Inimi frante

de AnnaE
Aa

Inimi frante de Rose Allyn

Capitolul 1

— Soră!

Glasul doctorului ortoped suna de-a dreptul agresiv, risipind complet liniștea secției de medicină generală din Rippledale s Cottage Hospital.

Doctorița Teresa Comrie se răsuci brusc dinspre fereastra unde stătuse privind spre spectaculoasa panoramă a munților înveșmântați într-o magnifică tapiserie de culori, cu lacul strălucind albastru-argintiu în lumina zorilor. Privea minunata priveliște ori de câte ori dorea să-și păstreze calmul, convinsă că atmosfera liniștită era foarte importantă pentru starea pacienților.

Domnul Macărthur, însă, nu părea să fie de aceeași părere.

— Soră! tună din nou glasul lui iritat. Vino-aici!

Annie, sora cea nouă, privi rugător spre Teresa, cu ochii rotunjiți de teamă.

— Pe mine mă cheamă... îngăimă ea. Iar am greșit ceva!

— Așteaptă aici, o opri Teresa cu o mână pe braț, și lasă-l în seama mea.

Gura i se strânse într-o linie crispată, hotărâtă.

Medicul șef de la ortopedie nu avea dreptul s-o sperie pe

Annie așa. Nici măcar nu era șeful secției lor. Numai pentru că primiseră doi pacienți care necesitau tratamente ortopedice, acum se purta de parcă ar fi fost stăpân peste toată lumea! Ei bine, putea să se mai gândească.

Stilul lui agresiv n-avea s-o intimideze pe ea!

Merse în tăcere până în spatele lui.

— Aveați nevoie de ceva? îl întrebă.

Macărthur luase o fișă medicală de la picioarele patului din fața lui și o agita prin aer.

— Parcă dădusem ordin ca pacienta asta să nu primească nimic de mâncare, fiindcă e în pregătire pentru operație! spuse el furios, fără să se întoarcă.

Femeia din pat înghiți în sec, vinovată, își puse ceașca la loc pe farfurioară, cu zgomot, și lăsă să cadă pe pătură felia de pâine prăjită din care mâncase jumătate.

— Mâncați mai departe, doamnă Brown, îi zâmbi încurajator Teresa.

— Soră!

Livid la față, James Macărthur se răsuci în loc spre ea.

— Sunt doctoriță, nu soră, și răspund de acest salon, declară Teresa cu capul sus. Conform fișei medicale, pacienta va intra în sala de operație abia spre seară.

Lista dumneavoastră pentru dimineața asta era deja completă.

Macărthur îi privi trufaș fața hotărâtă și silueta îmbrăcată în alb, apoi, cu o mișcare arogantă a capului, porni spre un alt pat.

Teresa rămase nedumerită. Fusese gata să înfrunte o ciocnire a voințelor, se hotărâse să nu se lase îngenuncheată de el, și când colo o trata cu un asemenea dispreț de parcă nici n-ar fi meritat s-o învrednicească măcar cu o vorbă!

Annie apăru alături.

— Vă mulțumesc, șopti ea cu voce răgușită.

— Adu-i doamnei Brown un ceai proaspăt și încă o felie de pâine prăjită, te rog, îi spuse Teresa. Cred că ale ei s-au răcit.

— Am înțeles, domnișoară.

Annie porni repede, grăbită să-i îndeplinească dispozițiile.

Doamna Brown îi aruncă Teresei o privire pătrunzătoare.

— Mă mir că ați avut curaj să-l înfruntați așa pe

Macărthur, spuse ea, cu o voce aspră și sonoră. Bravo!

Știm că e un medic strălucit și-și cunoaște meseria, dar asta nu scuză mârlănia cu care v-a vorbit. La urma urmei, și dumneavoastră sunteți medic, la fel ca el.

Teresa se uită înapoi, peste umăr.

— Cred că e doar foarte suprasolicitat, la fel ca noi toți ceilalți, acum când au intrat în vigoare reducerile impuse în Serviciul de Sănătate, comentă ea, din loialitate pentru colegul de breaslă.

— S-ar putea, consimți doamna Brown, în urma ei.

Tot ce pot spune e că sper din toată inima să nu vă măritați niciodată cu un asemenea bărbat, viața cu el ar fi imposibilă. Cel mai autocratic gen! Deși, nu știu, din câte-am văzut, s-ar putea să-i răspundeți cu aceeași monedă. Ce-ați zice, domnișoară Comrie? V-ar plăcea un soț ca domnul Macărthur?

Teresa se retrase cât putea de demnă, evitând să-i răspundă.

Cu o nouă ceașcă de ceai în mână, Annie reveni stupefiată, convinsă că medicul ortoped auzise întrebarea rostită atât de strident de doamna Brown.

— Mai încet, doamnă Brown, îi ceru ea, o s-o puneți pe domnișoara Comrie într-o situație delicată!

Apoi, observând că, în graba ei, vărsase ceai în farfurioară, adăugă încurcată:

— Vă aduc altă ceașcă, și pâinea prăjită.

Și, răsucindu-se pe călcâie, o luă la fugă înapoi spre bucătărie.

— Din fata asta n-o să iasă niciodată o soră cum se cade, remarcă doamna Brown. E un sac de nervi, nici măcar o ceașcă de ceai nu-i în stare să țină fără s-o apuce tremuratul!

Deși era atentă la pacienta din alt pat, înconjurat cu perdele, Teresa auzi ultimul comentariu al doamnei

Brown și se încruntă nemulțumită că Annie era criticată pe nedrept. O plăcea pe tânăra soră și considera că avea toate calitățile necesare, fiind extrem de atentă și sensibilă față de nevoile altora, și atât de dornică să-și facă treaba cât mai bine.

Annie avea nevoie de încurajare, nu de critici continue, iar doamna Brown și autoritarul doctor Macărthur făceau tot posibilul pentru a-i șubrezi încrederea în sine.

De cele mai multe ori, vinovat era Macărthur, căci el ar fi trebuit să știe mai bine ce se întâmpla. Destul de nou în spital, își formase deja reputația de a încerca mereu să pună la punct pe toată lumea, mai ales pe medicii și surorile tinere. Cu pacienții era destul de amabil, într-un stil mai degrabă rezervat, iar aceștia aveau încredere în el pentru că era meticulos și-și dădea toată osteneala cu ei.

Știau și că le spunea întotdeauna adevărul, chiar și când acesta era destul de dureros.

Dar, cu siguranță, era un om dificil. Înalt, lat în umeri, cu constituția unui jucător de rugby, arăta impresionant, mai ales întrucât fizionomia lui de scoțian era tipic aristocratică: pomeți înalți, ochi albaștri cu o expresie mândră, pe care o accentuau pleoapele parțial coborâte, un nas și o gură armonios formate.

Era, într-adevăr, un chip impresionant. Nimeni nu putea ghici vreodată la ce se gândea. Teresa avusese relații cu el numai în situațiile când tebuise să primească în secția de medicină generală unii pacienți de la ortopedie, pentru că toate paturile de-acolo erau ocupate. La fel ca acum.

Teresa urma s-o examineze pentru ultima oară pe tânăra doamnă Petrie și, dacă totul era bine, avea s-o externeze. Cât de curând, se întrebă ea, urma să observe enigmaticul ortoped șef patul eliberat și să aducă încă un pacient de-al lui? Trebuia să se grăbească, dacă voia să i-o ia înainte și să ofere locul secției de accidentați.

Zâmbi în sinea ei, prevăzând o bătălie iminentă.

Doamna Petrie tocmai se întorcea de la toaletă, iar

Teresa se concentră asupra ei.

— Îi puteți spune soțului dumneavoastră să vă aducă hainele de oraș, după-amiază când va veni în vizită, o anunță ea. Îi voi telefona de îndată ce am timp.

— Pot pleca acasă? întrebă bucuroasă tânăra.

După ce confirmă, Teresa se mută la alt pacient, dar înainte de a ajunge la pat, printre perdele intră însuși doctorul Macărthur.

— Veniți s-o vedeți pe fata asta, îi ceru el pe un ton aproape poruncitor, dacă tot spuneți că e secția dumneavoastră.

Eu mai am și alte treburi. Insistă să-i dăm drumul acasă, cică o așteaptă taică-său în hol. Va avea nevoie de ajutor, din cauza piciorului. Are o umflătură mobilă deasupra articulației mediane, care poate reprezenta un mic chist capsular, dar refuză tratamentul.

Trimiteți pe cineva după tatăl ei și spuneți-i să-i aducă și un scaun cu rotile.

„De ce tocmai eu?” se întrebă Teresa. „De ce nu trimite surorile? Poate crede că doctorițele nu sunt capabile decât să transmită mesaje, pentru că sunt femei?”

După ce transmise ordinele doctorului Macărthur, nemulțumită și grăbită, Teresa își continuă drumul spre patul următor, iar graba o făcu să se ciocnească de un scaun din sala de așteptare, pe care îl împingea un bărbat. Teresa își pierdu echilibrul și căzu.

— Asta ce mai e?

Ortopedul cel înalt se apropie cu pași mari, privind încruntat scaunul, dar nu schiță niciun gest de a o ajuta pe Teresa să se ridice în picioare.

— Mi s-a spus să aduc un scaun, se bâlbâi cam încurcat bărbatul.

— Un scaun cu rotile am spus – pe-aici chiar nimeni nu mai are minte?

James Macărthur o privi încruntat pe Teresa, apoi, înfundându-și nervos mâinile în buzunarele halatului, porni mai departe.

— Îmi pare rău pentru neînțelegere, îi spuse Teresa omului cu scaunul, probabil ați fost informat greșit.

Doar n-o puteți împinge pe fiica dumneavoastră așa până acasă, nu?

Observându-i expresia amuzată, omul râse, apoi se așeză pe scaun, în mijlocul salonului.

Toți izbucniră în râs, deși multe priviri îngrijorate se îndreptară spre ușă, pe unde doctorul Macărthur putea să intre oricând.

— Pe dom’ doctor îl roade ceva! îi strigă doamna

Brown Teresei, în timp ce trecea pe lângă patul ei.

Dragoste neîmpărtășită, probabil. V-a făcut vreun avans și l-ați lăsat cu buzele umflate, asta e?

Teresa se apropie de ea și-i aranjă mai bine pătura.

— Trebuie să dormiți, îi aminti ea.

— Și vă gândiți că s-ar putea să aibă șanse. Vi se citește în ochi!

Chicotind, Teresa replică:

— Aveți o imaginație bogată, doamnă Brown.

— Îmi plac poveștile de dragoste. Dar spuneți-mi, de ce îi vorbiți cu „domnule doctor”, când și dumneavoastră sunteți medic, la fel ca el?

— Chirurgilor li se spune întotdeauna „domnule doctor”.

— Și-atunci dumneavoastră cum vi s-ar spune.

„Domnișoară doctor”?

— Eu nu voi fi niciodată chirurg, așa că nu se pune problema. Și-acum, vă rog să vă odihniți, doamnă

Brown, încheie Teresa pe un ton ferm.

— Are nevoie de dresaj, nu se lăsă doamna Brown, fără s-o scape din ochi. Una ca dumneavoastră l-ar avea la degetul cel mic. L-am văzut cum vă privește.

Teresa se îndepărtă grăbită. Simțea că i se înroșeau din nou obrajii și știa ce idei ridicole i-ar fi venit doamnei

Brown dacă ar fi observat.

Pentru că era într-adevăr ridicol să se gândească la o aventură între ea și doctorul Macărthur. Era ultimul om din lume de care s-ar fi îndrăgostit – dacă și-ar fi permis să se îndrăgostească de cineva, și n-avea de gând în niciun caz să se lase abătută de vreun bărbat de pe calea carierei sale profesionale. Voia să urce mai întâi scara ierarhică și să se impună în medicină, înainte de a-și asuma riscul măritișului.

Nu că l-ar fi considerat pe doctorul Macărthur cât de cât atrăgător, se grăbi ea să-și reamintească. Și, în timp ce stătea în oficiul surorilor, bându-și cafeaua, își reproșă faptul că lăsase comentariile doamnei Brown să-i abată gândurile pe direcția în care o apucaseră. Încercă imediat să se gândească la altceva.

— Ultima mea zi aici, soră, spuse ea cu ușoară amărăciune, căci cele șase luni la medicină generală îi plăcuseră. De mâine, mă mut la accidentați și urgențe.

— Da, sper c-o să vă placă la accidentați. Acolo e mai multă diversitate, iar dumneavoastră vă pricepeți să luați hotărâri imediate.

— Așa crezi? Am auzit că situația de-acolo e destul de febrilă.

— Cele mai mari probleme apar întotdeauna cu cazurile de extremă urgență, care sunt aduse pe intrarea laterală, interveni sora Daly, cu un aer atoateștiutor.

Răniții ambulatorii, cum se numesc, sunt nemulțumiți uneori că trebuie să aștepte, fără a ști că mai întâi trebuie să fie rezolvate cazuri mai serioase. Dar, desigur, ei nu văd trecând tărgile, care sunt aduse de brancardieri pe intrarea laterală.

— Cred că intenționat se folosește intrarea aceea.

— Da, nu e bine ca pacienții în situații mai ușoare să vadă cazurile sângeroase care sunt aduse la accidentați... mai ales după bătăile de sâmbăta seara, sau după meciurile de fotbal de duminica, unde se accidentează atâția jucători... ori de la accidentele de circulație...

Și, adăugând că trebuia să se întoarcă la lucru, sora

Daly ieși.

Teresa începu să-și scrie în registru unele cazuri, pentru a lăsa totul în ordine la plecarea din secție. Apoi, făcu încă o vizită la paturile pacienților.

Noroc că doamna Brown adormise.

— Orice-ar zice, nu poți să n-o simpatizezi, comentă

Annie, oricât e de slobodă la gură.

— Genul „sarea pământului”, confirmă Teresa. Dar să n-o trezim încă, s-o lăsăm să doarmă până vine vremea s-o pregătim pentru operație.

— Am pregătit patul eliberat, continuă Annie. Sora șefă mi-a spus să vă anunț. Ce credeți, domnișoară, domnul doctor ortoped o să-l vrea pentru altul dintre pacienții lui?

— Nu m-ar surprinde deloc.

Teresa porni spre telefon, tentată să-i zădărnicească planurile, sunând la accidentați ca să întrebe dacă aveau nevoie de pat pentru cineva de la ei. Șeful de secție ar fi acceptat cu plăcere, căci și el avea dureri de cap din aceeași cauză. Iar oferta ar fi pus-o într-o lumină favorabilă pentru a doua zi, când începea munca în secția lui.

Ridică receptorul... apoi îl puse la loc. Nu putea s-o facă. Îi era rușine că se gândise, măcar, să-i joace o asemenea farsă neplăcută cuiva, chiar și antipaticului domn Macărthur.

Tocmai pleca de lângă telefon, când îl auzi sunând.

— Aici accidentații, spuse glasul șefului de secție.

Avem urgentă nevoie de un pat, ne puteți ajuta?

Teresa nu prea putea spune nu. În câteva minute, pacientul fu adus cu liftul și instalat cu grijă în pat.

Chiar în acel moment, ortopedul șef intră în salon, grăbit, dând ușile de perete.

— Am un pacient pentru patul ăla gol, declară el fără niciun preambul, adresându-i-se Teresei.

— Îmi pare rău, răspunse ea cu fermitate, dar tocmai a fost preluat de accidentați.

— Ce?! exclamă Macărthur, înnegrindu-se la față de furie. Li l-ai dat lor, când știai că voi avea nevoie cu siguranță de el?

— M-au întrebat și, cum știți, se aplică principiul primul venit, primul servit.

Deși, în aparență, era complet stăpână pe situație, în sinea ei Teresa era copleșită, absolut conștientă că-și compromitea complet șansele în fața lui Macărthur.

În viața ei nu mai văzuse o privire atât de dușmănoasă. Făcu însă nu efort să nu cedeze, mai hotărâtă ca oricând să nu se lase tiranizată nici de el, nici de nimeni altcineva.

Macărthur o măsură din creștet până-n tălpi, cu ochi sfredelitori.

— Presupun că umbli să le intri în grații celor de la accidentaț i, din moment ce mâine te muți la ei. Ei, să sperăm că-n locul dumitale va veni cineva mai cooperant!

— Nu mă cunoașteți, domnule doctor Macărthur, sunteți nou în acest spital.

— Și e cea mai cooperantă doctoriță! izbucni Annie, după care își mușcă limba, cu ochii holbați de spaimă.

Ortopedul șef o sfâșie din privire, apoi se răsuci pe călcâie și, tremurând de furie, se îndepărtă.

— Vai de mine, oftă Annie, s-a înfuriat, și numai eu sunt de vină.

— Annie, Annie, o dojeni Teresa, iritată, de ce trebuie să-ți închipui mereu că toate se întâmplă numai din vina ta? Până la urmă, îi vei convinge pe toți că așa e și-atunci chiar ai dat de belea!

Annie lăsă capul în piept.

— Iartă-mă...

Cuprinsă de remușcări, Teresa o atinse pe braț.

— Nu trebuia să spun asta. A fost minunat că mi-ai luat apărarea. Numai că sunt foarte prost-dispusă.

— Chirurgul acela e de vină, o scuză Annie, nu știu de ce, dar pare să vă poarte pică.

— Mă rog, murmură Teresa ridicând din umeri, poate că nu vom avea contacte prea dese. Și-acum, să ne-apucăm de treabă...

Din aceeași secțiune

Toate ›