Henry și June

Henry și June de Anais Nin

DinJurnalul dragostei

necenzurat

1931-1932

Introducere

Anais Nin a știut foarte devreme că avea să devină scriitoare. La șapte ani își semna povestirile „Anais Nin, membră a Academiei Franceze“. A scris în franceza ei de școlăriță numeroase povestiri și piese ce păreau să izvorască spontan dintr-o imaginație spectaculoasă, sporită de nevoia ei de a-și domina cei doi frați mai mici. Acest lucru, a descoperit ea, nu putea fi obținut decât spunându-le povești nesfârșite și distribuindu-i în „producțiile“ ei dramatice.

În 1914, când avea unsprezece ani, și-a început jurnalul, astăzi celebru, ca pe o serie de scrisori către tatăl ei, care își abandonase familia. Și-a considerat jurnalul un confident și a scris în el aproape zilnic, pe tot parcursul vieții - în franceză până în 1920, iar după aceea în engleză. (Jurnalele scrise de mână, cuprinzând aproximativ 35 000 de pagini, se află acum la Secția de colecții speciale a UCLA.) Disciplina de a scrie zilnic fără cititori ori cenzură i-a dat lui Anais Nin, de-a lungul anilor, ușurința de a-și descrie emoțiile de moment, acea obișnuință cultivată ce avea să-și găsească împlinirea în perioada Henry și June, care a început în 1931.

A scris continuu, atât ficțiune, cât și jurnal, încă patruzeci și cinci de ani. Între Anais, scriitoarea de jurnal, și Anais, romanciera, a fost întotdeauna o relație încordată. În 1933 scria în jurnal: „Cartea mea [un roman] și jurnalul meu se calcă permanent pe bătături. Nu pot nici să le separ, nici să le reconciliez. Le trădez pe amândouă. Sunt totuși mai fidelă jurnalului. Voi pune pagini din el în carte, dar niciodată pagini din carte în jurnal, dovedindu-mi fidelitatea omenească față de autenticitatea omenească a jurnalului“.

La sfârșitul anilor ’20, John Erskine i-a spus lui Anais că jurnalul conține cele mai bune scrieri ale ei, iar în mintea ei a început să încolțească o idee ce avea să-i permită să publice „multe pagini“ din el. La vremea aceea, ar fi putut apărea și integral; nu avea nimic de ascuns. Începând de atunci, a conceput mai multe planuri de publicare: să transforme jurnalul în ficțiune, să-l publice sub formă diaristică, dar cu nume fictive, sau sub formă de jurnal, cu nume atât fictive, cât și reale. Însă din 1932, când a început cu Henry Miller ceea ce avea să devină căutarea de o viață întreagă a dragostei perfecte, și-a dat seama că nu-și va putea publica niciodată jurnalul fără a-l răni pe soțul ei, Hugh Guiler, precum și pe alții. A început în schimb să publice ficțiune.

Pe la mijlocul anilor ’50, după ce nuvelele și romanele ei nu i-au adus mai mult decât o recunoaștere mediocră, s-a gândit la o altă metodă posibilă de a-și publica jurnalul fără a risca să prejudicieze pe nimeni. A hotărât să folosească nume reale și să scoată tot ce ținea de viața ei personală, de soțul și de amanții ei. După ce va citi Henry și June, oricine cunoaște jurnalul publicat inițial (1966) își va da seama ce realizare ingenioasă a fost. Anais diarista își va fi datat probabil acel prim jurnal cu începutul lui real, în 1914. Dar Anais romanciera, vocea dominantă, a ales să-l înceapă cu 1931, perioada cea mai interesantă și mai spectaculoasă din viața ei, când tocmai îi cunoscuse pe Henry și June Miller.

Volumul de față pune acea perioadă într-o perspectivă nouă, scoțând la lumină fragmente care au fost șterse din jurnalul inițial și nu au mai fost publicate până în prezent. A fost dorința lui Anais să fie spusă întreaga poveste.

Textul este luat din jurnalele anilor 1932-1936, intitulate June, Posedații, Henry, Apoteoză și prăbușire și Jurnalul unei posedate, scrise din octombrie 1931 până în octombrie 1932. A fost redactat astfel încât să se concentreze pe povestea lui Anars, Henry și June. Materialele apărute în Jurnalul lui Anais Nin, 1931-1934 au fost excluse în cea mai mare parte, cu excepția câtorva fragmente reluate aici pentru a oferi o relatare coerentă.

În scrierea jurnalului, aceasta este perioada cea mai prolifică. Numai în 1932 Ana'rs a umplut șase caiete. Acestea includ primele ei încercări de scriere erotică. Tânăra catolică puritană care nu era în stare să-și descrie în jurnal experiențele obscene (pentru mintea ei inocentă) de model încerca acum să-și consemneze aventurile sexuale. A fost influențată, firește, de stilul și vocabularul lui Henry Miller. În cele din urmă, vocea ei unică prevalează, iar stilul îi reflectă frenezia trupească și emoțională din acest an de apogeu. Nu va mai fi niciodată atât de sălbatică, deși odiseea ei sexuală va continua încă mulți ani.

RUPERT POLE

Executor, Trustul Anais Nin Los Angeles, California Februarie 1986

Paris. Octombrie 1931

Vărul meu Eduardo a venit ieri la Louveciennes. Am stat de vorbă șase ore. A ajuns la concluzia pe care o intuiam și eu: că am nevoie de cineva mai matur, de un tată, de un bărbat mai puternic decât mine, de un amant care să mă conducă în dragoste, pentru că tot restul e în prea mare măsură ceva autocreat. Nevoia de a crește și de a trăi intens e atât de puternică în mine, încât nu-i pot rezista. Voi lucra, îmi voi iubi soțul, dar mă voi împlini.

În timp ce vorbeam, Eduardo a început brusc să tremure și m-a luat de mână. Mi-a spus că îi aparțineam dintotdeauna; că între noi se afla un obstacol: teama lui de impotență, pentru că stârnisem în el mai întâi dragostea ideală. Suferea dându-și seama că amândoi eram în căutarea unei experiențe pe care ne-am fi putut-o oferi reciproc. Și mie mi se părea ciudat. Nu pot avea tocmai bărbații pe care-i doresc. Dar sunt hotărâtă să trăiesc o astfel de experiență atunci când îmi va ieși în cale.

„Senzualitatea este o forță secretă a corpului meu“, i-am spus lui Eduardo. „Într-o zi se va arăta, sănătoasă și amplă. Așteaptă puțin.“

Sau nu e ăsta secretul obstacolului dintre noi? Că genul lui e femeia trupeșă, zdravănă, cu picioarele pe pământ, în timp ce eu voi fi întotdeauna prostituata virgină, îngerul pervers, femeia cu două fețe, sinistră și sfântă deopotrivă.

Timp de o săptămână întreagă, Hugo a venit acasă foarte târziu, iar eu am rămas veselă și degajată, așa cum îmi promisesem. Apoi, vineri, el s-a îngrijorat și a zis: „Tu-ți dai seama că e opt fără douăzeci, că am întârziat foarte mult? Spune ceva!“ Și am izbucnit amândoi în râs. Nu i-a plăcut indiferența mea.

Pe de altă parte, certurile noastre, atunci când sunt, par mai dure și mai umorale. Sunt oare toate emoțiile noastre mai puternice acum, că le dăm frâu liber? E o anumită disperare în împăcările noastre, o violență nouă atât în furie, cât și în dragoste. Nu rămâne decât problema geloziei. Este singurul obstacol în calea libertății noastre totale. Nu pot nici măcar să pomenesc despre dorința mea de a merge la un cabaret unde să dansăm cu dansatori profesioniști.

Acum îl numesc pe Hugo „micul meu magnat“. Are un nou birou personal, de mărimea unui studio. Întreaga clădire a băncii este magnifică și mă inspiră. Adeseori îl aștept în sala de conferințe, unde sunt picturi murale cu New Yorkul văzut din avion, și simt vibrația New Yorkului ajungând până la mine. Nu-i mai critic munca, pentru că acest conflict îl ucide. Am acceptat amândoi bancherul de geniu ca pe o realitate și artistul ca pe o foarte vagă posibilitate. Cu toate astea, psihologia, fiind gândire științifică, a devenit o punte reușită între munca lui la bancă și scrisul meu. O astfel de punte o poate trece fără mari hurducături.

E adevărat, cum spune Hugo, că îmi desfășor gândurile și speculațiile în jurnal și că el devine conștient de durerea pe care i-o pot provoca numai atunci când se întâmplă vreun incident. Eu sunt însă jurnalullui. El nu poate gândi cu voce tare decât cu mine sau prin mine. Astfel, duminică dimineața a început să se gândească cu voce tare la aceleași lucruri pe care le scrisesem și eu în jurnal, nevoia de orgie, de împlinire în alte direcții. Și-a dat seama de asta în mijlocul propriului discurs. Își dorea să meargă la Balul de la Quatz Art. A fost la fel de uluit ca și mine de schimbarea bruscă a expresiei sale, de felul în care i s-au lăsat colțurile gurii, de trezirea unor instincte care nu mai ieșiseră niciodată până atunci la suprafață.

Intelectual, mă așteptam la asta, dar m-a făcut praf. Am simțit un conflict acut între a-l ajuta să-și accepte propria natură și a apăra dragostea noastră. Rugându-l să mă ierte pentru slăbiciunea mea, plângeam. A fost tandru și a regretat cu disperare - mi-a făcut promisiuni sălbatice pe care nu le-am acceptat. Când mi-am epuizat suferința, am ieșit împreună în grădină.

I-am oferit tot felul de soluții: una era să mă lase să plec la Zurich să studiez, oferindu-și astfel o libertate temporară. Ne-am dat seama limpede că n-am fi putut suporta să ne trăim noile experiențe unul sub ochii celuilalt. O alta era să-l las să locuiască la Paris o vreme, iar eu să rămân la Louveciennes și să-i spun mamei că era plecat într-o călătorie. Nu-i ceream decât timp și distanță între noi, pentru a mă ajuta să înfrunt viața în care ne aruncam.

A refuzat. Mi-a spus că nu-mi putea suporta absența acum. Pur și simplu, făcuserăm o greșeală; înaintaserăm prea rapid. Ridicaserăm probleme cu care fizic nu eram în stare să ne confruntăm. Era epuizat, aproape bolnav, și eu la fel.

Vrem să ne bucurăm o vreme de noua noastră apropiere, să trăim în întregime în prezent, să amânăm alte lucruri. Nu cerem unul de la celălalt decât timp pentru a deveni din nou rezonabili, pentru a ne accepta pe noi și noile condiții.

L-am întrebat pe Eduardo:

— Este dorința de orgii una dintre acele experiențe prin care trebuie neapărat să treci? Și, odată epuizată experiența, poți să mergi mai departe, fără a reveni dorința?

— Nu, a răspuns el. Viața instinctului eliberat este compusă din straturi. Primul strat duce la al doilea, al doilea la al treilea și așa mai departe. În cele din urmă, totul duce la plăceri anormale.

Cum puteam eu și Hugo să ne păstrăm vie dragostea, în această eliberare a instinctelor, nu știa. Experiențele fizice, lipsite de bucuriile dragostei, au nevoie de deformări și perversiuni pentru obținerea plăcerii. Plăcerile anormale ucid gustul pentru cele normale.

Eu și Hugo știam toate astea. Aseară, când am vorbit, mi-a jurat că nu dorește pe nimeni altcineva. Și eu sunt îndrăgostită de el, așa că am lăsat deoparte discuțiile. Totuși, amenințarea acelor instincte neînfrânate persistă, își are germenii chiar în dragostea noastră.

noiembrie

N-am fost niciodată atât de fericiți ori atât de nefericiți. Certurile noastre sunt monstruoase, cumplite, violente. Suntem amândoi furioși până în pragul nebuniei; ne dorim moartea. Fața mi-e răvășită de lacrimi, mi se umflă venele de la tâmplă. Lui Hugo îi tremură buzele. Un țipăt de-al meu îl face să se arunce brusc în brațele mele, suspinând. Apoi mă dorește fizic. Plângem, ne sărutăm și avem orgasm în același timp. Iar în clipa următoare ne analizăm și stăm de vorbă rațional. Parcă ar fi viața rușilor din Idiotul. Isterie. În momentele mai calme, mă minunez de extravaganța sentimentelor noastre. Plictiseala și liniștea s-au dus pentru totdeauna.

Ne întrebam ieri, în mijlocul unei certe: „Ce se întâmplă cu noi? Nu ne-am mai spus niciodată lucruri atât de îngrozitoare!“ Apoi Hugo a zis:

— E luna noastră de miere și suntem agitați.

— Ești sigur? l-am întrebat neîncrezătoare.

— Poate nu pare, a zis el râzând, dar așa e. Pur și simplu dăm pe dinafară de emoții. Nu ne putem păstra echilibrul.

O lună de miere matură, cu șapte ani întârziere, plină de spaima de viață. Între două certuri suntem profund fericiți. Rai și iad deopotrivă. Liberi și înrobiți deopotrivă.

Uneori parcă am ști că singurul lucru care ne poate apropia acum este trăirea fierbinte, acea intensitate pe care o afli în amanți ori amante. Am creat inconștient o relație de efervescență maximă în siguranța și liniștea căsniciei. Ne lărgim cercul suferințelor și plăcerilor în cadrul cercului căminului și al celor două identități ale noastre. Este felul nostru de a ne apăra de intruziuni, de necunoscut.

decembrie

L-am cunoscut pe Henry Miller.

A venit la prânz cu Richard Osborn, un avocat care trebuia să-mi dea o consultație în legătură cu contractul pentru cartea mea despre Lawrence.

Când a ieșit din mașină și a pornit spre ușa lângă care așteptam, am văzut un bărbat care îmi plăcea. În scrierile sale este flamboaiant, viril, animalic, magnific. E un bărbat pe care viața îl îmbată, îmi ziceam. E ca mine.

În mijlocul prânzului, când discutam cu seriozitate despre cărți și Richard pornise o lungă tiradă, Henry a început să râdă. A zis:

— Nu de tine râd, Richard, dar nu mă pot abține! Nu mă interesează deloc, chiar deloc cine are dreptate! Sunt prea fericit. Pur și simplu sunt atât de fericit în clipa asta, cu toate culorile din jurul meu, cu vinul. Clipa e minunată, absolut minunată!

Râdea aproape cu lacrimi. Era beat, ca și mine. Mă încălzisem, eram amețită și fericită.

Am stat de vorbă ore-n șir. Henry spune cele mai adevărate și mai profunde lucruri și are un fel al lui de-a rosti „hmmm“, urmându-și propria călătorie introspectivă.

Înainte de a-l cunoaște pe Henry, eram absorbită de cartea mea despre Lawrence. O publică Edward Titus și eu lucrez cu asistentul lui, Lawrence Drake.

— De unde sunteți? mă întreabă el, la prima noastră întâlnire.

— Sunt pe jumătate spaniolă, pe jumătate franțuzoaică. Dar am crescut în America.

— Fără îndoială ați supraviețuit transplantării.

Pare ironic. Dar eu știu cum stau lucrurile.

Își face treaba cu mult entuziasm și foarte repede. Îi sunt recunoscătoare. Spune că sunt o romantică. Mă supăr.

— M-am săturat de romantismul meu!

Are un cap interesant - viu, cu accente puternice date de ochii negri, părul negru, pielea măslinie, gura și nările senzuale, un profil frumos. Arată ca un spaniol, dar este evreu - rus, îmi spune. Mă deconcentrează. Pare sensibil, ușor de rănit. Vorbesc cu prudență.

Când mă duce la el ca să trecem în revistă corecturile, îmi spune că îl interesez. Nu-mi dau seama de ce - pare să aibă o grămadă de experiență; de ce își bate capul cu o începătoare? Discutăm, dar evaziv. Lucrăm, dar nu foarte bine. Nu am încredere în el. Când îmi spune lucruri drăguțe, mă gândesc că se bazează pe lipsa mea de experiență. Când mă cuprinde cu brațul, mă gândesc că se amuză cu o femeiușcă excesiv de sensibilă și ridicolă. Când devine mai impetuos, îmi feresc fața, deranjată de senzația nouă a mustății lui. Mâinile îmi sunt reci și umede. Îi spun deschis:

— N-ar trebui să flirtați cu o femeie care nu știe să flirteze.

Seriozitatea mea îl amuză. Spune:

— Poate că sunteți genul de femeie care nu vrea să rănească bărbații.

A fost umilit. Când i se pare să am zis: „Mă plictisiți“, sare în sus ca mușcat de șarpe. Eu nu spun astfel de lucruri. E foarte impetuos, foarte puternic, dar nu mă plictisește. Răspund la cel de-al patrulea sau al cincilea sărut. Încep să mă simt ca beată. Așa că mă ridic și spun, incoerent:

— Acum o să plec - pentru mine, fără dragoste nu se poate.

Mă ațâță. Mă mușcă de ureche și mă sărută, îmi place ferocitatea lui. Mă aruncă pe canapea câteva clipe, dar reușesc să scap. Sunt conștientă de dorința lui. Îmi plac gura lui și forța pricepută a brațelor, dar dorința lui mă sperie, mă respinge. Îmi spun că e așa pentru că nu-l iubesc. M-a tulburat, dar nu-l iubesc, nu-l doresc. Îndată ce-mi dau seama de asta (dorința lui, îndreptată spre mine, e ca o sabie între noi), mă eliberez și plec, fără a-l răni în nici un fel.

Îmi zic: ei bine, nu voiam decât plăcerea, fără sentiment. Dar ceva mă reține. Există în mine ceva neatins, netulburat, care mă comandă. Acest lucru va trebui mișcat dacă e să mă mișc cu toată ființa mea. Mă gândesc la asta în metrou și mă rătăcesc.

Câteva zile mai târziu l-am cunoscut pe Henry. Așteptam să-l cunosc de parcă asta avea să rezolve ceva și așa s-a și-ntâmplat. Când l-am văzut, mi-am zis: iată un bărbat pe care l-aș putea iubi. Și nu-mi era frică.

Apoi citesc romanul lui Drake și descopăr un Drake nebănuit - străin, dezrădăcinat, fantastic, straniu. Un realist exasperat de realitate.

Imediat dorința lui încetează să-mi provoace repulsie. S-a format o legătură firavă între două stranietăți. Răspund imaginației sale cu a mea. În roman încearcă să-și ascundă o parte din sentimente. De unde știu? Nu sunt perfect integrate în poveste. Se află acolo pentru că au ieșit la suprafață natural. Chiar și numele de Lawrence Drake este inventat.

Sunt două moduri de a ajunge la mine: prin săruturi sau prin imaginație. Dar există o ierarhie: numai săruturile nu ajung. Mă gândeam la asta aseară, după ce am închis cartea lui Drake. Știam că avea să-mi ia ani întregi să-l uit pe John [Erskine], pentru că el a fost cel care-a tulburat pentru prima oară izvorul secret al vieții mele.

Nu e nimic din Drake în carte, sunt convinsă. El detestă părțile care mie îmi plac. Totul a fost scris obiectiv, conștient, până și fantezia a fost atent planificată. Stabilim asta la începutul următoarei mele vizite. Foarte bine. Încep să văd lucrurile mai limpede. Acum știu de ce nu am avut încredere în el în prima zi. Acțiunile lui sunt lipsite atât de simțire, cât și de imaginație. Ele sunt motivate de simple obișnuințe de viață, acumulare și analiză. E o lăcustă. Acum a făcut un salt în viața mea. Senzația că nu-­l plac mi se accentuează. Când încearcă să mă sărute, îl evit.

În același timp recunosc în sinea mea că stăpânește tehnica sărutului mai bine decât oricare alt bărbat pe care l-am cunoscut. Gesturile lui nu greșesc niciodată ținta, nici un sărut nu se rătăcește. Mâinile îi sunt abile. Îmi ațâță curiozitatea față de senzualitate. Întotdeauna am fost tentată de plăceri necunoscute. Are, ca și mine, simțul mirosului. Îl las să mă adulmece, apoi îi alunec din brațe. În cele din urmă, stau întinsă nemișcată pe canapea, dar când dorința îi crește, încerc să scap. Prea târziu. Atunci îi spun adevărul: probleme femeiești. Nu pare să-l descurajeze.

— Doar nu crezi că vreau actul ăla mecanic - mai sunt și alte căi.

Se ridică și își dezvelește penisul. Nu înțeleg ce vrea. Mă face să mă așez în genunchi. Și-l oferă gurii mele. Mă ridic ca șfichiuită de un bici.

E furios. Îi spun:

— Ți-am spus c-avem moduri diferite de-a face lucrurile. Te-am avertizat că n-am experiență.

— Nu te-am crezut niciodată. Încă nu te cred. Nu se poate, cu figura ta sofisticată și firea ta pasională! Mă păcălești...

Îl ascult; psihanalista din mine domină, e în plină activitate. El îmi spune tot felul de povești ca să-mi arate că nu apreciez ceea ce alte femei apreciază.

Îi răspund în gând: „Tu nu știi ce e senzualitatea. Eu și Hugo știm. E în noi, nu în practicile tale mârșave; e în sentiment, în pasiune, în dragoste“.

El continuă să vorbească. Îmi întorc spre el „figura sofisticată“ și îl privesc. Nu mă urăște pentru că, oricât de plină de repulsie, oricât de furioasă aș fi, iert cu ușurință. Când îmi dau seama că eu l-am adus în acea stare de excitație, mi se pare firesc să-l las să-și elibereze dorința între picioarele mele. Îl las, din pură milă. Simte asta. Alte femei, spune el, l-ar fi insultat. Îmi înțelege mila față de necesitatea lui fizică ridicolă, umilitoare.

Îi datoram asta; îmi dezvăluise o lume nouă. Înțelesesem pentru prima dată experiențele anormale în privința cărora mă avertizase Eduardo. Exotismul și senzualitatea aveau acum o semnificație nouă pentru mine.

Ochii mei n-au fost cruțați de nimic, ca să-mi amintesc mereu: Drake privind în jos la batista lui udă, oferindu-mi un prosop, încălzind apă pe aragaz.

Lui Hugo îi relatez parțial episodul fără să menționez activitatea mea, extrăgând doar sensul pentru el și pentru mine. Pentru că e ceva încheiat pentru totdeauna, acceptă. Petrecem o oră făcând dragoste pasional, fără contorsionări, fără resentimente. Când se termină, nu se termină, stăm nemișcați unul în brațele celuilalt, legănați de dragostea noastră, de tandrețe - o senzualitate la care poate participa întreaga ființă.

Henry are imaginație, o percepție animalică asupra vieții, cea mai mare forță de expresie și cel mai adevărat geniu pe care l-am cunoscut vreodată. „Epoca noastră are nevoie de violență“, scrie el. Și el e violență pură.

Hugo îl admiră. În același timp, e îngrijorat. Spune, pe bună dreptate:

— Tu te îndrăgostești de mințile oamenilor. O să te pierd în favoarea lui Henry.

— Nu, nu, n-o să mă pierzi.

Știu că am o imaginație incendiară. Deja sunt devotată muncii lui Henry, dar îmi separ trupul de minte. Îmi place forța lui, forța lui întunecată, distrugătoare, neînfricată, cathartică. Aș putea scrie în clipa asta o carte despre geniul lui. Aproape fiecare cuvânt pe care-l rostește provoacă un scurtcircuit: despre Age d’Or a lui Bunuel, despre Salavin, despre Waldo Frank, despre Proust, despre filmul Îngerul albastru, despre oameni, animalism, Paris, prostituate franceze, despre americance, despre America. I-o ia înainte chiar și lui Joyce. Repudiază forma. Scrie așa cum gândim, pe mai multe niveluri în același timp, aparent fără nici o noimă, aparent haotic.

Mi-am terminat noua carte, minus finisarea. Hugo a citit-o duminică și a fost transportat. E suprarealistă, lirică. Henry spune că scriu ca un bărbat, cu extraordinară claritate și concizie. A fost surprins de cartea mea despre Lawrence, deși nu-i place Lawrence. „O carte atât de inteligentă.“ E de- ajuns. Știe că l-am depășit pe Lawrence. Am deja o altă carte în cap.

Am transpus sexualitatea lui Drake într-un alt fel de interes. Bărbații au nevoie și de altceva decât un recipient sexual. Trebuie să fie alinați, legănați, înțeleși, ajutați, încurajați, ascultați. După ce-am făcut toate astea cu tandrețe și căldură... ei bine, și-a aprins pipa și m-a lăsat în pace. L-am privit de parcă ar fi fost un taur.

În plus, fiind inteligent, înțelege că genul meu nu poate fi „aburit“ fără iluzie. Iar el nu-și bate capul cu iluzii. OK. E un pic furios, dar. o să facă o povestire din asta. Se amuză când îi spun că știu că nu mă iubește. Chiar credea că aș fi putut fi destul de copilăroasă ca să cred contrariul! „Ce copil deștept!“ zice. Și îmi povestește toate necazurile lui.

Din nou întrebarea: vrem petreceri, orgii? Hugo spune că în nici un caz. Nu vrea să riște. Ar însemna să ne forțăm temperamentul. Nu ne plac petrecerile, nu ne place să bem, nu-l invidiem pe Henry pentru viața lui. Dar eu protestez: lucrurile astea nu se fac când ești lucid, trebuie să te îmbeți. Hugo nu vrea să se îmbete. Nici eu. Oricum, n-o să ne apucăm să căutăm o târfă sau un bărbat. Dacă ne ies în cale, o să avem parte de experiența pe care ne-o dorim.

Între timp, trăim satisfăcuți de viața noastră mai puțin intensă, pentru că, bineînțeles, intensitatea a scăzut - după însuflețirea pasiunii lui Hugo datorită relației mele cu John. A fost gelos și pe Henry, și pe Drake - a fost nefericit -, dar l-am liniștit. Vede că sunt mai înțeleaptă, că de fapt nu intenționez să mă mai reped vreodată cu capul în zid.

Chiar cred că, dacă n-aș fi scriitoare, creatoare, dacă n-aș experimenta, aș fi putut fi o soție foarte fidelă. Apreciez foarte mult fidelitatea. Dar temperamentul meu aparține scriitoarei, nu femeii. O astfel de separare poate părea infantilă, dar e posibilă. Eliminați intensitatea exacerbată, efervescența ideilor, și veți obține o femeie căreia îi place perfecțiunea. Iar fidelitatea este unul dintre lucrurile perfecte. Acum mi se pare stupidă și lipsită de rafinament, pentru că am în minte planuri mai mari. Perfecțiunea e statică, iar eu sunt în plină evoluție. Soția fidelă nu este decât o fază, un moment, o metamorfoză, o stare.

Mi-aș fi putut găsi un soț care să mă iubească mai puțin exclusivist, dar n-ar fi fost Hugo, iar eu iubesc tot ce e Hugo, tot ce îl compune pe Hugo. Facem comerț cu valori diferite. Pentru fidelitatea lui, îi dau în schimb imaginația mea - chiar talentul meu, dacă vreți. Eu n-am fost niciodată satisfăcută de comerțul nostru. Dar simt că el trebuie să continue.

O să vină diseară și o să-l privesc. Mai bun decât orice bărbat pe care îl cunosc, bărbatul aproape perfect. Înduioșător de perfect.

Orele pe care le-am petrecut în cafenele sunt singurele pe care le numesc viață, în afară de scris. Resentimentele mele cresc, din cauza vieții stupide de bancher a lui Hugo. Când mă întorc acasă, știu că mă întorc la un bancher. Miroase a bancher. Asta mă dezgustă. Bietul Hugo!

Totul e compensat de o discuție cu Henry după-amiaza - acel amestec de intelect și afect care îmi place mie. A fost ca un delir. Am stat de vorbă fără să băgăm de seamă trecerea timpului, până când a venit Hugo acasă și am cinat împreună. Henry a remarcat sticla de vin verde și borcănată și șuieratul bușteanului ușor umed din cămin.

El crede că trebuie să am experiență de viață pentru că am pozat pentru pictori. Profunzimea inocenței mele ar fi incredibilă pentru el. Cât de târziu m-am trezit și cu ce frenezie! Ce contează ce crede Henry despre mine? O să afle curând cum anume sunt. Are o minte caricaturizantă. O să mă văd în caricatură.

Hugo spune, pe bună dreptate, că e nevoie de o ură puternică pentru a face o caricatură. Henry și prietena mea Natașa [Trubețkoi] urăsc puternic. Eu nu. La mine totul e fie adorație și pasiune, fie milă și înțelegere. Urăsc rar, deși atunci când urăsc, e o ură criminală. De exemplu acum, urăsc banca și tot ce are legătură cu ea. Urăsc și picturile olandeze, felația, petrecerile și vremea ploioasă și rece. Dar sunt mai preocupată de iubire.

Sunt absorbită de Henry, care e nesigur, autocritic, sincer. Găsesc o imensă și egoistă plăcere în faptul că-i dăm bani. La ce mă gândesc când stau lângă foc? Să fac rost de niște bilete de tren pentru Henry; să-i cumpăr Albertine disparue. Henry vrea să citească Albertine disparue? Repede, n-o să fiu fericită până nu are cartea. Sunt o măgăriță. Nimănui nu-i place să faci astfel de lucruri pentru el, nimănui în afară de Eduardo și până și el, în anumite stări, preferă indiferența totală. Mi-ar plăcea să-i ofer lui Henry o casă, mâncare delicioasă, un venit. Dacă aș fi bogată, n-aș fi bogată foarte multă vreme.

Drake nu mă mai interesează deloc. Am fost ușurată că n-a venit azi. Henry mă interesează, dar nu fizic. E oare posibil să fiu în sfârșit satisfăcută de Hugo? M-a durut azi, când a plecat în Olanda. M-am simțit bătrână, detașată.

O față izbitor de albă, ochi arzători. June Mansfield, soția lui Henry. Când a venit spre mine din întunericul grădinii către lumina ce răzbătea din prag, am văzut-o pentru prima oară pe cea mai frumoasă femeie din lume.

Cu ani în urmă, când încercam să-mi imaginez o adevărată frumusețe, îmi creasem în minte exact imaginea acestei femei. Îmi imaginasem până și că era evreică. Îi cunoșteam de mult culoarea pielii, profilul, dinții.

Frumusețea ei îmi tăia respirația. Stând în fața ei, simțeam că aș face orice nebunie pentru ea, orice mi-ar fi cerut. Henry pălea. Ea era culoare, strălucire, bizarerie.

N-o preocupa decât rolul ei în viață. Știam de ce: frumusețea ei îi aducea pe tavă dramele și evenimentele. Ideile nu însemnau mare lucru. Vedeam în ea caricatura unui personaj teatral, dramatic. Costume, atitudine, voce. Era o actriță superbă. Nimic mai mult. Nu-i puteam prinde esența. Tot ce spusese Henry despre ea era adevărat.

La sfârșitul serii eram ca un bărbat îngrozitor de îndrăgostit de fața și trupul ei, care promiteau atât de mult, și detestam eul creat în ea de alții. Alții simt din cauza ei; din cauza ei, alții scriu poezie; din cauza ei, alții urăsc; alții, ca Henry, o iubesc în ciuda lor înșile.

June. Noaptea am visat-o, se făcea că era foarte mică, foarte fragilă și o iubeam. Iubeam delicatețea care îmi apăruse în vorbele ei: mândria disproporționată, o mândrie rănită. Îi lipsește sâmburele siguranței de sine, tânjește cu nesaț după admirație. Trăiește din reflexii ale ei în ochii altora. Nu îndrăznește să fie ea însăși. June Mansfield nu există. Ea știe asta. Cu cât e mai iubită, cu atât știe mai bine. Știe că există o femeie foarte frumoasă care aseară mi-a imitat lipsa de experiență și a încercat să uite tot ce știe.

O față izbitor de albă ce se retrage în întunericul grădinii. Pozează pentru mine în timp ce se îndreaptă spre ieșire. Îmi vine să dau fuga și să-i sărut frumusețea fantastică, s-o sărut și să spun: „Duci cu tine o reflexie a mea, o parte din mine. Te-am visat, mi-am dorit să exiști. O să faci întotdeauna parte din viața mea. Dacă te iubesc, e probabil pentru că am împărțit cândva aceleași fantasme, aceeași nebunie, aceeași scenă. Singura forță care te împiedică să te dezintegrezi e dragostea ta pentru Henry și de aceea îl iubești. Te rănește, dar îți menține trupul și sufletul la un loc. Te recompune. Te biciuiește din când în când, întregindu-te. Eu îl am pe Hugo“.

Voiam s-o revăd. Îmi ziceam că Hugo ar iubi-o. Mi se părea firesc ca toată lumea s-o iubească. I-am vorbit lui Hugo despre ea. Nu simțeam nici un fel de gelozie.

Când a apărut din nou din întuneric, mi s-a părut și mai frumoasă decât prima oară. Părea și mai sinceră. Mi-am spus: „Oamenii sunt întotdeauna mai sinceri cu Hugo“. M-am gândit că era și mai în largul ei. Nu-mi puteam da seama ce părere avea Hugo. Ea se ducea sus, în dormitorul nostru, să-și lase haina. S-a oprit o clipă la jumătatea scării, iar silueta i s-a profilat pe fundalul peretelui verde-turcoaz. Păr blond, față palidă, sprâncene demonic arcuite, un surâs crud și o gropiță dezarmantă. Perfidă, infinit dezirabilă, atrăgându-mă spre ea ca spre moarte.

Jos, Henry și June formau o alianță. Ne povesteau despre certurile lor, căderile lor nervoase, războaiele lor. Hugo, care nu se simțea în largul lui în acest vârtej de emoții, încerca să îndrepte asperitățile prin râs, să îmblânzească dezacordul, urâțenia, spaima, să le ușureze confesiunea. Ca un francez, suav și rezonabil, dizolva orice posibilitate de dramă. Ar fi putut avea loc o scenă feroce, inumană, oribilă între June și Henry, dar Hugo nu ne-a lăsat să aflăm.

După aceea i-am explicat că ne împiedicase pe toți să trăim, că făcuse în așa fel încât un moment viu să treacă pe lângă el. Mi-era rușine de optimismul lui, de încercările lui de a îmblânzi lucrurile. A înțeles. Mi-a promis c-o să țină minte. Fără mine ar fi complet blocat în rutina convenționalului.

Am fost veseli la cină. Henry și June erau amândoi înfometați. Apoi ne-am dus la Grand Guignol. În mașină, eu și June am stat una lângă alta și am discutat în perfectă armonie.

„Cînd mi te-a descris Henry“, mi-a spus ea, „a omis părțile cele mai importante. N-a priceput nimic din tine“. Și-a dat seama imediat; noi două ne înțelegeam una pe alta, ne prindeam fiecare detaliu și nuanță.

La teatru. E greu să-l observi pe Henry când e și ea alături cu chipul ei splendid, ca o mască. Pauză. Eu și June vrem să fumăm, Henry și Hugo nu vor. Ieșind împreună, stârnim furori. Îi spun:

— Ești singura femeie care a corespuns vreodată pretențiilor imaginației mele.

— Bine că plec! M-ai demasca repede. Sunt neputincioasă în fața unei femei. Nu știu cum să mă port cu o femeie, răspunde ea.

Oare spune adevărul? Nu. În mașină îmi povestea despre prietena ei Jean, sculptorița și poeta.

— Jean avea cel mai frumos chip.

Apoi a adăugat grăbită:

— Nu vorbesc despre o femeie obișnuită. Fața lui Jean, frumusețea ei erau mai degrabă masculine. S­a oprit. Mâinile lui Jean erau încântătoare, foarte suple, pentru că s-a jucat mult cu lutul. Avea degetele îngustate spre vârfuri.

Ce furie se stârnește în mine când o aud pe June lăudând mâinile lui Jean? Gelozie? Și insistă că viața ei a fost plină de bărbați, că nu știe cum să se poarte în fața unei femei. Mincinoasa!

Spune, privindu-mă intens:

— Credeam că ai ochii albaștri. Sunt atât de stranii și de frumoși, gri-aurii, cu genele-astea lungi! Ești cea mai grațioasă femeie pe care am văzut-o vreodată. Parcă aluneci când pășești...

Vorbim despre culorile care ne plac. Ea poartă întotdeauna negru și violet.

Revenim la locurile noastre. Se întoarce mereu spre mine, și nu spre Hugo. Când ieșim de la teatru o iau de braț. Apoi mâna ei alunecă peste a mea; ne înlănțuim degetele. Spune:

— Deunăzi, în Montparnasse, m-a durut să-ți aud numele pomenit. Nu vreau să văd bărbați ieftini târându-se prin viața ta. Mă simt așa. protectoare.

În cafenea văd cenușă sub pielea feței ei. Dezintegrare. Simt o neliniște cumplită. Îmi vine s-o iau în brațe. O simt retrăgându-se în moarte și sunt dispusă să intru în moarte ca s-o urmez, s-o îmbrățișez.

Moare sub ochii mei. Frumusețea ei amăgitoare, sumbră moare. Forța ei ciudată, bărbătească.

Nu înțeleg nimic din cuvintele ei. Sunt fascinată de ochii și de gura ei, gura aceea decolorată, prost rujată. Știe oare că mă simt imobilă, prinsă, pierdută în ea?

Tremură de frig sub capa ușoară, de catifea.

— Vrei să cinezi cu mine înainte de-a pleca? întreb.

E bucuroasă că pleacă. Henry o iubește imperfect și brutal. I-a rănit mândria dorind opusul ei: femei urâte, comune, pasive. Nu poate suporta pozitivismul, forța ei. Acum îl urăsc pe Henry, din tot sufletul. Urăsc bărbații cărora le e frică de puterea femeilor. Probabil că lui Jean îi plăcea forța ei, puterea ei distructivă. Căci June e distrugere.

Forța mea, după cum îmi spune Hugo mai târziu, când descopăr că o detestă pe June, e moale, indirectă, delicată, insinuantă, creativă, tandră, feminină. A ei e forța unui bărbat. Hugo îmi spune că are o ceafă bărbătească, o voce bărbătească și mâini grosolane. Nu văd? Nu, nu văd, iar dacă văd, nu-mi pasă. Hugo recunoaște că e gelos. S-au detestat din prima clipă.

„Oare crede că poate, cu sensibilitatea și subtilitatea ei de femeie, să iubească în tine ceva ce eu n-am iubit?“

E adevărat. Hugo a fost infinit de tandru cu mine, dar în timp ce vorbește despre June mă gândesc la degetele noastre înlănțuite. Ea nu atinge același centru sexual al ființei mele pe care îl atinge bărbatul; nu ajunge la asta. Atunci, ce a mișcat în mine? Am vrut s-o posed de parcă aș fi fost bărbat, dar am vrut și să mă iubească cu ochii, cu mâinile, cu simțurile pe care numai femeile le au. E o penetrare blândă și subtilă.

Îl urăsc pe Henry pentru că a îndrăznit să ultragieze uriașa și superficiala ei mândrie de sine. Superioritatea lui June îi stârnește ura, ba chiar dorința de răzbunare. O cântărește din ochi pe blânda și domestica mea servitoare, Emilia. Jignirea lui mă face s-o iubesc pe June.

O iubesc pentru ceea ce a îndrăznit să fie, pentru duritatea, cruzimea, egoismul, perversitatea ei, spiritul ei de distrugere demonic. M-ar strivi total, fără nici o ezitare. E o personalitate creată la limită. Îi ador curajul de a răni și sunt dispusă să mă sacrific. Ea își va adăuga ființa mea la sine. Va fi June, plus tot ceea ce conțin eu.