O nevasta incomoda

O nevasta incomoda de Linda Miller

Prolog

Providence, Washington Territory 21 mai 1889

Rebecca McKinnon căzu înapoi pe perna de satin, în timp ce durerea devenea tot mai intensă. Cu degetele care păreau să nu țină seama de comenzile din mintea ei luă scrisoarea de pe măsuța aflată lângă pat și o citi poate pentru a suta oară de când o primise, cu o zi în urmă. O cuprinse chinul, împreună cu o uimire amețitoare, plină de speranță. Ezra! În sfârșit, Ezra o găsise. Și asta însemna că probabil și Rachel o va găsi.

Lacrimi de frustrare și de durere îi ardeau ochii. Îi va spune lui Rachel ceea ce el știa? Va aranja oare el o confruntare între mamă și fiică?

Rebecca se înfioră. Capul începu să-i zvâcnească și aruncă într-o parte cuvertura de catifea roșie care o acoperea, luptându-se să coboare din pat. Străbătu încăperea, tremurând pe picioarele subțiri; trupul ei, odată voluptuos, era acum istovit și scheletic sub cămașa de noapte din mătase bej.

Pe tăblia scrinului, băutura aștepta – alinare de culoarea ambrei – închisă într-o sticlă de cristal.

Un fior de gheață străbătu sufletul Rebeccăi când destupă sticla și își turnă o generoasă cantitate într-un pahar, apoi puse dopul și așeză sticla la locul ei.

Încăperea, deja mohorâtă, se întuneca și mai mult; furtuna care bătea dinspre mare ajunsese aproape de orașul Providence. Vântul aspru, care-și anunța sosirea, se auzea deja țiuind în jurul stabilimentului Rebeccăi și se strecura spre podeaua de lemn, învăluindu-i picioarele goale.

Ea ridică paharul, într-un toast batjocoritor: „În cinstea lui Ezra. Pentru marinarul vorbăreț care-i înșelase încrederea într-un saloon din Seattle. Pentru propria ei tinerețe pierdută.”

Privi țintă imaginea umbrită din oglinda înnegrită de fum, zgâriată, de deasupra bufetului, și scoase un suspin.

Părul ei lung, de abanos, era presărat cu fire argintii, iar expresia arzătoare părăsise de mult ochii ei mari de ametist, lăsându-i opaci, goi. Obrajii ei erau supți și lipsiți de orice culoare, buzele ei, altădată cărnoase și roșii, se subțiaseră de-a lungul anilor de singurătate și regret.

Unde era acum cealaltă Rebecca? Unde era femeia spirituală, plină de viață, care îi întorsese zâmbetul din atâtea oglinzi cu mult mai frumoase?

— Moartă, zise Rebecca cu voce tare, răspunzându-și. Dădu repede pe gât băutura, cu o mișcare smucită.

— Moartă, moartă, moartă!

Mușchii spatelui se relaxară cu o forță convulsivă, de îndată ce coniacul își făcu efectul. Un sughiț deplâns i se ridică în gât și rămase acolo, mai dureros decât boala vicioasă care îi măcina măruntaiele, care îi sfâșia mușchii.

Ușa dormitorului se deschise cu grijă. Oare când o să se ocupe această imposibilă Mamie să ungă balamalele? se întrebă ea.

— Becky? se auzi o voce masculină, blândă. Ce naiba faci?

Rebecca se întoarse, înclinându-și capul spre bărbatul care intră în cameră. O Ușoară alinare o străbătu ca o briză de vară.

Griffin.

Tânărul bărbat îi apucă brațul cu fermitate, aproape autoritar, conducând-o înapoi în pat, unde o instală sub cuverturi, cu mișcările rapide, nerăbdătoare ale unui tată nemulțumit. Părul său negru reflecta atâta lumină, câtă permitea cerul cenușiu de afară, în timp ce trăsăturile puternice, aristocratice ale chipului trădau o afectuoasă reținere. Ochii, la fel ca părul, îi erau negri și pentru moment evitară să-i privească, în timp ce își reprima mila pe care Rebecca o suspecta că există.

Admira grația suplă a trupului său și își dori cu fervoare să fie din nou tânără și sănătoasă. Cu pielea străbătută de vene proeminente, ea se întinse și îi atinse mătasea netedă, cenușie, a vestei.

—Unde îți este haina, doctore Fletcher?

Un zâmbet înflori în colțul buzelor ferme, nerăbdătoare.

— Jos, în spatele barului. Sper că valoroșii tăi angajați își vor ține degetele departe de portofelul meu.

Rebecca se instală mai bine, calmată pe moment de coniac și de prezența taciturnului ei prieten intolerant.

— Oricine îndrăznește să te fure, va fi biciuit. În afară de asta, e un personal cinstit, Griffin Fletcher.

Griffin râse ușor încălzind atmosfera camerei reci, care mirosea a lavandă.

—Bunii cetățeni ai orașului Providence s-ar putea să găsească acest lucru discutabil, Becky.

Se așeză pe marginea patului și își împreună mâinile îndemânatice, puternice, în jurul genunchiului.

— Ei bine, de ce m-ai chemat? Durerea este mai puternică?

Rebecca își fixă ochii stinși pe stucatura din tavanul camerei sale și vorbi cu precauție:

— Ai spus că-mi ești dator, Griff, după ce te-am ajutat iarna trecută, la Tent Town. Vorbeai serios?

— Da.

Rebecca respiră adânc și îndrăzni să întâlnească ochii doctorului.

— În legătură cu fiica mea, Griffin. Este vorba de Rachel.

Pe fața lui Griffin nu apăru nici o reacție.

— Ce anume în legătură cu ea?

Lacrimi luciră acum pe genele Rebeccăi, iar ea nu făcu nici un efort să le ascundă. Era prea târziu pentru asta.

— Ezra o aduce aici, la Providence, reuși ea să spună, bâjbâind încă o dată după scrisoarea mototolită de pe noptieră.

Doctorul Fletcher luă epistola, o despături și străbătu rapid mesajul. Totuși, nu era nici o schimbare în expresia sa, nimic care să indice dacă era sau nu un aliat.

— Conform celor de aici, ei ar urma să sosească în această seară, spuse el.

Rebecca aprobă. Când vorbi din nou, cuvintele ei erau atinse de isterie și era greu să le facă să sune într-o ordine firească:

— Griff, ea va trăi la Tent Town, acolo este Jonas, Doamne sfinte, este Jonas…

Griffin oftă, dar nici o emoție nu licări în ochii săi mari. Rebecca știa că el înțelegea amenințarea pe care o reprezenta Jonas Wilkes, știa că el îl ura cu patimă pe acel om. Dacă era cineva care să aibă un motiv, atunci el era acela.

— Calmează-te! îi comandă el aspru.

Rebecca se forță să rămână calmă, deși dorea, chiar avea nevoie, să coboare din pat și să facă orice pentru a-l împiedica pe Ezra să o aducă pe Rachel la Providence.

— Rachel este o fetiță drăguță, Griffin, spuse ea în cele din urmă, alegându-și cu grijă cuvintele, astfel încât să nu-i scape de sub control și să se reverse într-un fluviu de rușine și de panică.

— Știu că este. Era un copil frumos. Și dacă pune Jonas ochii pe ea…

Un mușchi se zbătu pe maxilarul lui Griffin, apoi se relaxă din nou.

— Ți-e teamă să nu o adauge la colecția sa?

Rebecca nu putu decât să aprobe, apoi se lăsă o tăcere tensionată, amenințătoare.

În sfârșit, ea continuă:

— S-a întâmplat cu mai multe fete, nu-i așa, Griff?

El se ridică în picioare și stătu cu spatele la Rebecca, cu mâinile în șolduri. Ceva violent și primitiv părea să-l cuprindă; Rebecca putea simți lupta lui interioară, deși aceasta se dădea în cele mai ascunse colțuri ale minții și inimii lui.

Ea netezi cuvertura de catifea.

— Îmi pare rău.

Umerii lui Griffin erau încordați sub cămașa albă de in. Își lăsă capul în piept și Rebecca îi auzi respirația adâncă. În cele din urmă se întoarse cu fața spre ea.

— Ce anume vrei să fac? întrebă el, cu o voce care era puțin mai mult decât o șoaptă.

Rebecca se crispa și trecu o veșnicie până când fu în stare să vorbească din nou:

— Căsătoreșțe-te cu ea, Griffin. Vrei să te căsătorești cu ea?

Cererea îl izbi cu o vizibilă și nedisimulată putere.

— Cum?

Un val de disperare o cuprinse pe Rebecca, făcând-o să continue:

— Am să-ți plătesc! Am economisit o mie de dolari, Griffin, și mai sunt și acțiunile la afacerea mea…

Un râslipsit de veselie îi ieși din gât și el își întinse brațele în față, într-un soi de revoltă.

— Îmi ceri să mă însor cu o femeie pe care n-am văzut-o niciodată? Și în schimb să primesc o mie de dolari și un bordel?

Rebecca sări din pat pentru a-l înfrunta. Durerea și slăbiciunea fuseseră ignorate, alungate de valul de mânie care o cuprinsese.

— Griffin Fletcher, ascultă-mă, ticălos arogant! Se poate ca eu să fiu o târfă – la naiba, chiar sunt o târfă-, dar fiica mea, fiica mea este o doamnă! Mă auzi! O doamnă!

Un respect rece luci în ochii întunecați și fața lui Griffin se mai îmblânzi puțin.

— Sunt sigur că Rachel este tot ceea ce își poate dori un bărbat, spuse el neutru. Dar eu nu am intenția să mă însor cu nimeni. Nici cu fiica ta, nici cu altcineva.

Cuvintele lui exprimau o hotărâre neclintită, iar Rebecca oftă și își lăsă capul în jos.

— Bine, spuse ea. Bine.

Griffin o apucă din nou de umerii ei slabi și o conduse înapoi în pat.

Ea nu protestă când el scoase o seringă din geanta neagră, scorojită, pe care o umplu cu morfină și verifică bulele de aer.

— Nu vreau ca fetița mea să afle că am un bordel, șopti ea răgușit.

— Știu, răspunse Griffin, în timp ce-i administra injecția și îi scotea ușor acul din braț.

Durerea pulsă în interiorul ei într-un ritm accelerat, sălbatic. Era întotdeauna astfel după injecție, durerea groaznică creștea brusc și devenea mult mai insuportabilă, ca și cum ar fi știut că în scurt timp urma să se supună.

— Doamne! șopti ea. Oh, Doamne, Griffin, ce să mă fac?

— Pentru moment să te liniștești, îi sugeră Griffin. El ridică globul pictat de pe lampa cu cherosen, așezată pe noptiera Rebeccăi, și aprinse fitilul cu un băț de chibrit. Lumina veselă, tremurată, nestingherită de globul decorativ, alunga puțin întunecimea din cameră.

Era mai dificil, mult mai dificil să stea trează. Dar durerea venea în valuri precum cele care izbeau sub ferestrele Rebeccăi, în malurile lui Puget Sound.

— Te-am ajutat, insistă ea, având o singură idee fixă. Atunci când a fost epidemia de pneumonie și de gripa în Tent Town, iarna trecută, eu și fetele mele te-am ajutat. Îmi ești dator, Griffin Fletcher. Îmi ești dator.

Griffin scoase o țigară lungă, subțire, din buzunarul cămășii, o rupse cu dinții săi albi, egali, și se aplecă să o aprindă de la flacăra jucăușă a lămpii. Capătul țigării străluci roșu-auriu în semiîntuneric, iar globul de porțelan scoase un clinchet când îl puse la loc.

— Știu asta, spuse el.

— Vrei să vorbești cu Ezra? Vrei să-i spui ce s-ar putea întâmpla cu Rachel dacă Jonas pune ochii pe ea?

Mâhnit, Griffin aprobă din cap. În ochii lui era o expresie obosită, distantă.

Rebecca se lupta să continue, înainte ca somnul liniștitor, binecuvântat, să o cuprindă complet.

— Și dacă Ezra nu vrea să te asculte, Griffin, dă-i lui Rachel cei o mie de dolari. Mamie îți va arăta unde sunt puși. Îi dai banii și o urci pe puntea primului vapor care are legătură cu Providence…

— Dar dacă ea nu vrea să plece, Becky? Atunci ce fac? Să o leg de mâini și să o arunc pe vapor?

— Dacă va fi necesar da. Tu ești prietenul meu, nu-i așa?

Griffin râse răgușit.,

— Asta nu este prietenie, Becky. Asta este o răpire.

Pleoapele Rebeccăi părură să se îngreuneze și vederea i se încețoșa. Se simți ca o piatră mică, netedă, alunecând fără zgomot spre fundul unui lac și odihnindu-se acolo, în nămol.

— Îmi ești dator, Griffin Fletcher! strigă ea, într-o ultimă clipă de conștiență. Îmi ești dator!

1

Rachel McKinnon stătea liniștită în mica insulă de căldură pe care corpul ei o crease și își ținea ochii închiși.

Timp de câteva momente nebunești, ea chiar reuși să-și închipuie că nu trăia în acest loc ploios, ci într-o casă frumoasă în Seattle, cu priveliște spre golful Elliott.

Da, da, ea stătea la ferestrele strălucitoare ale camerei sale spațioase, cu delicate perdele din dantelă, și podele din stejar lustruite, putând privi vapoarele cu aburi și corăbiile cu pânze, care veneau și plecau din port. Pete de soare dansau ca niște flăcări argintii pe suprafața albastră, albastră a apei…

Era mirosul urât care o aduse pe Rachel la realitate, mirosul îngrozitor, pătrunzător.

Acesta o obliga să-și amintească totul

Îi scăpă un geamăt și își strânse mai mult ochii. Dar imaginile urâte rămaseră.

Un acru de corturi, înălțându-se în noapte ca un zdrențuit regiment de stafii cenușii. Șobolani, cu ochii lucind roșii, avântându-se între pârâiașele de ploaie. Copii scâncind și zbenguindu-se între foile de pânză.

Tent Town, orașul corturilor!

Rachel se cutremură și încercă să lupte contra panicii disperate care veni odată cu trezirea și înțelegerea, încercă să forțeze fantezia să-i aducă înapoi în minte, căsuța visurilor ei, dar acest lucru nu se întâmplă. Deschise ochii, apoi îi închise din nou.

Adevărul era acolo, în spatele pleoapelor, pictat în culori triste în adâncul minții ei. Urma să trăiască în acest loc înfiorător atâta timp cât tatăl ei va avea de lucru la fabrica de cherestea a domnului Wilkes.

O mână se lăsă pe umărul ei, scuturând-o ușor.

— Fetițo?

Furia ardea în gâtul lui Rachel și îi pulsa în vene, dar numai pentru scurt timp. Ea își iubea tatăl și știa că suferința și sărăcia îl dureau pe el mai profund decât pe ea. Visurile și speranțele pentru singurul lui copil erau într-adevăr mari.

— Sunt trează, spuse ea încet, zâmbind în lumina semiobscură a cortului.

O ploaie ușoară bătea cu o cadență sinistră pe acoperișul uzat din pânză, iar Rachel putu auzi câteva voci răgușite. Fără motiv, aceste sunete o făcură să se simtă singură.

Ezra McKinnon întoarse spatele său lat, astfel ca fiica sa să se poată ridica de pe patul ei, având o oarecare intimitate. Era un bărbat scund, solid, cu păr cenușiu, neglijent, cu o barbă deasă și ochi albaștri, răutăcioși. El se ridică și îi spuse:

— Există o sală de mese, Rachel. Du-te acolo și mănâncă ceva la micul dejun.

Încercând să ignore frigul paralizant, Rachel își netezi rochia mototolită și cotrobăi în coșul împletit, care conținea majoritatea lucrurilor ei personale. Găsindu-și peria de păr, începu să-și netezească părul castaniu-deschis.

— Nu am niciun ban, tată. Să presupunem că ajung la acea sală de mese, ei nu se așteaptă să am bani la mine.

Ezra își drese glasul, trase într-o parte ușa cortului și scuipă afară în ploaie. Aerul umed, înghețat, pătrunse înăuntru.

— L-am întrebat pe domnul Wilkes în legătură cu masa, când am semnat, răspunse el, precipitat. Mi-a spus că pentru mine este inclusă, iar pentru tine prețul vafi scăzut din salariul meu.

Cu îndemânare Rachel își împleti părul lucios, îl încolăci într-un coc și îl fixă cu piepteni mici de Baga.

— Vei fi în pădure până duminica viitoare? întrebă ea, știind deja că așa va fi. Rachel avea șaptesprezece ani, era aproape femeie, dar acum se simțea ca o fetiță speriată, o fetiță care urma să fie abandonată, fără prieteni sau bani, într-un oraș în care ploaia părea că nu se va opri niciodată.

— Da, fetițo. Până duminică.

Tocmai când Rachel își scormonea mintea pentru a găsi un argument pentru a-l ruga să nu plece, auzi apropierea unei căruțe cu cai care tropăiau prin ploaia și noroiul de afară. Își dădu seama că nu mai avea nici un rost să găsească vreun motiv.

Ezra o sărută blând pe frunte și apoi îi spuse ceva ciudat:

— Lucrurile vor fi diferite aici, Rachel. Mai bine.

Înainte de a apuca să-l întrebe ce voia să spună, tatăl său plecă să-i întâlnească pe ceilalți muncitori. Se auziră țipete și explozii de râs indecente când bărbații acestei comunități se întâlniră la căruță, ocupându-și fiecare locul său.

Curând, ei se vor afla în munți, tăind și stivuind cherestea pentru Jonas Wilkes. Pentru Rachel, sosind în cursul nopții cu căruța, acest munte îi apăruse ca un cevaamenințător și monstruos, oarecum altfel decât ceilalți munți văzuți de ea.

Își scoase din coș șalul albastru, înfășurându-l în jurul capului și al umerilor. Când păși afară din cort, în burnița neîntreruptă și în lumina care se lupta să înfrunte întunericul, mirosul deveni mai puternic. Resturi umane, probabil în gropi săpate prea aproape de tabără.

Repulsia lui Rachel era ca un acid în gâtul și nările ei; ar fi vrut să fugă înapoi în cort să se ascundă. Oricât de primitiv ar fi fost, era totuși singurul ei refugiu.

Dar nu era chip să ignore foamea chinuitoare care o măcina, chiar și când încerca să nu vomite. Ridică bărbia, înfruntând lacrimile care îi inundă ochii.

În jurul ei, alte femei își părăsiseră corturile, împingând de la spate copii tăcuți, spre centrul straniului sat. Rachel îi urmă, cu șalul strâns înfășurat în jurul trupului ei subțire.

Descoperi curând că sala de mese era de fapt un alt cort. Era însă mare și luminat corespunzător cu lămpi cu cherosen, care pâlpâiau și scoteau fum, pe mesele lungi din lemn, grosolan cioplite. Pe podea era rumeguș umed și cu un miros înțepător, care se lipea de pantofii negri ai lui Rachel.

Delicioasa căldură ce radia de la mașina de gătit mare, neagră, aflată la un capăt al cortului părea să mângâie trupul ei înghețat, iar mirosul ațâțător de slănină prăjită o întâmpină ca un binevoitor prieten. Ea uită de mirosul urât care se simțea în spatele cortului și își permise să respire adânc.

Foamea o împinse spre masa unde era distribuită mâncarea. Luă o farfurie albastră, emailată, și o furculiță subțire, și își spuse numele unei femei slabe, astmatice, care înregistra cu grijă într-un registru de contabilitate.

Un chinez micuț îi smulse lui Rachel farfuria din mână, i-o umplu cu trei felii de slănină, un ou și o felie de pâine prăjită, apoi i-o înapoie. Ea se servi cu o cană de cafea dintr-un vas mare așezat la capătul mesei unde se distribuia mâncarea.

Bănci lungi erau așezate la celelalte mese și Rachel găsi un loc, unde radia căldura sobei, și se așeză. Privind mâncarea din farfurie, tremură, simțind un sentiment de vinovăție și în același timp de nerăbdare. Tatăl ei nu mâncase cu o zi înainte, și nici ea, dar acum el era în drum spre munte, pentru o întreagă zi de muncă. Oare domnul Wilkes avea grijă ca oamenii lui să primească mâncare înainte de a-și începe lucrul?

Băncile începură să fie ocupate de femei posomorâte, cu ochi vicleni, și copii neastâmpărați. Rachel făcu un efort să-și imagineze că tatăl său va primi o mâncare chiar mai bună și începu să mănânce. Mesteca încet, savurând mâncarea.

Ici și colo, la alte mese, se auzea câte un mic chicotit, alungând pentru moment atmosfera tristă. Rachel privi pe furiș fețele celorlalte femei, încercând să găsească persoana care trăia la Tent Town și putea încă să râdă astfel. Ar fi vrut să o găsească și să se împrietenească cu ea. Fără să vrea, Rachel scoase un oftat. Trecuse mult, mult timp, de când ea rămăsese într-un loc pentru a-și putea face prieteni.

Când termină de mâncat, luă farfuria goală și o duse înapoi chinezului. El i-o smulse din mână și o, aruncă într-o chiuvetă mare de metal, evident revoltat de ignoranța ei privind regulile. Apoi se răsti la ea în limba lui ciudată, repezită.

Rachel se înroși de rușine, conștientă că zgomotele celor care mâncau și discutau se opriseră. Toți se uitau fix, gândindu-se ce proastă era această femeie. Ea încercă să-și ceară scuze, spunându-i că nu știa ce trebuia să facă, dar chinezul nu îi dădu ocazia. În schimb, continua să se răstească precum o mică pasăre furioasă.

Tristețea lui Rachel se transformă într-o îndreptățită mânie. În mod cert, o mică infracțiune de a nu ști unde să pună o farfurie murdară nu justifica crearea unei astfel de scene!

Dar, înainte de a putea formula un răspuns, un curent rece pătrunse în cort, înțepând trupul lui Rachel prin rochia subțire și prin șal.

Tăcerea femeilor și a copiilor așezați la mese se adânci, iar bucătarul își înghiți invectivele brusc.

— Este vreo problemă aici, Chang? întrebă o voce de bărbat, pe un ton nemulțumit.

Rachel se întoarse și văzu un bărbat suplu, arătos, care stătea chiar în spatele ei. Avea ochi căprui, angelici, după cum observă ea, și o față masculină, proaspăt rasă. Costumul de comandă, destul de deplasat într-un loc în care era atâta stambă și poplin, era făcut din lână fină, de culoare închisă, și era acoperit cu mici stropi de ploaie.

— Ei? insistă bărbatul, pe un ton calm, amenințător.

Chinezul înghiți din nou, cu ochii lui pieziși plecați.

Rachel simți atât simpatie, cât și milă; erau mulți care se bucurau să-i chinuiască pe chinezi și ea se întreba dacă acest bărbat bine îmbrăcat se număra printre ei.

— Nu este nici o problemă, îndrăzni ea să spună.

Domnul o observă, un amestec de apreciere și amuzament reținut licărându-i în ochii de catifea.

— Zău? Având în vedere că l-am auzit peChang vociferând chiar înainte să cobor din trăsură, îmi vine greu să cred.

Nenorocitul de Chang era acum vizibil tulburat și își abandonă dialectul pentru o engleză stâlcită, poticnită:

— Domnișoara nu pune vasul! țipă el, tremurând în pantalonii negri, fără formă, și în cămașă. Vă rog, domnule Wilkes, domnișoara nu pune vasul!

Domnul Wilkes, Jonas Wilkes?Rachel își mușcă buza, surprinsă și puțin speriată. Din ceea ce îi povestise tatăl ei despre domnul Wilkes – faptul că avea o teribilă putere și o bogăție aproape fără limită ea se așteptase ca el să fie mult maiîn vârstă.

În schimb, el părea să aibă în jur de treizeci de ani. Avea păr moale, lucios, de culoarea grâului timpuriu, iar ochii mari și nasul mic, drept, îi dădeau o alură inocentă.

Rachel bănuia deja, că el nu era un înger.

— Domnul Chang are dreptate, spuse ea, ridicând din umeri și întâlnind direct privirea amuzată a domnului Wilkes. Nu am pus farfuria la locul potrivit.

Domnul Wilkes trase aer în piept și o expresie de mirare batjocoritoare îi apăru pe față.

— Ăsta, draga mea, este un păcat îngrozitor. Cum te cheamă?

Ea ezită, apoi răspunse:

— Rachel McKinnon.

Ochii răutăcioși o evaluară, oprindu-se aproape imperceptibil asupra sânilor și a taliei înguste. Când reveni asupra feței, în privire i se citea o expresie apreciativă.

— Rachel McKinnon, repetă el gânditor.

Rachel simți cum i se înroșește fața, deși nu-și dădea seama de ce.

— Îmi pare rău că am provocat atâta tulburare, spuse ea.

Spre totala ei uluire, domnul Wilkes îi cuprinse bărbia cu mâna dreaptă și o obligă să-l privească. Pielea lui era, netedă și mirosea a colonie aromată, dar atingerea lui nu era blândă.

— Sunt sigur că provoci multă agitație oriunde mergi, puștoaico. Și, în afară de… ochii ăștia violeți, nimic altceva nu te avantajează.

Rachel fu tulburată de cuvântul „puștoaico”, deși domnul Wilkes îl pronunțase cu o ciudată notă de afecțiune în glas. Ea era mândră și se simțea stânjenită în hainele ei ponosite. Își întoarse capul, eliberându-se din strânsoarea mâinii lui.

— Îmi pare rău că nu mă găsiți prezentabilă, domnule Wilkes.

Jonas Wilkes râse ușor.

— Oh, puștoaico, ești mai mult decât prezentabilă. Cu o baie fierbinte și niște haine decente…

Ea reacționă fără să se gândească, fără să ia în calcul posibilele consecințe, fiind conștientă numai de faptul că fusese grav insultată. Își ridică mâna și îl plesni pe domnul Wilkes cu atâta forță, încât urma degetelor ei se imprimă, roșie, pe obrazul lui.

Tăcerea tensionată din cort părea să vibreze.

Era o expresie înspăimântătoare în ochii lui Jonas Wilkes în timp ce o privea pe fata furioasă din fața lui. O linie albă, subțire, îi încercuia buzele și el închise și deschise pumnul.

— Domnișoară McKinnon, dacă vei mai face asta vreodată, vei regretă amarnic.

Rachel era îngrozită, dar era prea mândră și prea încăpățânată ca să permită, în special acestui bărbat, să afle acest lucru. Ea stătea acolo încremenită.

— Domnule Wilkes, dacă îmi veți disprețui din nou hainele sau veți insinua că sunt murdară, dumneavoastră veți regreta amarnic.

Chiar în acel moment se auzi un râs puternic, dar dacă domnul Wilkes îl auzise într-adevăr, l-a ignorat. Ochii lui se plimbară pe trupul lui Rachel, apoi se întoarse spre fața ei.

— Tatăl tău este probabil Ezra McKinnon, tăietorul pe care l-am angajat săptămâna trecută la Seattle. Am dreptate?

Un nod dureros se puse în gâtul lui Rachel, amintindu-și că ea și tatăl ei depindeau de acest om pentru a supraviețui.

— Da, admise ea.

El scoase o cărțulie mică, îmbrăcată în piele, din buzunarul interior al hainei și făcu o adnotare înflorită pe prima pagină.

Asta era tot ce putu observa Rachel întinzându-se ca să poată citi ce scrisese. Disperată, întrebă:

— O să-l concediezi pe tatăl meu?

Domnul Wilkes zâmbi generos.

— Bineînțeles că nu, domnișoară McKinnon. Asta ar fi răzbunare, nu-i așa?

Rachel își frâmântă mintea în căutarea unui răspuns demn, dar nu găsi nimic să rostească, în afară de „Mulțumesc”.

Din nou, privirea insolentă trecu peste ea.

— Pentru nimic, puștoaico, spuse el. Apoi, grăbit, domnul Wilkes străbătu podeaua cu rumeguș și părăsi cortul.

Când trecu momentul, femeile din Tent Town îndrăzniră să respire din nou.

O femeie subțire, cu ochi albaștri, mari, speriați, fu prima care se apropie de Rachel. Era surpriză pe fața ei trasă, obosită, dar în același timp respect și un început de admirație.

— L-ai pălmuit pe Jonas Wilkes! gâfâi ea.

Rachel înțepeni, deși în secret era bucuroasă să fie în centrul atenției.

— Și-a căutat-o singur, spuse ea bravând.

Râsul puternic, sfidător, pe care Rachel îl auzise mai devreme, se ridică deasupra vorbăriei agitate și văzu că provenea de la o fată indiană subțire, care era în apropiere. Avea o piele frumoasă, de culoarea alunei, și purta o bentiță brodată pe cap și o rochie de piele, cu franjuri.

— Sper ca zeii să te iubească, Ochi Purpurii, spuse ea, azvârlindu-și părul lung, negru, mătăsos, peste unul din umeri. O să ai nevoie de ajutorul lor.

Femeia care vorbise prima aruncă o privire de nerăbdare în direcția fetei și se încruntă.

— Nu-i da atenție lui Fawn Rachel. În ultimele luni a cutreierat teritoriul cu Buck Jimson’s Wild West Show, și acum s-a obișnuit să se poarte ca o indiancă.

— Dar sunt indiană! strigă Fawn înflăcărată. Ar fi bine să ții minte asta, Mary Louisa Clifford sau, într-o noapte, întunecoasă, ploioasă, mă voi strecura în cortul tău și-ți voi scalpa capul.

Mary Louisa clătină din cap și îi zâmbi lui Rachel.

—Este înțelept să fii atentă, în ceea ce îl privește pe domnul Wilkes. Poate fi răzbunător.

Rachel se înfioră.

— Tatăl meu o să-și piardă slujba?

Mary Louisa o bătu ușor pe Rachel pe mână, liniștind-o.

— Dacă este un muncitor bun, sârguincios, nu va fi concediat.

Fawn se apropie, ochii ei negri, scânteietori, fiind cuprinși de un presentiment.

— Nici o femeie nu-l poate lovi pe Jonas Wilkes în felul ăsta și să scape. Ține minte cuvintele mele, Rachel McKinnon! El face planuri de răzbunare chiar în această clipă.

Ace mici, ascuțite, o înțepau pe Rachel în spate. Să fugă oare după domnul Wilkes și să-l implore să o ierte pentru ceea ce făcuse? Știa că indianca avea dreptate; un om cu o astfel de putere la dispoziție nu putea tolera un afront, fără să recurgă la represalii.

Nu se temea pentru ea. Doar poate pentru retribuția care ar fi putut fi serios afectată, deși tatăl ei nu făcuse nimic, ca să merite asta. Nimic, în afară de faptul că avea o fiică temperamentală, care nu era o „doamnă”, se gândi ea, cu amară resemnare.

Jonas Wilkes se încruntă și, într-un ineficient efort de a se apăra de ploaie, își ridică gulerul în jurul gâtului. Nu era o zi pentru asta afară. Un bărbat ar trebui să fie la casa lui, într-o astfel de zi, să doarmă până târziu. Să citească o carte bună. Să soarbă coniac.

Sau să se culce cu o femeie.

Jonas zâmbi când fata, Rachel McKinnon, îi reveni în minte, ca o apă curgătoare în timpul mareei. Simți un ciudat amestec de furie și dorință când retrăi dezonoarea de a fi fost pălmuit, fața lui încă arzând acolo unde mâna ei o atinsese.

Își continuă plimbarea, încercând să ocolească noroiul, mergând în zigzag printre corturile ponosite care adăposteau nevestele și copiii muncitorilor săi. Mirosul veni spre el, bătut de vânt, ca o amintire urâtă a tuturor viciilor sale.

Afurisit să fie Tent Town, se gândi el, apăsându-și o batistă albă, curată, pe gură și nas, și ținând-o acolo. Afurisit să fie Griffin Fletcher că îi ceruse să vină aici să discute cu el și afurisită să fie și puștoaica cu ochii de orhidee, cu rochia ei de stambă și cu groaznicii ei pantofi cu nasturi. Deodată, înțepeni. Îndoiala pe care o avusese, deveni certitudine. Rachel McKinnon! Probabil că era fiica lui Becky! Oh, numele de familie putea fi o coincidență, dar nu și ochii aceia violeți, părul bogat, de culoarea nisipului, alura mândră, aproape arogantă.

Jonas râse cu glas tare și își continuă drumul.

Traversă un drumeag mocirlos, urcă pe un deal cu iarbă și ajunse pe alt drum. Acum se apropia de colibe, iar vederea, cabrioletei lui Griffin Fletcher nu-i alungă buna dispoziție. Imaginează-ți! Fiica Rebeccăi McKinnon să trăiască la Tent Town, împreună cu ticăloasele alea leneșe, murdare și odraslele lor.

Din nou, Jonas râse.

Dar alte gânduri îl măcinau acum în timp ce deschidea poarta din gardul vopsit în alb de la Fanny Harper și porni pe alee. Rachel îl pălmuise chiar în fața nevestelor muncitorilor. Asta era o vină pe care el nu o putea trece cu vederea. Va avea grijă să-i demonstreze, dureros și neuitat de clar, că nimeni nu putea să-l trateze pe Jonas Wilkes în acest mod, fără să suporte consecințele. Nimeni!

Dar era straniu felul în care ea îl făcuse să se simtă. Părea neajutorat. Pe Dumnezeul lui, îl făcuse să se simtă neajutorat, ca un alpinist care alunecă pe o stâncă, fără să se poată ține și care cade.

Deodată, Jonas simți o convulsie în abdomen. Văzu din nou ochii mari, de ametist, întunecându-se de furie; își aminti părul lucios, arămiu, prins lejer cu niște simpli piepteni.

O dorea!

Degetele se îndoiră când își aminti promisiunea delicioasă, minunată a sânilor ei.

Jonas oftă, își potrivi din nou gulerul și bătu la ușa colibei lui Fanny. Toate la timpul lor, își promise el. Toate la timpul lor. Întâi să răspundă chemării lui Griffin și apoi va trimite vorbă în munți ca Ezra McKinnon să fie promovat într-o funcție de răspundere.