Ultimul tango in Brooklyn

Ultimul tango in Brooklyn de Kirk Douglas

Capitolul 1

Ochii ei încleștați de bătrânețe se deschiseră larg, cu groază, când privi de pe țărmul stâncos la apa învolburată de jos.

— Dar, Ben, știi că nu pot înota, se rugă ea, strângându-l de braț cu mâna ei osoasă, venele albastre reliefându-se sub pielea transparentă și pătată.

— Trebuie să încerci, Betty, zise el, eliberându-și brațul din strânsoare. Nu putea fi vorba de o luptă între trupul ei fragil, stăpânit de boală, și al lui, musculos, bine întreținut, nici chiar dacă ar fi fost de aceeași vârstă.

— Nu pot, protestă ea, scuturând capul atât de puternic, încât părul cărunt îi căzu pe ochi.

— Trebuie, insistă el.

Ea începu să plângă încet, supunându-se comenzii lui.

— Cum spui tu, Ben.

O sărută pe obraz și apoi, cu o mișcare puternică, o împinse în apă. Ea se zbătu neajutorată, în timp ce curentul neînduplecat culese corpul ei vlăguit și-l trase la fundul apei. Pentru câteva secunde, creștetul capului atinse suprafața apei, după care dispăru din nou.

Ar fi putut să o salveze – era un bun înotător – însă nu făcu nici o, mișcare, privind absent locul unde apăruse.

În sfârșit, o văzu. De data asta, îi apăru întreg capul. Încerca să respire, dar curentul era așa de puternic, încât nu reuși să se mențină la suprafață. Apa o acoperi din nou, trăgând-o în jos pentru ultima oară, cărând-o spre cascadele ucigătoare.

— Betty! țipă, dându-și deodată seama de ce se întâmpla, însă știa că ea nu-l mai putea auzi. Soția lui, la cei patruzeci și șapte de ani ai săi, dispăruse pentru totdeauna.

Se trezi acoperit de o transpirație rece, fără aer, ca și când el s-ar fi înecat. În anul ce trecuse de la moartea lui Betty, era a treia oară când aveaacelași coșmar.

Marion spunea că acesta este un proces normal, datorat durerii, iar apele învolburatereprezentau o spălare a conștiinței supraviețuitorului. Exagerase, gândi Ben. El știa foarte bine ce reprezintă coșmarul, dar cum ar putea vreodată să-i explice? Cum ar putea să-i descrie lui Marion teribilul sfârșit al mamei sale? Chiar îi părea rău că-i pomenise de acele coșmaruri. Ura privirea grijulie de pe fața ei, când îl cerceta atent, prin ochelarii cu ramă metalică, exprimându-și părerea profesională cu acel ton protector, de la medic la pacient. Putea fi un bun psiholog, dar era fiica lui, și nu aveade gând s-o lase să-l plictisească cu pălăvrăgeala ei. Ultima oară când au stat de vorbă,i-a ținut o întreagă conferință despre „pericolele grave” ce pot surveni în încercarea de a scăpa de durere. Nu era prost, știa ce se ascunde, de fapt, în spatele acestor discuții – Marion încerca să-l facă se simtă vinovatde vânzareacasei. Oricum, nu putea să-i poarte pică. Îi făcea chiar plăcere să o știe venind din când în când pe la el, mai cu seamă acum, în urma divorțului.

Pentru ea, tihnita casă în stil victorian, ascunsă în spatele grădiniței Flatbush, reprezenta perioada fericită a copilăriei. Pentru el, acum, fără Betty, era doar un spațiu gol. Dorea să o considere de domeniul trecutului și să păstreze numai amintirile frumoase.

Problema era că nu se gândise unde valocui, după ce casa vafi vândută. Agentul de vânzăriimobiliare îl asigurase că vânzareavafi o chestiune de durată, dar se înșelase, iar acum el aveamai puțin de o lună la dispoziție ca să împacheteze și să se mute.

Oh, Dumnezeule, ce o să se facă cu toate aceste vechituri?

Privi de jur împrejur camera pe care Betty o zugrăvise în urmă cu zece ani. Alb și roz-extravagant, pur feminin. Habar nu aveace să facă cu toate acele lucruri cu flori și volănașe. Dacă Marion ar fi dorit, ar fi donat Armatei Salvării canapeaua uzată, scaunele incomode, cu spătar drept, și toate acele bibelouri inutile. Ar fi avut nevoie de un camion, ca să încarce toate nimicurile pe care Betty le cumpărase în ultimii săi ani de viață. Poate că aceasta avealegătură cu boala ei.

Ei bine, el se vadebarasa de toate și va cumpăra cevanou, cevaal lui, pentru noua locuință, ceva îmbrăcat în piele fină, de genul celei pe care a ales-o pentru echipamentul sălii de gimnastică. Dar găsirea unei locuințe nu vafi ușoară, având în vedere că toți părăseau Manhattan-ul, năpustindu-se în Brooklyn.

O să aibă azi cevatimp pentru a căuta un apartament? Își consultă ceasul. În nici un caz în dimineața aceasta. Primul client avea să sosească la ora opt. Era Milt, agentul de film, vechiul său prieten.

Avea o jumătate de oră la dispoziție ca să se pregătească. Făcu rapid un duș, apoi, îmbrăcat în halatul de casă, se îndreptă spre bucătărie, să-și pregătească micul dejun: o omletă cu albușurile a patru ouă și un singur gălbenuș, o felie de pâine prăjită, fără unt și un pahar cu lapte degresat.

Ciudată mai e și viața asta; chiar și în mijlocul celor mai rele traume și celor mai mari schimbări, rămâi credincios vechilor obiceiuri. Dintr-o dată te trezești trecut de șaizeci și nouă de ani, soția ta a murit, casa ta este vândută, viitorul tău este sumbru și, cu toate acestea, faci duș, îți speli dinții și Îți piepteni părul, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Odată micul dejun terminat, vaselespălate – mizeria era un lucru supărător pentru el – și îndesate în coșul de vase, Ben își îmbrăcă hainele de zi: o pereche de pantaloni kaki, călcați cu grijă și croiți astfel încât să-i scoată în evidență talia zveltăși abdomenul plat, o cămașă cu dungi albe și verzi,ce se mula pe pieptul și brațele musculoase, și o pereche de șosete verzi, asortate. Elegant. În vremece se îmbrăca, își aruncă privirea în oglindă. Văzu o față bine conservată, încadrată de o coamă de păr încărunțit, care se potrivea bine cu mustața tăiată îngrijit. Fața aparținea unui om în vârstă, dar corpul nicidecum. Aveao duzină de clienți la sala de gimnastică – agenți de bursă suficient de tineri pentru a-i fi copii – care îl priveau cu invidie. Ei bine, corpul tău trebuie ajutat, le spunea el, de fiecare dată. Dacă nu faci exerciții în mod regulat, dacă nu ai grijă ce mănânci, dacă nu te odihnești suficient și nu renunți la vicii – țigări, cafea, alcool – la vârsta de treizeci și cinci de ani, totul va lăsa urme.

Termină rapid cu îmbrăcatul, luând peste cămașă un sacou bleumarin, și se grăbi spre ieșire. În drum spre garaj, observă că tufa de liliac era gata să înflorească. Iubea liliacul și mărgăritarul, acele flori fragile ce înfloresc o perioadă atât de scurtă, în fiecare primăvară, pentru ca să moară îndată ce trece luna mai. Își aminti de perioada când plantase cireșul și mărul, ale căror fructe nu le va mai culege el, anul acesta.

Nelăsându-se cuprins de melancolie, ambală motorul mașinii Camaro, model sport, și demară înconjurând Prospect Park pe latura de vest, pentru a ajunge la sala de gimnastică din Park Slope, la intersecția dintre Union și Seventh. Era o cursă de zece minute, pe care oricând putea s-o transforme într-o plimbare prin parc de o jumătate de oră, dar astăzi încerca să câștige ceva timp, pentru a căuta un apartament, așa încât era mai bine să se grăbească.

Bens Body Builders – etajul 3, informa anunțul de la intrare. Pluralul se referea la echipament, pentru că Ben era singurul instructor. Credea în antrenamentul pe care îl coordona personal, fără asistenți. Chiar de la deschiderea sălii, Ben a avut clienți în permanență, culturiști, sau actori care aveau nevoie să se păstreze în formă. Dar în ultimii zece ani, ca urmare a teoriei pe care o enunțase cu mult timp în urmă și care găsise în sfârșit adepți în rândul tinerei generații, în programul său apăruse un nou exercițiu: eliminarea stressului.

În momentul de față, avea o mulțime de clienți ce își așteptau rândul. Aceștia erau atrași de programul său moderat – nu mai existau oameni care să creadă că rezultatele se obțin numai prin eforturi uriașe, fapt susținut întotdeauna de Ben – și încântați de faptul că cincisprezece minute erau suficiente. Fericiți, scoteau din buzunar cincizeci de dolari pentru fiecare ședință, considerând că au scăpat ieftin.

Ben urcă scările, sărind câte trei deodată și deschise ușa camerei de așteptare, care dinadins nu fusese echipată cu scaune, dar care avea o mulțime de materiale de citit agățate de pereți. Erau articole tăiate din ziare și reviste, despre dietă, boală, totul în concordanță cu principiile lui, plus o întreagă secțiune pe care el o numea „hrană spirituală pentru minte”. Ben credea cu tărie că sufletul și trupul lucrează împreună.

Zâmbi, în vreme ce agăța de perete sloganul: „Dacă ai un piciorîn ziua de ieri și unul în ziua de mâine, te piși pe ziua de azi”.

În sfârșit, deschise ușa sălii de gimnastică, o încăpere de zece pe treisprezece metri, având un perete acoperit cu oglinzi și podeaua carpetată și echipată cu diverse aparate pentru exerciții fizice. Deschise casetofonul stereo și introduse o casetă. Avea o gamă variată de muzică, pentru a satisface gusturile tuturor clienților: orchestrală, clasică, country și ceva rock.

Un ritm tremurător umplu încăperea, apoi se auzi vocea lui Phil Collins.

Oh, oh think twice,

It’s another day for you and me in paradise…

— Dacă ăsta e paradisul, atunci eu voi încerca iadul spuse Milt intrând, răsuflând din greu. Liftul tău e din nou defect.

— Eu nu i-am dat drumul. Am crezut că vrei să urci pe scări.

Milt își scoase jacheta, dând la iveală un trup mic, dolofan, care întotdeauna îi amintea lui Ben de un coș cu fructe – trunchiul său era ca o pară, iar capul chel semăna cu un măr rumen. Ben nu putea înțelege de ce își irosea Milt banii pe ședințele de gimnastică, când era clar un caz fără speranță. Oricum, era bucuros că venise, deoarece era nostim să începi dimineața pălăvrăgind cu cel mai bun prieten.

Ceea ce-i lipsea trupului, Milt completa cu spiritul. Era totdeauna cu bună dispoziție având o glumă sau o anecdotă amuzantă de spus.

În spatele ochelarilor mari, cu ramă de baga, ochii lui întotdeauna scânteiau veseli, ca și cum ar fi ascuns o ghidușie.

— Uită-te la tine, Milt – o anvelopă de rezervă, bună numai pentru a face o plută din ea.

— Ce glumă usturătoare, se strâmbă fața durdulie a lui Milt, într-o suferință prefăcută. Tu trebuie să mă aduci într-o formă bună.

— Cincisprezece minute de exercițiu zilnic o să te aducă în formă numai dacă vei înceta să mănânci acel hazzerei, cu care te hrănește Sarah.

— Ei bine, am văzut că te îndopi de fiecare dată, când vii la noi la cină.

— Milt, îi zâmbi răutăcios Ben, asta numai pentru ca Sarah să nu capete un complex în privința gătitului.

Râseră amândoi. Gătitul teribil al lui Sarah era ținta preferată a glumelor lor.

Era ciudată reluarea prieteniei lor din copilărie, după ce Milt, care petrecuse treizeci și cinci de ani la Hollywood ca un foarte cunoscut agent de film, se mutase înapoi în Brooklyn.

Sarah, împingându-l pe Milt să-și caute câțiva dintre vechii prieteni a insistat să-i invite pe Ben și pe Betty la faimoasa ei friptură înăbușită, urmată de o partidă amicală de bridge. Sarah era originară din Bronx și dorise să revină aici când Milt decisese să se retragă și să se întoarcă „acasă”, în New York. Dar nici chiar voința ei evreiască, nu a putut-o întoarce în Bronx, așa încât „s-a așezat” în Brooklyn, dacă mutarea într-o casă la oraș , cu grădină la promenadă și vedere a Manhattan-ului poate fi numită „așezare”. Dar Milt nu s-a retras, pentru că agenția lui, Famous Artists, i-a oferit un post la filiala ei din New York.

Friptura înăbușită și jocul de cărți au devenit o obișnuință săptămânală, suficient de plăcută pentru cele două cupluri. Le făcea plăcere să-și amintească de zilele bune din trecut, când Ben și Milt erau puști, și băteau drumurile în Coney Island, sau se furișau în Ebbets Field, să privească la jucători. Uneori Ben devenea trist, gândindu-se la cât de naturale și simple erau prieteniile în copilărie, când puteai spune prietenului cel mai bun cele mai intime secrete. Odată ce ai crescut, e atât de dificil să fii deschis, să ai încredere în oameni.

Momentul în care Milt a redevenit cel mai bun prieten al său s-a consumat acum doi ani. Era într-o seară, după cină, când soțiile strângeau masa și făceau pregătirile pentru un joc de cărți, iar Milt și Ben luau o gură de aer curat, pe balcon. Milt s-a întors spre Ben, ochii săi arătând suferință, și i-a șoptit:

— Cred că voi vomita, a spus, frecându-și pântecul mare.

— Ce este? a întrebat Ben alarmat că Milt ar fi putut vomita chiar în acel moment, jos, pe promenadă.

Dar Milt a inspirat adânc, recăpătându-și calmul, apoi a aruncat o privire spre sufragerie, unde soțiile lor discutau.

— O să-ți spun ceva ce n-am mai spus niciodată nimănui, în viața mea, a anunțat solemn, cu o voce joasă.

— Ce?

Ben nu era sigur dacă Milt vorbea serios, sau spunea una din gumele lui.

— Urăsc friptura înăbușită, făcută de Sarah.

— O urăști? s-a uitat Ben mirat la prietenul său.

Nu fusese el martor, când Milt devorase o a doua porție, cu mare încântare?

— Într-o zi o să mă omoare friptura asta, se prăbuși el în șezlong, dar să nu sufli o vorbă despre asta, căci o prepară cel puțin o dată pe săptămână, și dacă descoperă că o urăsc, o să fie distrusă.

Ben s-a așezat lângă Milt, zâmbindu-i conspirativ și i-a șoptit:

— O să-ți mărturisesc ceva, Milt.

— Urăști și tu friptura înăbușită?

— Mai rău.

— Mai rău? Ce poate fi mai rău?

— Urăsc jocul de cărți.

— Dar tu și Betty jucați de câteva ori pe săptămână.

— Știu, e o tortură pentru mine.

S-au privit unul pe altul și au izbucnit în râs, și cu cât râdeau mai mult cu atât deveneau mai isterici, până ce lacrimile au început să curgă pe obrajii lor.

Sarah a scos capul pe balcon.

— Trebuie să fie una din glumele porcoase ale lui Milt, a mormăit ea către Betty, căci numai asta i-ar fi putut face să râdă cu atâta poftă.

Din acel moment, prietenia lor a devenit specială, ca în zilele bune de demult, când erau copii.

— De ce zâmbești? întrebă Milt cu o voce ușor iritată, picături de transpirație formându-se pe fruntea sa, în vreme ce exersa la spalier.

— A, numai îmi aminteam…

— Da, vremurile bune de altădată, când erai tânăr și nu asudai nici când făceai dragoste?

Milt își încetini ritmul și-și șterse sudoarea cu prosopul.

— Pariez că-ți lipsește Hollywood-ul, cu toate femeile și romantismul lui, zise Ben schimbând caseta în aparat.

— Nu exista mult romantism la Hollywood, râse Milt, în vreme ce ridica cele două haltere, de patru kilograme și jumătate fiecare. Toate acela staruri făcând dragoste, înseamnă numai publicitate.

— Cum, nu se face dragoste?

— Ooo, din plin. Dar nu între vedete.

— Și cine o face?

— Agenții, îi făcu Milt cu ochiul lui Ben.

— Fii serios. Tipi ca tine?

— Da. Vedetele concurează între ele pentru cele mai bune roluri, prim-planuri, și se urăsc reciproc.

— Adevărat?

— Sigur. Acele „minunate femei” vin acasă după o zi de lucru și ultimul lucru pe care doresc să-l vadă e unul din acei „minunați băieți”. Sunt prea supărate, așa că fac o baie, își pun cămășile de noapte, dar nu pot să doarmă, și atunci își cheamă agenții.

— Nu glumești?

— Nu. Agentul vine, o ține de mână, o dezmiardă, o liniștește, o iubește, și ea îi e recunoscătoare pentru asta.

Ben clătină din cap, dând muzica mai tare.

— Voi, agenții, luați zece la sută din orice?

— Orice poate ajuta un client.

Ben râse.

— Știi, mi-ar place să poți depune la bancă câteva din iubirile de demult, astfel încât să le poți scoate acum, ca o pensie, zise Milt aruncând greutățile pe podea și făcându-l pe Ben să tresară.

— Milt, ai numai sex în cap, zise Ben.

— Ei bine, când nu poți s-o mai faci, îți face plăcere să discuți despre asta.

Ben nu răspunse.

— Hei, băiețel, încă mai lucrează toți mușchii tăi?

Ben îi zâmbi răutăcios.

— Încă nu au inventat o mașină Nautilus, pentru asta.

Imediat ce o vor face, voi comanda trei bucăți, una pentru mine și două pentru tine, Milt.

— Mi se pare corect.

Terminându-și exercițiul, Milt își scoase echipamentul transpirat și se întinse după hainele de stradă.

— Ei bine, plec. Michaelson e în oraș.

— Michaelson?

— Tipul care conduce agenția.

Milt scoase o cămașă curată, pe care o adusese în servietă și se îmbrăcă în fața oglinzii. Îl putu vedea în spate pe Ben, legănându-se în ritmul unui tango. Își învârtea partenera imaginară, absorbit de ritmul muzicii.

— Îmi amintești de ziua când tu și Betty ați luat premiul întâi, la acea competiție pe Coney Island, oftă Milt. Când a fost asta… ’45?

— Cu mult timp în urmă. Păcat că nu se mai dansează tango, zise Ben cu o voce nostalgică.

— Presupun că ultimul tango a fost la Paris.

— Ce?

— N-ai văzut niciodată acel film, cu Marlon Brando? Nu, lui Betty nu i-a plăcut niciodată se meargă la cinema.

— Păcat. Rulează la Plaza, unde se prezintă filme vechi.

— Știu locul.

— Trebuie să mergi.

— Poate voi merge. Mă gândisem să caut un apartament în seara asta, dar la dracu’…!

— Ultimul tango la Paris o să-ți placă.

Ben nu era sigur. Niciodată nu i-a plăcut Marlon Brando. Dar cât de rău putea fi filmul, dacă era vorba despre un tango?