Darul

Darul de Kirk Douglas

Prolog

Lisabona, Portugalia

O mână delicată, înarmată cu unghii roșii ca sângele, a apărut dintr-o nișă îngustă, ascunsă în coridorul slab luminat și s-a înfipt în coapsa musculoasă a lui Miguel Cardiga.

— Isabel? Ce cauți aici?

Ea a aruncat o privire furișată de-a lungul coridorului, pe unde începeau să se reverse spre arenă primii spectatori, nerăbdători să apuce locuri bune pentru ultima coridă a sezonului, apoi l-a tras în ascunzătoarea el.

— Te vreau, a spus ea respirând greu, gura ei căutând-o cu înfrigurare pe a lui, în timp ce cobora mâna încercând să-i provoace erecția.

— Stăpânește-te, pentru numele lui Dumnezeu! Soțul tău e aici.

— Fii liniștit, Luis e foarte ocupat să-ți aleagă un taur, a spus’ ea, ținându-se strâns de mâneca lui. Deseară?

— Da, a răspuns el, trăgându-și mâna. E târziu… Trebuie să mă pregătesc.

— La locul obișnuit! a spus ea, trimițându-i un surâs provocator.

Miguel a urmărit o clipă cu privirea silueta ei – era seducătoare chiar și atunci când se îndepărta în grabă pe coridor. Era, însă, îngrijorat de faptul că devenea imprudentă. Risca mai mult decât un toreador – dacă va afla soțul ei, îi va ucide. Poate n-ar trebui să se întâlnească În seara asta… Dar, totuși. Știa că o va face.

Ca să evite fanii agitați, Miguel a pornit pe o scurtătură spre cabina lui, străbătând estrada care acoperea îngrăditurile cu tauri. A traversat cu atenție scândurile șubrede.

Dedesubt, taurii se învârteau în țarcurile lor, zgomotul neliniștitor al copitelor fiind întrerupt de bufniturile puternice scoase de coarnele care loveau zidurile de ciment. Miguel simțea furia crescândă a acestor fiare uriașe, al căror singur țel era să doboare zidurile care le țineau închise și să ucidă pe oricine lestătea în cale.

În mai puțin de o oră, unul dintre ei se va năpusti ca o furtună în arenă și își va îndrepta furia asupra lui, într-o încleștare în care forța brută a taurului era compătimită față de grația și măiestria calului și a călărețului. Mișcările lui Miguel vor fi dominate cu strictețe de vechile reguli cavalerești. Acesta era felul în care îi vor judeca reprezentația compatrioții lui portughezi, care cinsteau tradiția mai presus decât orice altceva și disprețuiau preferința spaniolilor pentru scenele sângeroase. Dacă va ucide taurul din greșeală, va fi amendat serios.

Într-un colț, lângă țarcuri, Miguel a zărit silueta robustă a soțului Isabelei, unii dintre principalii crescători de tauri ai lui Iberia, gesticulând cu însuflețire către unul dintre ajutoare. Taurul lui Luis Veloso era cel cu care va trebui să lupte Miguel în după-amiaza aceea. Ajutorul a luat un băț lung și, împreună cu câțiva îngrijitori, a separat de celelalte una dintre fiarele uriașe, cât un mamut. Când oamenii l-au îndemnat să intre pe poteca îngustă, taurul a mugit cu furie.

Totul era pregătit.

O jumătate de oră mai târziu, Miguel s-a mai privit o dată în oglindă. Filigranul de aur al broderiei strălucea pe fondul albastru închis al hainei lui de saten, croită pe talie, care se răsfrângea deasupra genunchilor și se ajusta perfect pe corpul lui zvelt și musculos. Bretele albe erau imaculate, iar cizmele negre de piele străluceau de îți luau ochii.

S-a privit pe sub gene. Chipul măsliniu care îl studia din umbra unui zuluf rebel de păr negru și cârlionțat avea aerul unui om care este stăpân pe destinul său.

— E clar că-ți place ce vezi, l-a luat în râs Emilio Fonseca, prietenul lui, care s-a aruncat într-un fotoliu tapițat, cu picioarele lungi atârnându-i peste marginea acestuia și fluturând mâna în care avea o țigară.

— Așa e, a spus Miguel încet, ironizându-l la rândul său.

Emilio a căscat, a întins brațele peste capul cu păr lins și negru, care, strâns astfel, semăna cu o calotă.

Se auzea tropăitul turmei de boi care însoțeau întotdeauna taurul după luptă, la ieșirea din ring. Miguel a simțit că nervii i se întăresc ca niște coarde de oțel. Era rândul lui.

Emilio s-a ridicat.

— Ahhh, se aud pași de piciorușe.

Miguel a râs. Aprecia efortul prietenului lui, care încerca să-l relaxeze înainte de a intra în arenă. A deschis ușa cabinei și, urmat de Emilio, a pornit încet pe culoarul întunecat spre decorul demn de „O mie și una de nopți” arcade gotice, semilună, arabescuri și ornamente din fier forjat cu influențe lunare, care făceau din această structură de cărămidă roșie cea mai neobișnuită arenă din lume pentru luptele cu tauri.

Nimic nu-i trăda presimțirea care clocotea în el, teama că, de data aceasta, s-ar putea să dea greș și să dezonoreze faimosul nume Cardiga. Desigur, tatăl lui, care ura luptele cu tauri, considerase că-l dezonorase deja. Fiii oamenilor mari trebuie să fie la înălțimea așteptărilor?

În firida de la capătul holului, rândașul îi ținea calul în a cărui coamă erau împletite panglici de saten, care se asortau cu haina lui.

Miguel și-a pus tricornul cu pene și a sărit în șaua veche, lucrată cu măiestrie. Astăzi îl va călări pe Palomino, numit și Talar – „o bucată de aur” – ca să-i aducă noroc. Talar bătea agitat podeaua de cărămidă cu copitele în ritmul inimii lui Miguel, ca o prevestire. Calul era gata să explodeze; tensiunea vibra în el, de parcă era străbătut de un curent electric.

— Fortuna, prietene, a spus Emilio, plesnind calul peste crupă.

Miguel l-a îndreptat pe Talar spre razele strălucitoare de lumină care se strecurau prin crăpăturile din poarta vechii arene. Se auzeau murmurele de nerăbdare de dincolo. Zvonul despre succesele lui din provincie ajunsese până la Lisabona, și se vorbea despre el ca despre o stea în ascensiune. Acum, era pregătit să intre în rândurile celor mai buni. Știa acest lucru. Astăzi se va afirma, în sfârșit. Astăzi va deveni mai cunoscut decât Paulo Cardiga, și nu ca maestru de călărie, ci toreador. Avea douăzeci și cinci de ani și refuza să-și petreacă tot restul vieții în umbra tatălui său.

Trompetele au sunat cu putere și poarta s-a deschis încet. Dintr-o dată, teama l-a părăsit. Acum era stăpânit de instinct.

Miguel a mânat calul într-un passage grațios – calul s-a ridicat încet pe două picioare și a plutit deasupra pământului după fiecare pas, înainte de-a reveni ca o balerină, pentru a repeta mișcarea. O reprezentație demnă de o înaltă școală de călărie. Acesta era Miguel, care aborda intrările cu cea mai dificilă mișcare. Mulțimea s-a ridicat în picioare, aproape nouă mii de oameni care strigau în semn de apreciere: „Miguelinho! Miguelinho!”. Era limpede că nu umpluseră arena la maximum, astăzi, numai pentru coridă, ci și pentru măiestria lui în arta călăriei. Fiind fiul unuia dintre cei mai mari maeștri de echitație ai tuturor timpurilor, se aștepta să fie comparat cu tatăl lui. Știa că nu îi va dezamăgi.

Cal și călăreț deveneau unul singur când dansau în ritmul muzicii, calul își încrucișa gleznele cu grație, plutind în diagonală de-a lungul arenei. Strigătele de „bravo” au răsunat în tribune, când Talar a mers înapoi în galop mic, mișcarea care îl făcuse faimos pe tatăl lui Miguel. Singura reacție a acestuia la strigătele repetate a fost o ușoară reverență în direcția lojei personalităților, sub unul dintre cele patru minarete care țâșneau sub cerul albastru. Din lojă, ochii flămânzi ai Isabelei îi urmăreau fiecare mișcare. Soțul ei avea un rânjet întipărit pe față.

— Sper să-i intre o țeapă în fund, a șuierat Veloso printre dinții încleștați, către ajutorul lui.

Trompetele au tăcut și liniștea s-a lăsat peste arenă.

Miguel și Talar stăteau nemișcați, ca o statuie, așteptând să se deschidă țarcul taurului.

Pentru o clipă, nu putu vedea decât un tunel întunecat. Apoi a izbucnit mugetul și taurul a intrat în ring ca o furtună. Oprindu-se din alunecarea pe nisip, a aruncat nori de praf în lături cu picioarele din spate. Capul lui negru și uriaș, ale cărui coarne erau învelite în piele, ca să protejeze oarecum calul, se mișca în stânga și-n dreapta, parcă apreciind situația. În cele din urmă, și-a ațintit privirea asupra lui Miguel. În clipa aceea, calul și călărețul au prins viață. S-au apropiat de taur încet, disprețuitor și fără nici o grijă.

— Hei! Hei! a strigat Miguel, provocând taurul și fluturând un steguleț fixat pe o tijă de oțel. Trebuia să străpungă ceafa taurului cu farpa, în locul potrivit și, respectând cele mai aspre reguli, să-i paralizeze rădăcinile nervoase ale gâtului.

Animalul a atacat – o jumătate de tonă de furie clocotind în arenă. Miguel l-a îmboldit pe Talar să pornească înainte și a lăsat taurul să vină dintr-o parte, apoi, în clipa în care coarnele păreau să-i atingă, a înfipt farpa cu o precizie fără cusur, iar calul s-a ferit cu ușurință din calea taurului.

Mulțimea a explodat. Strigătul a urmat imediat scenei de luptă – le plăcuse acest început înfocat. De obicei, dura mai mult timp epuizarea unui taur, dar acesta era terminat.,

Calul și călărețul păreau a fi în elementul lor, mișcându-se în piruete grațioase, pregătiți să flirteze cu taurul într-o nouă încleștare. De data acesta, taurul a atacat cu capul înainte. Miguel l-a mânat pe Talar spre dreapta, ațintind sulița, dar taurul, fără să se lase păcălit, s-a îndreptat în aceeași direcție. Miguel l-a tras pe Talar spre dreapta cu atâta violență, încât a trebuit să se străduiască mult să-și recapete echilibrul.

Din fericire, viteza prea mare a taurului l-a făcut să treacă pe lângă el. Dar, când taurul s-a oprit din alunecare, într-un nor de praf, Miguel a simțit dintr-o dată că i se strânge stomacul de teamă. Acest animal acționa după o strategie a lui. Găsise felul în care să taie calea calului și a călărețului. Parcă ar mai fi jucat acest joc și înainte.

Inteligente, care oficia corida, a făcut un semn și doi oameni s-au repezit să îndepărteze taurul cu capele. Însă Miguel i-a refuzat.

A strâns frâiele cu palmele transpirate și a mânat calul în galop, pregătindu-se pentru un alt atac. Tulburat pentru o clipă, taurul s-a postat furios cu fața înainte, cu ochii ațintiți pe adversar și copitele lovind pământul. A plecat capul, așezându-și coarnele în poziție de luptă. Atunci a atacat, aruncând praful în toate părțile și țâșnind drept înainte.

Miguel a încercat să pornească spre stânga, repetând manevra de prima dată. Dar a fost prea târziu. Taurul a anticipat mișcarea și a fost mai rapid. Coarnele au lovit, ridicându-i pentru o clipă în aer pe cal și călăreț, înainte de a se prăbuși toți trei la pământ.

Mulțimea, uluită, s-a ridicat în picioare, țipând. Miguel stătea nemișcat. Nisipul galben înghițea sângele care curgea din piciorul lui stâng, zdrobit. Nu simțea nici o durere. În minte, îl vedea pe Talar ridicându-se, ca un Pegas, cu aripile întinse și zburând peste arenă. Strigătele mulțimii se auzeau din ce în ce mai slab, pe măsură ce ei zburau din ce în ce mai sus, pe deasupra minaretelor înalte, spre cerul albastru.

Lausanne, Elveția

Patricia Dennison a netezit cuvertura de un albastru pal pentru a zecea oară și s-a așezat pe patul gata făcut, lângă bagaje. Și-a pus mâinile în poală și s-a forțat să rămână nemișcată.

Se simțea ca un copil uitat în ultima zi de tabără, așteptându-l pe tăticul ei să vină și s-o ia acasă. Dar avea nouăsprezece ani, era un om adult, nu trebuia să se simtă atât de nesigură și vulnerabilă. Oricum, își schimbase atitudinea față de acest loc – când venise aici pentru prima dată, după sinuciderea mamei ei, considerase sanatoriul ca o închisoare, iar acum era ca o tabără pentru ea.

Așteptarea era sfâșietoare, dar era numai vina ei – împachetase fără să știe exact când avea să sosească tatăl său. Nu mai avea nimic altceva de făcut decât să aștepte. Poate că ar fi mai bine să despacheteze cărțile și să citească – și-ar mai ocupa timpul. În schimb, s-a ridicat și s-a dus la fereastră, să se uite afară.

În ciuda nesiguranței vieții ei, se putea agăța de un adevăr absolut – tăticul ei o iubea și voia să fie cu ea pe cât de mult dorea ea să fie cu el. Vor avea din nou un cămin al lor, ca atunci când era mică, iar mami și tati erau încă împreună. Totul se destrămase când mami o luase cu ea la New York, să locuiască la bunicul ei, în conacul de la Stoneham. J.L. – nu o lăsase niciodată să-i spună „bunicule” – se supăra de fiecare dată când voia să-și viziteze tatăl, în California. La un moment dat, a renunțat să-i mai ceară voie. Nu avea nici un rost.

Dar vor recupera acum timpul pierdut.

Privea fix pe fereastră, ca în transă, încercând să deslușească silueta care se apropia pe alee. Dar nu era nimeni. Împrejurimile erau pustii, nu erau nici măcar oameni să se plimbe. Numai crengile subțiri ale sălciilor se mișcau neliniștite în briza vântului, iar dansul brațelor lor fragile se reflecta în apa lacului.

Cu degetele ei lungi, a urmărit barele de la fereastră, care erau fixate spre interior. Era sectorul sinucigașilor. Geamul ferestrei avea o nuanță gălbuie, protejat cu un strat special, ca să nu se spargă. Și pe bună dreptate. Când a venit pentru prima oară aici, ar fi vrut să zdrobească sticla și să se taie în bucăți cu ea. Ar fi făcut orice ca să pună capăt disperării, nesfârșitei dureri dată de amărăciune.

Și-a amintit momentul în care doctorul Solomon a spus că terapia ei progresase îndeajuns încât să poată avea o oglindă. I-a adus-o și a agățat-o chiar el. S-a uitat în oglindă și s-a trezit privită de un chip care nu era al ei, un chip palid, încadrat de un păr blond, tuns scurt, care părea fragil ca porțelanul, cu ochi cenușii și pierduți în fundul capului, precum cei ai unui animal hăituit. Era chipul mamei ei.

— Zâmbește, a spus doctorul Solomon.

A privit buzele, rozalii, tremurând puțin, apoi ridicându-se la colțuri și dezvăluind un șir de dinți albi.

— Deci, ai dinții încălecați? a tachinat-o el.

Ea a râs și dintr-o dată chipul fericit din oglindă era din nou al ei.

Biata mama– fusese tristă atâta vreme. Numai moartă păruse să-și găsească liniștea. Patricia și-a amintit când stătuse aplecată deasupra sicriului, umflată de calmante și uitându-se la mama ei, care stătea întinsă acolo – frumoasă și senină, înconjurată de trandafiri albi, florile ei preferate. Apoi, mirosul dulce a fost acoperit de mirosul apei de colonie a unui bărbat – copleșitoare, greoaie și înșelătoare. Bunicul ei i-a pus o mână pe umăr și mirosul a făcut-o să se înăbușe.

Următorul lucru de care și-a amintit, apoi, a fost acela că s-a trezit în această încăpere, la sanatoriul din Lausanne, privită de niște ochi mari și milostivi, amplificați de ochelari cu lentile groase. Apoi a deslușit o grămadă de păr ciufulit, blond-roșcat, ca o căpșună, și o barbă prăpădită, de aceeași culoare.

— Eu sunt doctorul Solomon, a spus o voce blândă. Nu te teme. Aici ești în siguranță.

Pe parcursul următoarelor șase luni, Patricia a ajuns să identifice vocea aceea cu căldura și înțelepciunea. Nu a interogat-o despre copilărie și despre ce visa, în schimb îi aducea cărți care să o inspire, despre felul în care oamenii deosebiți găseau un nou sens vieții lor. Apoi vorbeau despre ce citise.

S-a hotărât să citească și acum ceva – lectura o făcea întotdeauna să se simtă mai bine, era o cale bună de a-ți petrece timpul. A deschis fermoarul valizei și a găsit cărticica pe care o căuta – era pusă bine, lângă cizmele de călărie – „Sufletul unui cal”, de Paulo Cardiga.

Mâine îl va întâlni pe maestrul de călărie portughez.

Iubea caii și călăria. De aceea, tatăl ei o va duce în vacanță în Portugalia. Acolo aranjase să poată lua lecții de la școala de călărie a lui Cardiga. De fapt, o invitase în Portugalia și anul precedent, pentru că regiza un film la Lisabona și Tróia, dar J.L. se opusese.

Tatăl ei o sunase cu o zi înainte din Italia și îi spusese că nu era prea târziu. Ultimele lui cuvinte, înainte de a închide telefonul, îi stăruiau în minte:

— Patricia, nu este niciodată prea târziu. Tocmai am învățat acest lucru. Avem atâtea de vorbit. Trebuie să-ti spun ceva foarte important.

Simțise un tremur în vocea lui când spusese acest lucru. Oare, la ce se gândise?

A oftat. Va afla destul de curând.

A deschis cărticica și a început să citească.

Absorbită de lectură, a uitat de griji. Când s-a uitat din nou la ceas, și-a dat seama că trecuse o oră. A calculat timpul. Tatăl ei o sunase din Trieste cu mai bine de douăzeci și patru de ore în urmă și îi spusese că era în drum spre Zürich. Legăturile aeriene nu erau bune și apăreau întotdeauna întârzieri în Italia. Știa acest lucru, dar, totuși, dura prea mult. Nu ar fi trebuit să ajungă deja?

S-a ridicat din nou în picioare și s-a uitat pe fereastră. De data aceasta l-a văzut. Venea pe alee alături de silueta zbârlită a doctorului Solomon.

Când s-a apropiat, Patricia a simțit cum i se adună un țipăt în piept, i se oprește în gât și nu poate deschide gura să-l elibereze. Vechiul sentiment de panică nestăpânită despre care doctorul Solomon îi spusese să-l îndepărteze o înăbușea din nou. Nu era tatăl ei cel care venea pe alee. Era J.L.

El îi stricase prea multe vacante. Dar nu și de data asta, când tatăl ei nu-i va permite. Îi promisese.

J.L., înalt și țanțoș, cu păr cenușiu ca oțelul și ochi albaștri și pătrunzători – o statuie de granit, cum îi spusese mămica – a intrat în încăpere fără să bată, urmat de un doctor Solomon foarte agitat.

— Patricia… vei veni cu mine, a poruncit J.L., apropiindu-se de ea.

Mirosul de colonie a copleșit-o dintr-o dată.

S-a dat înapoi și s-a așezat pe pat, ținând strâns mânerul valizei.

— Domnule Stoneham, a spus doctorul Solomon, nu așa se procedează într-un moment de criză. Patricia trebuie să rămână aici, mai mult ca niciodată și…

— Sunt sigur că dumneata consideri astfel, a pufnit J.L. Având în vedere taxele dumitale, ți-ar place s-o ții aici pentru totdeauna.

Mirosul apei lui de colonie o amețea. A inspirat adânc și a strâns din dinți.

— Nu merg nicăieri cu tine, a spus cu voce tremurândă. Îl aștept pe tata.

— Tatăl tău nu vine, a spus J.L. Tăios.

— Domnule Stoneham, vă rog… a spus doctorul Solomon, cu o voce plină de indignare.

Patricia nu-și putea reține corpul să nu tremure când îl privea pe J.L. direct în ochii lui pătrunzători.

— Nu te cred. Nu ne vei mai despărți niciodată.

J.L. s-a aplecat spre ea.

— Ascultă-mă…

Fața lui era la numai câțiva centimetri de a ei. Duhoarea o înăbușea. A întors capul într-o parte și l-a împins cu amândouă mâinile.

— Lasă-mă n pace.

— Trebuie să mi te supui mie, ține minte, eu plătesc tot.

— Nu vreau banii tăi murdari… Vocea ei tremurătoare devenise fermă și limpede. Îi urăsc. Te urăsc și pe tine!

A plesnit-o.

L-a privit îngrozită. Doctorul Solomon l-a apucat de braț.

— Domnule Stoneham, insist să mă ocup eu de această problemă. Faceți o greșeală gravă.

— Nu! s-a răstit Stoneham. Trebuie să afle, și poate foarte bine să o afle de la mine.

Apoi a coborât vocea:

— Patricia, tatăl tău a murit.

Ea a sărit de pe pat, privind îngrozită.

— Nu este adevărat! a început să țipe. Minți! Pleacă!

Stoneham o privea neclintit.

— Doctore, fii folositor. Spune-i.

Doctorul Solomon s-a așezat pe pat și a încercat să o tragă spre el, dar ea a continuat să rămână nemișcată.

— Patricia, ascultă-mă, a spus el cu blândețe. Este adevărat…

Patricia privea cu niște ochi mari, cu o groază de neînțeles.

— Tata… Mort? a șoptit ea.

Apoi s-a întors spre J.L. Și i-a spus cu o voce ce părea că vine din cele mai îndepărtate colțuri ale ei:

— Dacă au murit toți… Tu de ce mai trăiești?

Nu a mai știut ce s-a mai întâmplat după aceea. S-a trezit dintr-o dată dusă foarte departe, prea departe ca să mai audă ceva. Doctorul Solomon, J.L. și toate lucrurile din cameră au devenit mici și incolore, ca o fotografie neclară de ziar. Apoi, totul s-a întunecat și i s-au înmuiat picioarele. Simțea că se prăbușește într-o încăpere uriașă și întunecată – o păpușă mică și ruptă, care se răsucea și se contorsiona în întunericul înspăimântător.

Când și-a revenit, era singură și stătea întinsă în pat, sub cuvertura de un albastru pal. Bagajele fuseseră luate și oglinda dispăruse de pe perete.

Mult mai târziu a aflat că J.L. zburase înapoi la New York, chiar în ziua aceea. La bordul avionului particular suferise un al doilea infarct – acesta fusese fatal.

Ea era singura lui moștenitoare. Îi lăsase ei toate miliardele lui, ca și când ar fi vrut să se revanșeze.