Zâna Onda

Zâna Onda de IULIUS MOSEN

ACUM O SUTĂ DE ANI, trăia la țară un țesător care avea un singur fiu, pe nume Leonhard. Acesta simți din fragedă pruncie o chemare de neînvins pentru muzică. Singur învăță să cînte la vioară și țiteră; dacă auzea numai o dată un viers oarecare, putea să-l cînte apoi cu cele mai felurite întorsături. Astfel, ajunse că nici o sărbătoare și nici un joc nu se mai țineau în împrejurimi fără ca Leonhard să nu le cînte sătenilor. Număra vreo șaisprezece ani cînd, odată, într-o noapte de mai, întorcîndu-se din satul Wirschitz de la o nuntă, se rătăci în pădurea ce creștea între cele două sate. Cu țitera pe umăr, prinsă-n curelușă, el își urmă calea tot mai departe, mai adînc în pădure, fără a găsi o ieșire în larg. Tot mai înfricoșată îi bătea inima în piept, ca un ornic. În schimb, pădurea se scufunda din ce în ce într-o liniște ca din străfund. Doar în răstimpuri lungi i se părea că munții răsuflă, undeva, cu line și adînci tresăriri. Nici o creangă nu mișca, toate ascultau parcă o taină minunată, țesute în razele lunii, care închipuiau un joc fantastic la umbra deasă a tufișurilor și copacilor. Acum Leonhard ieși într-un luminiș, o pajiște verde în mijlocul căreia se afla, neted ca oglinda, un lac întunecos. Obosit de moarte, Leonhard se așeză și căută zadarnic un gînd mîntuitor. Pînă la urmă, cel mai bun lucru i se păru să aștepte aici dimineața. Pentru a-și goni teama, scoase țitera de pe umăr, o puse pe genunchi și porni să cînte viersuri din cele mai frumoase. După un timp i se păru că un glob de ceață se tot învîrte în mijlocul lacului și că dansează după muzica lui, crescînd mereu și apropiindu-se. Iar cînd privi mai bine, văzu că se ivește din ceață un chip fermecător de fată, care se uită la el. Se sperie atît de rău, încît viersul amuți de la sine. Dar frumoasa făptură se și afla în preajma lui.

― Nu te teme, îi spuse ea, căci îți vreau numai binele și, drept răsplată pentru cîntecul ce mi-ai dăruit, o să te învăț cele mai frumoase melodii, cum nu le-a mai ascultat urechea omenească.

Leonhard își ridică sfios privirea și o înfiorare dulce îl străbătu, căci nu mai văzuse în viața lui o făptură atît de minunată. Nu-și mai putea lua ochii de la ochii ei adînci, întunecați, de la gura ei zîmbitoare, de la toată ființa ei vrăjelnică. Părea că inima i s-a oprit în piept. Nu era în stare să scoată o vorbă. Nici nu-și mai dădu seama de ce se întîmplă, cînd copila se așeză lîngă el, trecîndu-și brațul rece și alb ca neaua în jurul gîtului și lipindu-și obrajii de obrajii săi.

― Tine bine minte ce-o să-ti cînt!

Și ea îi cîntă melodii fermecătoare, de neasemuit, al căror fir se torcea din cele mai adînci tristeți și lumini, cum rareori le va fi trăit vreo inimă omenească.

― Ții minte totul, dragul meu? șopti fata în răstimp.

Leonhard întări din cap și cîntecul porni din nou. O melodie se urma cu alta, pînă ce băiatul, simțind flăcări în sînge și dogori mistuitoare, se dărui fetei într-un sărut prelung.

Astfel începu să se crape de ziuă.

― Acum trebuie să ne despărțim, spuse fata.

― Cînd o să te mai văd? întrebă Leonhard.

― Încă o singură dată în toată viața ta! răspunse străina. Și numai într-un ceas de cea mai mare cumpănă. Atunci vei putea să mă chemi. Uite-aici un inel! Să-l porți mereu la tine. Cînd vei dori să te lepezi de viață și să vii la mine, învîrte inelul, fă-l să se rotească și strigă de trei ori: Onda! Mă voi înfățișa de îndată.

Cu acestea, îi puse în deget un inel simplu de tot, dar încrustat cu un rubin focos închipuind o inimă.

― Acum apucă la dreapta și o să ajungi acasă, dar să nu pomenești orișiunde și oricui de mine, nici de iubirea noastră, și să-mi rămîi pururea credincios, altminteri va trebui să te dau pierzării!

Vorbind astfel, copila stătu atît de măreață și puternică în fața lui, încît Leonhard aproape că se îngrozi, fie din pricina cuvintelor ce rostise, fie de prea multa ei frumusețe. Dar fata îi zîmbi iar și din ochii ei întunecați se rostogoliră lacrimi grele, în timp ce buzele, tremurînd de-o nobilă sfială, șoptiră lin:

― Tu nici nu știi că ne iubim încă de mult, mai demult decît ținerea de minte a oamenilor, iar eu te regăsesc de fiecare dată.

Apoi, copila își împreuna brațele albe ca neaua și grăi:

― Gata, e vremea să pleci!

Leonhard parcă plutea în vis. Mai privi o dată făptura ei, dar nu îndrăzni s-o atingă și, ținîndu-și apăsat mîna pe inimă, se depărtă șovăind pe drumul ce-i fusese arătat.

Din noaptea aceea Leonhard se schimbă mult: nu mai era bun la treabă nici în casă, nici în meserie, abia de-și lăsa timp pentru masă și somn; încolo muzica îl răpea cu totul. De aceea, tatăl nu se împotrivi cînd fiul său, cunoscînd o trupă de muzicanți ce treceau prin sat, pofti să plece cu ei la Praga. Și nu stătu mult acolo, că și aflară toți de harul lui nemaipomenit. Acum cînta mai cu drag la vioară, căci pe strunele ei putea să joace fără opreliști nesecata-i închipuire; dar nu picura în viers decît acele simțiri pe care Onda le strecurase în sufletul său. Astfel, după ce își cîștigă un nume de faimă, hotărî să plece la Veneția, la marele dascăl Porporino, ca să învețe și deprinderile cele mai noi ale meșteșugului muzical. Acolo trăi aproape ca o slugă un an întreg și se feri să-i cînte marelui dascăl din născocirile sale, în schimb se sili cu atît mai mult să-și însușească toate învățămintele și pildele bătrînilor maeștri italieni. Doar în nopțile singuratice urca pe țărmul Schiavoni, sărea într-o gondolă și se lăsa dus departe înspre lagune. După ce se depărta hăt de țărm, îl ruga pe barcagiu să vîslească lin, apuca vioara și mîngîia văzduhul nopților italiene, întunecate și dulci, cu fierbinte tragăn de dor. Atunci se făcea uneori ca și cum Onda cea dragă, mireasa sufletului său, i-ar trece prin fața ochilor, în lungi văluri tremurătoare, cu surîsu-i blînd, întorcîndu-și capul spre el sau ridicîndu-se în vîrful picioarelor și rotindu-se în jurul lui. Ba, cîteodată, Leonhard striga la barcagiu:

― Vîslește iute într-acolo!

Și barcagiul zorea, gondola zbura ca o pasăre, dar nu se apropia nicicum de chipul acela vrăjit, care se destrăma și pierea în ceață. Atunci Leonard își săruta inelul, oftînd, și se întorcea în piața San-Marcus, pentru ca în noaptea următoare să se lase din nou purtat în larg, spre lagune.

Dar, într-o noapte, nu izbuti să petreacă astfel, neștiut de nimeni. Tocmai se scufundase adînc în viersul său, cînd barcagiul îl vesti că o altă gondolă se află pe urmele lor. Leonhard îi porunci să-i lase pe urmăritori să se apropie; curînd gondola se apropie și Leonhard auzi vocea dascălului său:

― Cine ești, omule, îngere, care cînți cu atîta farmec răscolitor? Dă-mi mîinile să ți le sărut, eu sînt Porporino!

― Iar eu, strigă băiatul, sînt Leonhard, credinciosul domniei tale învățăcel!

― Ori, poate, diavolul! răspunse Porporino și barca țîșni din loc, parcă mînată de furie.

A doua zi, cînd Leonhard păși în casa dascălului său, acesta era gata pudrat, în mare ținută, cu pălărie și cu spadă la șold. Domnia sa îi spuse:

― M-ai înșelat, ce-i drept. Rămîi însă vrednicul meu școlar. Lasă-te în genunchi! Întru acest semn cu spada vei fi liber. Pentru învățătura ce ți-am dat, răspund eu. Pentru ceea ce vor face cu ea, fie duhul bun, fie cel rău, asta te privește. Uite-aici certificatul și-o scrisoare către ministrul Brühl, din Dresda. Du-te acolo, unde se caută un viorist cu mare meșteșug. În Germania, n-ai teamă, nu te întrece nimeni. Și te rog, fă-mi plăcerea s-o însoțești cu grijă frățească pe Maria Torelli, o elevă de-a mea, pe care au angajat-o acolo, la opera italiană!

Multă vreme Leonhard nu izbuti să-și adune gîndurile față cu această nebănuită schimbare a sorții. Ca un lunatic, își luă rămas bun de la orașul lagunelor și abia de-i aruncă o privire frumoasei Maria care, alături de mama ei, căuta să-i atragă luarea-aminte în ceasurile lungi ale călătoriei. Străini plecaseră din Veneția și tot astfel puseră piciorul pe pămîntul Dresdei; aici abia le fu dat să se cunoască! Însăși căldura cu care ascultătorii întîmpinară arta lor îi apropie întreolaltă, fără a socoti și schimbul de scrisori cu Porporino din Veneția, care îi lega, la rîndul lui, ducînd treptat la obișnuința revederii, apoi la prietenie și dragoste. Erau mîndri unul de celălalt, și pe bun temei.

Leonhard ar fi fost de-a dreptul fericit, dacă nu l-ar fi bîntuit întruna gîndul la nerecunoștința sa, deși în sinea lui hotărîse încă de mult că toate cele văzute și auzite cîndva, în liniștea nopții de mai, nu fuseseră decît năluciri. Un singur lucru nu-l putea înțelege; cum de ajunsese inelul cu rubin în degetul său.

El compuse o scurtă operă, Andromeda, în care Maria avea să joace rolul principal. Teatrul gemea de lume; spectacolul începu; încă de la uvertură ascultătorii fură cuceriți; ropote de aplauze o salutară pe Andromeda; trebui să cînte încă o dată aproape toate ariile; la sfîrșit, uralele nu mai conteneau, iar cînd, la chemarea miilor de voci, compozitorul și solista ieșiră în scenă pentru a mulțumi, Leonhard îi șopti Mariei:

― Să ne unim, draga mea, pe toată viața!

Apoi, Leonhard o conduse acasă, unde mama ei le pregătise un adevărat festin. Nicicînd Maria nu i se arătase mai răpitoare ca în seara aceea și Leonhard parcă trăia copleșit de un vis fermecător; stătură pînă noaptea tîrziu împreună, depănînd amintiri din frumoasa Veneție și legănîndu-se în speranța unui viitor strălucit. Mama ei ațipise de mult într-un fotoliu cînd Leonhard își luă inima în dinți și șopti:

― Maria, poți tu oare să mă iubești?

Șovăind un pic, ea răspunse:

― Mi-ai fost drag din prima clipă cînd ne-am cunoscut, doar că mereu simțeam ca și cum între tine și mine ar sta o făptură amenințătoare. Dacă mă iubești însă cu adevărat, sînt gata să fiu a ta pe vecie.

Fericit de răspunsul ei, Leonhard vru să-i dea inel de logodnă și, cum nu avea decît inelul pe care Onda i-l dăruise, încercă să și-l scoată din deget. Dar abia îl atinse, că un junghi cumplit îl sfîșie de la inimă pînă-n vîrful degetelor, atît de dureros încît se făcu alb ca varul și căzu la pămînt. În cădere, privirea-i se opri o clipă asupra unei oglinzi mari din perete și parcă văzu într-însa niște ochi adînci, mînioși, care îl ținteau, și un braț alb, ridicat amenințător. În zadar se repeziră la el femeile plîngînd și rugindu-l să le spună ce-a pățit; nu făcea decît să se caine mereu:

― Ah, nefericitul de mine, ah, nefericitul de mine!

Și astfel, se năpusti pe ușă afară, pe cînd Maria rămase lîngă mama ei, frîngîndu-și mîinile și vărsînd lacrimi șiroaie.

Ajuns în odaia lui și dînd să se dezbrace, Leonhard simți că-i lunecă inelul din deget, rostogolindu-se, cu scapăr lung, pe dușumea. Căută zadarnic, mînat de un zor nebun, pînă la ivirea dimineții cînd, spre groaza lui, își dădu seama că degetul inelar al mîinii stingi, unde stătuse inelul, era țeapăn, alb și rece ca zăpada. Degeaba îl frecă ore întregi; viața fugise din el. În timpul zilei, primi un plic de la Maria, prin care aceasta îl anunța că a plecat la Veneția, în vacanță. Cu slove îndurerate adăuga cum că n-or să se mai vadă nicicînd și îl ruga să-și amintească baremi de făptura ei, care va purta de-acum încolo sfîntul semn al suferinței.

Astfel, cu inima rănită și cu trupul bolind, rămase Leonhard singur în casa unde locuia, împrejmuită de grădini, lîngă porțile orașului.

La începutul bolii, putea cel puțin să-și aștearnă compozițiile pe hîrtie; mai tîrziu însă nici asta nu-i era îngăduit; fără grabă, dar sigur, trupul îi înțepenea bucată cu bucată.

Firea lui îndeobște atît de vioaie îl părăsea din ce în ce; dar cînd soarta i se înfățișă tristă ca un nor întunecat, el tăinuia în suflet, mai luminos ca oricînd, chipul frumoasei și cumplitei Onda; și cînd ajunse cu totul neputincios la trup, avu parte de o nouă, neasemuită bucurie; căci la un miez al nopții desluși, mai întîi de departe, din prea departe, abia ghicit, apoi din ce în ce mai tare, mai limpede, glasul Ondei, care părea că plutește roată, strîngînd mereu cercul deasupra casei sale; și glasul ei cînta știutele cînturi, pe care Leonhard le auzise de mult, într-o noapte de mai, cînd o cunoscuse pe Onda în pădure. De cîte ori nu-și înălța sărmanul anevoie mîinile betege, zicînd:

― Onda, nu vii mai repede, să mă izbăvești?

Dar în zadar aștepta răspunsul. Uneori, în somn, și-o visa la căpătîi, mîngîindu-l încet, liniștitor pe frunte, cu mîna-i răcoroasă ca apa; și adesea, la deșteptare, părea că năluca ei albă se strecoară și îi lunecă din priviri.

O porumbiță din vecini se obișnui cu el atît de mult încît venea în odaia lui și ciugulea fără teamă fărămiturile de pe jos. Într-o zi, pe cînd mîhnirea îl apăsa crunt și sufletu-i, plîngînd amar, da să-l părăsească, iar porumbița, la picioarele lui, culegea boabele de lacrimi rostogolite pe dușumea, Leonhard văzu cum, plictisită în cele din urmă de acest joc, pasărea scoate la iveală din crăpătura unei scînduri ceva rotund și luminos. El se uită cu mai multă băgare de seamă: era inelul pierdut.

Izbutind să se lase în genunchi, Leonhard întinse mîna, care îndeobște atîrna atît de greu, apucă inelul cu toată ușurința și, amintindu-și de sfatul Ondei, îl făcu să se rotească. Dornic de izbăvire, o strigă pe nume de trei ori.

Inelul, în rotirea lui, arăta la început ca o mică bilă de aur, apoi se mări ca discul lunii, și tot crescu și crescu, pînă ajunse cît soarele strălucitor, pentru ca pe urmă, cît ai clipi, să se deschidă asemenea unei corole de cactus grandiflorus[1]. Leonhard privi înăuntru ca în străfundul unei păduri adînci, din care urca un freamăt neștiut, ca de ploaie îndepărtată. Din freamătul acela se lămuri, în sfîrșit, un cîntec de țiteră, apropiindu-se încet-încet. Deodată, negurile verzi se despicară și deasupra lui răsări Onda în veșmintele-i de argint, lungi, tremurătoare. Nebun de fericit, Leonhard privi în sus, la fața ei înfiorată de un zîmbet trist. Ea se plecă asupra lui și vorbi:

― Dă-mi sufletul tău, căci vreau să te duc întru veșnică desfătare!

― Ți-l dau! răspunse Leonhard.

Atunci, Onda îi petrecu pe după gît albele-i brațe, răcoroase ca apa, și îl sărută pe amîndoi ochii. Simțurile îi pieriră și se prăbuși la picioarele ei.

Un om care lucra în grădină auzi zgomotul acelei căderi și alergă la fața locului. El găsi în odaie un mort.