Cina in paradis

Cina in paradis de Ben Bennett

Amuse-Gueul

— S-au hotărât domniile voastre?

În timp ce se apropia de masă ca să ia comanda, Jacques observă pe cămașa lui neagră o pată urâtă de transpirație, de mărimea impresionantă a Guyanei Franceze. Ei, era vară. Se mai întâmplă.

— Mathilde?

Clientul cu pălărie de paie și cu mustață răsucită îi aruncă o privire însoțitoarei sale, o brunetă voluptuoasă, cu alură de păstrăv norvegian și cu sandale medicinale în picioarele goale.

— Așa, începu ea, cercetând meniul, am vrea somon sălbatic marinat cu sfeclă confiată și spumă de hrean. Ca fel principal, cotlet de berbecuț cu tartă de caise, spumă de țelină și ciuperci sote. Și pe urmă mai vedem.

Lui Jacques i se tăie respirația. În tăcerea stânjenitoare care se așternu în restaurant, nu se mai auzeau decât valurile mării mângâind țărmul. După ce studie îndelung colonia franceză de pe cămașa lui Jacques, domnul durduliu și cu mustață răsucită zise:

— Vă rog s-o scuzați pe soția mea, e mai glumeață de felul ei. Știți, am mai fost aici la dumneavoastră mai demult. Pe vremea aia, se chema altfel restaurantul și se serveau numai delicatese. Dar nu vă fie teamă, astăzi vrem ceva consistent. Ne e foame.

Își frecă mulțumit palmele. Nu avea de unde să știe că în restaurantul lui Jacques astfel de glume nu erau deloc bine-venite.

— Părerea lui, spuse bruneta cu multă cochetărie, făcându-i cu ochiul. Deci luăm friptura asta de vită cu crochete în sos de ciuperci. Acuma, lăsând gluma deoparte, trebuie să recunosc că priveliștea e la fel de impresionantă ca întotdeauna. E un adevărat paradis.

Jacques răsuflă ușurat la auzul acestor cuvinte, deși îi displăcea un pic tonul emfatic cu care vorbise bruneta. Nu îi plăcea deloc când cineva îi amintea de trecut. De unde atâtea lovituri sub centură? Și de ce? Lucrurile erau limpezi ca supa de vită pe care o gătea odinioară. Fără priveliștea fabuloasă, restaurantul lui ar fi dispărut de mult. Dar priveliștea aceea care îți taie respirația era oare suficientă ca să țină restaurantul în viață și să împiedice venirea sfârșitului? Dar zidurile groase ale clădirii, încărcate de istorie și de amintiri frumoase, care însemnau totul pentru el? Viitorul fusese pecetluit chiar în ziua precedentă.

Executorului judecătoresc nu îi mai rămânea nimic de făcut decât să constate producerea evenimentului inevitabil pe care îl prevăzuse cu mult timp în urmă. Schimbările care avuseseră loc în ultimii ani nu aveau cum să ducă la altceva decât la catastrofă. Încă de atunci se sădise sămânța dezastrului. Pe vremea aceea se mai putea încă face ceva. Acum era însă evident prea târziu. Ce se întâmplase? Cu șase, ba chiar cu șapte ani în urmă, din inscripția PARADIS căzuseră după o furtună violentă câteva litere, transformând deodată locul în ceea ce avea să se cheme PARIS. Furtuna nimicitoare smulsese fără milă literele A, D și I (probabil de la ADIO), care și-au luat pentru totdeauna rămas-bun de la Jacques. Lăsaseră în urmă un PARIS pustiit și jalnic, un Paris care nu mai avea nimic în comun (în afară de cele câteva litere elegante din firma luminoasă de neon) cu Paradisul de altădată, strălucitor, frumos văruit și cochet.

El și Elli administraseră împreună timp de douăzeci de ani restaurantul romantic de pe coasta Atlanticului, spre încântarea sutelor de clienți. Pentru o vreme sclipise și o stea deasupra Paradisului. Steaua Michelin[1], care strălucește mai ceva decât Luceafărul. Iar acum localul era în pragul falimentului. Dar ce-i păsa lui Jacques? Mă rog, asta dacă lăsa deoparte faptul că era posibil să rămână pe străzi.

Nu îi mai păsa de mult de lucrurile materiale de pe lumea asta. Asta pentru că Jacques nu pierduse numai câteva litere dintr-o reclamă luminoasă. De fapt, tot câteva litere mai pierduse, altele decât cele căzute din PARADIS: E-L-L-I. Paradisul lui pe pământ. Fuseseră împreună timp de douăzeci și doi de ani, o lună, două săptămâni și trei sferturi de zi. Numai ei doi și restaurantul. Elli murise, iar el trebuia să trăiască mai departe. Fără ea. Viața era o glumă proastă.

În acea seară tragică, Jacques încetase să mai gătească. Îl transformase pe ajutorul de bucătar în bucătar-șef, iar el își dedica tot timpul amintirilor. Nenumărați bucătari de calitate îndoielnică se perindaseră pe acolo, transformând paradisul de altădată într-un adevărat Infern. Ce folos să ai o pâine deosebită, dacă nu ai cu cine să o împărți? Jacques își punea întruna întrebarea asta, dar nu reușea să găsească un răspuns – adică un răspuns care să îl convingă pe deplin. De fapt, chiar îi plăcea să vadă cum restaurantul se duce de râpă. Toată lumea care cunoștea Parisul știa că este deopotrivă un Paradis și un Infern. La fel era și restaurantul lui Jacques. Moartea lui Elli fusese ca o izgonire din Paradis. Era de la sine înțeles că restaurantul nu mai putea fi același.

„Eu ♥ scrumierele în formă de inimioară!“

Scrumiera de porțelan în formă de inimioară pe care Jacques i-o dăruise lui Elli se afla încă pe noptiera ei. Elli nu se putuse lăsa de fumat nici măcar când fusese diagnosticată cu cancer pulmonar. Niciunul, nici celălalt nu luaseră boala în serios. Nu mai știa dacă el, Jacques, o poreclise Elli sau Elli însăși se alinta așa. Numele venea de la Elodie, cum o botezaseră părinții, pentru că rima așa de frumos cu „melodie“, iar ei erau, cu siguranță, mândri că reușiseră să vină cu o idee atât de inspirată. Elli avea extraordinar de multe calități, și de aceea era singura femeie pentru care Jacques avusese vreodată ochi. Frumusețea ei exterioară îi oglindea frumusețea interioară. Cu excepția plămânilor, desigur.

Se cunoscuseră într-o vacanță de vară. Într-o micuță cafenea din Normandia, din Trouville-sur-Mer. În Côte Fleurie, țărmul florilor, bătute de briza blândă a Canalului Mânecii. Deauville și Trouville erau cele două surori frumoase ale Atlanticului. Deauville era faimos pentru cursele de cai, pentru cazinou, pentru festivalul de film și pentru plajele pe care doamnele din lumea bună plimbau în poșetele lor Hermès căței cu rase bizare și nume și mai bizare, precum Épagneul Breton sau Yorkshire Baby, cu panglici roz în cap. La doar două ore depărtare de Paris era o cu totul altă lume. Un Paradis. Zile interminabile petrecute pe plajă, nopți fără început și fără sfârșit. Totul se topea într-o atmosferă de vis.

Inițial Elli venise din Alsacia pentru doar două săptămâni, împreună cu o prietenă. Părinții ei țineau o cofetărie în Strasbourg, la care lucra și ea, deși ar fi preferat să plece să studieze la Sorbona. Sau măcar să facă ceva cu adevărat nebunesc în viața ei. Încă de pe atunci era o tânără deosebit de inteligentă, chiar ceva mai inteligentă decât Jacques – deși nu se lăuda niciodată cu asta. Jacques nu mai cunoscuse niciodată un om așa de modest ca Elli. Kierkegaard era de părere că adevărata artă nu e să seduci o femeie, ci să găsești femeia care merită să fie sedusă. Elli era exact această femeie, iar Kierkegaard n-avea decât să se ducă naibii.

Avea douăzeci și unu de ani pe vremea aia. Jacques tocmai terminase școala de bucătari. Au intrat în vorbă imediat și au constatat că au o pasiune comună pentru Serge Gainsbourg. Spre deosebire de ea, Jacques insista că el nu îl place pe Gainsbourg decât pentru muzica lui. Imediat le-a venit ideea că ar putea să facă ceva nebunesc împreună. Nicio lună mai târziu, se căsătoreau într-o capelă micuță de pe malul mării. Era atât de micuță capela, încât nu încăpeau în ea mai mult de câțiva oaspeți. Și asta nu fără să facă irespirabil aerul din încăpere.

Elli nu mai era nevoită să se întoarcă la cofetăria părinților ei. De ce să se întoarcă? Nu mult după aceea au descoperit Paradisul. Era doar un șopron, un fel de chioșc situat pe un țărm înalt, deosebit de pitoresc, la câțiva kilometri de Trouville. L-au preluat de la un chiriaș care se afundase în datorii și fusese nevoit să își ia tălpășița, lăsând în urmă Paradisul. În schimbul unei despăgubiri modice, Elli și Jacques au preluat contractul de închiriere. Intenția lor era să învioreze un pic meniul și să ofere servicii amabile, ceea ce nu vedeai prea des prin locurile alea. După ce proprietarul de drept a declarat nul contractul de închiriere pe care Elli și Jacques l-au preluat de la chiriașul dispărut, au fost nevoiți să îl servească gratis ca să nu își vadă visul năruit. În cele din urmă, la doar cinci luni după ce preluaseră localul, un viscol nimicitor a distrus bistroul din temelii. Elli și Jacques au rămas fără nimic. Dar pentru că proprietarul intuise talentul gastronomic deosebit al lui Jacques, le-a construit, în locul căsuței de lemn suflate de vânt, o casă de cărămidă, frumos văruită, tocmai bună pentru un restaurant mic și cu dichis.

Jacques avea douăzeci și ceva de ani, dar avea deja un simț gastronomic ieșit din comun. Tatăl său fusese vânător, înainte ca partenerii lui să îl ia drept mistreț și să îl împuște mortal. Mama lui pregătea vânatul adus de tată cu atât de multă artă, că și acum îi lăsa lui Jacques gura apă când își amintea. Avea un talent înnăscut pentru așa ceva. Din păcate, murise cu câțiva ani în urmă, dar rămăsese pentru el un model de bucătăreasă desăvârșită. Chiar dacă, spre deosebire de Jacques, ea nu obținuse nicio stea Michelin și era mai preocupată de cartea ei de rugăciuni decât de cartea de bucate sau de micuțul Jacques.

Acum era el însuși un bărbat în toată firea, de patruzeci și nouă de ani, un bărbat care avusese totul și apoi pierduse totul. Licitația forțată îi pica greu ca un desert searbăd după un fel principal minunat, al cărui gust încă îl mai simțea pe limbă. Iar pentru întreprinzătorul lacom care avea să cumpere localul, momentul avea să fie un fel de amuse-gueule – o gustare, un antreu. Un nou Jacques. Un Jacques plin de energie și vitalitate, pregătit, așa cum fusese el însuși odinioară alături de Elli, să pună piatra de temelie a unui nou restaurant, căruia să i se ducă faima în întreaga lume. Însă el, Jacques, Jacques cel adevărat, era prea obosit ca să mai poată clădi ceva nou.

În Parisul din vremea aceea, turiștilor li se vindeau gogoși care nici nu existau în meniu. O bună bucată de vreme, restaurantul s-a hrănit din faima de altădată, dar trecerea timpului, din păcate, spulberase și faima asta, așa cum spulberă briza Atlanticului aroma cafelei de după-masă. Jacques cocheta cu gândul de a-și pune capăt zilelor ca să meargă pe urmele lui Elli, la al cărei mormânt se ducea în fiecare zi. Dar nu restaurantul aflat în declin îl ținea în viață. Nicidecum. Calul și măgarul lui îl țineau.

Se uita la ei de fiecare dată când urca pe acoperișul casei albe acoperite cu șindrilă. Deasupra restaurantului și deasupra apartamentului se afla un turn de observație din oțel, pe care îl înălțase Jacques cu mâna lui după închirierea casei, pentru că proprietarul inițial, cu tot interesul său pentru confort, nu prevăzuse și așa ceva. Multe erau nopțile pe care și le petrecuse cu Elli acolo, privind apusul și apoi răsăritul. În spatele casei luaseră în concesiune și o mică pajiște. Elli își dorea un cal, așa că Jacques i-a dăruit unul – un mânz zvelt, cu picioare lungi, care de-abia învățase să meargă și se legăna nesigur ca o fetiță pe tocuri înalte. Ca să nu se simtă singur, i-au adus și un măgar. Animalele i-au supraviețuit lui Elli, iar Jacques se simțea responsabil pentru ele. Ca și cum ar fi fost familia lui. Numai ei îi mai rămăseseră pe lume.

Niciodată nu i-a botezat – erau, pur și simplu, Calul și Măgarul. Și totuși, de când Elli constatase, suspinând teatral, că nu se deosebesc de fapt așa de mult de oameni, cele două animale deveniseră o parte importantă din viața lor. Fiecare om are nevoie de un animal de companie, ca să nu se simtă singur. Fie el și măgar. „Rămâne întrebarea care dintre cei doi e animalul“, glumea ea fermecător și îl săruta pe buze, lăsând în aer o aromă de cafea marocană, pe care o băuse chiar înainte de culcare. Un sărut pe care Jacques încă îl mai simțea pe buze.

Zdruncinat ca o căruță pe un drum din pietre de râu. Așa fusese primul lor flirt. Așa cum pare să se întâmple în general când destinul ne joacă feste.

— Câți ani ai? a întrebat ea când el a invitat-o la dans.

De parcă un băiat care îndrăznește să invite o fată la dans trebuie să fie supus mai întâi unui examen de maturitate. Asta se întâmpla într-o seară de vară. Se mai întâlniseră o dată în ziua aceea, la o petrecere de pe plaja din Trouville, când privirile li se intersectaseră și se iscodiseră fără rușine pentru prima dată. Nu putea fi doar o întâmplare că se întâlniseră de două ori în aceeași zi. Și atunci, o voce interioară i-a șoptit că nu poate fi decât o mână divină cea care i-a adus din nou împreună.

— Douăzeci și opt, a mințit el.

— Nu se poate! a răspuns ea.

Ca apoi să îi spună că nu avusese experiențe prea plăcute până atunci cu bărbații mai tineri decât ea. Nu și-a putut reține un surâs amuzat. Și cu asta s-a spart gheața.

Câteva clipe mai târziu, dansau înlănțuiți pe muzica lui Richard Sanderson de pe coloana sonoră a filmului La Boum, care înnebunise Franța în vara aceea, transformând-o într-un balamuc romantic. Met you by surprise, I did not realize/ That my life would change forever^[2]. Pe ultimele cadențe ale melodiei, Elli i-a făcut cochet cu ochiul. Un detaliu pe care un tânăr încă necopt probabil că nici nu l-ar fi remarcat. Dar el l-a remarcat. Pentru că nu mai era un puști, ci un bărbat în toată firea. Îi citea pe Camus și pe Sartre și știa că într-o bună zi va ajunge să fie atât de bun la gătit cum sunt ei la scris. La fel de dăruit și de pasionat. Deși Jacques era încă un anonim în tagma lui, o foaie albă, un șervet de un alb imaculat, știa că Elli deține toate ingredientele pentru meniul vieții lui. După înfățișare, era ca un desert dulce și ademenitor: păr blond și înmiresmat, buze roșii ca zmeura, arcuite într-un zâmbet catifelat, ochi verzi ca un fruct de avocado și o piele cafenie care te ducea cu gândul la cacaua cubaneză. Mai mult decât atât, în timp ce se plimbau seara desculți prin Trouville, pe nisipul încă fierbinte de la căldura amiezii, ochii lui Elli, care tocmai recunoscuse că bărbații tineri au potențial, promiteau un aperitiv ispititor. Iar aperitivul, la rândul lui, anunța un fel principal fenomenal și inegalabil: o viață întreagă petrecută împreună. Elli era ca o mâncare de care nu te mai saturi niciodată și care are același gust delicios de fiecare dată când o gătești; o delicatesă pregătită cu iubire și dăruire, un ospăț îmbelșugat, în care nimic n-ar putea interveni ca să alunge apetitul.

Dar totul luase sfârșit. Masa fusese strânsă. Și asta chiar în timp ce ospățul era în toi! Ce nerușinare! Lui Jacques i se suflase din față desertul fără nicio explicație. Se vedea nevoit să părăsească restaurantul în care ajunsese să se simtă singur și rupt de lume. Tocmai acel loc minunat în care ar fi vrut să se statornicească. Și, în loc să îi îngăduie să rămână acolo, viața îl aruncase în stradă, unde aterizase pe neașteptate, ca o cometă într-o groapă de gunoi. Era convins că, în afară de gătit, nu se pricepe la nimic. Elli fusese meniul vieții lui – iar acum în bucătărie nu mai era nimic.

— Trebuie să eliberezi clădirea până la sfârșitul lunii, îi comunică Gérard, executorul judecătoresc, care fusese adeseori pe la el și Elli în Paradis ca oaspete.

Jacques nu deținea nimic cu adevărat valoros. Nimic în afară de lucrurile din mansardă, de care avea grijă ca de ochii din cap. În plus, de la o vreme nu stătea bine nici cu sănătatea. Îl cam supăra inima. Nu mai era tânăr și începuse să bea prea mult. Dar, dacă era să îl creadă pe Patrice, nu asta era problema. Patrice, vechiul lui prieten, care era și medicul lui de familie.

— Suferi de sindromul inimii zdrobite, îi spusese Patrice cu un an în urmă, după ce Jacques îi ceruse, în sfârșit, prietenului său o consultație.

Nici nu avea de ales, cu junghiurile acelea dureroase din coșul pieptului, care îl necăjeau deja de câteva luni, mai ales dimineața și seara.

Pentru prima dată după multă vreme, lui Jacques îi venea să râdă. Patrice însă stătea neclintit la birou cu ochii pironiți în calculator, ca acei yuppies care obișnuiau să vină cu laptopul pe terasa Parisului, pentru că acolo aveau parte deopotrivă de internet wireless și de o priveliște superbă.

— Eu vorbesc serios, a adăugat Patrice cu o expresie sobră, fără să își ia ochii de la ecranul calculatorului. E un concept din fiziocardiologie, chiar dacă e destul de nou. E o boală, existența ei a fost dovedită științific. Sângele susură în inimă. De vină sunt hormonii stresului, care inundă inima.

— Dar nu mai sunt așa de stresat ca înainte.

— Ba ești. De șapte ani te stresezi întruna.

— Hai, las-o baltă, Patrice.

— De-aia se numește „sindromul inimii zdrobite“, pentru că exact asta e cauza. S-a dovedit că inima poate fi zdrobită. Oricum, aici sufletul joacă un rol crucial. El cauzează stresul.

— Și ce-are asta de-a face cu mine? l-a întrebat Jacques pe Patrice, dând din cap mirat, de parcă Patrice tocmai l-ar fi confundat cu un alt pacient.

La vârsta lui, ar fi trebuit să înțeleagă imediat ce vrea să spună Patrice.

— Cum adică ce legătură are cu tine? Cred că a venit vremea să te mai uiți și la alte femei. Să te reîndrăgostești.

Asta era prea de tot pentru Jacques. Să se uite după alte femei! Să se îndrăgostească! S-a ridicat și a ieșit vijelios din cameră, fără să îi mai arunce lui Patrice nici măcar o privire.

În toți acești ani de când Elli nu mai era, nicio femeie dintre cele pe care le cunoscuse nu se ridica nici măcar până la genunchiul fostei lui neveste. Femeile ca Elli nu cresc în copaci, nici măcar în Normandia, oricât de înzestrată o fi regiunea. Pe ce lume trăiește și Patrice ăsta? Cum se face că mergea mereu la Paris ca să umble cu fete de moravuri îndoielnice, cum se face că nu se căsătorise niciodată, cum se face că nu avusese nici măcar o relație serioasă? El ar fi trebuit să știe mai bine decât oricine cum stau lucrurile. Timp de trei săptămâni nu au mai vorbit unul cu celălalt. Odată Jacques a trecut chiar pe partea cealaltă a străzii ca să evite să îl întâlnească pe Patrice.

După o vreme s-au împăcat totuși. Fusese prima lor ceartă în douăzeci de ani. Patrice era singurul om pe care Jacques îl cunoștea de tot atâta vreme ca pe Elli. Într-un sfârșit, și-a dat seama că Patrice îl cunoaște aproape la fel de bine cum îl cunoștea și Elli. Elli, care îi zdrobise inima prin zadarnica ei moarte. Lui Elli nu îi fusese frică de nimic în viață. Dar lui Jacques îi era frică de orice. Iar cea mai mare spaimă a sa era că va pierde Parisul și, odată cu el, toate amintirile adunate în ungherele lui.

O dată pe zi, ca să se simtă mai bine, Jacques făcea o lungă plimbare printr-o zonă cu multă verdeață. Nu trebuia să meargă prea departe, pentru că Parisul era deja înconjurat de verdeață. Normandia era plină de verdeață – numai verdeață cât vedeai cu ochii. Vara, albăstrelele și macii de un roșu intens împodobeau pajiștile, iar iarna iarba se acoperea cu picături de rouă.

Jacques se obișnuise să doarmă până târziu. Rareori se trezea înainte de ora zece sau unsprezece. În restaurant nu mai era nevoie de prezența lui fizică, de când bucătăria și serviciile coborâseră la nivelul la care erau. N-ar fi trebuit să îi pese că restaurantul devenise un restaurant ca toate celelalte. Totuși, dacă ar fi fost să recunoască, îi era foarte rușine. Numai rareori se mai nimereau pe acolo oaspeții de altădată, ca niște umbre ale trecutului. Dar Jacques prefera să nu se arate și îl lăsa pe chelner să îi servească. De fiecare dată când se uita în ochii oaspeților de demult, care își aminteau de el ca de un vechi prieten, i se derula din nou tot filmul vieții pe ecranul minții. Înainte să apară pe ecran cuvântul FIN, se vedea deodată pe sine, în halul în care ajunsese. O priveliște cutremurătoare, care îl făcea să vrea să se ascundă ca să nu mai fie văzut niciodată.

De altfel, chiar avea obiceiul de a se ascunde. Era, pe lângă somnul prelungit, îndeletnicirea lui preferată. De pildă, în timpul plimbărilor zilnice de după micul dejun. Jacques avea încă același superb Citroën DS din vremurile lui de glorie, lustruit și la fel de strălucitor ca odinioară. La Déesse – Zeița, cum o porecleau admirativ cunoscătorii. Era o cabrioletă executată la Paris de Henri Chapron în perioada în care industria automobilelor din Franța ajunsese la apogeu. Când prietenii îl întrebau de ce nu vrea să își cumpere ceva mai modern – DS-ul lui fabricat în 1975 era deja trecut de prima tinerețe –, Jacques clătina din cap dezaprobator. Se uita la ei ca la niște copii naivi, care tocmai au spus o mare prostie.

— În mașina asta am petrecut zece la sută din cea mai frumoasă perioadă a vieții mele, spunea el mereu.

Acum prietenii erau cei care se uitau la el ca la un copil naiv, care tocmai spusese o mare prostie.

Și totuși, era adevărat. Cu câțiva ani în urmă, Jacques se așezase la masa de lemn din bucătărie, în apartamentul de deasupra restaurantului de care ar fi trebuit de mult să se descotorosească, și notase pe un bilețel următoarele:

Elli & Jacques (timpul petrecut împreună):

— în Paradis: aprox. 35%

— în pat: aprox. 35%

— în turnul de observație: aprox. 10%

— în mașină: aprox. 10%

— alte locuri: aprox. 10%

Mașina era trecută pe locul al treilea, la egalitate cu turnul de observație. Era, prin urmare, unul dintre locurile de care Jacques avea grijă ca de ochii din cap, un fel de patrimoniu UNESCO personal, care se bucura de cea mai mare atenție și de care nimeni altcineva nu avea voie să se atingă.

Obișnuia să meargă zilnic împreună cu Elli la piața din Trouville ca să facă aprovizionarea pentru restaurant. Vara închideau restaurantul o zi pe săptămână și plecau cu mașina la plimbare. De-a lungul plajelor, care arătau ca niște covoare albe ce făceau trecerea între mare și uscat, de-a lungul pajiștilor înflorite, prin păduri întunecoase și prin sate care de care mai micuțe și mai romantice, înșirate ca niște perle de-a lungul șoselei. Iarna, când și așa aveau mai puțini clienți, își puteau permite să închidă restaurantul timp de mai multe zile ca să meargă până la Paris.

— Există oare vreun loc pe lumea asta în care să putem să cheltuim banii munciți din greu într-un mod mai bun și mai frumos? o întrebase Jacques pe Elli într-o zi, pe când stăteau așezați confortabil pe bancheta maronie a mașinii, în traficul de pe Champs-Élysées.

Tocmai începuse să ningă, ceea ce rareori se întâmplă în Paris.

Atunci Elli și-a luat mâna de pe schimbătorul de viteze și l-a mângâiat tandru pe Jacques, când pe obrazul drept, când pe cel stâng.

Încă mai simțea tandrețea atingerii ei când se gândea la asta. Ce putea fi mai modern decât mașina în care se petrecuse un lucru atât de minunat? Of! Oare niciunul dintre oamenii din jurul lui nu mai are și altceva în afară de trup și creier? Nu mai are nimeni inimă? Asta înseamnă, care va să zică, să fii modern. Dacă asta înseamnă să fii modern, prefera să se lipsească de așa ceva și să trăiască mai departe în trecut.

DS-ul era parcat în spatele casei și, după spusele vecinilor, în fiecare dimineață, când Jacques pleca la plimbare, trecea pe lângă măgarul și calul lui. Asta se întâmpla după ora de rugăciune. Jacques urca de obicei în turnul de observație ca să vadă cum dimineața, umilă, se întinde la picioarele lui. Pe urmă începea să mângâie blând botul calului și al măgarului și stătea cu ei la povești.

— Doamne Dumnezeule, te rog, dă-ne o zi minunată! Mie și lui Elli și tuturor celor pe care îi iubim și care ne iubesc. Inclusiv calului și măgarului nostru.

Nu a schimbat nimic la rugăciune nici după moartea lui Elli. Jacques nu era chiar așa de credincios. Venea dintr-o familie catolică severă, în care pioșenia austeră și glacială i se păruse dintotdeauna o dovadă a lipsei de suflet; asta îl făcuse să își piardă din credință. Numai aceste câteva cuvinte de rugăciune pe care le născocise singur rămăseseră în el ca un fel de relicvă a credinței. Niște vorbe adresate unui Dumnezeu care era, spera el, cu totul altfel decât îl făcuseră să creadă părinții lui. Le dorea din toată inima să nu aibă parte de Rai așa cum și-l imaginau ei că ar fi.

În dimineața aceea, Jacques se trezise mai devreme decât de obicei. Un abur argintiu, pe care soarele avea să îl facă în curând să dispară, plutea încă deasupra pajiștii. Dinspre mare se auzea țipătul pescărușilor. Calul și măgarul erau învăluiți într-un halou luminos. Jacques îi privea cum își împung blând botul umed în palma lui.

— Pe mai târziu, le spuse el, mă întorc în câteva ore.

După moartea lui Elli, Jacques începuse să se adreseze calului și măgarului ca și cum ar fi fost oameni. Așa făcea și Elli. Pe atunci, Jacques râdea de ea. Acum făcea și el la fel și încerca să înțeleagă ce trebuie să fi simțit Elli. Jacques se purta cu animalele de parcă ar fi fost copiii pe care nu îi avusese niciodată. Elli nu reușise să rămână însărcinată. Nimeni nu a reușit să descopere exact din ce cauză.

De obicei se plimba cam o jumătate de oră prin împrejurimi, ca să își pună ordine în gânduri, să planifice ziua care venea și să se detașeze de visele plăcute sau cumplite pe care le avusese peste noapte. De data aceasta însă, trebuia să meargă în oraș, la avocatul lui. Nu avea încotro. Tribunalul local demarase deja procedurile.

Șoseaua șerpuia cu eleganță prin peisaj, printre culorile pastelate ale verii. Jacques conducea lent. Nu avea motive să se grăbească. Numai gândul la discuția ce avea să urmeze îi dădea dureri de stomac. O luase încet cu Zeița lui pe străduța din fața casei – nimic nu era mai aproape de locul în care uscatul se pierde în mare decât Jacques și al său Paris – și ieșise apoi în forfota șoselei, pe care o cunoștea ca pe propriul buzunar.

Privind îndelung în oglinda retrovizoare, Jacques voia să se asigure că se poate citi imediat pe fața lui tristețea ce îl copleșea – mai ales în acea zi, dar și așa, în general. Se declară mulțumit. Nici măcar nu apucase să se radă de dimineață. De-abia reușise să tragă pe el costumul negru, pe care nu îl mai purtase de la înmormântarea lui Elli. De fapt, ce altceva era întâlnirea cu avocatul? Tot un fel de înmormântare era. Așa cum cu șapte ani în urmă renunțase la viața personală, renunța acum, cu întârziere, la cea profesională.

Dacă în oglinda retrovizoare nu s-ar fi zărit bancheta din spate vopsită în culoarea cafelei cu lapte, Jacques ar fi avut în fața ochilor o priveliște în întregime în alb-negru: costumul negru, cămașa albă, pielea cenușie, tuleiele de barbă nerasă, ochii obosiți și pleoapele pe jumătate închise, care deveniseră aproape plumburii. Elli mereu spunea că ochii lui căprui au culoarea spumei de ciocolată și sunt cei mai frumoși din lume. Era evident că se înșela.

Imaginația îi juca deseori feste. Jacques nu putea și nu dorea să își aducă aminte cum fusese el de fapt pe când Elli mai trăia. Elli mereu îi spunea cât de chipeș este. Nu doar ochii erau frumoși la el – totul era. Ceea ce ea nu sesiza era că el nu fusese niciodată cu adevărat chipeș; el era doar oglinda frumuseții ei. Asta fusese Jacques timp de douăzeci și doi de ani: fața luminoasă a lunii, care reflectă lumina solară. Era adevărat. Elli nu era doar cea mai frumoasă femeie din Trouville, din Normandia, din întreaga Franță, ci și cea mai frumoasă femeie din întreg universul. Dacă ar fi existat ordine și dreptate pe lumea asta, ar fi trebuit ca anumite plante exotice să îi poarte numele, sau dacă nu, atunci anumite stele extrem de strălucitoare de pe cer, sau măcar o mare asupra căreia să își reverse stelele razele luminoase, cu tandrețe și căldură.

Când își întoarse privirea spre stradă, văzu – oh-là-là! – ditamai bolidul negru îndreptându-se direct spre el. Unele dintre corciturile acelea tipic britanice dintre o mârțoagă și un cal de curse, căruia crescătorul i-a mai și tatuat numele Range Rover pe fund. Bolidul mergea chiar pe mijlocul șoselei. Mare îi fu mirarea lui Jacques când văzu cine stă la volanul mașinii: nimeni.

Într-un moment de inspirație divină, Jacques trase de volan și ieși de pe șosea drept pe câmpurile cultivate ale Normandiei. Zeița aurie se târa acum ca un iepure șchiop pe câmpurile cu cereale nu mai puțin aurii. Jacques se sperie de-a binelea. Un gând plăcut îi trecu prin minte, în timp ce urmă din instinct impulsul nefiresc de a nu da drumul volanului, deși mașina scăpase complet de sub control. Nu avea cum să încerce să se redreseze, pentru că părăsise deja de multă vreme șoseaua. Așa că motorul avea să se încălzească foarte tare, mașina avea să explodeze în cele din urmă, iar Jacques nu ar mai fi trebuit să se lupte cu toată porcăria asta. Se va duce la Elli a lui. Home sweet home.

A mai durat o secundă până să se oprească mașina. Jacques luase mâinile de pe volan, sperând că poate în mijlocul câmpului de cereale se va găsi un perete de beton care să pună abrupt capăt zilelor sale. Dar nici vorbă de așa ceva.

Nici nu mai știa de când stătea așa nemișcat la volanul automobilului, în peisajul încremenit, când cineva se apropie de mașină și îi bătu în geam. În fața ochilor săi decepționați pentru că nu reușiseră încă să zărească un înger, se contura neverosimil silueta unei femei ca la vreo patruzeci de ani. Ochii îi erau de culoarea albăstrelelor, iar părul ei semăna, în mod straniu, cu o gravură în cupru. Jacques nu își putea explica exact de ce și nici nu prea îi păsa. Vocea ei suna ca un cântec de sirenă, dar peste măsură de precipitată. Probabil că era și ea implicată în accident și era mai afectată decât el. În orice caz, debita tot felul de aberații, poate că se lovise la cap. Jacques se uită din reflex ca să vadă dacă geamul de la mașină e închis până sus.

— Sunteți bine, domnule? Sunteți teafăr?

Ce mai întrebare!

— Ah, sunteți teafăr. Cât mă bucur!

Femeia răsuflă ușurată, într-un mod foarte teatral.

— Vă pot, pot să vă… merde! înjură ea în franceză, aproape cu naturalețe, în timp ce căuta neajutorată un cuvânt pe care nu reușea să și-l amintească. Remorchez? Așa, da, remorchez. Dacă vreți, pot să vă remorchez eu, domnule.

Jacques dădu din cap în semn de refuz. Să îl remorcheze? Cum să se lase remorcat de cucoana asta? Decât asta, mai bine să rămână pentru totdeauna cu Zeița lui aurie în lanul de porumb și să moară de foame și de sete. Pentru o secundă, încercă să își imagineze chinurile prin care ar fi trebuit să treacă dacă ar fi fost să aibă parte de un asemenea sfârșit. Ce imagine romantică a sfârșitului: să mori într-un lan de porumb! Lumea, când îl va găsi, va spune: „Jacques ședea liniștit la volanul Citroënului său auriu, înconjurat de spicele bătute de vântul blând al verii.“ În mașina în care petrecuse zece la sută din marea lui iubire cu Elli. Exact așa își dorea să moară, dar Dumnezeu a făcut să se întâmple altfel. Fir-ar să fie!

— Vă remorchez eu.

Femeia, evident străină, poate englezoaică, sau mai rău, americancă, lovea zgomotos cu pumnul ei micuț în geamul portierei lui Jacques, de parcă el ar fi fost surd sau și-ar fi pierdut cunoștința. Nu avea niciun motiv să creadă așa ceva, pentru că Jacques se ținea pe locul șoferului cât se poate de normal. De fapt, chiar se străduia să nu stea cocoșat; își îndreptase spatele, ca să poată să pară un gentleman desăvârșit.

— Nu, strigă Jacques cu vehemență și blocă discret portiera, înainte ca doamnei să îi vină ideea să încerce să îl scoată de acolo cu forța.

Părea să fie una dintre femeile acelea foarte sigure pe sine, cum se întâlneau des prin locurile acelea. Se pare că existau astfel de femei și de cealaltă parte a Atlanticului. Dar cererea în zonă era atât de mare, încât oamenii s-au gândit să înceapă să mai și importe.

— Plecați acum, gata! îi ordonă Jacques prin geamul închis.

Femeia îl privi perplexă aproape un minut întreg, de parcă s-ar fi uitat la un extraterestru care ar fi picat din cer în naveta lui aurie tocmai în mijlocul unui lan de porumb din Normandia.

— Plecați! Valea! strigă el din nou și îi făcu semn din mână să facă pași.

În sfârșit, femeia păru să recepționeze mesajul. După secundarul vechiului Patek Philippe de la încheietura lui Jacques, străina mai avu nevoie să se holbeze încă douăsprezece secunde interminabile înainte să încuviințeze din cap, cu o figură încruntată.

— Așa mai merge, cap sec! bombăni Jacques ca pentru sine și apoi se uită în altă parte, ca nu cumva femeia să încerce să îl hipnotizeze. Văzu cu coada ochiului cum necunoscuta dispare în galbenul lanului de porumb. Câteva momente mai târziu, femeia porni motorul aprig al Roverului. Jacques văzu bordul Roverului, care aterizase la doar câțiva metri de Citroënul lui, ieșind încet din lanul de porumb. Ajuns înapoi pe șosea, claxonă de două ori și demară în trombă. Jacques mai așteptă câteva minute până se limpezi aerul și duruitul motorului se pierdu în depărtări. Apoi deblocă portiera, coborî din Citroën și își rezemă brațul pe acoperișul mașinii. Mult iubita Zeiță era intactă. Văzu cum mașina neagră de teren dispare în zare, după care se întoarce și o ia în direcția din care venise. Către Paris. Nebuni mai sunt turiștii ăștia! Se ruga ca străinei să nu îi treacă prin minte să alerteze poliția sau să cheme vreo ambulanță. Doar era femeie și, suferind, ca oricare femeie, de sindromul înnăscut al dorinței de a-i ajuta pe ceilalți, îi puteau trece prin minte cele mai năstrușnice idei.

Dar nu avea timp de asta! Trebuia să se grăbească, doar nu voia să îl facă să aștepte pe avocatul și, de altfel, singurul lui prieten în afară de Patrice. Porni mașina cu maximă precauție și merse ușor cu spatele prin câmp până ce simți iarăși asfaltul sub roți. „Ce femeie ciudată“, se gândi el și apăsă energic pe accelerație, aducând Zeița înapoi pe șosea.

— Scuză-mă, te rog, am avut o întâlnire, zise Jacques ca să justifice întârzierea de zece minute în timp ce prietenul său îi deschidea ușa.

Desigur că Marie, o avocată practicantă deloc urâțică, spuse că i se poate întâmpla oricui să nu reușească să se trezească de dimineață.

— Iarăși ai avut visul ăla cu cenușa? îl întrebă Gustave în timp ce închidea ușa, oftând în urma lui.

Gustave avea o burtă mare și niște picioare cât niște scobitori, ceea ce îl făcea pe Patrice să își facă griji pentru sănătatea prietenului și consilierului său juridic. Patrice, Jacques și Gustave formau un fel de trio fatal.

Visul cu cenușa. Îi tot dăduse târcoale lui Jacques în ultima vreme. Pentru că se temea să nu înnebunească de-a binelea, îi povestise lui Patrice că reîncepuse să aibă visul care dispăruse în urmă cu doi ani. Jacques îi încredințase aceste intime detalii medicale doctorului său, Patrice. Patrice însă credea că Jacques i se confesase de fapt în calitate de prieten apropiat. Așa că își permisese să încalce jurământul de confidențialitate și îi povestise tărășenia și lui Gustave, fără să-și facă prea multe procese de conștiință. Voilà! În dimineața aceea, în cabinetul lui Gustave, se închidea cercul.

După moartea soției, Jacques nu și-a putut călca pe inimă și nu a ascultat ultima dorință a lui Elli, de a fi incinerată. Știa ce spun, ce cred și ce speculează oamenii despre suflet, dar, orice s-ar zice, pentru el corpul femeii iubite fusese mai presus de el însuși. Un corp pe care ajunsese să îl cunoască de-a lungul anilor ca pe al lui. De nenumărate ori privise, atinsese, dezmierdase fiecare centimetru al trupului ei. Tocmai din acest motiv foarte simplu nu găsi atâta sânge rece încât să o bage cu seninătate pe Elli – sau, mă rog, ce mai rămăsese din ea – în cuptoarele de incinerare fierbinți ca focurile Iadului.

Pe de altă parte, nici gândul la procedura înhumării nu era mai puțin neliniștitor.

Jacques a îngropat-o până la urmă într-un coșciug din lemn alb, pe care el și toți prietenii lor comuni – adică toată lumea din orășel – pictaseră nenumărate inimi roșii, mai mari sau mai mici. Cine dorea putea să scrie și un mesaj de despărțire înăuntrul inimioarei. Inima lui Jacques, mai mare decât a tuturor, desenată pe capac exact în dreptul pieptului, acolo unde se afla și inima ei, care încetase să bată, a rămas fără niciun mesaj. Oricât s-ar fi gândit, nu ar fi putut să găsească nicio formulă care să închidă în ea măcar o fărâmă din iubirea pe care i-o purtase lui Elli.

Gandhi spunea că e mai bine ca într-o rugăciune să lași inima fără cuvinte decât să rostești cuvinte fără inimă. Așa că Jacques își pusese mâna dreaptă pe inima roșie de pe sicriu, ca și cum ar fi dorit să o imprime acolo pentru totdeauna, ca Elli să se poată odihni în liniște. Mâna lui pe inima ei – așa și-a luat rămas-bun de la Elli. Jacques încă mai simțea uneori cum îi zvâcnește ceva misterios în podul palmei.

Mult mai târziu începuseră să apară toate visele alea ciudate, care reveneau cu regularitate, oricât timp ar fi trecut. În fond, era mereu unul și același vis: se făcea că Jacques stătea în cimitir lângă mormântul lui Elli și deodată începea să plouă. Dar din cer nu cădeau stropi de ploaie, ci o cenușă neagră. Cenușa se împrăștia peste tot și îl învăluia într-un fel de negură deasă.