Dragoste la prima vedere

Dragoste la prima vedere de Nicholas Sparks

PROLOG

februarie 2005

Oare chiar este posibilă dragostea la prima vedere?

Aflat în camera de zi, el întorcea pe toate părțile întrebarea în minte. Afară, soarele hibernal asfințise de mult. Prin fereastră se întrezărea o sclipire cenușie de ceață, și, lăsând la o parte bătaia ușoară a unui ram în geam, totul era cufundat în liniște. Și totuși, el nu era singur, așa că se ridică de pe canapea și se duse pe hol să arunce pe furiș o privire spre ea. În timp ce se uita, își imagină că se întinde lângă ea, cel puțin astfel avea o scuză ca să închidă ochii. I-ar fi prins bine puțină odihnă, dar nu voia să riște să adoarmă chiar în clipa aceea. Se mulțumi să o urmărească mișcându-se ușor, și gândurile îi zburară înapoi în trecut. Se gândi din nou la cum ajunseseră să fie împreună. Cine era el pe atunci? Și cine era el acum? În aparență, întrebările păreau simple. Se numea Jeremy, avea patruzeci și doi de ani, era fiul unui tată irlandez și al unei mame italience și-și câștiga traiul scriind articole în reviste. Acelea erau răspunsurile pe care le putea oferi. Deși erau adevărate, uneori se întreba dacă trebuia să mai adauge ceva. Trebuia să-și amintească, de pildă, că în urmă cu cinci ani făcuse o călătorie în Carolina de Nord să investigheze un mister? Că acolo se îndrăgostise, nu o dată, ci de două ori în același an? Sau că frumusețea acelor amintiri se împletea cu tristețea și că, chiar și în clipa de față, se întreba care dintre amintirile lui aveau să dăinuie?

Se întoarse din ușa dormitorului și reveni în camera de zi. Cu toate că nu mai stăruise asupra acestor întâmplări de mult timp, nici nu evita să se gândească la ele. Nu mai putea șterge acel capitol din viața sa, la fel cum nu-și putea schimba ziua de naștere. Cu toate că existau momente când ar fi dorit să poată da timpul înapoi și să îndepărteze toată tristețea, avea presentimentul că, dacă ar fi făcut-o, și bucuria s-ar fi diminuat. Și nu putea concepe așa ceva.

În cele mai întunecate ore ale nopții, se pomenea adesea aducându-și aminte de noaptea petrecută cu Lexie în cimitir, noaptea în care văzuse luminile fantomatice, atunci când venise de la New York pentru investigații. În orice caz, în noaptea aceea înțelesese pentru prima oară cât de mult însemna Lexie pentru el. Pe când așteptau în întunecimea cimitirului, Lexie îi spusese povestea ei. Rămăsese orfană pe când era o copilă, îi mărturisise ea. Jeremy știa deja acest lucru, dar nu și că ea începuse să aibă coșmaruri la câțiva ani după moartea părinților, coșmaruri repetate și violente în care ea asista la moartea acestora. Bunica ei, Doris, neștiind ce altceva să facă, o dusese în cele din urmă la cimitir să vadă luminile misterioase. Pentru un copil, luminile erau miraculoase și divine, așa că Lexie le luase drept fantomele părinților ei. Într-un fel sau altul, fusese exact ceea ce-i trebuia, pentru că de atunci coșmarurile încetaseră s-o mai chinuiască.

Jeremy fusese înduioșat de povestea ei, mișcat de pierderea suferită și de puterea convingerilor inocente. Dar mai târziu în noaptea aceea, după ce văzuse și elluminile, o întrebase pe Lexie ce credea ea că erau în realitate. Ea se aplecase spre el și șoptise: „Erau părinții mei. Probabil au dorit să te cunoască“.

Atunci și-a dat seama cât de mult voia să o ia în brațe. Cu mult timp în urmă, stabilise că aceea fusese clipa când se îndrăgostise de ea, și de atunci nu încetase niciodată să o iubească.

Afară, vântul de februarie se pornea din nou. Dincolo de întunericul de nepătruns, Jeremy nu vedea nimic, așa că se întinse pe canapea, suspinând obosit, simțind cum forța acelui an îl trăgea înapoi în timp. Ar fi putut alunga imaginile, dar, în timp ce privea fix în tavan, le lăsă să se apropie. Mereu le lăsa să se apropie.

Iată, își aminti el, ce s-a întâmplat după aceea.

UNU

Cu cinci ani în urmă

New York City, 2000

— Înțelegi, e simplu, zise Alvin. Mai întâi, cunoști o fată drăguță, și pe urmă vă întâlniți o vreme pentru a vă convinge că împărtășiți aceleași convingeri. Vedeți dacă sunteți compatibili în deciziile importante de genul: „Asta este viața noastră și ne-o trăim împreună“. Stabiliți pe care familie aveți de gând să o vizitați în vacanță, dacă vreți să locuiți într-o casă sau într-un apartament, dacă să vă luați un câine sau o pisică sau despre cine ajunge să folosească primul dușul dimineața, cu toate că nu se oprește apa caldă. Dacă veți mai fi cât de cât de acord, atunci vă căsătoriți. Mă urmărești?

— Te urmăresc, zise Jeremy.

Jeremy Marsh și Alvin Bernstein se aflau în apartamentul lui Jeremy din Upper West Side, într-o după-amiază rece de sâmbătă din luna februarie. Împachetaseră ore în șir, și peste tot erau împrăștiate cutii. Unele erau deja pline și fuseseră stivuite lângă ușă, pregătite pentru a fi duse la autodubă, altele se aflau în diferite etape de finalizare. În mare, locul arăta ca și cum un diavol tasmanian s-ar fi năpustit pe ușă, s-ar fi distrat pe cinste, și apoi ar fi plecat în momentul în care n-ar mai fi fost nimic de distrus. Lui Jeremy nu-i venea să creadă câte vechituri adunase în decursul anilor, fapt pe care logodnica sa, Lexie Darnell, îl subliniase toată dimineața. În urmă cu douăzeci de minute, după ce ridicase mâinile învinsă, Lexie plecase să ia prânzul cu mama lui Jeremy, lăsându-i pe Jeremy și pe Alvin singuri pentru prima oară.

— Păi, ce naiba crezi că faci? izbucni Alvin.

— Exact ceea ce ai spus.

— Nu, nicidecum. Dai totul peste cap. Te îndrepți spre mărețul „Da“ înainte ca măcar să fi înțeles dacă voi doi sunteți potriviți unul pentru celălalt. Nu o cunoști pe Lexie aproape deloc.

Jeremy trânti încă un sertar de îmbrăcăminte într-o cutie, dorindu-și ca Alvin să schimbe subiectul.

— O cunosc.

Alvin începu să amestece câteva hârtii de pe biroul lui Jeremy, și apoi le îndesă în aceeași cutie pe care o umplea și acesta. Fiind cel mai bun prieten al lui, se simțea liber să spună tot ce avea pe suflet.

— Încerc doar să fiu cinstit, așa că ar trebui să știi că spun ceea ce toți ceilalți din familia ta au gândit în ultimele săptămâni. Problema este că nu o cunoști îndeajuns de bine ca să te muți acolo, darămite să te căsătorești cu ea. Ați petrecut doar o săptămână împreună. Nu este la fel ca relația ta cu Maria, adăugă el, referindu-se la fosta soție a lui Jeremy. Nu uita că am cunoscut-o și eu pe Maria, mult mai bine decât o cunoști tu pe Lexie, dar totuși n-am avut impresia că o cunoșteam suficient de bine cât să mă căsătoresc cu ea.

Jeremy scoase hârtiile și le puse înapoi pe birou, reamintindu-și că Alvin o cunoscuse pe Maria dinaintea lui și că rămăseseră prieteni.

— Și?

— Și? Și ce se întâmpla dacă făceam treaba asta? Ce se întâmpla dacă veneam la tine și îți spuneam că am cunoscut o femeie grozavă, că voi renunța la cariera mea, că îmi voi abandona prietenii și familia și că mă voi muta în sud ca să mă căsătoresc cu ea? Așa cum era fetișoara aia… cum o chema… Rachel?

Rachel lucra la restaurantul bunicii lui Lexie, și Alvin îi făcuse avansuri în timpul scurtei sale vizite la Boone Creek, mergând până acolo încât să o invite la New York.

— Spuneam că mă bucur pentru tine.

— Mai lasă-mă! Nu-ți aduci aminte ce ai spus când mă gândeam să mă căsătoresc cu Eva?

— Îmi aduc aminte. Dar situația de acum e diferită.

— O, da, înțeleg. Pentru că ești mai matur decât mine.

— Asta, dar și faptul că Eva nu era tocmai genul de persoană dispusă să se căsătorească.

Asta era adevărat, recunoscu Alvin. În timp ce Lexie era o bibliotecară dintr-un orășel din sud, o persoană care spera să-și întemeieze un cămin, Eva era o tipă care făcea tatuaje în Jersey City. Majoritatea tatuajelor de pe brațele lui Alvin erau opera ei, și cea mai mare parte a piercingurilor din urechile lui tot ea le făcuse, astfel că acesta arăta ca un individ recent eliberat din închisoare. Nimic din toate astea nu-l deranjase pe Alvin, însă faptul că Eva locuia cu iubitul ei, despre care ea uitase să-i spună, a dus în cele din urmă la ruperea relației lor.

— Chiar și Maria crede că e o nebunie.

— I-ai spus?

— Bineînțeles că i-am spus. Discutăm despre orice.

— Mă bucur că ești așa de apropiat de fosta mea soție. Dar nu este treaba ei. Și nici a ta.

— Mă străduiesc doar să-ți deschid ochii. Totul se petrece prea repede. Nu o cunoști pe Lexie.

— De ce continui să afirmi asta?

— O să continui să o afirm până când vei recunoaște în final că voi doi sunteți, în esență, doi necunoscuți.

Alvin, la fel ca toți cei cinci frați mai mari ai lui Jeremy, nu învățase când trebuia s-o lase baltă. Tipul era asemenea unui câine care avea un os, hotărî Jeremy.

— Nu e o necunoscută.

— Nu? Atunci care este al doilea ei prenume?

— Poftim?

— M-ai auzit bine. Spune-mi al doilea nume al lui Lexie.

Jeremy strânse din ochi.

— Ce are asta de-a face cu restul?

— Nimic. Dar, dacă ai de gând să te căsătorești cu ea, nu crezi că ar fi cazul să fii în stare să răspunzi la această întrebare?

Jeremy deschise gura să răspundă, și atunci își dădu seama că habar n-avea. Lexie nu-i spusese niciodată, și nici el nu o întrebase. Alvin, simțind că, în sfârșit, putea discuta cu prietenul său cel naiv, forță nota.

— Perfect, dar ce părere ai despre aceste chestiuni fundamentale? Care a fost specializarea ei în facultate? Cine erau prietenii ei de școală? Care este culoarea ei preferată? Îi place pâinea albă sau pâinea din făină integrală? Care e filmul sau show-ul ei de televiziune favorit? Care este autorul ei preferat? Știi măcar câți ani are?

— Are în jur de treizeci de ani, încercă Jeremy.

— În jur de treizeci de ani? Asta-ți puteam spune și eu.

— Sunt aproape sigur că are treizeci și unu de ani.

— Ești aproape sigur? Poți măcar să îți dai seama cât de ridicol pari? Nu te poți căsători cu cineva dacă nici măcar nu știi câți ani are.

Jeremy deschise un alt sertar și îl goli într-o altă cutie, știind că Alvin avea dreptate, dar refuzând să recunoască. În schimb, oftă adânc.

— Îmi imaginam că erai fericit că am găsit, în sfârșit, pe cineva, zise el.

— Mă bucur pentru tine. Dar nu mi-am închipuit că ai să te muți din New York și ai să iei hotărârea de a te căsători cu ea. Am crezut că glumeai. Știi că sunt de părere că e o femeie minunată. Chiar este, și dacă vei mai fi la fel de serios în privința ei într-un an sau doi, te voi târî chiar eu la altar. Pur și simplu grăbești lucrurile, și nu are niciun rost să o faci.

Jeremy se întoarse spre fereastră; dincolo de geam vedea cărămizile cenușii, acoperite cu funingine, care încadrau ferestrele dreptunghiulare ale clădirii învecinate. Imagini neclare se derulau dincolo de ele: o doamnă vorbea la telefon, un bărbat înfășurat într-un prosop se îndrepta spre baie, o altă femeie călca în timp ce se uita la televizor. Câtă vreme locuise acolo, abia dacă le adresase câte un salut.

— E însărcinată, zise el în cele din urmă.

Pentru o clipă, Alvin își imagină că nu auzise bine. Abia când observă expresia de pe chipul prietenului său, înțelese că Jeremy vorbea serios.

— E însărcinată?

— E fetiță.

Alvin căzu brusc pe pat, ca și cum, dintr-odată, nu l-ar mai fi ținut picioarele.

— De ce nu mi-ai spus?

Jeremy ridică din umeri.

— Ea m-a rugat să nu spun nimănui deocamdată. Așa că păstrează, te rog, secretul.

— Mda, zise Alvin uluit. Sigur.

— Și încă ceva.

Alvin ridică ochii.

Jeremy se întinse și își puse mâna pe umărul său.

— Aș vrea să fii cavalerul meu de onoare.

Cum se întâmplase?

A doua zi, pe când cutreiera prin FAO Schwarz^[1] împreună cu Lexie, care studia totul cu atenție, el încă se mai chinuia să răspundă la acea întrebare. Nu la partea cu sarcina; aceea fusese o noapte pe care avea să și-o amintească probabil de-a pururi. Deși făcuse pe viteazul în fața lui Alvin, uneori se simțea de parcă ar fi fost pe punctul de a juca un rol într-o comedie romantică pe placul publicului, o comedie în care orice era posibil și nimic nu era sigur până nu se derula genericul de final.

În definitiv, ceea ce i se întâmplase lui nu se întâmpla de obicei. De fapt, nu se întâmpla aproape niciodată. Cine călătorește spre un orășel cu scopul să scrie un articol pentru Scientific American și cunoaște o bibliotecară de provincie de care se îndrăgostește lulea în doar câteva zile? Cine hotărăște să lase în urmă o șansă la un post de televiziune și viața din New York City ca să se mute la Boone Creek, Carolina de Nord, un oraș care nu era nimic altceva decât un punct pe hartă?

Foarte multe întrebări în ultimele zile.

Nu că începea să aibă dubii în legătură cu ceea ce se pregătea să facă. De fapt, în timp ce o urmărea pe Lexie care scormonea prin grămezile de soldăței și păpuși Bărbie, voia să-i surprindă pe nenumărații lui nepoți și nepoate cu daruri și să facă astfel o impresie bună, se simțea mai sigur ca oricând în privința hotărârii sale. Jeremy zâmbi, văzând deja cu ochii minții stilul de viață în care era pe punctul să se vâre. Cine tihnite, plimbări romantice, glume și îmbrățișări în fața televizorului. Lucruri grozave, lucruri care te făceau să simți că viața merita trăită. Nu era atât de naiv încât să creadă că n-aveau să apară și divergențe, dar nu avea nicio îndoială că aveau să treacă peste toate cu bine, înțelegând în final că erau perechea perfectă. În linii mari, viața avea să fie minunată.

Dar, când Lexie îi dădu un ghiont, încercând să-l scoată din starea de visare, Jeremy se pomeni uitându-se la un alt cuplu care stătea lângă o grămadă de animale de pluș. Era chiar imposibil să nu îi observi pe cei doi. Aveau cam în jur de treizeci de ani și erau îmbrăcați extravagant; el avea aerul unui director la o bancă de investiții sau al unui avocat, pe când soția sa arăta ca o persoană care își petrecea toate după-amiezile la Bloomingdale’s^[2]. Erau împovărați de șase sacoșe de la alte șase magazine. Diamantul de pe degetul ei era de mărimea unei bile de la jocul Marble, cu mult mai mare decât inelul de logodnă pe care el tocmai îl cumpărase pentru Lexie. Jeremy îi privea, convins că de obicei într-o asemenea ieșire luau cu ei o bonă, pur și simplu păreau total dezorientați cu privire la ceea ce trebuiau să facă.

Copilul din cărucior țipa, genul de urlet pătrunzător care zgâria urechile trecătorilor și-i făcu să se oprească pentru o clipă din drum. Exact în același moment, fratele mai mare, care părea să fi avut vreo patru ani, începu să țipe și mai tare și, brusc, se trânti la pământ. Părinții aveau întipărite pe față panica și șocul, asemenea unor soldați aflați sub focul inamic, și era imposibil să nu le observi cearcănele de sub ochi și chipurile palide. În ciuda aspectului impecabil, erau în mod clar la capătul puterilor. În cele din urmă, mama eliberă fetița din cărucior și o luă în brațe, în timp ce soțul se aplecă înspre ea și mângâie fetița pe spate.

— Nu vezi că încerc să o potolesc? se răsti ea. Ocupă-te de Elliot!

Pus la punct, bărbatul se aplecă spre fiul care dădea din picioare și lovea podeaua, făcând-o pe mamă să-și iasă cu totul din fire.

— Încetează cu urlatul ăsta imediat! zise soțul cu asprime, făcând semn cu degetul.

„Da, sigur, își zise Jeremy. De parcă asta are să-l liniștească.“

Între timp, Elliot se împurpurase la față tot zvârcolindu-se pe jos.

Până și Lexie încetase să mai caute și își îndreptase atenția către cuplu. Jeremy se gândi că era ca și cum te-ai fi uitat la o femeie care își tundea peluza în bikini, genul de spectacol imposibil de ignorat. Fetița țipa, Elliot țipa, soția țipa la tată să facă ceva, tata țipa și el, susținând că se străduia.

Se adunase o mulțime de oameni, încercuind familia fericită. Femeile păreau a-i urmări cu un amestec de recunoștință și compasiune: mulțumite că nu li se întâmpla lor, dar știind–foarte probabil din experiență–exact prin ceea ce trecea un cuplu tânăr. Bărbații, pe de altă parte, păreau să nu dorească altceva decât să meargă cât mai departe posibil de zgomot.

Elliot își lovi capul de podea și începu să țipe și mai tare.

— Hai să mergem! rosti scurt mama, în cele din urmă.

— Nu vezi că asta încerc să fac? se răsti tatăl.

— Ridică-l!

— Încerc! strigă el exasperat.

Elliot nu voia ca tatăl lui să intervină. În cele din urmă, când acesta îl înșfăcă, Elliot începu să se miște ca un șarpe mânios. Își bălăngănea capul dintr-o parte în alta și dădea necontenit din picioare. Pe fruntea tatălui începură să se formeze broboane de transpirație în timp ce chipul i se schimonosea de efort. Pe de altă parte, Elliot părea să se mărească, devenind parcă un Hulk^[3] în miniatură care se umfla de furie.

În cele din urmă, părinții izbutiseră să plece, împovărați de sacoșele de cumpărături, împingând căruciorul și reușind să nu-i lase din mână pe cei doi copii. Mulțimea se despărți în două, de parcă Moise s-ar fi apropiat de Marea Roșie, și, în final, familia se făcu nevăzută, în timp ce urletele care se stingeau încet rămâneau singura dovadă a prezenței lor acolo.

Mulțimea începu să se împrăștie. Cu toate acestea, Jeremy și Lexie rămaseră încremeniți locului.

— Bieții oameni, zise Jeremy întrebându-se dintr-odată dacă așa avea să fie viața lui de cuplu peste câțiva ani.

— Mie-mi spui, aprobă Lexie, temându-se parcă de același lucru.

Jeremy continuă să se uite, ascultând până când plânsetul încetă în cele din urmă. Probabil că familia părăsise magazinul.

— Copilul nostru nu va face niciodată asemenea crize, spuse Jeremy.

— Niciodată. Cu voia ei sau fără să-și dea seama, Lexie își așezase mâna pe abdomen. Ăsta categoric nu era normal.

— Și părinții păreau să nu aibă habar cât de mult greșeau, zise Jeremy. L-ai văzut pe el cum încerca să discute cu fiul său? Parcă era în sala de consiliu.

— Ridicol, dădu Lexie din cap, aprobator. Și modul în care se răsteau unul la celălalt? Copilașii simt tensiunea. Nu-i de mirare că părinții nu reușeau să-i stăpânească.

— Parcă habar nu aveau ce să facă.

— Nu cred că știau.

— Cum e posibil?

— Poate că sunt prea implicați în propriile existențe ca să mai aibă timp și de copiii lor.

Jeremy, încă nemișcat, urmări cum și ultimele persoane din mulțime dispăreau.

— Categoric nu era normal, veni el din nou cu ideea.

— Tocmai asta îmi închipuiam și eu.

De acord, așa e, ei se amăgeau. În adâncul sufletului, Jeremy știa, Lexie știa, dar era mai simplu să pretindă că ei n-aveau să se confrunte niciodată cu o situație asemănătoare cu cea la care tocmai fuseseră martori. Pentru că ei aveau de gând să fie mai pregătiți. Mai dedicați. Mai îngăduitori și mai răbdători. Mai iubitori.

Și fetița… ei bine, o să crească în atmosfera pe care el și Lexie o vor crea. Nu exista nicio îndoială în privința asta. Ca sugar, va dormi toată noaptea, iar când va începe să umble, ea îi va încânta cu primele cuvinte rostite și cu abilitățile sale motrice peste nivelul mediu. Va explora cu aplomb tărâmurile periculoase ale adolescenței, va sta deoparte de droguri și va strâmba din nas la filmele interzise tinerilor sub optsprezece ani. Până când va pleca de acasă, va fi politicoasă și manierată; ar fi primit calificative suficient de bune ca să fie acceptată la Harvard, ar fi campioană națională la înot, plus că ar mai găsi pe urmă destulă vreme pentru a lucra pe timpul verilor ca voluntar pentru Habitat for Humanity.

Jeremy se agață de această imagine până când umeriii se prăbușiră. În ciuda faptului că nu avea niciun fel de experiență la capitolul educării copiilor, știa că nu putea fi atât de simplu. În plus, mai era mult până atunci.

O oră mai târziu, stăteau pe bancheta din spate a unui taxi, blocați în trafic, în drum spre Queens. Lexie răsfoia un exemplar achiziționat de curând din What to Expect When You’re Expecting^[4], în timp ce Jeremy urmărea lumea de dincolo de geamurile mașinii. Era ultima lor noapte în New York–o ducea pe Lexie să-i cunoască familia–, și părinții săi puneau la cale o mică petrecere la casa lor din Queens. Mică, fără îndoială, era un termen relativ; cu cinci frați și soțiile lor și nouăsprezece nepoate și nepoți, casa avea să fie plină până la refuz, cum era de cele mai multe ori. Chiar dacă Jeremy aștepta momentul cu nerăbdare, nu reușea să-și abată gândurile de la cuplul pe care tocmai îl văzuseră. Păreau foarte… normali. Cu excepția faptului că erau la capătul puterilor, cum s-ar zice. Se întrebă dacă el și Lexie aveau să ajungă tot la fel sau dacă ei, într-un fel sau altul, urmau să fie scutiți de așa ceva.

Poate că Alvin avusese dreptate. Cel puțin parțial. Cu toate că o adora pe Lexie–și era convins că o adora, în caz contrar nu ar fi făcut o cerere în căsătorie–, Jeremy nu putea pretinde că o cunoștea cu adevărat. Pur și simplu, nu avuseseră timp să se cunoască mai bine, și, cu cât se gândea mai mult, cu atât mai mult credea că ar fi fost minunat pentru el și pentru Lexie să fi avut șansa de a fi pentru o bucată de vreme un cuplu obișnuit. El mai fusese căsătorit, așa că știa că era nevoie de timp pentru a te deprinde să trăiești cu o altă persoană. Să te obișnuiești cu ciudățeniile ei, ca să zicem așa. Toată lumea are ciudățenii, dar, până cunoști cu adevărat o persoană, acestea tind să fie ascunse. Se întrebă care erau ciudățeniile lui Lexie. De exemplu, ce se întâmpla dacă ea dormea cu una dintre măștile acelea verzi care se presupunea că țineau ridurile la distanță? Ar fi cu adevărat fericit trezindu-se și văzând-o astfel în fiecare dimineață?

— La ce te gândești? întrebă Lexie.

— Cum?

— Am întrebat la ce te gândești. Ai o expresie ciudată.

— La nimic.

Ea îl privi.

— La nimic important sau la nimic-nimic?

El se întoarse cu fața spre ea, încruntându-se.

— Care este al doilea prenume al tău?

În decursul următoarelor minute, Jeremy parcurse seria de întrebări pe care Alvin le sugerase și află următoarele: al doilea prenume era Marin, se specializase în engleză, cea mai bună prietenă din facultate se numea Susan, culoarea ei preferată era roșu-închis, prefera pâinea din făină integrală, îi plăcea să urmărească la televizor Trading Spaces,^[5]considera că Jane Austen era fantastică și, în realitate, împlinea treizeci și doi de ani pe 13 septembrie.

Și cu asta, basta.

Jeremy se lăsă pe spate mulțumit, în timp ce Lexie răsfoia în continuare cartea. De fapt, nu o citea, ci doar trecea ușor peste pasaje, ici-colo, în speranța că avea să găsească un început promițător, dacă se putea numi așa. Jeremy se întrebă dacă făcuse ceva asemănător atunci când avusese de învățat în timpul facultății.

Așa cum insinuase Alvin, Jeremy nu cunoștea într-adevăr multe lucruri care aveau legătură cu ea. Dar, în același timp, știa foarte multe. Ca unic copil, Lexie crescuse în Boone Creek, Carolina de Nord. Părinții ei muriseră într-un accident de automobil când ea era mică, așa că fusese crescută de bunicii din partea mamei, Doris și… și… Hotărî că trebuia să o întrebe numele bunicului. Oricum, urmase facultatea la Universitatea Carolina de Nord, în Chapel Hill, fusese îndrăgostită de un tip numit Avery și, oricât ar părea de ciudat, locuise în New York City timp de un an, unde lucrase ca intern la biblioteca NYU. Avery sfârșise prin a o înșela, așa că ea se întorsese acasă, devenind bibliotecar-șef în Boone Creek, așa cum fusese și mama ei înainte de a-și da duhul. Puțin mai târziu, se îndrăgostise de cineva la care făcea aluzie în mod vag numindu-l Domnul Renaștere, dar acesta părăsise orașul fără niciun regret. Din momentul acela, dusese o viață liniștită, întâlnindu-se, când și când, cu ajutorul de șerif local, până când a apărut Jeremy. Și să nu uităm: Doris–care deținea un restaurant în Boone Creek – pretindea că avea puteri paranormale, inclusiv capacitatea de a prezice sexul copiilor, ceea ce explică faptul că Lexie știa că urma să aibă o fetiță.

Toată lumea din Boone Creek, recunoscu el, cunoștea aceste lucruri. Dar știau, pe lângă toate astea, că își dădea părul după ureche ori de câte ori se enerva? Sau că era o bucătăreasă minunată? Sau că, atunci când avea nevoie de o pauză, îi plăcea să se retragă la o cabană de lângă farul Cape Hatteras, unde se căsătoriseră părinții ei? Sau că, în afară că era și inteligentă, și frumoasă, că avea ochii violeți și fața ovală, puțin exotică, și păr negru, înțelesese perfect încercările lui stângace de a o cuceri în dormitor? Îl încânta faptul că Lexie nu-l lăsa să scape cu una, cu două, spunea tot ce avea pe suflet și i se opunea cu dârzenie când considera că greșea. Reușea cumva să facă toate lucrurile acelea degajând totodată farmec și feminitate–care erau subliniate de un accent sudic pasional. Dacă mai punem la socoteală faptul că era de-a dreptul uluitoare în jeanși strâmți, Jeremy se îndrăgostise lulea.

Dar în ceea ce-l privea pe el? Ce putea afirma ea că știa despre Jeremy? Majoritatea lucrurilor esențiale, se gândi el. Că se născuse în Queens, fiind cel mai mic dintre cei șase copii ai unei familii irlandezo-italiane, și că odinioară intenționase să devină profesor de matematică, dar își dăduse seama că se pricepea la scris și sfârșise prin a deveni editorialist pentru Scientific American, unde dezvăluia adesea, ca să zicem așa, supranaturalul. Că fusese căsătorit cu ceva ani în urmă cu o femeie pe nume Maria, care îl părăsise într-un final, după ce, ca rezultat al nenumăratelor drumuri făcute la o clinică de fertilitate, aflaseră că Jeremy era, din punct de vedere medical, incapabil să zămislească un copil. Că, după aceea, își petrecuse foarte mulți ani cutreierând barurile și întâlnindu-se cu nenumărate femei, dar străduindu-se să evite relațiile serioase, ca și cum în subconștient ar fi știut că nu putea fi un soț bun. Că la vârsta de treizeci și șapte de ani se dusese la Boone Creek să investigheze apariția periodică a luminilor fantomatice din cimitirul orașului, sperând să obțină astfel invitația de a participa la o dezbatere la GoodMorning America[6],dar constatase că își petrecea cea mai mare parte din timp gândindu-se la Lexie. Petrecuseră împreună patru zile încântătoare, urmate de o discuție aprinsă, și, cu toate că revenise la New York, înțelesese că nu-și putea imagina viața fără ea, așa că revenise să i-o dovedească și ei. Drept răspuns, ea îi așezase mâna pe abdomenul ei, iar el devenise, în sfârșit, încrezător–cel puțin, când era vorba despre miracolul sarcinii și despre șansa la paternitate, lucruri pe care el nu le considerase niciodată posibile.

Zâmbi, gândindu-se că era o poveste destul de bună. Poate chiar îndeajuns de bună pentru un roman.

Problema era că, oricât încercase să reziste farmecelor lui, și ea se îndrăgostise de el. Aruncându-și o privire spre ea, Jeremy se întrebă de ce. Nu că se considera antipatic, dar care era oare lucrul acela care atrăgea doi oameni unul spre celălalt? În trecut, Jeremy scrisese numeroase articole despre principiul atracției, și putea discuta despre rolul feromonilor, al dopaminei și al instinctelor biologice, dar nimic din toate acestea nu explicau nici pe departe ceea ce simțea el pentru Lexie. Sau modul în care ea ținea la el. Nici el nu-și putea explica. Știa doar că se potriveau cumva și că el se simțea ca și cum și-ar fi petrecut cea mai mare parte a vieții călătorind pe un drum care dusese inexorabil spre ea.

Era o viziune romantică, chiar poetică, iar Jeremy nu fusese niciodată înclinat spre idei poetice. Poate că exista un alt motiv care îl făcea să-și dea seama că ea era aceea. Pentru că ea îi deschisese mintea spre senzații și idei noi. Dar, indiferent de motiv, în timp ce călătorea în mașină cu fermecătoarea lui viitoare mireasă, era mulțumit cu orice li s-ar fi putut întâmpla în viitor.

Jeremy întinse mâna după mâna ei.

Oare chiar conta, la urma urmei, că își abandona căminul din New York și că își amâna planurile legate de carieră ca să se mute la capătul pământului? Sau că era pe punctul de a începe un an în care trebuia să planifice o nuntă, să-și întemeieze un cămin și să se pregătească pentru un copilaș?

Cât de greu putea fi?

DOI

Jeremy o ceruse în căsătorie când se aflau pe Empire State Building de Ziua îndrăgostiților.

Știa că era un clișeu, dar nu cumva toate cererile în căsătorie aveau ceva dintr-un clișeu? La urma urmei, existau foarte multe modalități în care putea să facă asta. Putea să o facă stând jos, în picioare, în genunchi sau culcat. Putea fi la masă sau nu, acasă sau în altă parte, cu sau fără lumânări, vin, răsărituri de soare, apusuri sau orice ar fi putut fi considerat cât de cât romantic. Undeva, cândva, Jeremy știa că un tip oarecare le făcuse deja pe toate, așa că nu prea mai avea rost să se neliniștească dacă ea avea să fie sau nu dezamăgită. El știa, fără îndoială, că unii bărbați mergeau până în pânzele albe–reclamă aeriană, panouri, inelul descoperit printre gunoaie. Dar el era aproape convins că Lexie nu era genul care să pretindă originalitate totală. În plus, vederea Manhattanului îți tăia răsuflarea, așa că, atâta timp cât nu uitase esențialul–motivul pentru care dorea să-și petreacă restul vieții cu ea, oferirea inelului și cererea în căsătorie–,Jeremy își închipuia că le rezolvase pe toate.

În definitiv, nu era cu adevărat o surpriză. Nu discutaseră concret despre momentul acela dinainte, dar faptul că el se muta la Boone Creek, împreună cu diversele frânturi de conversație la persoana întâi plural din ultimele săptămâni, nu lăsa nicio îndoială că momentul se apropia. Ca, de pildă, în: „Trebuie să cumpărăm un coș pentru copii să-l așezăm lângă patul nostru“ sau „Trebuie să-i vizităm pe părinții tăi“. De vreme ce Jeremy nu ripostase la auzul acelor afirmații, se putea spune că Lexie deja îl ceruse oarecum în căsătorie.

Totuși, chiar dacă evenimentul nu era o surpriză totală, Lexie a fost în mod evident emoționată. Primul ei impuls, după ce și-a încolăcit brațele în jurul lui și l-a sărutat, a fost să o sune pe Doris s-o pună la curent, conversație care a durat douăzeci de minute. El bănuia că ar fi trebuit să se aștepte la așa ceva–nu că îl deranjase. Deși părea foarte calm, faptul că ea acceptase într-adevăr să-și petreacă restul vieții cu el era copleșitor.

Iar acum, după aproape o săptămână, se aflau într-un taxi în drum spre casa părinților lui, iar el era atent la inelul de pe degetul ei. A fi logodit, spre deosebire de a-și da întâlnire, era Următorul Pas Important, unul de care majoritatea bărbaților, printre care și Jeremy, se bucurau într-o oarecare măsură. El putea, de pildă, să facă anumite lucruri cu Lexie, lucruri care, în general, erau interzise pentru oricine altcineva din lume. Cum ar fi să se sărute. De exemplu, chiar în clipa aceea, se putea lăsa pe bancheta din spate să o sărute. Mai mult ca sigur ea nu s-ar supăra. Probabil că ar fi chiar încântată. „Încearcă asta cu o necunoscută, și vezi cât de departe poți ajunge“, se gândi Jeremy. Acest gând îi dădea și mai multă încredere, simțind că procedase cum trebuia.

Lexie, pe de altă parte, se uita pe geam și părea preocupată.

— Este ceva în neregulă? întrebă el.

— Ce se întâmplă dacă nu mă plac?

— Te vor îndrăgi. Cum să nu te îndrăgească? Și, mai mult decât atât, te-ai bucurat de un prânz minunat cu mama mea, nu? Ai spus că v-ați plăcut una pe alta.

— Știu, zise ea, nepărând însă prea convinsă.

— Atunci care e problema?

— Și dacă ei își imaginează că vreau să te îndepărtez de ei? întrebă ea. Și dacă mama ta a vrut doar să pară drăguță, dar în adâncul sufletului ei are resentimente?

— Nici pomeneală, zise el. Și, te rog nu-ți mai face atâtea griji. În primul rând, nu mă îndepărtezi. Plec din New York pentru că prefer să fiu cu tine, și ei știu asta. Crede-mă, sunt bucuroși. Mama mea mă bate la cap de mulți ani să mă recăsătoresc.

Lexie își strânse buzele, gândindu-se la vorbele lui.

— Foarte bine, zise ea. Dar totuși, încă nu vreau ca ei să știe că sunt însărcinată.

— De ce nu?

— Își vor face o impresie greșită.

— Știi că vor afla oricum.

— Știu, dar nu trebuie să fie astă-seară, nu? Să-i lăsăm să mă cunoască mai întâi. Dă-le șansa să se obișnuiască cu ideea că ne vom căsători. E o surpriză destul de mare pentru o singură seară. Ne vom ocupa de restul mai târziu.

— Sigur, zise el. Cum vrei, continuă fraza, lăsându-se pe spate. Dar, să știi, chiar dacă se va afla, nu ai de ce să-ți faci griji.

Ea clipi de câteva ori.

— Cum s-ar putea afla? Nu-mi spune că deja le-ai povestit.

Jeremy clătină din cap.

— Nu, bineînțeles că nu. Este posibil să-i fi pomenit lui Alvin.

— I-ai spus lui Alvin? întrebă ea, albindu-se la față.

— Îmi pare rău. Pur și simplu, mi-a scăpat. Dar nu-ți face griji, nu va spune nimănui.

Ea ezită înainte de a da, în sfârșit, din cap aprobator.

— Bine.

— Nu se va mai întâmpla, zise Jeremy întinzându-se după mâna ei. Și nu are rost să te stresezi.

Ea schiță un zâmbet forțat.

— E ușor pentru tine să o spui.

Lexie se întoarse din nou spre geam. Ca și cum n-ar fi fost deja îndeajuns de stresată, acum mai avea și asta pe cap. Era chiar atât de greu să păstrezi un secret?

Lexie știa că Jeremy nu avea intenții rele și că Alvin urma să fie discret, dar nu aceea era problema. Problema era că Jeremy nu prea înțelegea cum ar putea privi familia lui genul acela de veste. Era convinsă că erau niște oameni foarte rezonabili–mama sa părea destul de drăguță–și se îndoia că avea s-o acuze că ar fi o târfă, dar totuși, însuși faptul că se căsătoreau atât de repede urma să ridice întrebări. Nu avea nicio îndoială în acest sens. Tot ce trebuia să facă era să privească problema din perspectiva lor. În urmă cu șase săptămâni, ea și Jeremy nici măcar nu se întâlniseră, și acum–după nebunia nebuniilor–erau în mod oficial logodiți. Asta era îndeajuns de șocant.

Dar dacă ar afla că era însărcinată?

Ei bine, în sfârșit, ar înțelege. Aveau să-și imagineze că acela era singurul motiv pentru care Jeremy se căsătorea cu ea. În loc să-l creadă pe Jeremy atunci când avea să susțină că o iubea, se vor mulțumi să dea din cap și să spună: „Asta e frumos“. Dar îndată ce Jeremy și Lexie plecau, putea pune rămășag că aveau să se strângă laolaltă pentru a discuta problema. Ei erau o familie, o familie de modă veche, închegată, care se reunea de câteva ori pe lună. Nu-i spusese el asta? Ea nu era naivă. Și despre ce discuta familia? Familie! Bucurii, tragedii, dezamăgiri, succese… Familiile închegate își împărtășeau toate astea. Dar dacă lui Jeremy urma să-i scape iar, ea știa ce avea să se întâmple. În loc de logodnă, aveau să discute despre sarcina ei, întrebându-se cu voce tare dacă Jeremy își dădea într-adevăr seama ce făcea. Sau, mai rău, să susțină că ea îl prinsese probabil în capcană.

Se putea înșela, bineînțeles. Poate că aveau să fie cu toții încântați. Poate că găseau întreaga situație absolut rezonabilă. Sau poate credeau că logodna și sarcina nu aveau nicio legătură una cu cealaltă, pentru că acesta era purul adevăr. Și poate că ea urma să-și fluture, pur și simplu, brațele și să zboare tot drumul spre casă.

Ea nu dorea să aibă probleme cu rudele prin alianță. De acord, în principiu, nu se putea face nimic în privința lor, dar nu era dornică să înceapă cu stângul.

În plus, oricât ar fi vrut să nu o recunoască, dacă ar fi în locul familiei lui Jeremy, și ea ar fi sceptică. Căsătoria era un pas important pentru orice cuplu, ca să nu mai vorbim despre un cuplu în care partenerii nu se cunoșteau mai deloc unul pe celălalt. Cu toate că mama lui Jeremy nu o pusese la zid, Lexie simțise totuși cum o analizase din cap până-n picioare pe măsură ce se cunoșteau, așa cum ar face orice mamă cumsecade. Lexie fusese în cea mai bună formă, și, la final, mama lui Jeremy o îmbrățișase și o sărutase de rămas-bun.

Un semn bun, recunoscu Lexie. Sau un început bun, oricum. Membrii familiei aveau nevoie de timp să o accepte pe deplin ca pe una de-a lor. Spre deosebire de restul nurorilor, Lexie nu avea să fie prin preajmă în weekenduri, așa că urma probabil o perioadă de probă, până când timpul avea să dovedească faptul că Jeremy nu făcuse o greșeală. Cel puțin un an sau doi, poate chiar mai mult. Își închipuia că ar putea grăbi procesul trimițând periodic scrisori și dând telefoane…

„Fii atent, se gândi ea. Cumpără articole de papetărie.“

Cu toate acestea, dacă era să fie pe deplin sinceră, până și ea era puțin șocată de rapiditatea cu care se mișcau lucrurile. El era într-adevăr îndrăgostit? Dar ea? Își pusese zilnic acele întrebări de nenumărate ori în decursul ultimelor săptămâni, și mereu îi veneau în minte aceleași răspunsuri. Da, era însărcinată, și da, era copilul lui, dar ea nu ar fi acceptat să se căsătorească cu el dacă n-ar fi crezut că aveau să fie fericiți împreună.

Și aveau să fie fericiți. Nu-i așa?

Se întrebă dacă Jeremy își pusese vreodată întrebări în legătură cu modul rapid în care toate lucrurile păreau să se întâmple. Probabil, socoti ea. Era imposibil să nu-și pună asemenea întrebări. Dar el părea mult mai relaxat decât ea, iar ea se întreba de ce. Poate pentru că el mai fusese căsătorit sau poate pentru că el fusese cel care o urmărise în timpul săptămânii petrecute la Boone Creek. Dar, indiferent de motiv, el se arătase mereu mai sigur decât ea în privința relației lor, ceea ce era ciudat, de vreme ce el însuși se autodeclarase sceptic.

Lexie se uită în treacăt la el, observându-i părul negru și ondulat și fiind încântată de ceea ce vedea. Își aminti că i se păruse atrăgător încă din prima clipă în care îl văzuse. Ce spusese Doris despre el după ce îl întâlnise prima dată? „Nu e așa cum îți închipui tu.“

„Ei bine, se gândi ea, o să-mi dau seama, nu-i așa?“

Erau ultimii sosiți. Lexie era în continuare stresată în timp ce se apropia de ușă și se opri pe treptele din față.

— Te vor îndrăgi, o liniști el. Ai încredere în mine.

— Rămâi aproape, bine?

— Unde altundeva aș putea să fiu?

Nu a fost nici pe departe atât de rău pe cât se temuse Lexie că putea fi. De fapt, ea a părut mai mult decât stăpână pe situație, așa că, în ciuda promisiunii lui Jeremy de a rămâne aproape, acesta s-a trezit stând pe veranda din spate, bâțâindu-se de pe un picior pe altul, cu brațele încrucișate, în încercarea de a se proteja de răcoarea din aer, în timp ce își urmărea tatăl fâțâindu-se pe lângă grătar. Omului îi plăcea să se ocupe de grătar; vremea de afară nu fusese niciodată un impediment. Când era copil, Jeremy îl văzuse îndepărtând efectiv zăpada de pe grătar și făcându-se nevăzut în viscol, numai ca să reapară în casă peste o jumătate de oră cu un platou de friptură și cu sprâncenele acoperite de un strat de gheață.

Cu toate că Jeremy ar fi preferat să stea în casă, mama sa îi spusese să-i țină companie tatălui său–ăsta era modul prin care-i cerea de fapt să se asigure că tatăl lui se simțea bine. În urmă cu doi ani, suferise un atac de cord, și, cu toate că se jura că nu răcise niciodată, ea își făcea griji din pentru el. S-ar fi ocupat ea de grătar, dar, cu treizeci și cinci de persoane înghesuite într-un spațiu atât de mic, locul părea o casă de nebuni. Ea avea patru oale care fierbeau pe sobă, frații lui ocupaseră toate locurile din camera de zi, iar nepoții și nepoatele erau goniți fără întrerupere din camera de zi înapoi la subsol. Aruncând o privire pe fereastră, Jeremy se asigură că logodnica lui continua să se descurce de minune.

Logodnică. Cuvântul suna oarecum ciudat, socoti el. Nu că era ciudat să te gândești că aveai o logodnică, ci mai degrabă din pricina felului în care suna acest cuvânt rostit de cumnatele lui care îl repetaseră de cel puțin o sută de ori. La scurt timp după intrarea lor, înainte ca Lexie să-și fi scos măcar jacheta, Sophia și Anna veniseră precipitându-se spre ei, presărând practic toate propozițiile cu acel cuvânt.

— Mult ți-a mai trebuit ca, în sfârșit, să-ți cunoaștem logodnica!

— Așadar, cum vă descurcați tu și logodnica ta?

— Nu crezi că logodnica ta ar vrea să bea ceva?

Pe de altă parte, frații săi șovăiseră și evitaseră complet cuvântul.

— Care va să zică, tu și Lexie, eh?

— S-a bucurat Lexie de călătoria până aici?

— Pune-mă la curent cu modul în care tu și Lexie v-ați cunoscut.

Probabil că era o chestiune feminină, socoti Jeremy, de vreme ce el, ca și frații săi, nu foloseau acel cuvânt. Se întrebă dacă putea scrie un articol despre cuvântul acela, înainte de a decide că redactorul său avea probabil să refuze, susținând că nu era suficient de serios pentru Scientific American. Asta venind de la un tip căruia îi plăceau articolele despre obiectele zburătoare neidentificate și despre Bigfoot^[7]. Chiar dacă acceptase să-l lase să continue scrierea articolelor pentru revistă din Boone Creek, Jeremy nu avea să-i ducă dorul.

Jeremy își frecă brațele în timp ce tatăl său lovi ușor una din fripturi. Nasul și urechile i se înroșiseră de frig.

— Vrei să-mi dai farfuria aia? Maică-ta a lăsat-o pe balustrada de acolo. Cârnații sunt aproape gata.

Jeremy apucă farfuria și se răsuci spre tatăl său.

— Știi că e cam frig aici, nu?

— Frig? Nici pe departe. În plus, cărbunii îmi țin cald.

Tatăl său, unul dintre cei din urmă dintr-un neam pe cale de dispariție, mai folosea cărbuni. Într-un an, cu ocazia Crăciunului, Jeremy cumpărase un grătar pentru aragaz, dar acesta o sfârșise prăfuindu-se în garaj, până când fratele său Tom întrebase, în cele din urmă, dacă îl putea lua el.

Tatăl său începu să pună cârnații grămadă pe farfurie.

— N-am avut ocazia să discut cu ea prea mult, dar Lexie pare să fie o tânără drăguță.

— Așa și este, tată.

— Ah, mă rog, o meriți. Pe Maria n-am plăcut-o foarte mult niciodată, zise el. Chiar de la început, mi s-a părut cam nepotrivită.

— Ar fi trebuit să-mi spui.

— Nu. Nu m-ai fi ascultat. Tu mereu le știai pe toate, ai uitat?

— Cum i s-a părut Lexie mamei? Ieri la prânz.

— I-a plăcut. Dar o să te cam țină în frâu.

— Și ăsta e un lucru bun?

— Venind din partea mamei tale? Ăsta-i aproape lucrul cel mai bun pe care l-ai putea obține.

Jeremy zâmbi.

— Vrei să-mi dai vreun sfat?

Tatăl său puse deoparte farfuria înainte să clatine din cap.

— Nu. Tu nu ai nevoie de niciun sfat. Sunteți maturi. Acum, tu hotărăști singur. Și, în plus, n-aș putea să-ți spun prea multe. Suntem căsătoriți de aproape cincizeci de ani, și sunt momente când habar n-am ce o face pe mama ta să se comporte într-un fel sau altul

— E liniștitor.

— Te obișnuiești, zise el și își drese glasul. Dar, stai, poate că există un lucru pe care aș putea să ți-l spun.

— Care?

— Două lucruri, de fapt. Numărul unu, nu o lua ca pe un atac personal dacă se va enerva. Cu toții ne enervăm, așa că nu te lăsa copleșit.

— Și numărul doi?

— Sun-o pe mama ta. Mult. Plânge în fiecare zi de când a aflat că te muți. Și nu folosi unul dintre accentele alea sudice. Ea nu ți-a spus, dar s-a chinuit să o înțeleagă pe Lexie uneori.

Jeremy râse.

— Promit.

— Nu a fost așa de rău, nu? întrebă Jeremy.

Câteva ore mai târziu, erau pe drumul de întoarcere spre Plaza. Din cauză că în apartamentul lui era o dezordine de nedescris, Jeremy se îndurase să dea o grămadă de bani pentru a petrece ultima lor noapte la New York într-o cameră de hotel.

— A fost minunat. Ai o familie deosebită. Înțeleg de ce nu doreai să te muți.

— O să-i văd câte puțin, ori de câte ori va trebui să mă prezint la revistă.

Ea încuviință din cap. În timp ce mergeau prin marele oraș, ea se uita la zgârie-nori și la trafic, minunându-se de cât de mare și de aglomerat părea totul. Cu toate că mai locuise în New York, uitase de aglomerație, de înălțimea clădirilor și de zgomot. Era foarte diferit de locul unde aveau să locuiască în curând, o cu totul altă lume. Întreaga populație din Boone Creek era probabil mai puțin numeroasă decât locatarii unui singur bloc din New York.

— O să-ți lipsească orașul?

Înainte de a răspunde, el se uită pe geam.

— Puțin, recunoscu el. Dar tot ce mi-am dorit mereu se află în sud.

Și, după o ultimă noapte minunată la Plaza, și-au început noua lor viață.