Nopti de foc

Nopti de foc de Barbara McCauley

CAPITOLUL 1

Inima îi bătea cu putere, avea palmele umede…

S-ar fi ascuns și într-o gaură de șarpe…

Și totuși, nu avea de ales.

Sprijinindu-se de o boxă, Rachel trase aer în piept și se forță să numere până la zece. Din fericire, simțea un miros familiar, de fân și de cai, dându-i curajul de a nu face cale întoarsă. În spatele ei necheză o iapă și își trecu capul peste stinghia boxei, căutând parcă o mângâiere. Zâmbind, Rachel alintă cu vârful degetelor botul ei mătăsos.

Afară, la numai câțiva metri, se afla poate răspunsul la problema care o obseda: Cord Cantrell.

Cu ochii închiși, tânăra femeie căuta o soluție de ultim moment… dar, era în zadar. Luase totul în considerație, încercase totul. Oricât de disperată ar fi părut., această încercare reprezenta ultima ei șansă.

O briză călduță pătrundea în grajdul deschis, aducând spre ea zgomotele obișnuite ale oricărei ferme: duduitul îndepărtat al unui tractor, lătratul unui câine, vocea unui bărbat, atât de dulce și calmă, încât abia se auzea.

Răspunzând parcă la ceea ce dorea tânăra să audă, vocea liniștitoare, joasă și gravă se auzi dintr-odată mai puternic.

— Ușurel, frumoaso, e bine, – nu-i așa? Nu-ți fie teamă, n-o să-ți facă rău.

Jucându-se neatent cu coama iepei, Rachel închise ochii și se lăsă în voia vocii aspre a necunoscutului. O voce care evoca nopți calde și senzuale, cearșafuri mototolite și…

Deschise brusc ochii. Doamne! Ce i se în tâmpla? Cu o mână tremurătoare își șterse fruntea îmbrobodită de sudoare. Nervii îi jucau feste, își spuse Rachel suflecându-și mânecile cămășii subțiri de bumbac. Asta era: o problemă de nervi. Își mai recapitulă încă odată micul discurs pregătit cu grijă. Trebuia să se arate cât mai calmă și cât mai hotărâtă. Apoi, trăgându-și cu hotărâre umerii înapoi se îndreptă spre bărbatul așezat tot cu spatele.

Rămase puțin deoparte, în afara privirii antrenorului, ca să nu-l deranjeze în plină treabă. Calul, o iapă tânără, de doi ani era viforoasă și tresărea de fiecare dată când pătura îi atingea spinarea. Era un exemplar foarte frumos, poate prea în vârstă pentru un asemenea antrenament, dar proprietarii de cai pur-sânge întârziau adesea cu dresajul.

— Hai, ești o fată bună, reluă vocea stăpânită a dresorului.

Slăbind frâul, puse pătura pe iapă și o lăsă acolo. Calul se cabra, dar bărbatul îl ținu. Cu putere, mângâindu-i coama cu afecțiune. Atunci, Rachel îl privi mai atent pe Cord Cantrell: era înalt, subțire, cu umerii lați, cu picioarele lungi și musculoase. Un bărbat frumos, cu adevărat.

— Cord!

Surprinsă, Rachel se întoarse și văzu un cow-boy cărunt traversând în goană locul de dresură.

— Ți-am spus săptămâna asta să țesali iapa și tu nici măcar nu te-ai apucat!

Speriată, iapa se trase înapoi și fugi spre cealaltă margine a țarcului. Cord își înăbuși o înjurătură și se întoarse încet.

— A stat prea multă vreme liberă, Tom – spuse el despărțind puțin cuvintele pentru a se face mai bine înțeles. Dacă vrei să faci din ea un cal bun, ai nevoie de timp.

— Mă grăbesc. Pentru mine iepșoara asta nu valorează nimic în starea asta, în care e acum. Ori o dresezi imediat, ori dă-o lui Jim. El știe să obțină rezultate rapide și asta mă interesează.

— „Lui Jim”? Chipul lui Cord se împietri.

— Dacă folosești cravașa cu iapa asta, o vei pierde. Nu va mai folosi câțiva ani la nimic și nimănui.

— Puțin îmi pasă de ceea ce se va întâmpla peste câțiva ani. Eu vreau să vând calul acum. Nu pot hrăni niciun animal și niciun angajat nerentabil. Gândește-te la asta, Cantrell.

Omul se îndepărta deja, sub privirea furioasă a lui Cord. Cu pumnii strânși, acesta își stăpânea cu greu furia. Apoi se întoarse și tânăra îi văzu chipul crispându-se. Se îndreptă spre ea cu pasul ușor, fără să-i dea atenție.

Neliniștită, Rachel se întoarse în grajd. Mai bine să nu jignească mândria lui Cord, arătându-i că fusese martoră la incident.

Așadar, așteptă să o depășească, cu câțiva metri și îl chemă.

— Domnule Cantrell!

El se opri și se întoarse.

— Ce s-a întâmplat?

Descumpănită de tonul acesta mânios, Rachel rămase mută, cu inima bătând și cu un nod în gât. Apoi Cord se îmblânzi, ca și cum și-ar fi dat seama că agresase o vizitatoare nevinovată.

— Scuzați, murmură el, după un lung oftat. Vă pot fi de folos cu ceva?

Îl vedea pentru prima dată de aproape. Ochii lui albaștri mai luceau încă de mânie și fruntea adânc brăzdată îi dădeau o expresie severă.

— Nu, adică da, se bâlbâi ea, făcând un pas înainte… poate.

O privi intrigat.

— Pot să aleg între „da” și „nu”?

Ea simți că se înroșește fără voie.

— Voiam să spun că așa sper.

Cord se apropie și o observă mai atent.

— Bine, fetițo, și eu sper, spuse el cu o voce voit insinuantă.

Rachel înțepeni și ridică bărbia. Nu cumva să interpreteze altfel scopul vizitei!

— Vreau să vă propun o afacere, declară ea insistând pe cuvântul „afacere”.

— Da? Ce fel de afacere?

Îndată, tânăra își regretă inițiativa. Într-adevăr, ce căuta ea aici? Dar, din păcate, era prea târziu să fugă, micul discurs pregătit se risipi și rămase din el doar concluzia.

— Domnule Cantrell, ridicând ochii spre el…

— Eu… aș vrea să mă luați de nevastă.

Probabil nu înțelesese bine! Ba da. Ea vorbise foarte limpede, fără niciun echivoc. Era, fără îndoială, o glumă!

Și una bună, de altfel! Un cadou frumos de ziua lui. Russ și Eranek îl tachinau destul că avea aproape 32 de ani și că era celibatar înrăit!

Totuși, Cord privise bine în jur și nu văzuse nimic, căci se așteptă să apară niște bărbați, râzând, satisfăcuți de gluma lor. Uitându-se din nou la fată, observă hotărârea ei și scânteia care-i sclipea în ochii verzi-cenușii. Rasă bună! Era, într-adevăr, foarte drăguță!

Își împinse pălăria pe spate. Acum era rândul său să-și folosească umorul personal!

— Sigur că te voi lua de nevastă, dragă, spuse destul de tare, ca să fie auzit de cei care trăgeau cu urechea.

De fapt, situația îi plăcea din ce în ce mai tare. Fata era foarte seducătoare, cu pantalonul său blue jeans bine strâns pe picioarele lungi și fine, cu cămașa roz deschisă larg pe pielea albă a decolteului…

— De fapt, urmă el pe un ton detașat, am putea începe luna de miere imediat. Și se apropie foarte mult de Rachel, murmurând:

— Este niște fân în grajd. Am putea face un pat pentru îndrăgostiți, ce zici?

Șocată, fata înțepeni. Oricum nu s-ar fi putut mișca fără să-l atingă pe Cord. Și știa din instinct că acest contact ar fi fost primejdios. Nici n-o atinsese încă și trupul ei fremăta fără voie, picioarele se îngreunaseră parcă și inima îi bătea. Ca să nu maivorbim de emoția ciudată care o cuprindea, la ideea că ar putea să ajungă în fân, în brațele acestui bărbat… Trebuia să se retragă cât mai urgent.

— Domnule Cantrell, spuse" ea făcându-i semn să dea înapoi. Vă rog, d-le Cantrell…

Dar el nu mai respira și ochii îi exprimau acum o dorință reală. În sfârșit, s-a îndepărtat. Dar încet.

— Sunt dezolată, se scuză ea făcând câțiva pași într-o parte. Ar fi trebuit să mă explic mai întâi… Eram atât de nervoasă, încât…

Cord îi aruncă o privire mirată.

— Nu te-a trimis Russ?

— Russ? Nu cunosc niciun Russ. Și nu m-a trimis nimeni. Am venit cu adevărat să vă cer să mă luați de nevastă… Vă rog, ascultați-mă.

Complet nemulțumit. Cord își încrucișă brațele și se sprijini de boxă.

— Sunt numai urechi.

Fata inspiră adânc.

— Îmi dau seama că încercarea mea poate părea ridicolă, spuse Rachel, trecându-și mâna prin păr, dar, dacă nu-mi găsesc repede un soț, voi fi obligată să-mi vând ferma.

Cord lua un aer sceptic.

— N-am auzit niciodată să se vorbească de o lege care poate obliga o femeie să se mărite, doar ca să aibă o fermă.

— Sunt foarte serioasă, domnule Cantrell, preciză femeia, cu o voce a cărei fermitate o surprinse chiar pe ea. Și vă asigur că propunerea mea merită efortul de a fi ascultată.

Cord privi mai atent femeia superbă care-i stătea în față. O privire strălucitoare, obrajii îmbujorați, gura tentantă, corpul suplu și zvelt.

— De fapt, nu mă îndoiesc nicio clipă că propunerea dvs. Valorează oboseala de a fi ascultată, conchise pe un ton malițios.

Un fulger de mânie trecu prin ochii lui Rachel.

— Nu sunt un animal care poate fi prețuit și vândut, d-le Cantrell, spuse ea rece. Vreau doar să mă mărit, ca să-mi pot păstra ferma. Peste un an vom divorța și fiecare va merge pe drumul său. În așteptare, veți beneficia de un loc de muncă unde nimeni nu vă va spune cum să vă ocupați de un cal, adăugă ea cu perfidie.

Deci, asistase la discuția cu Tom.

— Și, urmă ea, vă voi dărui vreo mie de acri la Abilene. Soțul meu mi le-a lăsat. Eu nu l-am folosit dar, dacă sunteți interesat, vă puteți instala acolo propria fermă. Dacă nu doriți, îl veți putea vinde oricând.

O mie de acri? Dacă-l interesau? Nu cred că exista niciun dresor de cai, are să nu viseze să aibă propria fermă, să fie propriul său stăpân…

— Ce înseamnă când spuneți „să vă păstrați ferma”? întrebă el.

— Soțul meu, Michael, a murit acum doi ani, într-un accident de avion. A făcut un testament care stipulează că gestiunea financiară și administrativă a bunurilor lăsate, inclusiv ferma, va fi asigurată de fratele său Earl până mă voi recăsători.

— De ce a făcut asta?

— Nu vă privește.

— Chiar așa? Îmi cereți să vă iau în căsătorie și îmi spuneți că n-am dreptul să întreb de ce. În acest caz îmi rămâne doar să vă salut, doamnă. Sunt încântat că am făcut cunoștință.

Și chiar îi întoarse spatele.

— Așteptați!

El se opri o clipă, înainte de a se întoarce, cu mâinile în șolduri. Rachel scoase un oftat. El avea dreptate, știa, dar situația era atât de umilitoare!

— Michael voia să hotărască totul, începu, adunându-și tot curajul. Pentru el și pentru toți cei din jur, adăugă ea cu un zâmbet amar. Voia să facă bine, desigur, dar nu i-a venit niciodată ideea că eram capabilă să mă descurc singură. Se gândea mereu să mă protejeze, să se ocupe de mine.

Niciodată n-ar fi crezut că aș putea conduce singură ferma T.

— Ferma T.? repetă Cord.

Toată lumea o cunoștea. Cord își aminti chiar că auzise de moartea proprietarului, cu doi ani în urmă. Acum îi venea în minte și numele: Stephens, Michael Stephens.

— Am auzit de soțul dvs. Dacă am memoria bună, lucra în. Industria petrolieră, și a cumpărat ferma ca să v-o ofere dvs.

Rachel scutură din cap.

— Nu, asta-i povestea pe care a spus-o ziariștilor, dar ferma, de fapt, făcea parte dintr-o societate pe care el a răscumpărat-o. Întotdeauna a vrut s-o revândă. Aștepta doar un cumpărător.

Se îndreptă spre poartă și respiră aerul călduț al acestui început de aprilie. Era doar zece și jumătate, iar căldura promitea să devină înăbușitoare.

— Toată viața am trăit în apartamente, mari și triste… Tatăl meu m-a aruncat în cursa lui pentru reușită profesională. Eu am prevăzut că Michael o să-mi impună același stil de viață. În doi ani de căsătorie, am locuit în cinci case și patru state diferite… Și atunci, prima dată când am pus piciorul pe pământul fermei T., cam la șase luni de la moartea soțului meu m-am îndrăgostit imediat. Am avut imediat senzația că sunt acasă.

Rachel își încrucișă brațele, fără a-și desprinde privirea de cea a lui Cord.

— Mi-ar fi plăcut să ne instalăm aici, dar Michael a spus că nu era practic pentru el. Închiriase deja un apartament la Dallas. M-am resemnat să locuiesc la fermă doar în timpul week-end- ului, când venea el să-și supravegheze „investiția”. Apoi a murit și Earl a rămas stupefiat că m-am mutat în această fermă. Pretindea că nu este un loc civilizat… A insistat să o vând, dar am refuzat. De atunci, cearta dintre noi n-a mai încetat.

— Nu e prea ușor pentru o femeie să conducă o fermă, recunoscu Cord.

Tânăra râse cu un râs senzual, care-i dădu lui Cord frisoane.

— Mai ales pentru o orășeancă, răsfățată, nu-i așa? Am auzit adesea fraza asta, credeți-mă. În final, n-a făcut decât să-mi întărească hotărârea.

Încetul cu încetul, Cord începea să priceapă.

— Sunteți pe calc de a-mi spune că vreți să vă căsătoriți cu un necunoscut ca să scăpați de cumnatul dvs.?

Rachel roși puternic dar susținu, totuși, privirea interlocutorului.

— Earl’ se ocupă de doi ani cu distrugerea fermei. Cumpără fân de proastă calitate, își plătește muncitorii cu întârziere și refuză să facă reparațiile indispensabile. În plus, este un prost administrator Dresorul meu m-a părăsit săptămâna trecută, când Earl i-a spus că-i va micșora leafa. Dacă nu-l înlocuiesc. Puținii clienți pe care-i mai am vor pleca în curând.

Earl știa foarte bine că nicio fermă nu se putea descurca fără un dresor. Fără a-l fi întâlnit niciodată, Cord avea de pe acum părerea formată în privința lui Earl.

— Ferma mi-a dat un sens vieții, continua Rachel aplecându-se, pentru a strânge un pumn de fân. Simt pentru prima dată o responsabilitate. Mi-e greu să vă explic sentimentele mole dar pot să afirm că, în sfârșit, știu ce înseamnă a fi „angajat”.

În atitudinea lui Rachel ceva îi spunea lui Cord că nu minte. Totuși, înțelegea cu greu că o femeie atât de frumoasă poate alege o viață atât de dură.

— Și familia dvs.? De ce nu-i cereți să vă ajute?

Privirea lui Rachel se înăspri.

— Tata mi-a spus că va fi foarte bucuros să mă primească în Germania, când mi-o veni mintea la cap. Până atunci trebuie să mă descurc… N-a înțeles că exact asta voiam și eu: să mă descurc. Și singură.

Cord scutură din cap. Unele lucruri îi scăpau încă.

— Permiteți-mi. Nu văd dificultatea de a vă găsi un soț. De ce îmi faceți propunerea asta mie, un străin?

— Poate oi fi eu disperată, dar simț practic am. Am dat unui detectiv sarcina de a face o listă a tuturor dresorilor celibatari care mi-ar conveni. Numele dvs. Figura în capul listei. Acum e clar?

După tonul femeii, căsătoria asta părea mei mult o închisoare, decât un eveniment fericit.

Dar nu tot așa o judeca și Cord? Și chiar mama lui?

O clipă se gândi serios. Timp de un an să fie propriul său stăpân, să se ocupe de cai așa cum știa al. Și apoi… Posibilitatea de a avea propria fermă… Nu.

Chiar numai pentru un an, căsătoria rămânea căsătorie. O privi pe tânăra femeie și își simți trupul încordându-se. Desigur, avea nevoie de o femeie și cea din fața lui era frumoasă. Dar dorința nu avea să-l facă să-și piardă rațiunea și Rachel era inclusă în preț.

— Doamnă Stephens, spuse ol scoțându-și pălăria ca să-și treacă o mână prin păr, căsătoria nu prea e făcută pentru mine. Vă apreciez propunerea, dar cred că trebuie s-o refuz.

— Bine, acum vă înțeleg perfect, domnule Cantrell, răspunse ea cu o voce seacă, dar fără mânie. Vă mulțumesc pentru că m-ați ascultat.

Și băgându-și o mână în buzunar, scoase o carte de vizită pe care i-o întinse.

— Dacă vă schimbați părerea, mă găsiți aicipână când voi… încheia afacerea.

Cord se gândi, brusc, că ea va vizita ferma vecină și va face aceeași propunere viitorului dresor. Ideea îi displăcea, fără să știe de ce.

— Hei, doamnă Stephens, strigă fugind după ea, în timp ce ea se îndepărta.

Era gata să urce în mașină, dar s-a întors.

— Cum vă numiți? Adică, vreau să spun, prenumele…

— Rachel, spuse ea urcând la volan.

Și îi surâse pentru ultima dată. Desigur, pentru a-i demonstra că nu-i purta pică, ci că afacerile sunt afaceri și atât. Și totuși, el ar fi jurat că acest surâs promitea mai mult.