre în ea, incapabil să se abțină. O răsturnă încet și o pătrunse privindu-i fața. Era frumoasă. La lumina lumânării, ochii aceia mari păreau abisali. Gura-i era larg deschisă, căutându-l. Începu să împingă și mai tare, și mai repede. Ochii ei păreau tot mai mari. Privi în adâncul lor și, deodată, se simți amețit. Se uită în jur, în cameră, forțându-și mintea să se limpezească, dar totul părea ciudat.

Era într-o altă cameră, care se învârtea încet în jurul lui – mobile și ornamente sculptate i se mișcau prin fața ochilor. Văzu o bibliotecă mare, umplută cu cărți legate în piele; putea desluși titlurile în germană, gravate cu aur. Lumina palidă aluneca pe ramele de argint ale tablourilor, care încadrau portrete de soldați în uniformă, cu fețe încețoșate.

Se întoarse spre Luba și o văzu pe Rachel.

Ochii ei, ochii lui Rachel, erau bulbucați. Era spânzurată, atârnată de grinda tavanului, cu o frânghie de satin împletit în jurul gâtului.

Corpul ei se legăna ușor. Un scaun răsturnat zăcea sub ea, pe podea.

Părul îi atârna în jos, de-o parte și de alta a feței. N-a putut scoate un cuvânt. A ridicat scaunul în picioare și s-a urcat pe el, dar mâinile lui – ale unui copil de doisprezece ani – erau prea scurte pentru ca să ajungă la frânghia strânsă în jurul gâtului ei.

Aproape că s-a răsturnat și a trebuit ca să se agațe de pieptul ei ca să se liniștească. Era surprins să-și vadă mâinile atingându-i burta, foarte rotundă, puternică și întinsă sub fustă. S-a uitat din nou în sus, la ochii ficși. Apoi a simțit ceva. O mișcare lângă mâna lui.

A sărit de pe scaun și s-a îndepărtat de corpul care se legăna, dându-și seama, cu oroare, că un copil nenăscut era înăuntru, luptând împotriva morții inevitabile.

Capitolul 1

1944, Lagărul de concentrare San Sabba, Trieste, Italia

Cu ochii lui întunecați, plini de o intensă admirație, Moishe, care avea doisprezece ani, privea scânteile zburând din aparatul de sudură al tatălui său, în timp ce o altă sculptură, din resturi de metal sudate, lua formă în fața lui.

Gărzile italiene se amuzau de eforturile artistice ale tatălui său; germanii erau indiferenți. Deseori, Tateh făcea sculpturi în miniatură pentru italieni, iar ei îi dădeau voie să lucreze în subsolul atelierului, după ce își termina lucrul. Din resturile de metal, sculpta acum un băiețel în pantaloni scurți, trăgând un cărucior. Pe capul băiețelului sudase bucle delicate din șpan de oțel, asemeni părului cârlionțat al lui Moishe.

Aparatul de sudură lumina fața slabă și adânc cutată a sculptorului, reflectând argintiul din părul încrețit. Șuvițele argintii nu existau în urmă cu un an, când au ajuns în acel loc. Acum numai barba îi era neagră. Tateh era înalt, bine făcut, un bărbat puternic, cu mușchi care unduiau în timp ce ducea mai aproape de foc bucățile mari și grele de fier.

Dar, după un timp începu să pară mai încovoiat, ceva mai mic, mai slab, nu atât de viu cum fusese odată, și tușea mereu.

Cocoțat pe pervazul ferestrei, Moishe era la același nivel cu drumul din pietriș, care ducea spre curtea principală, centrul activităților lagărului. Acolo aveau loc execuții zilnice. Moishe nu putea să vadă zidul cicatrizat de gloanțe, nici troaca de lemn, lungă și îndoită, care aduna sângele, nici trupurile care erau transportate cu roabele, la crematoriu.

Dar putea auzi împușcăturile și țipetele celor care mureau, pe care muzica asurzitoare încerca, fără succes să le acopere.

Își apăsa obrajii pe barele de fier și privea trecând diferitele picioare – cizmele înalte, curate, ale SS-iștilor, cizmele prăfuite ale gărzilor italiene, care se plimbau agale, pantofii uzați, târșiți, ai prizonierilor. Își aducea aminte de zgomotul fără de griji pe care-l făceau saboții surorii sale, Rachel, tălpile lor de lemn tropăind pe pietrele care pavau curtea fermei, în timp ce se grăbea spre hambar, în vremea când el abia se trezea.

Pe acoperișul de stuf al hambarului era o statuie a unei berze, pe care tatăl lui o făcuse cu ani în urmă. Stătea cu un picior ridicat și cu aripile întinse. Tateh îi spusese lui Moishe că atunci când va împlini treisprezece ani și va deveni bărbat, de Bar Mitzvah, pasărea de fier va zbura din nou.

Moishe spera ca barza să fie încă acolo. Spera că și hambarul era încă acolo. Și, oare ce se întâmplase cu toate sculpturile pe care tatăl său la crease?

După ce munca zilnică la câmp se termina, Tateh sculpta ore întregi în timpul nopții. Moishe obișnuia să se furișeze în atelier și să privească, fascinat de îndemânarea tatălui său, nedumerit de expresia tristă pe care o avea în timp ce transforma bucățile de metal în opere de artă.

— Nu veni prea aproape, că te poți arde, îl avertiza Tateh, cu torța lui cu acetilenă scoțând flăcări lungi și albe, și aruncând scântei în întuneric.

Dar, se întreba Moishe, de ce părea Tateh nefericit, din moment ce făcea ceea ce-i plăcea. Deseori, lacrimi se scurgeau pe obrajii lui, în timp ce mormăia o rugăciune în ebraică.

Era nemulțumit de munca lui? Se ruga pentru succes? Moishe nu era sigur, dar îl durea să-l vadă pe tatăl său plângând.

Sculpturile erau așezate prin toată ferma. Micul David, cu spatele arcuit și praștia în poziție de tragere, îl înfrunta pe Goliat, care se apăra cu un scut mare și rotund. Cu o curea dintr-un lanț rupt peste piept, Goliat îndrepta o suliță lungă și ascuțită spre micul său adversar. Moishe ar fi stat ore întregi, captivat, așteptând ca David să arunce piatra. Nu ar fi fost surprins ca, într-o dimineață, trezindu-se, să-l vadă pe uriaș întins la picioarele lui David.

Don Quichote, călare pe un armăsar cabrat, care lovea aerul cu picioarele din față, păzea poarta din lemn, încadrată de aluni, la intrarea în fermă. Moishe își amintea cum alegea alunele și încerca să le spargă în dinți, așa cum făcea tatăl său. Dar numai Tateh putea să le spargă astfel.

Părinții săi se mutaseră la fermă în 1935, când Moishe avea trei ani și Rachel opt. Amândoi profesori la München, Jacob și Leah Neumann, fuseseră tulburați de un val de antisemitism, aprins de Partidul Nazist. S-au hotărât să scape de acea agitație și să devină fermieri, nu departe de granița cu Elveția, unde se credeau în siguranță, până când pericolul ar fi trecut.

Ferma nu însemna mai mult de o jumătate de duzină de clădiri, văruite și acoperite cu paie, toate aranjate în jurul unei curți pavată cu pietre de râu; una era locuința de la fermă, celelalte erau pentru pui, oi, vaci și cei patru cai, folosiți la aratul celor douăzeci de hectare de câmpuri cu fân și grâu, de dincolo de hambarul mare de lemn.

Dar chiar și așa, mica fermă era suficientă, ceea ce-i făcea să aibă prea puțină nevoie să ia legătura cu cei din afară.

Cultivau suficiente legume și fructe, ca să pună deoparte pentru iarnă, iar când aveau nevoie de bunuri pe care ferma nu le putea furniza, angajatul lor, Hans, singura persoană care știa că sunt evrei, le aducea din orășelul apropiat, Ravensburg.

Hans, vesel, îndrăgostit de cântecele de bere germană, cu o burtă care demonstra cum le învățase, locuia la câțiva kilometri în josul drumului, și venea cu bicicleta la fermă, în fiecare dimineață.

Lui Moishe îi plăcea Hans, care îi promisese că-l învață să meargă pe bicicletă, de îndată ce va avea picioarele destul de lungi.

Hans făcea munca grea, Tateh și Mameh făceau restul; și pe măsură ce creșteau, Rachel și Moishe trebuiau să-și facă partea lor de muncă, mai ușoară. Lui Rachel îi plăceau tare mult animalele. Iubea toate vietățile, iar ele păreau să simtă acest lucru. Moishe obișnuia să se uite cu teamă și de la o oarecare distanță cum deschidea stupii, care erau așezați între șopron și livadă. Cu brațele și fața acoperite de albine, îi plăcea să se apropie de Moishe și să-l necăjească, apoi să râdă în timp ce acesta o lua la fugă, împrăștiind puii.

Moishe o urma pe Rachel oriunde mergea. Se simțea în siguranță alături de ea. Dar ea îl trata ca pe unul dintre vițelușii de care avea grijă. Dacă Mameh îl prindea făcând năzbâtii, putea fi foarte severă, în schimb Rachel doar se uita la el, cu ochii ei întunecați și blânzi, și-i spunea:

— Moishe, nu trebuie să faci asta, iar buzele ei pline zâmbeau.

Nu putea rezista să nu se dea pe acoperișul de paie, în pantă, al hambarului – ceva strict interzis de Mameh – mai ales pentru că știa că Rachel ar fi spus că nu l-a văzut.

O dată, jucându-se pe acoperiș, a căzut pe pavajul din pietre.

Ca de obicei, Rachel era acolo ca să-l salveze. L-a dus în casă, lovit și urlând, apoi i-a spălat zgârieturile și i-a bandajat mâna, care sângera. În ziua aceea, a avut grijă de el ca un înger pe care el îl văzuse într-o carte cu poze. I-a promis că nu o să-i spună lui Mameh.

Mama lui era aproape tot timpul tăcută. Scundă, robustă, cu o față rotundă, mai mult din cauza celor două cosițe pe care le împletea în jurul capului, Mameh se ținea departe de animale, preferând solitudinea grădinii ei cu flori.

Din spatele ochelarilor cu rame metalice, ochii ei priveau deseori undeva, departe, în timp ce mergea să-și tundă trandafirii albi.

Nu se plângea niciodată, dar continua să viseze la vremea când se va întoarce la München. Îi lipsea marele oraș, muzeele, teatrul, opera, pentru că acum trebuia să se mulțumească doar cu cărțile și discurile.

Anii au trecut fără evenimente, rutina liniștită a fermei fiind în contrast puternic cu agitația din afară. Moishe, care avea acum șapte ani, începea să devină conștient de evenimentele care aveau loc în lumea de dincolo. Mameh și Tateh ascultau frecvent radioul, care întotdeauna părea că transmite numai voci furioase. Și uneori auzea lucruri pe care nu le putea înțelege.

„Dacă bancherii evrei, ar reuși să azvârle națiunile într-un război mondial, rezultatul ar fi anihilarea rasei evreiești, în întreaga Europă”, zbiera vocea de la radio. Dar Moishe nu auzea întreaga poveste, căci ori de câte ori intra în cameră, Mameh oprea imediat radioul. Odată, în timp pe o ajuta pe Rachel să ducă laptele în bucătărie, i-a auzit pe părinți certându-se.

— Jacob, prietenul tău, doctorul Goldman, e un alarmist – să vrea să plece în America numai pentru că și-a pierdut dreptul de a practica meseria. De ce nu apelează la justiție?

— Leah.

— Aceasta este o țară civilizată, continuă Mameh, refuzând să fie întreruptă, plină de oameni decenți și care respectă legea, oameni buni, cinstiți, muncitori, ca și Hans.

— Dar Leah, alt fel de oameni conduc acum țara.

Vocea lui Tateh era încordată.

— Nu poate fi preluată de un grup de huligani, insistă ea. Ne-am născut aici, suntem cetățeni germani

— Uiți că ne-au luat cetățenia cu ani în urmă? Isteria a pus stăpânire peste tot. Cred că Goldman are dreptate.

— Prostii, Jacob. Refuz să cred acest lucru. Totul se va termina în curând și ne vom întoarce la München.

Moishe o înghionti pe Rachel și șopti:

— Ne întoarcem la München?

— Nu imediat, îi șopti, la rândul ei.

— Rachel, spune-mi, cum era acolo?

Își puseră gălețile cu lapte pe banca de după ușa bucătăriei și ieșiră afară.

— Nu-mi amintesc prea mult Moishe. Era foarte plăcut. Locuiam într-o casă mică și frumoasă, galbenă, cu flori roșii în fața ei.

— Unde stăteau vacile și caii?

— Nu era o fermă. München-ul e un oraș. N-am avut animale până a ne muta aici. Mameh și Tateh erau profesori într-o școală mare.

— Aș vrea să putem merge la o școală mare. Pun pariu că n-am avea atâtea teme câte ne pune Mameh să facem aici.

— Nu te mai plânge, Moishe. E important să înveți.

Orice alte întrebări pe care Moishe le-ar fi avut, le uită. Când era în pat lângă sora sa, o asculta citindu-i povestea sa preferată, de Hans Christian Andersen, una despre o oglindă pe care diavolul o crease ca totul să pară urât și strâmb.

„Diavolul era atât de încântat de creația sa, încât a hotărât să ia oglinda cu el, în cer, și să râdă de Dumnezeu. Dar în timp ce zbura tot mai sus, oglinda i-a alunecat din mână și s-a zdrobit de pământ. Milioane de bucățele, unele mici cât firele de nisip, s-au împrăștiat în toată lumea.” Vocea lui Rachel era blândă. Muzica de Mozart, de la gramofonul lui Mameh, pătrundea ușor în dormitor. „Dacă un ciob îți intra în ochi, te făcea să vezi totul pe cât de strâmb, pe atât de urât, iar inima ți se făcea de gheață.”

Deodată, Moishe o întrerupse.

— Rachel, ai umflături pe piept.

Rachel nu-și ridică privirea de pe pagină.

— Rachel, pot să pipăi umflăturile?

Rachel închise cartea, trântind-o.

— N-o să-ți mai citesc, dacă mă tot întrerupi.

Nedumerit de supărarea ei, Moishe tăcu.

Rachel luă din nou cartea, strângându-și mai mult cămașa de noapte în jurul ei.

Moishe era dezamăgit. Dacă el ar fi avut umflături, ar fi lăsat-o pe Rachel să le atingă.

În fiecare seară, după ce Tateh dezlega caii și punea căruța cu fân la locul ei, îl lăsa pe Moishe să-l ajute, să curețe și să dea cu ulei pe multele curele care alcătuiau harnașamentul. Moishe întreba mereu.

— Când o să pot și eu să conduc caii, Tateh?

Și auzea același răspuns:

— Când vei învăța cum să pui harnașamentul pe un cal.

Dar Moishe nu putea să facă acest lucru.

După cină, îl privea pe Tateh cum sculpta. În timp ce o ajuta pe Mameh la spălatul vaselor, Rachel obișnuia să cânte un cântec frumos, „Struguri și migdale”, iar vocea ei dulce era umbrită de tristețe.

Moishe își amintea ziua în care Tateh s-a oprit și-a dat jos ochelarii de protecție și și-a șters lacrimile din ochi.

— Tateh, plângi?

Tatăl lui și-a îndepărtat lacrimile.

— De ce, Tateh, de ce?

Tateh s-a uitat lung la fiul său și i-a zâmbit.

— În ochii Domnului, ceea ce fac eu e un mare păcat.

— Un păcat?

— Într-o zi o să-ți explic.

Tateh și-a pus din nou ochelarii de protecție și a aprins arzătorul.

Moishe ar fi vrut să-i pună o sută de întrebări. Să sculptezi era un păcat? Cum așa? Dumnezeu era, cu siguranță, ciudat. Acceptase ca Avram să-l sacrifice pe Isac, iar acum el nu era de acord că tatăl lui sculpta lucruri frumoase. Dar Moishe și-a păstrat gândurile pentru el. Nu voia ca Tateh să plângă din nou.

În timpul zilei, după ce-și termina lecțiile pe care Mameh i le dădea își făceau treburile lor, pe care Moishe le prefera întotdeauna în locul problemelor de matematică. Erau lucruri mărunte: să hrănească puii, să împrăștie paie curate în grajduri, să-l ajute pe Hans să descarce căruța cu fân.

Într-o zi, o rugă pe Rachel să-l învețe cum să mulgă o vacă.

Știa să mulgă bine. Așezată pe un scăunel, storcea laptele în găleată, cu precizie. Cum stătea aplecat peste umărul ei, privind, putea să vadă prin rochie. Umflăturile erau mai mari acum.

— Rachel, pot să văd umflăturile de pe pieptul tău?

Ea îl împroșcă cu lapte, chiar din țâța vacii, drept în față.

Moishe își șterse lichidul cald cu mâneca și insistă.

— Te rog, Rachel, numai un pic.

— Nu, spuse ea, hotărât. Ajută-mă la cealaltă găleată.

În timp ce ieșeau, Moishe mormăi:

— Eu îți arăt totul. Când găsesc un șarpe mort…

Deodată se opri, distras de zgomotul agitat al copitelor vacilor. Priviră peste gardul din țăruși. În spatele livezii, noul armăsar cenușiu, cu coada ridicată ca un fanion, se învârtea în jurul iepei maro, cabrându-se de parcă ar fi dansat. Iapa avea gâtui arcuit. Când și-a întrerupt dansul și s-a apropiat, i-a mușcat coama. Apoi ea se întoarse și-și ridică coada, îndepărtând picioarele din spate.

Armăsarul se înălță, iar Moishe și Rachel îi văzură sexul enorm. Armăsarul își puse copitele pe coapsele iepei, apoi o acoperi cu trupul lui. Tot ce puteau să vadă, era tremurul împingerilor adânci.

— O lovește! strigă Moishe.

— Nu, mă… Îi place, spuse Rachel încet, cu ochii țintuiți la ce se întâmpla.

Îi urmăriră în tăcere, până când vocea lui Mameh a rupt vraja.

— Vă rog să aduceți laptele, înainte să se acrească.

Într-una din zile, după ce și-a terminat treburile, Moishe o înduplecă pe Rachel să se joace de-a v-ați ascunselea. Se piti după paltoanele din spatele ușii bucătăriei, vesel că ea pornise să-l caute într-o altă direcție. Apoi îl auzi pe Tateh, în bucătărie. Iscodi prin crăpătura ușii, puțin deschisă.

— Draga mea, de ce nu asculți radioul?

— Nu mai vreau să aud nimic, spuse Mameh, în timp ce cârpea ciorapii, așezată la masă. Vreau să-ți vorbesc.

— Despre ce?

Mameh mai împunse cu acul de câteva ori.

— Armăsarul și iapa s-au împreunat în dimineața aceasta.

— Asta-i bine, spuse Tateh. Mă bucur să aud că viața încă merge înainte, în lumea asta nebună.

— Rachel și Moishe se uitau.

— Și?

— Cu mare curiozitate.

Tateh chicoti.

— Curiozitate inocentă. Copiii trebuie să învețe că viața înseamnă mai mult decât a exista și a muri. Mai este și sexul – orice fel de sex. Nu crezi că ei ar trebui să știe asta, Leah?

Mameh nu-și ridică privirea de pe lucrul ei.

— Ceea ce cred, este că Moishe e destul de mare acum ca să aibă patul lui. Ar trebui să doarmă în pod.

Un râs puternic, ca un bubuit, izbucni din pieptul lui Tateh.

— Da, e și asta o parte a vieții.

Moishe nu a înțeles tot ce s-a discutat, dar nu i-a plăcut ce a auzit. Nu voia să fie surghiunit în pod, departe de Rachel.

În seara aceea, un Moishe necăjit își cără puținele lucruri pe scara de lemn. Podul era o cameră întunecoasă, mucegăită, cu o fereastră mică, de celulă, care dădea înspre curtea fermei și a grajdurilor. Putea, la fel de bine, să fie un donjon trist. Grinzile grele și grosolan tăiate ale acoperișului, păreau să-l amenințe, când stătea în patul lui de campanie, înăbușindu-se parcă sub greutatea lor agresivă. Un păianjen trecu peste mâna lui și Moishe, căruia nu-i fusese teamă până atunci de păianjeni, tresări fără să vrea.

Dorea așa de mult să fie jos, din nou, ghemuit în siguranță lângă Rachel, pe salteaua din paie.

Cum stătea, încercând să nu plângă, auzi pe cineva urcând încet scara. Capul lui Rachel se ivi prin ușa trapei, iar Moishe trebui să-și pună mâna la gură, ca să nu țipe de bucurie. Ochii lui nu s-au dezlipit de ea, urmărind-o în timp ce aprindea cu grijă o lumânare pe care o ascunsese în buzunarul șorțului. Se așeză pe pat, lângă el și îi citi povestea lui preferată, aceea cu Diavolul și cu oglinda spartă.

„Greta și micul ei prieten, Kay, erau într-o frumoasă grădină cu trandafiri, mirosind și adunând florile. Deodată, o rafală de vânt a zburat ceva în ochii lui Kay. Greta a încercat să scoată acel ceva, dar Kay a insistat că ieșise.

Privind trandafirii, el s-a uitat chiorâș.

— Sunt urâți, a spus el. A rupt tulpina trandafirului, a lovit cu piciorul în vasul cu flori și a fugit.”

— Rachel, o întrerupse Moishe, astăzi a bătut vântul. Uită-te în ochii mei.

Și îi deschise larg.

Rachel se aplecă, zâmbi și îl sărută pe frunte.

— Tu nu ai cioburi rele. Acum, dormi.

Suflă în lumânare.

Într-o vineri seara, Tateh nu a mai muncit la sculpturile sale. Membrii familiei se îmbăiară cu grijă, își puseră cele mai bune haine și se așezară în jurul mesei din bucătărie, care era acoperită cu o față de masă aibă, pentru ocazii. Mameh dădu binecuvântarea deasupra lumânărilor aprinse, care întâmpinau Sabatul, în timp ce Rachel repetă rugăciunile împreună cu ea. Moishe s-a simțit foarte mare atunci, căci tatăl său i-a dat voie să facă semnul binecuvântării în timp ce rupea Hallah-ul, pâinea de sabat, făcută de mama sa și de Rachel.

— Binecuvântat ești Tu, o, Doamne, care ne-ai dat nouă fructul pământului.

În timp ce femeile spălau vasele, după o masă cu supă, pui fript, cartofi și morcovi, Tateh îl luă pe Moishe de mână și îl duse în curtea fermei. Privind spre cerul de un negru precum cerneala și plin de stele, Tateh se rugă încet. Apoi spuse:

— Moishe, nu este ușor să fii evreu.

Moishe așteptă. Nu știa ce să spună.

— Fiul meu, continuă Tateh, să faci idoli, chiar și din resturi de fier, este un păcat în fața Domnului nostru. Mă rog ca Dumnezeu să mă ierte și sa mă lase să-mi împlinesc obsesia.

— Dar îmi plac statuile pe care le faci, Tateh.

— Nu e bine, Moishe, nu e bine. E împotriva Poruncii. „Să nu faci imagine cioplită.” Sunt un păcătos, Moishe, un păcătos.

„Deci, de asta se plânge tatăl meu.”

Tateh se uită în jos, la Moishe, cu un zâmbet trist.

— Știu că nu mă înțelegi acum. Dar când o să crești, fiule, vei vedea că a fi evreu înseamnă un continuu zbucium sufletesc.

Hans îl văzu prima dată. Moishe îl ajuta să adune fânul de pe câmp, când un tânăr cu un rucsac apăru pe culmea dealului.

— Cine ești? strigă Hans.

— Un prieten. Îl caut pe domnul Neumann.

Hans îl studie bănuitor.

— I-am fost student, adăugă tânărul, apropiindu-se și arătându-și dinții, într-un zâmbet sincer. Era de înălțime mijlocie, avea ochii căprui și o barbă îngrijită.

— Domnul Neumann este foarte ocupat, răspunse brusc Hans.

Moishe fu surprins că Hans se purta atât de brutal.

— Dar, Hans, noi nu avem niciodată vizitatori. Cred că tatei i-ar face plăcere să-l primească.

Hans mormăi un răspuns incoerent, așa încât Moishe continuă:

— Vă conduc eu.

O luară pe drumul spre hambar, iar Hans îi urmă fără un cuvânt. Tateh repara o potcoavă pe care o găurise un cui, cu câteva zile în urmă. Văzându-i că se apropiau, lăsă potcoava și privi intens fața străinului.

— Nu vă mai amintiți de mine? David Mayer. Cel mai slab student al dumneavoastră.

Fața lui Tateh se lumină într-un zâmbet larg. Îl cuprinse pe tânăr într-o îmbrățișare strânsă.

— David, David, tu ești în spatele bărbii? Ultima dată când te-am văzut, încă nu te bărbiereai.

— Nici acum nu mă bărbieresc.

Tateh râse din toată inima.

— Cât timp a trecut, cinci, șase ani?

— Poate chiar șapte, sau opt, domnule Neumann.

— Ai dreptate. Ne-am mutat aici când Moishe avea trei ani, iar acum are aproape unsprezece. Cum m-ai găsit?

— Doctorul Goldman are un mesaj pentru dumneavoastră.

— Ce mai face?

— A părăsit țara.

— E chiar atât de rău?

David, fără să mai zâmbească, aruncă o privire peste umăr, spre Hans.

— Trebuie să vă vorbesc în particular.

— Oh, nu-ți face griji, spuse Tateh. Aici suntem toți prieteni. Dar, hai să intrăm, să gustăm ceva, după o așa călătorie.

Hans îi urmă în casă, privindu-l în continuare pe străin cu suspiciune, observă Moishe.

Ajunși înăuntru, familia se așeză în jurul mesei din bucătărie, ca să-l asculte pe David.

— Toți evreii din orașe au plecat, iar Eichman are acum „vânători de evrei”, care cercetează orașele mici și fermele, căutând pe oricine a reușit să se ascundă.

În tăcerea care urmă, David înghiți câteva linguri din supa pe care Mameh i-o pusese în față, din când în când aruncând priviri admirative către Rachel, care se înroșea de fiecare dată.

— Venind încoace, am văzut camioane de-ale Gestapo-ului, încărcate cu oameni – femei, bărbați copii.

— Unde îi duc? întrebă Mameh.

Moishe se cutremură, auzindu-i tremurul vocii.

— Nu sunt sigur, răspunse David, uitându-se din nou la Rachel. Am auzit că sunt transportați într-un fel de tabere de muncă, în diverse țări.

— Tabere? Ce fel de tabere? întrebă Moishe, agitat, gândindu-se la corturi și focuri de tabără.

Toți își întoarseră privirile spre el, iar Moishe se simți prost că îi întrerupsese pe cei mari.

— Nu știu, Moishe, spuse David, cu un zâmbet abia schițat.

– Nu crezi că putem fi în siguranță aici, până se termină totul? întrebă Mameh, cu o voce încă nesigură.

Moishe aproape că a sărit în sus, la răspunsul lui David.

— Nu. Sunt în drum spre Lacul Constance. Dacă pot să trec în Elveția, sunt modalități de a ajunge în Palestina, sau America. Veniți cu mine!

— Da, a aprobat Tateh. Ai dreptate. Trebuie să plecăm.

— Dar când, Jacob? Panica din vocea lui Mameh creștea.

— Acum, Leah, acum.

Tateh își puse brațul în jurul lui Mameh, iar ea își așeză capul pe umărul lui.

— Moishe, spuse Tateh, cu voce răgușită, de ce nu te duci tu cu Hans, să le dați animalelor fân pentru câteva zile?

Moishe alergă strigând:

— Hans! Hans!

Dar angajatul era de negăsit. Apoi Moishe observă că și bicicleta a dispărut. Ce l-o fi făcut să plece? Ce s-a întâmplat? Moishe încerca să înțeleagă, în timp ce alerga spre hambar.

În seara aceea și-au împachetat lucrurile în grabă. Moishe era în pod, punându-și puținele lucruri într-un rucsac, când auzi zgomotul unui camion care se apropia. Se repezi la ferestruică și, prin țesătura a trei ramuri, văzu niște faruri aprinse intrând în curte. Câinii lătrau.

Îl recunoscu pe Hans, care stătea lângă șofer. Vru să-l strige, dar renunță, văzând doi bărbați în uniformă și purtând arme, care tocmai coborau din camion.

N-o să poată uita niciodată zgomotul pumnilor bătând în ușă.

Câțiva soldați scotociră casa, în timp ce alții îi urcară în camion. Moishe îl văzu pe unul dintre soldați luând ceasul lui Tateh. Altul o apucă pe Mameh de mână, dar ea se dădu înapoi, tremurând și rugându-se.

— Nu, nu, lăsați-mă.

Îi smulseră brutal verigheta de pe mână. Când Tateh încercă să intervină, soldatul îl izbi lateral cu patul puștii. Rachel începu să plângă. David își puse brațul în jurul ei, în timp ce Tateh o ținea pe Mameh, mângâind-o și repetându-i:

— O să fie bine, o să fie bine, Liebche.

Moishe îl trase pe tatăl său de mânecă:

— De ce e Hans cu ei?

Tateh îi mângâie capul cârlionțat.

— Oamenii fac multe lucruri ciudate, fie din teamă… Fie din lăcomie.

Moishe încercă să înțeleagă ce îi spusese Tateh, în timp ce camionul înainta, legănându-se.

La depou aștepta un tren de marfă. Li s-a ordonat să intre în vagon, împreună cu alte trei familii de evrei. Unul din bărbați spuse că a mai călătorit cu trenul vreo patru zile și că circulau zvonuri că se îndreptau spre Italia, unde un nou lagăr de concentrare fusese deschis.

Când trenul se oprea, din când în când, să încarce alți evrei, ultimii rămași în Germania și Austria, printr-o deschizătură îngustă a ușii le erau înmânate căni de tablă cu apă și bucăți mari de pâine neagră, după care ușa era strâns zăvorâtă. Nu aveau voie să se dea jos și trebuiau să-și facă nevoile în colțul vagonului; unde fuseseră îngrămădite niște paie, femeile protejându-se una pe alta pentru puțină intimitate.

Vagonul era întotdeauna în semiîntuneric, singura lumină filtrându-se prin micile crăpături ale acoperișului.

După trei zile de călătorie, David, care se străduia să rămână vesel, încercă să-i angajeze pe ceilalți în conversație și-n jocuri de cuvinte, ca să mai treacă timpul. Avea multă grijă de Rachel, punându-i haina pe umeri când îi era frig, făcându-i loc să se așeze, când era prea obosită să mai stea în picioare, insistând să accepte din rația lui de mâncare.

Acest chin îi obosi curând, destul de mult, cu excepția lui Mameh, care nu făcea altceva decât să privească fix, drept înainte, ca într-un fel de transă. Tateh trebuia să o implore să mănânce, dar părea că uitase de tot ce era în jurul ei, în timp ce fredona o sonată de Chopin și se legăna înainte și înapoi ca și când ar fi fost un metronom care marca timpul.

Moishe îl imita pe Tateh, care părea calm și fără teamă. Tateh îi împrumutase un briceag și Moishe își ocupa timpul încercând să facă o gaură în peretele gros al vagonului. Nu era ușor și își dorea să fie tot atât de puternic ca și Tateh.

Odată ajunși la Trieste, bărbații și femeile fură repartizați în camioane și duși din gară până la capătul orașului. Acolo, în fața unei porți mari de fier, fixată într-un perete înalt, văruit, care împrejmuia mai multe clădiri de cărămidă, li se ordonă să coboare.

Pe o pancartă, deasupra porții, se putea citi: LA RISIERA DI SAN SABBA.

— Ce înseamnă asta? întrebă Moishe.

— La Risiera, înseamnă fabrică de orez, spuse David. Poate că o să ne dea ceva de mâncare.

Nimeni nu râse.

În timp ce se îndreptau spre poartă, Moishe văzu un coș înalt, care scotea valuri de fum negru înspre cerul senin. Apucă mâna tatălui său și fu surprins să constate că zvâcnea. Se uită în sus, spre fața lui, și îi văzu barba tremurând. Pentru prima dată de la începutul călătoriei lor, Moishe simți că urma să se întâmple ceva îngrozitor.

Înaintară pe două rânduri, de-a lungul unui drum îngust, acoperit cu pietriș și li se ordonă să se alinieze în curte, pentru inspecție. Comandantul lagărului, înalt, zvelt, neavând mai mult de patruzeci de ani, se plimbă înainte și înapoi, întorcându-se grațios pe călcâie și studie colecția de prizonieri cu niște ochi electrizanți.

Mâna lui subțire și înmănușată biciuia nervos cu cravașa, în timp ce dădea ordine ajutanților săi.

Evreii, prea înspăimântați ca să obiecteze, fură lepede împărțiți în grupuri diferite. Tăcerea sinistră care plutea în aer fu uneori întreruptă de câte un oftat înăbușit. Primii fură duși femeile cu copiii, bolnavii și bătrânii. Moishe o văzu pe Mameh în acel grup, târându-se ca o somnambulă.

— Unde merge? întrebă el, dar Tateh o privi pe Mameh și murmură o rugăciune ebraică.

Urmară bărbații care părea buni de muncă. Tateh, Moishe și David fură duși cu ei. Moishe privi locul în care stătea Rachel, împreună cu alte femei tinere și îl văzu pe comandant vorbind unuia dintre adjutanții săi, în timp ce arăta înspre ea. Ofițerul o luă politicos pe Rachel de braț și o conduse spre o mașină care aștepta. Surprins, la auzul unui strigăt înăbușit, care venea de lângă el, Moishe se întoarse și îl văzu pe David, cu ochii măriți de groază, mușcându-și mâna strânsă puternic în pumn.

Din ziua aceea începură o existență de necrezut. Fură cazați în camere strâmte, șase bărbați într-o despărțitură unde, cândva, fusese stocat orezul nealbit. Deseori, noaptea, Moishe se trezea la zgomotul ușilor de fier trântite și la strigătele prizonierilor târâți afară.

În timpul zilei, urla muzica – valsurile lui Strauss erau preferatele comandantului. Fumul negru ieșea tot timpul din coșul înalt.

La început, Moishe nu dormi aproape deloc, sărind în sus la fiecare nou și îngrozitor sunet, apoi tremurând, până să se poată controla, ore întregi. Acum, după un an, o haină invizibilă îi acoperea emoțiile, și nici măcar nu mai plângea când se gândea la Rachel și la Mameh.

Neîncetatul coșmar părea o rutină. Cel puțin el și cu Tateh erau împreună.

David fusese cu ei un timp, până când fu trimis să lucreze într-un atelier de lemnărie. Tateh suda, iar lui Moishe i se dăduse voie să-l ajute, să curețe și să stocheze materialele. Gărzile italiene le dădeau voie să doarmă împreună, în atelierele lor, dar, pe timp de noapte, trebuiau să se întoarcă la celula lor aglomerată.

Moishe purta numai îmbrăcămintea cu care venise, acum zdrențuită și foarte murdară. Pantalonii deveniseră prea scurți, iar picioarele erau lungi. Crescuse mult într-un an, dar Tateh părea să se fi micșorat. Tateh era foarte slab acum; tușea mereu și părea să fi intrat într-o lume a lui, departe de realitate.

Moishe privea mereu picioarele care treceau, sperând să vadă pantofii maro cu șireturi galbene pe care mama sa îi purtase în ziua în care au sosit.

Moishe stătea la locul său obișnuit, privind printre barele ferestrei de la subsol. Auzea, de departe, zgomotul camioanelor, apoi vedea roțile motocicletelor trecând în viteză, urmate de multe perechi de picioare obosite. Aceasta însemna că sosise un nou grup de prizonieri. Tatăl său era indiferent la tot ce se întâmpla afară. Muzica răsuna întruna, dar el nu părea să audă nimic. Era absorbit să creeze o nouă sculptură.

— Moishe, la ce te uiți?

— Mă uitam la păsări, Tateh.

— Da, păsările sunt frumoase. Sunt atât de libere. Și mie îmi place să le privesc.

Mâinile lui nu încetau niciodată să lucreze bucățile de fier.

— Îți mai aduci aminte de barza pe care am făcut-o?

— Da, Tateh, ai pus-o pe acoperișul hambarului.

Tatăl său zâmbi trist, apoi se încovoie într-un acces de tuse.

— Te simți bine, Tateh?

Tatăl său dădu din cap, încercând să-și recapete răsuflarea.

— Sunt bine, sunt bine.

Și se întoarse la treabă.

Sudase un soclu din piulițe, cuie și angrenaje. Acesta, spunea el, reprezenta mașinăria regimului nazist. Din temelie, ieșea torsul unui schelet de bărbat. Brațele îi erau întinse și bătute în cuie mari pe o cruce din lemn; unul din brațe avea o bandă de pânză cu steaua albastră a lui David, capul îi era răsturnat cu fața în sus, mărturisind agonia pe care toți evreii o sufereau în mâinile naziștilor. Printre coastele întunecate, care formau cutia toracică, putea fi văzut un bănuț de aramă, sufletul lui.

Munca părea că-l extenuează pe Tateh. Moishe era îngrijorat în privința lui, dar ce putea face? Suspină și se întoarse înapoi la fereastră.

Deodată, parcă de nicăieri, un copilaș care abia învățase să meargă veni alergând și alunecă pe pietrișul din fața ferestrei.

Instinctiv, întinse mâinile printre bare, ca să-l ajute. Chiar atunci, o cizmă neagră, cu ținte, izbi ca un ciocan capul copilului. Mica scăfârlie explodă, sânge și creieri împrăștiindu-se peste tot.

Moishe simți ace ascuțite alergându-i prin piele. Închise ochii.

Încet, își dădu drumul de la pervaz și merse în spate, să adune resturile care zăceau în jurul sculpturii. Tatăl său, încă tușind, însemna pe scândura de lângă brațele întinse cuvântul ebraic Adamai (Dumnezeu).

— Tateh, de ce nu-i oprește Dumnezeu pe oameni, să nu facă rele?

Tatăl său puse dalta jos.

— Dumnezeu a renunțat la puterea sa asupra omului, atunci când i-a dăruit libertatea dorinței. Omul alege binele sau răul.

— Dar oamenii buni sunt pedepsiți!

— Nu sunt, Moishe. Uneori, ei suferă.

— Nu suntem noi poporul ales de Dumnezeu?

— Ba da, doar tu știi asta.

— Atunci de ce El nu ne protejează? întrebă Moishe, ridicând vocea.

Tateh privi fix sculptura sa.

— O va face, o va face, spuse el foarte blând.

Moishe plecă. Pentru prima dată, nu era sigur că Tateh avea dreptate.

Picioarele unui prizonier se opriră în fața ferestrei de la subsol. Când se lăsară în jos, Moishe văzu o față zâmbitoare.

— David!

— Ce mai faci, micuțule Moishe?

— Bine.

— Și tatăl tău?

— Tușește tot timpul.

— Îmi pare rău să aud asta. Ai grijă de el, Moishe. Știi ce se întâmplă cu un om care nu mai poate să lucreze.

— Încerc.

— Ascultă… David se uită repede în sus. Asta o să-l înveselească. I-am auzit pe italieni că aliații înaintează. Spune-i că războiul aproape s-a terminat. Cu voia lui Dumnezeu, o să ieșim de aici în câteva luni.

Moishe apucă amândouă barele și-și apăsă și mai mult fața curioasă.

— Ești sigur?

David dădu din cap, cu gura până la urechi.

— Spune-i că… Rachel e bine.

— Ai văzut-o?

— Da. Săptămâna aceasta fac rafturi pentru cărți, în casa comandantului. Îi trimite toată dragostea ei.

— Oh, asta o să-l facă Tateh fericit.

— Și, Moishe… David ezită. Când totul o să fie gata, vreau ca tu să fii cavalerul meu de onoare.

— Cavaler de onoare? repetă Moishe, nesigur că înțelegea bine.

— Da, la nunta mea. Aruncă, din nou, o privire rigidă peste umăr. O să mă însor cu sora ta.

Și apoi fața îi dispăru.

Moishe se repezi în spatele încăperii, țipând.

— Tateh! Tateh! David tocmai…

Amuți.

Doi gardieni nemți târau afară trupul inert al tatălui său.

Tatăl său fusese întotdeauna atât de puternic și protector. Cât de slăbit părea acum, privind neajutorat, ochii lui nedezlipindu-se de fața lui Moishe.

— Nu! urlă Moishe, repezindu-se la unul din gardieni care, cu o lovitură de braț, îl trimise clătinându-se în sculptura de fier.

Amețit, Moishe așteptă ca cizma cu ținte să-i zdrobească scăfârlia. Leșină.

Când se trezi, Tateh dispăruse. Își duse mâna la capul care-l vâjâia și simți ceva lipicios. Zăcea într-o baltă de sânge. Fața crucifixului părea că se uită fix la el.

David potrivea cu grijă biblioteca, în nișa din dormitorul comandantului. Era pentru colecția de cărți legate în piele ale lui Goethe, Nietzehe și Schopenhauer. Camera era spațioasă, mobila germană masivă avea ornamente sculptate, iar ferestrele înalte, batante, erau acoperite cu o draperie de catifea, maro-închis, legată cu panglici groase de saten.

Când Rachel intră, cu ramele din argint pe care le lustruise în bucătărie, David puse jos ciocanul. Se duse direct la masa de lângă patul cu baldachin și începu să aranjeze cu grijă pozele ofițerilor în uniformă, într-o anumită ordine.

— Rachel, șopti David.

— Șșș. Te-ar putea auzi cineva.

David închise ușa și veni la ea.

— David, te rog, este prea periculos.

Ignorându-i rugămintea, îi cuprinse fața cu mâinile și, o sărută.

— Ești frumoasă.

Nervoasă, Rachel apucă șorțul care-i acoperea uniforma în dungi, de cameristă.

— Nu, David, nu…

Îi mângâie părul lung și negru.

— I-am spus lui Moishe ce simt pentru tine. E mai ușor să-i spun lui decât ție.

Ochii ei mari și întunecați se umplură de lacrimi când îi privi fata sinceră.

— Nu plânge, Rachel. Îi luă mâinile într-ale lui și le ținu strâns. Te iubesc. O să am grijă de tine. Numai să ai încredere că vom fi împreună. Nu va dura mult.

Tocmai atunci ușa se deschise, trântindu-se, iar el se îndepărtară.

— Ai terminat?

Comandantul stătea în cadrul ușii, cu ordonanța în spatele său.

— Nu, domnule. David traversă camera, până la bibliotecă. O să mai dureze câteva ore. Vocea îi era puțin nesigură.

— Ești gata acum.

David părăsi camera fără să se uite înapoi, iar ordonanța îl urmă, închizând ușa după el. Comandantul și Rachel rămaseră singuri.

Comandantul își dădu jos chipiul și mânușile, le puse pe birou, se așeză și începu să răsfoiască niște documente.

— Domnule Comandant. Rachel se apropie de el, cu mâinile împreunate ca într-o rugăciune și tremurând toată. Îmi cer scuze pentru David.

— Scuzele nu sunt necesare. Înțeleg. Este greu pentru un bărbat să reziste unei femei drăguțe.

— Nu, nu, David îmi spunea numai că l-a văzut pe fratele meu.

— Rachel, dacă ai vreo întrebare despre cei din lagăr, ar trebui să mi-o pui mie. Tonul său, de comandă, fără să fie aspru, era aproape plăcut.

— Da, domnule Comandant.

— Rachel. Puse deoparte actele. Ochii săi, de un albastru intens, păreau mai blânzi. Se lăsă pe spate în scaun. Nu fi atât de speriată. Nu sunt un monstru. Nu te-am tratat eu bine?

— Ba da, domnule Comandant.

— Spune-mi, câți ani are fratele tău?

— Doisprezece, domnule Comandant.

— Suficient de mare ca să lucreze la bucătărie?

— Da, da, domnule Comandant.

Râdea printre lacrimile care acum îi curgeau pe față.

Comandantul zâmbi.

Lui Moishe i se dădu o cămașă curată, o salopetă și un pat în camera mică a lui Rachel, de lângă bucătărie. Îl lăsa să se strecoare lângă ea, și atunci erau iarăși împreună, așa, ca la fermă. Îi povesti despre Tateh. Vorbiră despre Mameh, pe care nu o mai văzuseră din prima zi. Știau ce se întâmplase cu amândoi.

— Puteam să-i salvez, șopti Rachel.

— Tu? Cum?

— Puteam să-i aduc să lucreze aici.

— De ce n-ai făcut-o?

— Pe atunci nu știam că pot.

În pat cu Rachel, Moishe observă că doi sâni plini înlocuiseră umflăturile. Dar nu spuse nimic, de teamă să nu fie trimis în patul lui.

— Rachel?

— Ce mai e Moishe? suspina ea.

— Te căsătorești?

Se întoarse ca să-l privească.

— Ce tot vorbești?

— David mi-a spus că o să-i fiu cavaler de onoare.

Rachel râse și-l sărută pe frunte.

— Da, spuse ea, dacă zvonurile sunt adevărate, și scăpăm de aici. Vom fi împreună. David și cu mine vom avea grijă de tine, Moishe.

Deseori, Rachel se scula în timpul nopții, își arunca un șal peste cămașa de noapte și ieșea din cameră. Moishe adormea, de obicei, înainte ca ea să se întoarcă. Se întreba ce trebuia să lucreze atât de târziu, iar când o întreba, nu-i dădea niciodată nici un răspuns.

În timpul zilei, în timp ce Rachel era sus, făcând curățenie în camerele comandantului, Moishe lucra la bucătărie. Era o cameră mare, pardosită cu cărămidă și avea sobe turnate din fier. El stătea la masa lungă, de pin, curățând cartofi. Mai trebuia să curețe oalele și cratițele și să frece podeaua. Îi plăcea să stea în bucătărie. Mirosul mâncării era liniștitor și se simțea în siguranță.

Rachel îl avertiză să nu treacă niciodată de gardul care înconjura casa comandantului. Dar, ori de câte ori mergea la depozitul de lemne, nu se putea abține să nu arunce o privire printr-o gaură din gard. Îi privea pe evreii slăbiți din lagăr, care se târau în zdrențele lor. Deseori, le arunca peste gard bucăți de pâine pe care le fura de la bucătărie și apoi, repede, alerga înapoi în casă.

Într-o noapte, întrebă:

— Rachel, ce crezi, oare comandantul are un ciob din oglinda diavolului în inimă?

— Nu, Moishe, nu cred.

Rachel se opri, ca și când ar fi cântărit ce-ar fi putut să mai spună.

— Este un om bun. Îmi pare rău pentru el. Este soldat, dintr-un lung șir de ofițeri de carieră. Nu face decât să execute niște ordine.

— Dar omoară oameni, aici.

— Acesta este războiul, Moishe, asta fac ei când capturează soldați inamici.

— Dar noi nu suntem soldați inamici, insistă Moishe. Ce au cu oameni ca noi?

Vocea lui Rachel abia se auzi.

— Suntem aici pentru că suntem evrei.

Pentru un timp nu-și mai spuseră nimic, apoi Moishe rupse tăcerea.

— Hai să nu mai fim evrei.

— Ce tot vorbești acolo?

— Tocmai ai spus că suntem aici pentru că suntem evrei. Așa că, hai să nu mai fim evrei.

— Ne-am născut evrei. Ție ți s-a dat numele lui Moishe, marele nostru conducător. Întotdeauna o să fim evrei. Acum, culcă-te.

Moishe se acoperi strâns cu pătura. Privi în întuneric și se gândi că nu mai vrea să fie evreu. Spera ca Rachel să nu-i poată auzi gândurile.

Simțindu-se din ce în ce mai în largul său, datorită noului mediu, Moishe se simțea în același timp și mai îndrăzneț.

Într-o noapte, după ce Rachel se furișă din camera lor, sări din pat și o urmări. O văzu ieșind din bucătărie și închizând ușa în urma ei.

Așteptă un moment; apoi o deschise puțin. Nu putea să-și creadă ochilor. Rachel urca liniștită pe scara interzisă. Moishe scoase capul și văzu un soldat neamț stând lângă scară. Rachel continua să meargă.

Oare nu-l vedea? Se gândi Moishe. Era chiar în fața ei. Vru să strige: „Întoarce-te, Rachel”, dar înghețase de frică.

Rachel trecu pe lângă soldat, care nu se mișcă și nici nu spuse nimic.

Moishe se grăbi înapoi în pat, dar nu putu să adoarmă. Stătu întins ore întregi, cu inima bătând. Când o auzi pe Rachel întorcându-se, în liniște, era deja ziuă. Moishe nu putea înțelege, dar știa că Rachel făcea ceva despre care el nu putea să o întrebe.

Apoi ea încetă să mai iasă din cameră noaptea și nu-i mai dădu voie să se furișeze în pat cu ea. Lui Moishe îi lipsea căldura trupului său, dar știa că Rachel nu se simțea bine. De mai multe ori, dimineața, o văzu repezindu-se în curte, ca să vomeze.

Era primăvara lui 1945. David avusese dreptate, aliații erau aproape. Gardienii italieni erau nervoși, șușotind mereu între ei. Tot mai multe fricțiuni apăreau între ei și nemți. Comandantul grăbea programul execuțiilor. Crematoriul funcționa acum tot timpul, iar fumul ieșea zi și noapte.

Munca de rutină a lui Moishe continua. Planta roșii în grădină, săpând cu răbdare o gaură mică pentru fiecare răsad. La un moment dat, tăcerea obișnuită a lagărului fu întreruptă de larma unor voci care țipau.

Privi iscoditor prin crăpătura gardului și văzu prizonierii grăbindu-se dintr-o baracă într-alta. Ce se întâmpla?

Speriat, Moishe apucă coșul cu răsaduri și se grăbi spre bucătărie. Fu aproape trântit la pământ de doi gardieni italieni care bolboroseau și gesticulau, în timp ce mergeau spre un camion oprit la poarta lagărului. Mercedes-ul comandantului aștepta în fața casei, cu motorul pornit și șoferul în spatele volanului.

Deodată, David apăru alergând spre Moishe și strigând:

— Suntem liberi! Suntem vii! Americanii sunt pe drum, încoace!

Se repezi spre Moishe, care încă ținea coșul cu răsaduri, îl luă în brațe și îl sărută pe amândoi obrajii.

— Suntem liberi, Moishe! Am supraviețuit!

Îi dădu drumul, apoi întrebă:

— Unde e Rachel?

— Trebuie să fie înăuntru.

David se repezi spre ușa din fața casei, care tocmai atunci se deschise, făcând loc comandantului. Rachel era în spatele lui, în hol. Cei doi bărbați se înfruntară. Moishe rămase țintuit. David îi spuse ceva lui Rachel, dar Moishe nu putu înțelege. Comandantul se uita la ea, peste umăr. Apoi, întorcându-se ridică brațul și se îndreptă spre David. O armă explodă. David se clătină pe picioare, apoi căzu pe spate. Corpul lui zvâcni, apoi se liniști.

Comandantul păși calm peste David și urcă în mașină.

Moishe nu fu în stare să se miște până ce zgomotul mașinii dispăru. Inima îi bătea puternic. Porni spre casă, apoi se opri, incapabil să treacă peste trupul însângerat. Rachel dispăruse. Cuprins de panică, ocoli pe la bucătărie. Înăuntru, prizonierii, ținându-se în brațe, râdeau și plângeau. Moishe lăsă coșul cu răsaduri.

— Rachel! strigă el acoperind zarva. Nu era acolo. Cămăruța era și ea goală. Alergă spre holul principal.

— Rachel! strigă el din nou. Nici un răspuns. Partea aceea a casei era plină de o tăcere apăsătoare.

Dinspre lagăr, putu auzi strigătele de fericire ale evreilor care scăpaseră de cuptoare.

La capătul scării interzise, ezită, apoi o luă la fugă în sus, pășind din două în două trepte. La capăt, ezită din nou. Avea două uși în față, amândouă închise. Răsuci clanța, încet. Prima cameră era goală.

Apoi deschise ce-a doua ușă, spre dormitorul comandantului.

Și acolo o găsi, spânzurată de tavan, cu un șnur de draperie în jurul gâtului. Țipătul lui îngrozitor răsună în casa goală.

— Rachel!

Mâna lui Moishe părea pierdută în cea a soldatului, mare și negru, cu o față zâmbăreață, care îl scotea afară din lagăr. Americanul încerca să comunice cu el, arătând înspre pieptul lui Moishe.

— Evreu, Jude?

— Nu, dădu Moishe din cap.

Soldatul continua să se uite la el, întrebător. Moishe arătă cu degetul spre el însuși.

— Țigan…

— Nume? întrebă soldatul. NUME?

— Daniel, spuse Moishe, amintindu-și de unul din țiganii din lagăr.

— Oh, Danny, băiatule! rânji soldatul.

Moishe își lăsa în urmă toată familia, moartă. Avea aproape treisprezece ani. Era exact vârsta potrivită pentru Bar Mitzvah, ceremonia care urma să-l facă bărbat. Dar el nu mai era evreu.


[1] cock – cocoș, aici cu referire la sexul bărbătesc (n.tr.)

[2] crock – ratat, epavă umană (n.tr.)

Fișiere de descărcat

DOC
Dansul cu diavolul de Kirk Douglas.doc
1,4 MB · 106 descărcări
Descarcă

Din aceeași secțiune

Toate ›