Fiul de rege

Fiul de rege de Berttina von Arnim

A FOST ODATĂ UN REGE, care domnea peste o țară minunată, și din palatul său, așezat pe un munte înalt, putea privi pînă departe, în depărtări. Îndărătul palatului, spre buna-i desfătare, se întindeau grădini frumoase, mărginite de rîuri limpezi și păduri dese, pline de sălbăticiuni. Lei și tigri își aveau aici sălașul; rîșii stăteau în copaci; vulpile și lupii săreau de colo pînă colo prin desișuri; urși albi sau cu blană aurie veneau adesea în grădina regelui, trecând înot, perechi-perechi, peste ape. Sus, în creștetul copacilor, își făcuseră cuib vulturii, ulii și șoimii. Erau pădurile acestea ca o împărăție la hotarul regesc, pe care animalele o știau drept a lor și numai a lor.

Regele își luă soție atît pentru frumusețea ei cît și din dorința de a avea copii. Și cînd regina fu binecuvîntată, poporul, bucurînelu-se că va fi cine să moștenească tronul, o cinsti nespus de mult. Sorocul însă trecu fără ca regina să aducă pe lume un copil. Se mîhni atunci regele, crezînd că soția e bolnavă și că va muri curînd; dar ea mînca și bea ca o ființă zdravănă și astfel umblă șapte ani cu pîntecul rotund. Regele, bănuind că femeia păcătuise în fața Domnului de-o pedepsește atît de rău, se scîrbi de înfățișarea ei. Dădu poruncă și o despărți de iatacul lui, izgonind-o în încăperile dosnice ale palatului. Aici regina își duse povara cea grea, într-o lungă amărăciune, rătăcind prin grădinile singuratice și privind animalele care veneau dinspre pădure să se adape la malul celălalt al rîului. Și dacă timpul era de primăvară, cînd leii și tigrii vin la adăpat cu puii lor, atunci, în greaua ei cumpănă, femeia își dorea să fie o sălbăticiune, să smulgă vieții hrana, luptînd abraș, numai să-și poată îndestula pruncul. „Dar așa, vorbea dînsa, trebuie să cutreier grădinile cu pas tîrșit și în plîns amar. Mă uit la voi în fiecare an cum vă bucurați de rod, cum vă creșteti puișorii în mijlocul naturii celei aspre și iuți; mie însă, fiică de prinț și regină, nu mi-e dat să cresc pe nimeni din nobila mea stirpe, ci să trăiesc nefericită și urîtă de însuși soțul meu, regele”

Pe cînd ședea odată la loc singuratic, sub un palmier, simți durerile facerii și născu un băiat, care părea puternic ca unul de șapte ani; și abia ce veni pe lume, văzînd o ursoaică ce trecuse rîul, se luă după ea, se agăță de blana ei și astfel ursoaica îl duse înot și dispăru cu el în pădure. Atunci regina scoase un țipăt sfîsietor de mamă:

― Băiatul meu, singurul meu copil e în pădure, îl rup fiarele!

Cît ai clipi, străjile regelui se năpustiră peste ape către desișul pădurii, cu baltage, cu arcuri și săgeți, ca să-l scape de primejdie pe băiatul măriei sale.

Văzîndu-și animalele meleagul cotropit, ieșiră toate din păduri la malul rîului, gata de apărare… Urșii se ridicară și își întinseră labele amenințător, leii își arătau colții rînjind și fluturau din coadă, tigrii alergau cu priviri de foc, lupii urlau, elefanții răscoleau pămîntul și răsturnau stîncile în apă, păsările zburau din cuiburi, îngreuind aerul și făcînd o larmă grozavă – încît nici unul dintre vitejii cavaleri nu îndrăzni să urce pe malul celălalt. Se întoarseră deci înot la regina părăsită, crezînd că băiatul e pierdut. Cum ajunseră, însă, la regină, văzură cu mirare că năștea din nou. Și astfel veniră pe lume încă șase copilași, care de care mai vioi și mai voinic, iar doliul după fiul pierdut nu dură lungă vreme. Regina, dimpreună cu cei șase sugaci, fu dusă cu alai în fața regelui, ca o mamă glorioasă, primită cu bucurie și cinstiri.

Copilașii creșteau, regina îi îngrijea cu multă răbdare și îi hrănea; dar seara, după ce adormeau, se ducea în spatele palatului, acolo unde șezuse cînd ursoaica i-a luat pe cel dintîi născut. Fugea de-a lungul rîului, cu nădejdea că doar-doar își va ispiti băiatul să iasă din desiș, căci prea puțin îi păsa de ceilalți copii și numai la primul îi era gîndul, neputînd să creadă că a pierit – aidoma păstorului care se mîhnește mai mult de mielul răznit decît de întreaga turmă, convins că tocmai mielul acesta e cel mai bun și fără seamăn între toți. Nici nu se mai temea de animalele pădurii cînd le auzea noaptea urlînd, și dacă vreunul se pripășea în grădină, alerga după el și întreba de copil. Acestea însă nu voiau s-o înțeleagă. Desperată, femeia își pierdea cumpătul, amenința și se ruga și îi trăgea pe urși de blană, zicînd:

― Mi-ați furat fiul!

Urșii însă nu se sinchiseau și își vedeau de treabă în felul lor; cunoscînd femeia după chip, nu-i făceau nici un rău. Atunci, regina intra iarăși în palat, își ștergea lacrimile și se apleca peste copilașii ei tulburați, neliniștiți. Ascunzîndu-și durerea, spunea încet:

― Bieții de ei, li-e foame și li-e frig; trebuie să-i încălzesc, să le dau de mîncare, pînă s-or potoli.

Astfel, cît era ziua de lungă, își tăinuia tristețea dinaintea oamenilor și nu-și întorcea fața spre lumină; o apăsa rușinea că ține mai mult la copilul pierdut decît la toți ceilalți. Îi creștea, nu-i vorbă, zi de zi, cu mare grijă și înțelepciune; dar seara, după ce pruncii coborau în somn, ea umbla pe urmele primului născut. Grăia către păsările mari de pradă, ce pluteau în văzduh ba încolo, ba încoace, ducînd hrană puilor. Le spunea deseori:

― Ah, voi făpturi înaripate, să pot și eu pluti în văzduh, peste păduri și desișuri, să-mi caut odorul! Ah, spuneți-mi dacă mai trăiește sau l-ați văzut mort!

Și cînd păsările îngînau ceva nelămurit din înalturi, ea socotea că ar fi ceva de înțeles și își ridica părul căzut pe obraji, ca să audă mai bine. I se părea de multe ori, după glasul păsărilor, că băiatul e în viață și se va întoarce curînd. Se străduia să afle tîlcuri în țipetele lor, întreba chiar și albinele și cărăbușii ce grăbeau zbîrnîind peste ape, roiau în jurul ei, bîzîiau fiecare în graiul lui și zburau mai departe.

O, sărmană regină, nici un animal sălbatic, fără pricepere, nu-ți va da vreun sfat; ele nu știu ce-i tînga omului. Căci oamenii le hăituiesc, le urmăresc și nu le cuprind în sufletul lor, ci caută să le omoare pentru blană sau pentru carnea bună de mîncat, dar nici un om nu le-a cerut vreodată mîngîiere. În schimb, cîte nobile sălbăticiuni nu și-au plîns libertatea, pe care omul le-a răpit-o viclean, cîte n-au ajuns în robia lui, puse la munci pentru care nu erau menite, căci nu le sta în fire! Trebuie să mănînce fîn uscat pentru a-l sluji cu puterea lor, deși ar fi putut să se îndestuleze cu frunziș proaspăt în pădure; trebuie să rabde zăbala și șfichiul biciului. De aceea, nici nu au încredere în om și îl ocolesc, iar cînd nu se pot ajuta altfel, îl prind și îl sfîșie îngrozitor, numai să-și apere libertatea sau puii primejduiți.

Copiii se făcuseră acum destul de mari și erau bine crescuți întru toate deprinderile, aveau gînduri drepte, chibzuite și se purtau în bună cuviință. Regele nu știa cui să-i lase coroana, căci nu se putea spune care din ei s-a născut mai întîi, nici care ar fi mai puțin destoinic pentru domnie. Cînd îi lăsa să se întreacă la jocuri, se întîmpla nu o dată ca toți să cîștige sau ca fiecare în felul lui să se arate cel mai dibaci. Nici să iubească pe unul mai mult decît pe altul regele nu putea, căci toți erau frumoși și făpturile lor parcă semănau cu gîtul unei păsări măiastre cînd o bate soarele:

stînd pasărea într-un anume fel, roșul și verdele scapără minunat; răsucindu-se un pic, răsare o altă culoare; iar cînd umblă și mișcă din aripi, atunci culorile se schimbă, iute ca fulgerul, care de care mai frumoasă. Erau copiii ca un curcubeu, în care culorile stau frumos adunate și boltite pe cer, ivindu-se mereu una din cealaltă. Regele nu avea dreptul să-și împartă țara sau să o dea pe mîna mai multor stăpîni; de aceea porunci să se facă o coroană din aur curat, care să cuprindă laolaltă capetele celor șase copii, și le spuse:

― Cît va rămîne gîndul vostru curat precum aurul și veți trăi uniți precum capetele voastre stau cuprinse în inelul coroanei, cît o să vă sărutați iubitori, atîta vreme voi putea zice că țara are un singur domn și, cu toate că trupurile sînt mai multe, are un singur duh.

Și tatăl pregăti mari serbări, la care poporul să-i vadă pe noii regi. Toți nobilii se adunară la Curte. Aici, sub cerul liber, se afla un tron încăpător, din aur, pe care ședeau feciorii regelui, iar dînsul le puse coroana pe capete. Stingheră și tăcută, regina sta de față, purtînd giuvaerele-i de preț, mantie și voaluri de aur. Spre ea căta poporul și chiuia, numind-o mamă glorioasă și cîntîndu-i, pe toate strunele, vrăjite cîntece de slavă. Ea își ascundea însă obrajii sub voal și plîngea lacrimi amare pentru copilul pierdut. Atunci, feciorii coborîră de pe tron, îngenuncheară și cerură binecuvîntarea mamei. Regina se ridică și îi binecuvîntă cu dreapta, dar cu stînga își apăsă pe inimă, gîndind la fiul cel dus.

Sălbăticiunile auziră veselia ce lărmuia prin țară și, stîrnite, trecură apa înot, în turme și haite mari. Cînd paznicii aduseră cumplita veste, toți fugiră care încotro la casele lor, doar mama nu voia să plece și nu-i era frică de nimic. Feciorii, văzînd că la rugămințile lor mama nu se

clintește din loc, nu voiră nici ei s-o părăsească, și rămaseră să-i fie scut. Mulțimea de sălbăticiuni se apropia și, în mijlocul lor, venea un chip frumos, privind mîndru către cer. Părea că e om, doar mai luminos și mai măreț. Călărea pe spatele leilor și tigrilor, sărea sprinten de pe unul pe celălalt. Zărindu-l, mama rosti:

― E fiul meu! Și merse fără teamă în întâmpinarea lui. Se cuibări la pieptu-i falnic și simți cum i se prăvale o stîncă de pe inimă.

Animalele știau femeia după înfățișare și nu se atinseră de ea. Băiatul însă nu cunoștea graiul omenesc; își arătă gîndul prin semne. De aceea, luă coroana și o roti de șapte ori în jurul capului, apoi smulse cu brațul său puternic un măslin cu rădăcini cu tot și dădu fiecăruia dintre cei șase frați cîte o creangă; el însă păstră pentru sine trunchiul, ceea ce vrea să zică:

― Eu sînt stăpînul! Iar voi să trăiți în pace cu mine!

Și se făcu rege peste animale și oameni, întru spirit și fără grai.