Lasa-mi o sansa

Lasa-mi o sansa de Angela Alexie

Capitolul 1

— Doamna Garrett... Este chemată doamna Garrett.

Vocea indiferentă din difuzor o făcu să tresară pe tânăra femeie în halat, care citea în camera de îngrijiri medicale.

Ridică receptorul, cu o expresie gânditoare în ochii mari cenușii, care rămaseră ațintiți asupra dosarului pe care-l studia. Făcu o adnotare în timp ce-i răspundea centralistei.

— Aici Lezlie Garrett... Foarte bine, mă duc acolo.

Mulțumesc.

Se întoarse spre îngrijitoare și declară:

— Vreți să-i spuneți lui Billy Jansen că voi trece să-l văd curând, doamnă Lawrence? Dacă sunt căutată, voi fi la serviciul de chirurgie.

— Da, doamnă Garrett.

Thelma Lawrence o privi gânditoare pe Lezlie ieșind din birou. Ca marea majoritate a colaboratorilor, îngrijitoarea de la secția de pediatrie era intrigată de seducătoarea psihologă.

Doamna Garrett nu făcea confidențe nici unuia dintre colegi și se concentra asupra muncii sale cu o eficacitate și o asiduitate apreciate de infirmiere. De când intrase în clinica particulară Riverview, acum mai mult de un an deja, un singur lucru se cunoștea despre ea: Lezlie Garrett era o practiciană fără pereche. Cu calificările sale, era de altfel de mirare că alesese să lucreze într-o instituție atât de modestă, în loc să candideze la un post important într-unul din marile spitale publice din Atlanta. Reverview se bucura de o excelentă reputație în domeniul chirurgiei ușoare, a urgențelor și a obstetricii, dar nu oferea posibilitățile unei cariere, pe care le deschidea un spital universitar cunoscut.

Lezlie intră în ascensor și apăsă pe butonul etajului șapte, înainte de a se rezema cu spatele de peretele metalic al cabinei. Îndepărtă în mod reflex câteva șuvițe de păr șaten-roșcat care scăpaseră din aranjarea cu grijă a cocului elegant. Această coafură îi degaja fața, punând în evidență fruntea bombată.

Era întotdeauna foarte conștientă de aspectul său fizic.

De când acceptase postul de directoare de evaluări psihologice în această clinică de pediatrie din Atlanta, Lezlie se simțise observată, judecată. Ca și când i se pândea cea mai mică slăbiciune, sau un semn de imperfecțiune. Așa că acorda aproape tot atâta atenție aspectului său ca și pacienților, preocupată să păstreze o înfățișare foarte profesională, care să nu se preteze nici unei ambiguități. În primele luni, câțiva colegi încercaseră unele avansuri sau comentarii măgulitoare, dar rezerva tinerei femei descurajase până la urmă chiar și pe cei mai tenaci admiratori. Deoarece adevărul era foarte simplu: Lezlie nu-și dorea câtuși de puțin să cultive relații personale. Nu avea nevoie de ele. Muncise din greu pentru a-și obține licența în psihologie, apoi gradul de conferențiar universitar și doctoratul. În timpul studiilor clinice obligatorii, suportase cu stoicism aluziile îndrăznețe ale tinerilor interni, înfruntându-i cu un dispreț glacial. Acum, ceea ce conta era doar meseria sa. Avea douăzeci și nouă de ani, trăia singură și fără legături, simțindu-se foarte bine.

Ascensorul se opri și Lezlie porni pe culoar însoțită de zgomotul ritmic al tocurilor înalte. La trecerea sa, mai mulți medici se întoarseră, admirând, în ciuda menținerii lor sobre, ușoara balansare a șoldurilor sau eleganța picioarelor. Cei pe care silueta perfectă și inteligența sa nu-i mai mira, erau fascinați de privire. Într-adevăr, în ochii cenușii se ghicea o anumită melancolie, iar gura mică și cărnoasă dezvăluia o senzualitate care nu putea fi ascunsă complet de atitudinea sa distantă. Totuși, nimeni n-o agasa: era binecunoscut că doamna Garrett nu admitea decât raporturi profesionale.

Doctorul Charles Sanders stătea la intrarea în birou.

La apropierea lui Lezlie, un zâmbet de ușurare îi destinse trăsăturile.

— Sunt încântat să te văd, declară acesta trecându-și o mână prin părul cărunt. Am probleme cu o mică peientă, o fetiță de doisprezece ani, pe nume Merri Bradinton... O apendicită.

Prefer să întârzii anestezia atâta timp cât nu se va calma.

— Părinții sunt aici?

— Este o poveste destul de complicată, Lezlie.

L-am contactat pe Andrew Bradinton, care este pe drum.

Dar nu-l pot aștepta, sunt deja în întârziere. Avionul pleacă la sfârșitul după-amiezii la Miami, unde se desfășoară un congres medical important. Mă voi duce să mă pregătesc în timp ce tu îi vei vorbi. Pentru Dumnezeu, încearcă s-o liniștești. Aș amâna cu plăcere intervenția, dar nu vreau să risc o peritonită.

— Voi vedea ce pot face.

Chipul lui Lezlie era blând și relaxat, transfigurat.

Charles Sanders era într-adevăr unul din rarii prieteni apropiați pe care și-i făcuse tânăra femeie în cursul ultimilor doi ani. Îl stima mult, deoarece el îi respecta munca, nu făcuse niciodată nici cea mai mică remarcă disprețuitoare și o considera ca pe o colegă la fel de devotată ca și el unei profesii pretențioase.

Lezlie împinse ușa unei camere și descoperi o copilă care suspina încet pe un cărucior de chirurgie. Merri, spusese Charles. Părea plăpândă pentru doisprezece ani și fragilă, cu figura palidă, încadrată de părul blond și ochii mari albaștri plini de lacrimi.

— Bună ziua, Merri, exclamă Lezlie apropiindu-se de fetița terorizată. Ți-a explicat oare doctorul Sanders ce trebuie să-ți facă?

— Mă va op... opera, sughiță micuța. Să scoată ceva ce mă face să fiu bolnavă. Dar acum, nu mai sunt bolnavă!

— Asta datorită injecției care ți s-a făcut adineaori. Te vei simți mai bine dacă îți voi explica ce se va întâmpla?

— Nu știu, murmură Merri.

Pe îndelete, în termeni accesibili copilei, Lezlie descrise ce era un apendice și de ce trebuia să-l scoată. Apoi descrise etapele intervenției chirurgicale și încheie.

— Vezi tu, Merri, dacă nu ți se scoate acum, s-ar putea să devii mai bolnavă. Și când vei ieși din sala de operație, tatăl tău va fi sosit.

Fetița, care o ascultase cu mare atenție, păru cuprinsă brusc de tristețe.

— Nu va fi acolo, mormăi, cu dicția deja încetinită de injecția preoperatorie. Nu va fi niciodată acolo. În zadar spun ei că nu este vina mea, știu bine că da. Am auzit ce discutau...

Descumpănită, Lezlie tăcu câteva clipe. Oare de cine vorbea Merri și despre ce vină? După toate aparențele, asta îl privea pe tatăl său, poate și pe mamă? De ce aceasta nu se afla la căpătâiul fiicei sale, în spital? Atâtea întrebări care rămâneau fără răspuns. De teamă să nu tulbure și mai mult fetița, Lezlie afirmă pe un ton liniștitor:

— Va veni, sunt sigură. Dar până atunci, dacă mă voi ocupa eu de tot?

— Dumneavoastră?

— Voi ține locul familiei tale. Voi rămâne până când pleci în blocul operator, apoi, când totul va fi terminat, voi aștepta să te trezești.

— Adevărat?

Speranța neîncrezătoare care străbătea prin această întrebare o tulbură pe Lezlie.

— Mă vei găsi aici, o asigură.

— Este o promisiune? insistă Merri, puțin sceptică.

— Promit. Dar și tu trebuie să-mi promiți ceva.

— Ce? făcu fetița, neliniștită.

— Că n-ai să mai plângi, ai înțeles? Că vei fi cât vei putea tu de curajoasă. Nu va fi ușor, știu, dar vrei să încerci?

Merri ezită o clipă, apoi dădu din cap. Datorită explicațiilor lui Lezlie și cu scopul pe care i-l fixase, uitase să-i fie teamă.

O infirmieră împinse ușa și făcu semn celor doi brancardieri să vină să ia căruciorul.

— Veți fi aici? întrebă iar Merri, cu o ultimă tresărire de teamă.

— Cu siguranță, afirmă Lezlie.

Se aplecă și sărută fruntea fetiței, care se întoarse rușinată.

În timp ce era dusă pe culoar, făcu un semn cu mâna spre psihologă și-i adresă un zâmbet hotărât. Lezlie își vârî mâinile în buzunarele halatului; o copilă de vârsta aceasta n-ar trebui să aibă de înfruntat o asemenea încercare fără susținerea familiei, se gândi cu mânie. Ajunse rapid la camera de tratamente și ceru fișa micuței paciente. Tatăl, notă ea, se numea Andrew Bradinton, dar în fața mențiunii „mamă”, citi cuvântul „decedată”. Din fericire, se abținuse să-i menționeze absența!

— Cine a completat formularul de internare? o întrebă pe infirmieră.

— Doctorul Sanders. Cunoaște familia de ani de zile.

— Când a fost adusă Merri?

— Spre prânz, cred.

Erau aproape șase ore. Domnul Bradinton ar fi trebuit să aibă timp să sosească...

— Oare domnul Bradinton a telefonat?

— Din câte știu, nu. Doctorul Sanders a încercat să-l găsească prin toate mijloacele. Cred că până la urmă a reușit și a obținut permisiunea verbală s-o opereze.

— Dar în acest caz, de ce oare nu este aici? murmură Lezlie pentru ea însăși.

Indignată și sceptică, îi venea greu să-și imagineze că Andrew Bradinton nici măcar nu se deranjase și că, mai mult, nu-și dădea osteneala de a afla vești despre fiica sa! Îi veni în minte comentariul lui Merri: „Nu va fi aici... Nu este niciodată aici...”

Desigur, scoaterea apendicelui nu reprezenta o intervenție majoră, dar orice procedură chirurgicală sau anestezie, comporta riscuri imprevizibile. Și din moment ce el ținea loc și de mamă și de tată pentru Merri... Lezlie oftă și puse fișa la loc.

— Dacă din întâmplare apare domnul Bradinton, vreți să-i spuneți că vreau să-i vorbesc? Voi fi în sala de așteptare de la etajul al treilea.

Infirmiera dădu din cap, vizibil surprinsă de iritarea pe care psihologa și-o ascundea cu greu. Aceasta luă telefonul pentru a informa centralista despre locul unde se afla. Apoi își sună secretara, rugând-o să-i aducă niște dosare să le studieze în timp ce aștepta. Jane se execută rapid, dar până la urmă, Lezlie fu incapabilă să se concentreze asupra lecturii.

Minutele treceau cu încetineală exasperantă. Astfel se scurse o oră, în ritmul de du-te-vino al tinerei femei de la ușă la fereastră. În sfârșit, Charles Sanders o sună de la departamentul chirurgie.

— Infirmiera m-a informat că aștepți, începu pe un ton afectuos, care lăsă să i se bănuiască zâmbetul. Totul s-a desfășurat foarte bine. Merri este la reanimare și în curând va fi dusă probabil în camera sa. Dar spune-mi, oare Andrew a sosit?

— Nu încă. Referitor la asta, Charles, părinții...

— Îți voi explica atunci când voi coborî, o întrerupse chirurgul. Mai am încă o jumătate de oră. Cu puțin noroc.

Andrew va fi acolo.

— Să sperăm, încheie Lezlie, gândindu-se la asigurarea pe care i-o dăduse lui Merri.

Răsfoi în mod reflex câteva reviste, într-o stare de enervare care sporea. Oare cum putea un tată să se arate atât de insensibil? Dacă ea ar fi avut-o pe Merri ca fiică, nimic n-ar fi împiedicat-o să-i fie alături în spital. Fiind părinte unic, domnul Bradinton ar fi trebuit să fie cu atât mai atent la nevoile copilului său. Dar vai! De câte ori în meseria sa, psihologa întâlnise o atitudine atât de degajată!

Lezlie era postată în fața ferestrei cu geamuri când auzi culisând ușile ascensorului. Se întoarse pentru a vedea un bărbat înalt, atletic, care se îndrepta spre internări.

Părul cenușiu și des era ciufulit de vânt, iar cravata desfăcută și gulerul descheiat, îi trăda disperarea. I se adresă infirmierei de la recepție, se întoarse spre Lezlie, apoi îi mulțumi interlocutoarei cu un semn din cap și traversă holul, fără să-o scape pe Lezlie din ochi.

Cu un gest energic, își scoase pardesiul și-l aruncă pe spătarul unui scaun, în timp ce anunță:

— Sunt Andrew Bradinton. Din cele spuse de recepționeră, aveți să-mi comunicați vești despre Merri?

Timbrul grav al vocii lăsă să se observe o oboseală și o nerăbdare pe care le dezvăluiau de asemenea și trăsăturile trase.

— Doctorul Sanders tocmai mi-a telefonat din blocul operator... începu Lezlie.

— Cum se simte? o întrerupse.

— Fizic, bine. Dar doctorul Sanders a trebuit să-mi ceară să intervin înainte de operație.

Bărbatul se încruntă neîncrezător.

— De ce asta?

— Merri este extrem de tulburată, domnule Bradinton.

Doctorul Sanders mi-a cerut s-o liniștesc înainte de anestezie.

Tonul tăios, ușor acuzator, îl întrigă pe Andrew Bradinton.

Își aținti asupra lui Leslie ochii incredibil de albaștri... atât de asemănători celor ai fiicei sale, notă aceasta.

— Nu este momentul foarte bine ales pentru această discuție, domnule Bradinton. Dar trebuie să vă dați seama că Merri, mai mult decât un alt copil, are nevoie de anturaj și alintare. Este deja foarte greu să pierzi unul din părinți, dar dacă și celălalt este prea ocupat pentru a se face liber, asta poate ajunge la probleme serioase. Am încercat s-o liniștesc...

— Cum asta? întrebă Bradinton.

— I-am afirmat că veți fi cu siguranță aici când se va trezi.

Mulțumesc că nu m-ați făcut să mint. Se pare că Merri nu se bizuie deloc pe tatăl său...

— Tatăl său? izbucni bărbatul. De unde ați scos-o că-i sunt tată?

Cuprinsă de un presentiment îngrozitor, Lezlie trebui să se stăpânească pentru a răspunde cu calm:

— Asta scrie în dosarul ei, domnule Bradinton. Dat fiind caracterul urgent al situației, doctorul Sanders nu mi-a putut furniza detalii mai ample...

— Dar ce funcție aveți, exact? Sunteți internă, asistentă socială, sau ce?

— Sunt doamna Garrett, psihologa atașată acestei clinici, replică Lezlie cu semeție. Specialistă în tulburări de adolescență.

— Ei bine, ar fi de preferat să vă informați mai bine pentru a vă face corect munca. Poate ar fi trebuit să țineți cont de anumite date despre Merri, exclamă cu o furie greu stăpânită.

De exemplu, că cei doi părinți și-au găsit moartea într-un accident, acum mai puțin de un an. Eu îi sunt doar unchi și tutore legal. Și, dacă mi-ar fi fost posibil să sosesc fie și cu un minut mai devreme, aș fi făcut-o. Mai aveți și alte sfaturi să-mi dați?

Lezlie rămase fără grai, greșeala sa era oribilă.

Poate agravase o situație deja excesiv de dificilă. Cu obrajii în flăcări, bâigui:

— Vă rog să mă iertați, domnule Bradinton.

— Răul este făcut, i-o tăie acesta. Dacă ați fi avut cât de puțină conștiință profesională, scuzele ar fi fost inutile, deoarece nu i-ați fi produs Dumnezeu știe ce traumatism lui

Merri. Stângăcia dumneavoastră ar fi fost lamentabilă și din partea unui simplu medic, doamnă Garrett. Dar venind de la o psihologă, este incalificabil. Din fericire, doctorul Sanders este mai demn de încredere. Măcar starea de sănătate fizică a pupilei mele nu are să mă preocupe.

Rănită în amorul propriu de sarcasmul său, Lezlie își pierdu rezerva împăciuitoare, pentru a riposta:

— Într-adevăr, poate ar fi trebuit să cer un dosar complet despre Merri, înainte de a sta de vorbă cu ea. Dar cum v-am spus deja, doctorul Sanders era grăbit să efectueze intervenția.

Nu cred că nepoata dumneavoastră și-a dat seama de gafa mea, deoarece sedativul începuse să acționeze deja. Poate nici nu-și va aminti de asta.

— Mă îndoiesc, o contracară Andrew. Acum, dacă nu vedeți niciun inconvenient, aș prefera s-o întâmpin singur pe Merri când se întoarce.

— Dar i-am promis să fiu aici...

— Sunt eu aici, doamnă Garrett.

Lezlie se pregătea să-i țină piept, când apăru un cărucior împins de un brancardier. Ajungând în dreptul lor, Merri îi adresă un zâmbet slab tinerei femei.

— Ați rămas, îi murmură cu o voce încă greoaie, după anestezie.

— Oare nu ți-am promis asta?

Lezlie luă brațul copilei, verificându-i din reflex regularitatea pulsului. Degetele mici și reci se strânseră peste ale sale. Andrew se apropie.

— Bună ziua, draga mea. Cum te simți?

— Bună ziua, unchiule Andrew, făcu fetița, care părea intimidată. Mă simt puțin ciudat și am burta strânsă.

— Din cauza pansamentului, îi explică Lezlie. Ți-am vorbit despre asta, îți amintești?

Merri dădu din cap.

— Vei simți același lucru timp de câteva zile, până când ți se vor scoate firele.

— Aș putea să le văd? întrebă Merri într-un elan de curiozitate.

— Desigur, dar nu imediat. Ai tot timpul, poate mâine.

Acum trebuie să plec, Merri. Am treabă.

— Veți mai veni să mă vizitați?

Lezlie zâmbi și îndepărtă cu blândețe o buclă lipită de fruntea micuței paciente.

— Bineînțeles.

— Mâine? Vreau să-mi văd punctele de sutură.

— Rămâne stabilit pentru mâine. Până atunci, să fii foarte cuminte și să faci ceea ce-ți vor spune infirmierele. De acord?

Merri consimți încet, cu pleoapele grele de somn.

Când Lezlie se întoarse pentru a pleca, se află nas în nas cu

Andrew Bradinton, a cărui privire pătrunzătoare o măsura din cap până în picioare, înainte de a se întoarce să-i scruteze chipul. Dar mai degrabă decât să-și reînnoiască scuzele, îl salută cu o mișcare a bărbiei și se îndepărtă cu un mers hotărât. Dumnezeule, ce gafă! Ea, care avea oroare de ineficacitate, neglijase cele mai elementare reguli ale unei discuții clinice, poate cu consecințe dezastruoase. Nu se va mai întâmpla asta niciodată! își jură. Data viitoare când vreun medic va face apel la erviciile ei, va pretinde un dosar după toate formele legale. Își adresa încă reproșuri amare, când

Charles Sanders ieși din ascensorul pe care-l aștepta. În fața expresiei consternate a tinerei femei, zâmbetul îi dispăru.

— I s-a întâmplat ceva lui Merri?

— Nu, dar eram gata să-l strâng de gât pe unchiul ei, îi răspunse lezlie. Măcar dacă m-ai fi pus la curent cu situația sa familială! Domnul Bradinton este furios și pe bună dreptate, deoarece am asigurat-o pe Merri că tatăl său va veni. Sper doar să nu-și amintească de asta.

Fără să manifeste o mirare specială, Charles scutură din cap.

— Îmi pare rău, Lezlie. Știu că Andrew se înfurie ușor, dar voi încerca să-i prezint împrejurările. De altfel, am o altă problemă de abordat cu el, în ceea ce-o privește pe Merri.

Dacă îl fac pe Andrew să accepte, ai fi gata să începi o psihoterapie cu ea?

— Nu cred că l-am uimit prin competența mea, comentă cu tristețe tânăra femeie. Dar mărturisesc, micuța pare să aibă o problemă în legătură cu părinții săi.

— Vei înțelege imediat dacă îți voi comunica dosarul complet. Se plânge de dureri abdominale de aproximativ un an. De fapt, simptomele au apărut doar după decesul familiei Bradinton. Andrew atribuise toate problemele apendicelui, dar nu sunt atât de sigur de asta. Voi lua din nou legătura cu tine, îndată ce vom discuta.

— Oare nu trebuia să te duci la un congres?

— Voi lua zborul următor, am aranjat. Te voi putea găsi în biroul tău?

Lezlie dădu din cap și-l părăsi cu un zâmbet. Acesta se afla în aripa adiacentă clădirii principale a spitalului.

Secretara plecase deja și tânăra femeie parcurse câteva dosare rămase pe masă, făcând adnotări pe unele sau dictând la magnetofon un paragraf de dactilografiat. Dar gândurile îi rătăceau fără încetare, revenind în mod constant la Merri.

Oare ce putea fi mai tragic decât să-ți pierzi amândoi părinții?

Mai ales cu un tutore ca Andrew Bradinton, care nu deborda de căldură umană pe care s-o ofere cu generozitate!

Se afundase în fotoliu, pierdută în gânduri, când sună telefonul. Charles stătuse de vorbă cu Andrew și o ruga pe psihologă să li se alăture la bufetul spitalului.

Lezlie puse caseta care trebuia transcrisă pe mașina de scris a Janei, apoi ieși. La acea oră, pe culoarele pustii ale birourilor domnea o liniște ciudată. În schimb, în spitalul propriu-zis, numeroși vizitatori așteptau, sau discutau cu voce joasă.

Autoservirea era situată la parter. Cea mai mare parte a meselor fiind neocupate, Lezlie îl zări imediat pe Charles instalat lângă o fereastră cu geamuri, cu Andrew Bradinton.

După sprâncenele încruntate ale prietenului său și gesturile expresive ale mâinilor, cei doi bărbați se confruntau probabil cu o neînțelegere. Apropiindu-se, prinse câteva frânturi de conversație.

— Ascultă, Charles, știu că acționezi din grija de a o ajuta pe Merri, dar mă îndoiesc că i-ar putea fi de folos vreun fel de psihoterapie. Trebuie să facă față unei situații dureroase, accept, dar asta este tot. În plus, apendicita a dovedit că suferea doar de o boală somatică.

— Nu este verosimil ca apendicele să fie inflamat de un an.

Andrew. Se întâmplă altceva, ce nu poți trata singur.

— Mai degrabă eu decât o psihoanalistă care-i va pune întrebări lui Merri, scărpinându-și barba și o va zăpăci mai mult ca niciodată cu interpretările sale confuze.

Lezlie stătea tocmai în spatele lui. Vocea sa calmă, îl făcu să tresară.

— După umila mea părere, folosiți aici un stereotip oarecum depășit, spuse aceasta zâmbind.

Charles râse sonor și psihologa luă loc între ei doi.

— Domnule Bradinton, începu Lezlie pe un ton serios.

Știți oare că Merri se consideră vinovată de moartea părinților să-i?

Andrew susținu fără să clipească privirea directă:

— Ce v-a spus, exact?

— Nimic precis, dar când am comis greșeala să afirm că tatăl său va fi prezent când se va trezi, mi-a răspuns că nu și că asta din vina ei. În acea clipă nu am putut să fac legătura cu accidentul, pentru că nu știam totul.

— A vorbit oare despre mine? întrebă Andrew.

— Nu... De ce?

— Imediat după decesul fratelui și al cumnatei mele, Merri m-a considerat vinovat de asta. Într-un anumit fel, cred că încă mi-l reproșează.

Această mărturisire părea că-l costă enorm pe tânărul bărbat. Își trecu nervos degetele prin părul des, cenușiu.

— Presupun că veți vrea să știți totul despre ea.

— Într-adevăr, deseori se procedează astfel, admise Lezlie.

Dar aș prefera să mă descurc altfel cu Merri. Mi-ar plăcea să-mi descrie ea ce a simțit de-a lungul anului trecut, din punctul său de vedere, de copil. În schimb, voi avea nevoie de informații despre viața sa de familie înaintea dramei și despre accidentul în sine.

Andrew își împinse scaunul în spate și se ridică în picioare; își aținti asupra lui Lezlie ochii lui de un albastru tulburător.

— În acest caz, vom discuta la cină. N-am mâncat nimic toată ziua. Evident, ne-am putea potoli foamea aici, dar bucătăria nu mi se pare deloc apetisantă. Aveți sugestii?

Lezlie își dorea să fie foarte bine informată asupra micii paciente, dar nu în cadrul relaxat al unui restaurant!

— Nimic nu ne obligă să facem această discuție chiar în seara asta, replică prompt tânăra femeie. Veți putea trece pe la biroul meu, mâine, de exemplu? Sunt sigură că-mi va rămâne o fereastră liberă.

— Poate asta v-ar conveni dumneavoastră, dar mie nu.

Va trebui să-mi petrec o bună parte a zilei încercând să redresez situația dezastruoasă pe care am lăsat-o la Denver.

Va trebui să-mi găsesc un înlocuitor acolo, pentru că eu voi rămâne cu siguranță aici câtva timp.

Își luă pardesiul și o așteptă pe tânăra femeie, fără să-i lase de ales.

— Ați putea merge la „Galleria”, propuse Charles.

Doar cunoști locul mai bine decât mine, Andrew.

Lezlie îi aruncă o privire întrebătoare chirurgului, în timp ce se lăsa condusă de Andrew Bradinton spre ieșirea din bufet. Afară, blândețea serii de primăvară îi răcori în mod plăcut. Lezlie lucra în general până târziu și, iarna, întunericul domnea peste tot când părăsea în sfârșit spitalul. Acuma, pâcla albăstrie a apusului aureola cu o lumină efemeră straturile de flori și frunzișul fremătător de corn. Lui Lezlie îi plăcea să petreacă asemenea seri în grădina sa, un mic petic de pământ în spatele casei pe care o cumpărase la câțiva kilometri de locul său de muncă. Dar responsabilitățile sale profesionale se întinseseră în asemenea măsură, încât avea rareori timp liber.

Totuși, departe de ea, ideea de a se plânge. Munca îi era consolare, refugiu, mândrie. Îi era suficientă.

Andrew îi întrerupse brutal șirul gândurilor.

— Mașina mea este acolo.

— Iar a mea acolo, îi ripostă arătând în direcția opusă.

— Ne vom certa oare pentru a ști pe care s-o luăm?

Lezlie nu-și putu stăpâni un zâmbet.

— Nu, o va lua fiecare pe a lui și ne vom întâlni la „Galleria”.

Nu este departe, la dreapta.

— Știu, făcu Andrew cu o notă de enervare.

Restaurantul era construit în terase deschise spre niște grădinițe, în spatele ferestrelor mari care dădeau spre drum.

Pereții de un verde închis, tăiați de arcade albe, ofereau locului o prospețime naturală. În mijlocul fiecărei mese acoperite cu o față de masă imaculată, trona o vază cu verdeață, împodobită cu o superbă orhidee. Lezlie se înfioră, străbătută de o tulburare ciudată, când, împingându-i scaunul.

Andrew îi atinse ușor cu mâinile pentru o scurtă clipă spatele.

Se așeză în fața ei, iar tânăra femeie îi contemplă trăsăturile care se detașau pe fondul marcat de flăcările jucăușe ale buștenilor. Chelnerul apăru aproape imediat și le aduse meniul.

— Doriți un aperitiv? propuse Andrew.

Lezlie făcu un semn negativ și tânărul bărbat își comandă un scotch pentru el. Apoi, când fură din nou singuri, se aplecă în față și declară încet:

— Vă datorez scuze. Charles mi-a explicat că v-a solicitat intervenția de urgență, fără să aibă timp să vă informeze asupra lui Merri. De obicei nu sunt atât de irascibil, dar m-ați luat din scurt, făcându-mi morală încă de la sosire.

— Vă accept scuzele dacă le primiți în schimb pe ale mele.

— De acord.

Această înțelegere risipi imediat tensiunea care-i separa.

— Ce voia oare să spună Charles menționând că dumneavoastră cunoașteți extrem de bine „Galleria”? întrebă

Lezlie cu scopul de a anima conversația care lâncezea.

— În principal, fratele meu este cel care a creat acest centru comercial, explică Andrew. Era arhitect și a pus în aplicare aici idei originale pe care le nutrea de ani de zile – visul său, după cum spunea. Am auzit vorbindu-se de proiectul de a construi aici un asemenea complex și l-am considerat ideal pentru planurile lui Greg. Dar ne-au trebuit șase luni, Meredithei și mie, pentru a-l convinge să-și depună candidatura.

La această amintire, pe buzele lui Andrew flutură un zâmbet.

— Dacă l-ați fi văzut în ziua în care a primit răspunsul inițiatorilor! Erau încântați de propunerile sale, în special de aceea de a nu se folosi decât marmură de Georgia pe jos și pe pereții holului de la hotel. Bugetul era enorm. Așa că Greg lucra cu arhitecții investitorilor și iată rezultatul final.

Din nefericire, nu l-a văzut terminat...

În presa locală apăruseră numeroase articole referitoare la „Galleria” și arhitectura sa îndrăzneață. Lezlie îi urmărise dezvoltarea, de la stadiul de șantier vast până la ansamblul actual de magazine elegante și restaurante luxoase, încoronate de cel mai fastuos hotel din regiunea Atlanta.

— Fratele dumneavoastră și-a imaginat toate astea?

Murmură privind în jurul său.

— Nu totul, dar în bună parte, da. După moartea sa, l-am înlocuit pentru a clarifica anumite detalii neterminate, despre care îmi vorbise. L-am înlocuit de asemenea pentru un proiect aflat în desfășurare la Denver. M-am străduit să-i păstrez contractele, onorându-le în același timp pe ale mele.

— Erați asociați?

— Nu, deși în tinerețe ne-am dorit întotdeauna asta.

Eu conduc propria întreprindere de construcții. Speram să realizez construcțiile imaginate de Greg... Dar visurile din copilărie rareori se realizează. Și alte evenimente au făcut extrem de dificilă o colaborare mai apropiată.

— Ce evenimente? îl încurajă Leslie.

— Oare cine pune această întrebare, femeia sau psihologa?

— Să spunem că răspunsul ne-ar putea ajuta s-o înțeleg pe Merri, pentru că m-ar lămuri asupra raporturilor care le aveați cu tatăl său.

Andrew schiță o mină ironică.

— Relațiile dintre Merri și mine nu vă interesează oare deloc?

— Ba da, firește. Dar acum, prima mea preocupare este să aflu cum a suportat pierderea părinților.

— Rău, evident! ripostă el. Cum ar fi putut fi altfel? Nu mai este aceeași fetiță. Uneori mi se pare că o parte din ea s-a îngropat cu Greg și cu Meredith. A închis o ușă între mine și ea.

— Știți de ce?

Andrew își ridică asupra lui Lezlie ochii pătrunzători, în care aceasta citi surprinsă o durere sfâșietoare, o teamă trecătoare, care fu aproape imediat ascunsă.

— Da, știu, declară calm. Doriți oare amănunte?

Lezlie scutură din cap și întrebă în ce împrejurări survenise moartea Meredithei și a lui Greg Bradinton. Fusese un stupid accident rutier, află, care îi costase viața. Cuplul fusese să cineze cu Andrew. Când seara se terminase; trecuseră s-o ia pe Merri de la supravegherea copiilor. Fetița dormea pe bancheta din spate când Greg pierduse controlul vehiculului, foarte probabil în timpul unei dispute cu Meredith. Mașina coborâse în viteză un taluz făcând câteva învârtituri. Din fericire, Merri fusese aruncată afară, înainte ca automobilul să ia foc și să explodeze. Inconștientă la sosirea ajutoarelor, își recăpătase, din păcate, cunoștința la timp, pentru a vedea flăcările în care îi pieriseră părinții. Ca prin minune, ea nu suferise decât o ușoară comoție și o fractură la un picior.

„Dumnezeule”, gândi Lezlie amintindu-și ziua fatală care îi răvășise propria viață, doi ani mai înainte. Tragedia trăită de Merri i se părea atât de familiară! Puse prima întrebare care-i veni în minte, pentru a-și întrerupe gândurile.

— Știți oare în legătură cu ce se certau fratele dumneavoastră și soția sa?

Trăsăturile lui Andrew căpătară o expresie chinuită.

— Cred că am o idee. În seara aceea, la cină, avusesem o discuție.

— După părerea dumneavoastră, Merri auzise acest conflict, înainte de accident?

— N-aș putea jura, dar cred că da.

Chelnerul se apropie discret de masa lor.

— Poate ar trebui să comandăm, propuse Lezlie.

— Mi-a dispărut pofta de mâncare, constată Andrew.

Biftecurile sunt aici excelente, dar mă voi mulțumi cu o salată de homar.

Bucătăria era într-adevăr delicioasă, cadrul propice relaxării și compania lui Andrew foarte plăcută. Lezlie nu mai ieșise cu un bărbat de foarte mult timp; n-avea nicio importanță că acesta era tutorele unei paciente. În timpul cinei, descoperi mai multe despre el. Părinții îi muriseră la interval de câteva luni; după toate aparențele, rămas fără soție, tatăl își pierduse plăcerea de a trăi. În acea perioadă, Andrew avea douăzeci și trei de ani, iar fratele său, douăzeci și unu. De-abia își terminase studiile că primi înștiințarea de recrutare. Luând-o înaintea chemării, se înrolase și fusese trimis în Vietnam. Stătuse acolo trei ani, primii doi învățând să supraviețuiască în junglă la atacurile partizanilor. Apoi fusese capturat de membrii Frontului național de eliberare și zăcuse câteva luni interminabile într-un lagăr de prizonieri. Un singur gând îi permisese să suporte acel lung calvar: cel de a pune pe picioare o afacere cu Greg, imediat după întoarcere.

Alesese chiar și numele întreprinderii: „Bradinton Design and

Construction”. Dar când se întoarse în sfârșit în Atlanta, totul se schimbase, firește. Greg se căsătorise și își deschisese propriul birou la Denver, „Bradinton Architecture”.

Erau asemenea circumstanțe, încât n-ar fi putut colabora cum își doriseră. Era de preferat să-și ducă viețile separat. Așa că Andrew se hotărâse să rămână la Atlanta, unde pusese bazele firmei „Bradniton Construction”. Fiecare dintre frați reușise în domeniul său, dar golul visului niciodată realizat nu încetase să-l obsedeze pe Andrew.

— În sfârșit, pentru a vă răspunde la întrebare, cu toate că Greg și cu mine nu mai eram la fel de apropiați ca înainte, rămăsesem frați. Nu i-am refuzat niciun serviciu și nici el mie.

Fără să intru în detalii, să știți doar că exact după plecarea mea în Vietnam se ivise o problemă familială.

Andrew contemplă gânditor câteva secunde în tăcere ceașca de cafea pe care o ținea între degetele puternice, înainte de a relua:

— Greg a fost obligat să ia o hotărâre. Bună sau rea, aceasta a dus la ranchiună de-a lungul anilor, atât de-o parte, cât și de cealaltă. Dar n-am abordat această problemă cu nimeni, în afară de Greg și Meredith.

Își puse șervețelul pe masă.

— Mai aveți nevoie și de alte informații?

Lezlie făcu nu din cap, încântată să oprească acolo o conversație care o intriga în timp ce făcea să se nască în ea o surdă neliniște. Ce se putuse oare întâmpla între cei doi frați?

Se întreba fără să vrea. Evenimentele afectaseră legăturile lui

Merri cu unchiul său?

— În acest caz, vorbiți-mi despre doamna Garrett, reluă

Andrew. Charles nu se oprea din elogii referitoare la dumneavoastră și la munca pe care o faceți. După el, ați fi putut obține un post în cele mai mari spitale. De ce ați ales

Riverview?

Lezlie ridică ușor din umeri, jenată.

— Am avut discuții în principalele instituții și le-am observat serviciile. Riverview mi-a oferit ceea ce căutam cu adevărat: posibilitatea unor tratamente aprofundate, ceea ce, la drept vorbind, este imposibil în instituțiile importante.

Aici am timpul de a-l urmări pe fiecare dintre pacienți.

— Asta contează atât de mult, pentru dumneavoastră?

— Este punctul de vedere după care îmi conduc studiile.

Când Andrew propuse o plimbare prin centrul comercial, tânăra femeie acceptă cu plăcere. Merseră fără țintă precisă, discutând, de-a lungul pasajului pietonal mărginit de magazine, străbătură sala de jocuri și examinară restaurantele, mergând până în fața holului de intrare al somptuosului hotel încorporat complexului.

— Aici se află cele mai bune idei ale lui Greg, observă încet

Andrew.

Culoarea era dată de marmura bej-roz, formând baza acestui spațiu modern, împodobit cu opere de artă contemporană. Un bar gri ca perla, acoperit în jur cu mochetă de culoare roșu închis era fixat mai jos de jumătatea etajului, înconjurat de plante luxuriante. Ascensoare în întregime din sticlă alunecau în liniște de-a lungul unui perete. Un fel de cafenea deschisă spre exterior, constituia un punct de întâlnire odihnitor.

— Pe ansamblu, rezultatul este mai degrabă...

Impresionant, comentă Lezlie.

— Așa este... regret că Greg nu și-a putut vedea opera terminată.

Urcară în tăcere la al doilea nivel, unde o sală mică de cafenea era flancată de săli de conferințe. Studiară tablourile abstracte atârnate pe pereți, în timp ce reveneau încet spre zona magazinelor. Un grup de participanți la vreun congres, amețiți mai degrabă de băutură, ajunseră la hotel și, pentru a o oferi de înghesuială, Andrew își luă însoțitoarea de talie.

Niște senzații tulburătoare o cuprinseră pe Lezlie, când ridică ochii spre fața bronzată a tânărului bărbat și când privirile li se întâlniră. Acesta îi zâmbi, în timp ce o conducea dincolo de mulțime. Cu obrajii în flăcări, conștientă în mod aproape dureros de atingerea ușoară dar fermă a mâinii lui Andrew.

Lezlie nu se putu stăpâni să-și imagineze cât de posesive, de tandre și de insistente în același timp, ar putea fi aceste degete.

Își reveni brusc, îngrozită. Să se lase astfel pradă halucinației, cu acest necunoscut! Nu mai era o adolescentă care se îndrăgostește cu ușurință la prima vedere, ci o femeie care trăise adevărata dragoste. Și acum, nu o mai interesa nicio relație intimă. Nu mai voia să depindă vreodată astfel de o altă ființă, să riște să fie aproape distrusă, dacă trebuia să-l piardă.

Trăsăturile familiare i se impuseră în minte, clare încă, în ciuda timpului scurs. Michael, prietenul cel mai bun, amantul... soțul său. Amintirile o copleșiră, anii de fericire, drama finală, pierderea irevocabilă, de neacceptat.

Treptat, prietenii încetaseră s-o mai caute, să încerce s-o scoată din cochilia în care se închisese deliberat.

Meseria învățată cu atâtea eforturi, devenise unicul centru de interes. După căsătorie, Lezlie își întrerupsese mai întâi studiile, pentru a-i permite lui Michael să le termine pe ale sale. Când el intrase în viața profesională, trecu Lezlie în locul lui. În mod ciudat, în ciuda anilor trecuți, își amintea încă greutățile, orele de muncă îndârjită, noaptea, pentru a obține gradul de conferențiar și apoi doctoratul în psihologie.

Michael nu-i fusese obstacol în cariera viitoare, dar era departe de a aprecia această ambiție de a deveni altceva decât soția sa. Toate aceste mici probleme dispărură când își reaminti ziua morții lui, amorțeala întregii ființe care o împiedicase pe Lezlie să urle, să se prăbușească total.

Durerea nu se impuse cu toată intensitatea decât mai târziu, în singurătatea nopților, apoi în cabinetul unui psihanalist.

Alături de el își revărsase vinovăția și teama de neînțeles, suferința sfâșietoare care fuseseră discutate și analizate cu răbdare până la capăt, încât Lezlie fu capabilă să-și reia viața.

Andrew o cerceta pe tânăra femeie cu curiozitate. Era atât de departe de el, absorbită în gânduri despre care nu știa nimic... Îi remarcă paloarea și observă tremurul care-i agita mâinile.

— Lezlie?

Aceasta înălță ochii încet, îi văzu fața la câțiva centimetri de a sa și-i simți căldura bustului lângă umăr. Alarmat de expresia sa, mâinile o strângeau mai tare. În jur, trecătorii îi priveau cu atenție. Lezlie își reveni și se îndepărtă. Andrew presupuse că nu-i va dezvălui ceea ce o tulburase astfel. Se strădui să-i zâmbească și, cu greu, ea îl imită.

— Ce-ai spune de o înghețată? propuse brusc Andrew.

Surprinsă de această diversiune, Lezlie se lăsă condusă fără să protesteze la vânzătorul de înghețată situat lângă ieșire.

Câteva minute mai târziu ținea în mână un cornet acoperit în vârf cu înghețată de ciocolată, vanilie și cireșe. La rândul său, Andrew părea un băiețel, care își savura desertul cu evidentă plăcere.

— Una dintre cele mai vii amintiri din copilărie este de a fi mers cu tata și cu Greg la vânzătorul de înghețată, în fiecare sâmbătă, vara. Chiar dacă tocmai tundea peluza, sau avea o mulțime de treburi de făcut, tata nu uita niciodată de răsfățul nostru săptămânal. Cât despre noi, nici jocurile cele mai pasionante la prietenii noștri, nu ne împiedicau să ne grăbim acasă la ora obișnuită.

— Copiii sunt teribil de conservatori! Fă cu ei ceva mai mult de o dată și înseamnă să te supui la a o reface permanent.

În cazul în care nu te angajezi într-o luptă înverșunată pentru a rupe obiceiul.

— Dar dumneavoastră, nu aveați mici „obiceiuri”, cum le spuneți? o tachină Andrew.

— Îmi amintesc unul singur: să mă joc în podul casei în zilele ploioase. Casa părinților mei era foarte veche, cu ascunzători extraordinare – dulapuri, cufere, cotloane...

— Sunt încă în viață?

— Tata a decedat acum aproximativ cinci ani.

Mama locuiește încă în Atlanta, dar călătorește foarte mult.

Lezlie schiță un zâmbet amuzat.

— Îmi telefonează între două mari călătorii pentru a se asigura că mă hrănesc cum trebuie și că am grijă de sănătatea mea.

— Să nu vă plângeți de asta, remarcă Andrew.

— Bineînțeles că nu! Mama este una dintre cele mai echilibrate persoane pe care le cunosc. Este întotdeauna în stare să înlăture dramatismul lucrurilor. După ea, asta se datorează unei solide doze de bun-simț. A fost întotdeauna acolo când am avut nevoie de ea, mai ales...

— Mai ales?

Lezlie ridică din umeri și se întoarse.

— Nu, nimic. Pur și simplu, este foarte perspicace.

Fără îndoială, fusese gata să scape un indiciu despre ceea ce o frământase adineaori, medită Andrew. Dar imediat se oprise.

Se plimbară fără grabă spre ieșire. Afară se înnoptase și iluminarea portocalie a parcajului arunca în jur licăriri suprarealiste. Arbuștii și tufișurile nou plantate păreau nepotrivite cu imobilele impozante. Andrew o însoți pe Lezlie la mașina sa și izbucni în râs când aceasta se întoarse spre el pentru a-i mulțumi pentru o seară până la urmă încântătoare.

Scoțând batista din buzunar, șterse înghețata de ciocolată care murdărea bărbia tinerei femei.

— Nu sunt bine crescută! glumi Lezlie.

Trăsăturile lui Andrew redeveniră serioase în timp ce se priveau cu o intensitate care-i făcea să uite de tot ce-i înconjura. Pierdută în contemplarea acelor ochi albaștri, tânăra femeie își simți inima bătând să-i spargă pieptul.

Imposibil să nege, Andrew Bradinton exercita asupra sa un farmec de temut.

Oare prin ce vrajă stranie era incapabilă să se îndepărteze de el? Andrew nu rostea niciun cuvânt, dar chemarea sa mută era și mai presantă. Îi cercetă îndelung chipul, oprindu-se asupra gurii. Lezlie știa că o va săruta și că nu-i va opune nicio rezistență.