Țăranul și fiul său

Țăranul și fiul său de EDUARD MORIKE

ÎNTR-0 DIMINEAȚĂ, la sculare, Peter îi spune nevestei sale, foarte speriat:

― Ia te uită, Eva, ce de-a vînătăi am! Tot corpul mi-e negru-vînăt și să nu crezi că-i de la vreo încăierare!

― Omule, zise femeia, l-oi fi deșelat în bătăi pe Hansel, biet căluțul nostru. Or, mie, bunicul mi-a spus-o în sute de rînduri: cînd cineva își bate vita, fie taur, fie măgar sau cal, aceasta îi întoarce noaptea vînătăile. Așa că, totul e limpede.

Dar Peter mîrîi:

― Hm, dacă nu înseamnă și altceva!

Rămase tăcut și se gîndi că vînătăile astea pot fi semnul morții. De aceea se purtă blînd și înțelegător, spre binele întregii case. Dar abia i se vindecă pielea, că se făcu iar Peter cel dintotdeauna, crunt, roșcovan, scuipînd înjurăturile printre dinți. Mai ales Hansel, roibul său costeliv, petrecu vreme grea, veșnic înfometat. Și cînd stătea în grajd și îl dureau oasele de atîta trudă, gîndea în sinea lui: „De s-ar găsi vreun hoț să mă fure, m-aș duce cu el ca vîntul!”

Țăranul însă avea un băiat bun la inimă, pe care îl chema Frieder. Acesta îi arăta bietului căluț multă dragoste. Cînd ușa grajdului se deschidea mai lin ca de obicei, atunci Hansel întorcea de îndată capul ostenit, să vadă dacă nu e cumva Frieder, care îi aduce pe ascuns tainul de dimineață sau de seară. Dar într-o zi, deschizînd băiatul ușa grajdului, se sperie grozav, căci văzu călare pe roib o preafrumoasă fetiță, cu rochie de argint luminos și coroană din flori sălbatice în păru-i de aur. Mîngîind cu mîna ei albă rănile și bubele lui Hansel, fetița se uită la băiat și rosti:

Hansel cel vrednic se simte mai bine

Cînd regina de coamă-l ține,

Și Frieder, sărman fecior,

Va să fie la capre păstor,

Dar o să-și afle belșugul,

Numai să scuture nucul,

Numai să scuture nucul!

Vorbind astfel, zîna se făcu nevăzută și lăsă locul gol. Pe Frieder îl năpădiră fiori de bucurie; o șterse vesel din ușă. Dar cînd se mai gîndi nițeluș la cele auzite, aproape că-l apucă tristețea. „Vai, își zise el, să fii păstor la capre, în sat – ce viață săracă! Nu mi-ar ajunge nici să-i cumpăr mamei un drob de sare pentru supă. Dar nucii? De unde să-i iau? în livada tatii nu e nici unul. Și chiar dacă, vorba zînei, mi s-ar umple sacii cu nuci, din asta nu se satură nimeni. Lasă că știu eu ce-i de făcut, dacă tot trebuie să păzesc caprele: adun nuiele și învăț să leg mături. Mai pică un ban…” Așa se tot gîndi Frieder în ziua aceea, chiar și la școală, petrecîndu-se adînc în visuri.

― Cît e de șase ori șase? întrebă învățătorul la tabla înmulțirii. Ei, Frieder, ce-ți umblă astăzi prin cap? Răspunde!

Băiatul, speriat, nu știa cum să zică: „treizeci și șase” ori „nuiele frumoase”, căci la amîndouă se gîndea. El spuse:

― Nuiele frumoase!

Și se porni un rîs de zdrăngăniră ferestrele și rămase încă multă vreme o zicală printre școlari atunci cînd vreunul sta cu gîndurile aiurea:

― Ăsta-i cu nuiele în cap!

Noaptea, Frieder nu putu dormi. I se păru într-un rînd că umblă ceva în curte; se ridică și se uită pe fereastra de deasupra patului. Și iată, zări o lumină dinspre grajd și pe Hansel ieșind cu fetița de-a călare. Aceasta îl scoase în curte și roibul călca atît de ușor de parcă pămîntul ar fi fost așternut cu bumbac. La început, Frieder vru să țipe, dar se răzgîndi pe loc. „Asta-i norocul lui Hansel”, își zise el și se culcă din nou și nu făcu decît să plîngă tăcut în pernă, căci s-a dus căluțul și n-o să se mai întoarcă nicicînd.

Ajungînd cei doi afară, în uliță, Hansel își văzu umbra la lumina scînteietoare a lunii și cugetă în sinea lui: „Vai, ce slăbănog sînt! Nici că m-ar încăleca vreodată o regină!“

Iar zîna nu grăi nimic, doar cîrmi și îl mînă peste cîmp și, străbătînd astfel o bună bucată de drum, ajunseră curînd la o poiană frumoasă. Era plină de flori aurii și se numea Nevăzuta, căci nu se arăta oamenilor obișnuiți, iar ziua se trăgea de fiecare dată într-o pădure megieșă, unde nimeni n-o putea zări. Dacă venea însă vreun copil de oameni sărmani, cu văcuța sau cu iedul după el, atunci zîna îi arăta poiana. Creșteau acolo ierburi de soi, cît și buruieni ciudate, care le priau de minune vitelor. Acolo zîna descălecă, zicînd:

― Paste, Hansel!

Fugi apoi de-a lungul pîrîului și dispăru în văzduh, ca o steluță nălucind pe cer. Iar Hansel se puse pe păscut și, cînd se sătură, îi păru rău că nu mai poate să mănînce, așa de grasă și lăptoasă era iarba aceea fragedă. În cele din urmă, i se făcu somn. Se culcă deci sub deal, la picioarele unor fagi rotunzi, și se odihni preț de patru ore. ÎI trezi deodată un corn de vînătoare; era ziuă și soarele rîdea limpede pe cer. Hansel se ridică iute în picioare, își văzu iarăși umbra pe pajiștea verde și se miră:

Ai, ce flăcău frumos m-am făcut! Neted și curățel!"

Și așa era: pielea îi strălucea ca scăldată în untdelemn.

Se nimerise ca regele acelei țări să vîneze de cîteva zile prin împrejurimi și să iasă tocmai atunci din pădure cu oamenii săi.

― Ah, uitați-vă! Uitați-vă ce bidiviu minunat! strigă el. Cum își încearcă mădularele, cum se saltă sprinteior!

Și vorbind astfel, se apropie împreună cu domnii de la Curte, care lăudară la rîndul lor calul și îl bătură mîngîietor pe grumaz. Regele porunci unui vînător:

― Du-te în sat și întreabă dacă acest animal e de vînzare. Spune-le că n-o să încapă pe mîini rele!

Vînătorul cu pricina călărea o iapă dereșă, care îi plăcu lui Hansel, așa că se ținu după ea, și în curînd sătenii își scoaseră curioși capetele la geamuri.

― Hei, spuneți, al cui e roibul? strigă vînătorul din uliță.

― Al meu nu-i! Nu-i de prin părțile astea! se auzea de peste tot.

― Ia te uită, Frieder, uite colo, zise Peter, e un cal unguresc! Mi-ar plăcea să fie al meu!

Pînă la urmă și potcovarul satului se jură că un cal ca ăsta nu găsești preț de șase mile jur împrejur. Atunci vînătorul se întoarse cu Hansel la rege, anunțînd cum că roibul e fără stăpîn.

― Să-l păstrăm, așadar! hotărî regele și alaiul își văzu de drum.

Între timp, Peter își aminti că totuși e vremea să dea de mîncare la vite și împinse, căscînd, ușa grajdului. „Hait!” făcu ochii mari găliganul, de cum văzu locul gol. Capul său roșcovan nu mai știa ce să gîndească.

― La naiba, izbucni în sfîrșit, te pomenești că roibul acela străin o fi fost Hansel al meu, și numai o vrajă a făcut să nu-l recunoască nimeni!

Mai să-și smulgă părul de necaz. Dar ce putea să mai dreagă? Roibul era dus departe. N-a rămas decît să le plîngi de milă celor doi bouleni, căci neomul își vărsă necazul pe ei și în toate zilele îi sili să lucreze cît trei. Dar pe lîngă bușeli, ghionturi și foame, ceea ce le tăia de-a binelea pofta de viață era dorul după bravul lor Hansel. Jelindu-l, boii se încăpățînau și făceau totul împotrivă. Drept care Peter îi șopti într-o zi femeii sale:

― Așa-i cum îți spun, acuma și boii mi-s vrăjiți.

Nu trecu mult și se înțeleseră să-i vîndă pe nimica toată măcelarului. Acesta îi duse și îi tăie la oraș. Dar ce întîmplare ciudată! Într-o noapte, pe cînd dormeau cu toții, aude Peter ciocănituri în oblon și strigă mînios:

― Cine-i afară?

La care îi răspund două glasuri adînci de bas:

― Roșcatul și Înstelatul.

Din pricina ta umblăm pribegi,

Vrem să mîncăm, dă-ne fînațul,

Ni-s burduhanele reci!

Lui Peter i se încreți pielea. Își ciupi nevasta șoptind:

― Scoală tu, Eva, n-auzi?!

― Eu, nu! răspunse femeia. Boii îți cer ție tainul de fîn.

Așa că se sculă găliganul tremurînd, le aruncă boilor nutrețul și, cum terminară de mîncat, plecară din nou.

Acum nenorocirile se urmară lanț. Peter cumpără la tîrg altă pereche de boi, dar se dovedi îndată, cu toată grija ce le-o purta, că nici un dobitoc nu mai poate răbda traiul în grajdul lui. Curînd se îmbolnăviră și boii, și vaca. Peter trebui să-i vîndă cu pierdere grea. Fugi atunci și căută un vraci, adică un pungaș de viță, îi dădu smerit un taler de aur și primi în schimb niște pulbere cu care urma să-și afume grajdul la ceasul amiezii. Și se apucă de afumat cu atîta zel, încît se aprinseră paiele și, cît ai clipi, cocoșul roșu sui pe acoperiș cu aripile întinse, adică grajdul și șura luară foc și arseră de parcă n-ar fi fost. Cu mare greu izbutiră pompierii să-i scape baremi casa de flăcări. Peter, ce-o să se mai întîmple cu tine? Noaptea următoare, aude iarăși bătăi în oblon.

― Cine-i? întreabă el.

― Roșcatul și înstelatul

Umblăm pe vînt și ploaie, pribegi,

Vrem să mîncăm, dă-ne fînațul,

Ni-s burduhanele reci.

Atunci Peter, desperat, sare din așternut, își lovește mîinile deasupra capului și strigă:

― Vai mie, vai mie, să hrănesc morții, cînd n-o să mai am, mîine-poimîne, hrană pentru cei vii!

Asta înduioșă vitele. Plecară și nu se mai întoarseră la el.

În loc să-l cuprindă remușcarea și să mai dreagă din ce-a stricat, Peter întîmpina mizeria la cîrciumă, printre cheflii. Cu cît se tînguia și îl certa nevastă-sa, cu atît i se scîrbea lui de casă; pe deasupra, făcu și datorii, cu care niciun ditamai general nu s-ar fi rușinat; în curînd ajunse atît de departe, încît i se scoaseră la mezat casa și acareturile. Acum trebuia să lucreze cu ziua, iar sărmana femeie țesea pe la oameni străini. Frieder însă ședea frumușel pe izlazul de la marginea satului și ținea un băț în mînă, păzind caprele, sau lega nuiele și făcea tîrnuri de vînzare.

Trecură astfel trei ani și iată că regele se afla din nou la vînătoare de mistreți, avînd-o acum și pe regină alături. Și cum era vreme de iarnă cu ger vîrtos, înălțimile lor nu voiră să mănînce în aer liber, ci bucătarii Curții pregătiră masa la hanul Șoimul. Acolo, în sala de sus, se ospătau acești musafiri în voia cea bună, iar muzicanții le cîntau la ureche. Poporul, însă, grămădit pe uliță, sta și asculta. Cînd, după ospăț, fură aduși din nou caii și un slujitor tocmai înșeua calul reginei, se ivi drept în fața lui păstorul de capre și îi spuse răspicat:

― Calul ăsta e al tatălui meu, ca să știi!

Mulțimea izbucni într-un rîs mare; roibul însă necheză de trei ori bucuros și își frecă tîmpla de umărul lui Frieder. Toate acestea le văzu și auzi regina de la fereastra de sus. Foarte mirată, se întoarse și vorbi cu soțul ei. Regele puse să-l cheme pe micul păstor de capre; acesta intră cuviincios, dar vesel, în sală, cu obrajii ca trandafirul, căci era băiețel curat și ochii îi rîdeau șăgalnici, doar că umbla desculț.

Regele îi grăi:

― Ziceai că bidiviul cel frumos ar fi al tatălui tău, nu?

― Păi, am spus adevărat, domnule, raportez cu plecăciune.

― Și cum vrei s-o dovedești, băiete?

― Fac și dovada, numai să-mi îngăduiți. L-am auzit pe rîndaș lăudîndu-se că roibul cică n-ar lăsa pe nimeni să-l încalece, doar pe regină, stăpîna lui. Acum uitați-vă, vă rog, dacă n-o să-mi stea căluțul liniștit și dacă n-o să mă asculte cînd îl strig pe nume: Hansel! Pe urmă judecați: am spus adevărul ori ba.

Regele tăcu un răstimp, după care zise unuia dintre oamenii săi:

― Aduceți-mi trei bărbați destoinici din sat, să vedem ce mărturisesc în privința băiatului.

Dar cînd veniră sătenii, întrebați fiind ce știu în legătură cu calul, mărturia lor nu fu prielnică lui Frieder. Atunci băiatul hotărî să vorbească singur. Povesti simplu, cinstit, despre zînă, cum aceasta îl răpise pe Hansel, cum el, Frieder, își cunoscuse roibul, cum zîna îi arătase poiana nevăzută, unde lui Hansel îi priise atît de mult și unde se făcuse atît de chipeș. Auzindu-l, cei de față fură tare mirați. Unii îl priviră chiorîș, însă regina grăi:

― Desigur, acesta e un băiat cinstit și adevărul stă scris pe fruntea lui.

Chiar și regele păru binevoitor față de băiat și, cum era și în toane bune, rosti:

― Însă de probă tot nu scapi!

Cu aceasta, îl pofti pe Frieder în dreptul unei ferești dosnice, care dădea spre un loc înierbat, larg și neted, în mijlocul căruia se înălța un nuc bătrîn, ca la vreo sută de pași de casă. Totul zăcea însă acoperit cu o zeghe de zăpadă, căci era în luna sărbătorilor de iarnă.

― Vezi poiana asta întinsă? făcu regele întrebător

― Păi da, și de ce nu? se băgă în vorbă unul dintre curteni, măscăriciul regelui, adăugînd cu glas leținut: Deși asta-i din cele nevăzute, ha, ha! fiind ascunsă toată sub zăpadă.

Curtenii rîseră, dar regele grăi către băiat:

― Nu te lăsa prostit de o gură spartă. Încalecă pe Hansel și să mi-l porți astfel în jurul nucului încît să iasă un cerc pe zăpadă, și dacă izbutești, atunci tot pămîntul cuprins în cercul acela să fie al tău!

Zîmbiră curtenii lingușitori, crezînd că n-o să fie decît o glumă bună. Frieder însă se arătă atît de bucuros încît ziceai că dinții lui albi nu-și mai găsesc loc în dosul buzelor. I se aduse calul (după ce îi scoaseră șaua femeiască de aur). Acesta necheză vesel, încît tot poporul se bucură cu el și, dintr-un salt, Frieder se și afla călare. Mai întîi merse încet spre poiană, acolo se opri și își roti ochii în toate părțile măsurînd depărtarea pînă la pom; apoi îl porni pe Hansel la trap și în sfîrșit la galop. Mergea totul strună și era o plăcere să vezi ce ușor și sigur se ținea băiatul în șa. Nu era însă prost Frieder. Închipui cercul cît mai mare cu putință și capetele se uniră atît de frumos de parcă cineva l-ar fi tras cu compasul. Întîmpinat cu urale, Frieder sări apoi din șa, îl sărută pe Hansel drept în bot, iar regele îi făcu semn de la fereastră, să urce sus, în sală.

― Ai trecut cu bine proba, spuse acesta. Înseamnă că poiana va fi a ta. Cît privește însă pe Hansel, nu pot să ți-l înapoiez: l-am dăruit reginei. Dar n-o să rămîi în pagubă.

Zicînd acestea, îi întinse o pungă de galbeni, plină ochi, întru care băiatul fu foarte mulțumit, mai ales că regina adăugă:

― Să vină în fiecare an la oraș, la palat, să-l vadă pe Hansel!

― Ei, da, strigă Frieder, și atunci vă aduc de fiecare dată cîte un săculeț cu nucșoare verzi din pomul meu!

― Așa să fie! mai spuse regina, și astfel se despărțiră.

Tăindu-și drum prin mulțimea lărmuitoare, Frieder alergă acasă, la părinți. Peter, tatăl său, privise de departe, pe furiș, toată întîmplarea cu cercul și făcuse în inima lui un jurămînt, al cărui tîlc firește că nu trebuie să vi-l mai spun. Destul că Frieder și Hansel îl scoseseră din nou la liman. De-acum încolo trăi ca un bărbat cinstit, drept, chiar dacă bogat, lăsînd în urma lui un fecior și mai înstărit. Și nici un sătean, de-atunci încoace, n-a mai păcătuit față de vita lui.